Memoria istoriei: Fuziunea esuata intre Partidul National Liberal si Partidul National Roman

“La 5 august 1919, Ion I. C. Bratianu a vizitat Sibiul, participand la sedinta festiva a Marelui Sfat National ales de Adunarea Nationala de la Alba Iulia. Cu acest prilej, el a discutat cu Iuliu Maniu, propunandu-i unirea Partidul National Liberal cu Partidul National Roman, pe urmatoarele baze:

1. cele doua partide vor fuziona sub denumirea de Partidul National Liberal;

2. presedintele partidului fuzionat va fi Ion I.C. Bratianu, iar vicepresedintele Iuliu Maniu;

3. va fi ales un secretar general pentru vechiul Regat si unul pentru Ardeal;

4. in Delegatia Permanenta vor fi alesi 10 membri din vechiul Regat si 10 din Ardeal;

5. presedintele noului guvern care se va forma va fi Ion I.C. Bratianu, iar vicepresedintele Iuliu Maniu;

6. in ceea ce priveste programul partidului fuzionat se va alege o comisie mixta, care va lua ca baza principiile Rezolutiei de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918;

7. candidatii pentru Adunarea Constituanta se vor stabili in urmatoarea proportie: 50% liberali, 40% ardeleni, 7% basarabeni, 3% bucovineni;

8. dupa incoronarea regelui, Ion I. C. Bratianu se va retrage din viata politica militanta, raminind ca Iuliu Maniu sa preia conducerea partidului si guvernului”, citat din Ioan Scurtu, “Ion I.C. Bratianu”, pag. 59, Editura Museion, Bucuresti, 1992.

Pamfil Seicaru scria: “Fuziunea ar fi pus lui Iuliu Maniu o problema personala s i anume: situatia pe care ar avea-o el in cadrul noului partid. Putea sa conteste lui Ionel Bratianu dreptul de a fi seful partidului fuzionat? Putea sa se resemneze de a avea situatia de prim-secund, chiar investit cu puteri in tot ce privea organizarea partidului in judetele transilvane? Sub aparenta de totala modestie, Iuliu Maniu ascundea, cu mare grija, un imens orgoliu; iata de ce fuziunea a fost de la inceput condamnata”, citat Ioan Scurtu, “Ion I.C. Bratianu”, pag. 66, Editura Museion, Bucuresti, 1992.

La 27 noiembrie 1921 a avut loc Congresul General al Partidului National Liberal, la care Ion I.C. Bratianu a prezentat un amplu program de guvernare, declarand urmatoarele: “Declara fara sovaire ca Partidul National Liberal este in stare sa-si ia raspunderea situatie. Statul roman n-a fost creat pentru ca sa se prabuseasca si pentru aceasta nu exista alt instrument mai organizat si mai puternic decat al nostru”. Ion I.C. Bratianu a conchis: “Nu mai e vremea de pierdut”, citat din Ioan Scurtu, “Ion I.C. Bratianu”, pag. 66, Editura Museion, Bucuresti, 1992.

Memoria istoriei: Semnele electorale ale partidelor politice in perioada interbelica (1919-1937)

Autor: Sorin Radu
Sursa informationala: SEMNELE ELECTORALE ALE PARTIDELOR POLITICE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1919-1937)

…“În consecinţă, imediat după 1918, partidele politice, dar şi candidaţii independenţi, şi-au ales semne electorale care puteau să incite cât mai mult curiozitatea alegătorului şi, în acelaşi timp, să facă o directă legătură între predilecţiile lor şi semnul ales.

Astfel, la alegerile parlamentare din anii 1919, 1920 şi 1922 au fost folosite ca semne electorale:

Partidul Ţărănesc – secera;
Partidul Poporului – steaua plină în 6 colţuri;
Partidul Socialist Basarabean –„secera şi ciocanul”;
Partidul Naţionalist Democrat, în 1922 – un drapel negru cu secera(la alegerile din 1919, au avut drept semn electoral două mâini strânse, iar în 1920, candidând alături de ţărănişti în cadrul Federaţiei Democraţiei Naţional Sociale – secera;
Partidul Naţional Liberal – crucea plină;
Partidul Socialist în 1919 şi 1920, iar în 1922, sub forma Federaţiei Partidelor Socialiste din România – 2 ciocane încrucişate;
Partidul Ţărănesc Basarabean (Pan Halippa) – „coasa şi grebla” încrucişate;
Partidul Democrat (Tache Ionescu) – 1920 – snopul de grâu;
Partidul Conservator Progresist –cercul;
Partidul Ţărănesc şi al Armoniei Sociale – soarele”

.//.

…”Sub imperiul legii electorale din martie 1926, care interzicea în mod expres, aşa cum am arătat mai sus, folosirea ca semne electorale a unor imagini de obiecte, se vor produce unele modificări în ceea ce priveşte simbolurile alese de partide.

Spre exemplu, Partidul Ţărănesc va împrumuta semnul conservatorilor progresişti, «cercul»;  Partidul National Liberal – o linie dreaptă verticală (stâlpul); socialiştii – triunghiul. Cu aceste semen vor participa la primele alegeri parlamentare organizate în baza legii din martie 1926, în luna mai acelaşi an.

În perioada 1926-1937 Comisia Centrală Electorală a atribuit formaţiunilor politice care au participat la alegeri, la solicitarea acestora, următoarele semne electorale:

…”Pentru liberali (PNL), linia dreaptă verticală (sau stâlpul) reprezenta „verticalitatea lor de idei, de astăzi şi de totdeauna” (Partidele politice şi-au ales semnele electorale, în Viitorul, anul XVIII, nr. 5444 din 30 aprilie 1926.)

Pentru politica urmată de acest partid timp de 75 de ani – scria Viitorul în aprilie 1926 – acest semn este simbolul drumului drept şi neşovăielnic pe care totdeauna l-a urmat, a dreptăţei sociale ce-a urmărit-o şi înfăptuit-o. Linia dreaptă, în picioare, simbolizează biruinţele sale, căpătate totdeauna fără compromisuri şi îngenuncheri şi situaţia lui actuală, când, în picioare veghează la binele ţărei pe care voeşte s-o vadă pusă cât mai curând pe temeliile solide ale votului obştesc, izvor al aceleiaşi pe care totdeauna a urmărit-o” (Semnul electoral al Partidului liberal, în Viitorul, amul XVIII, nr. 5448 din 30 aprilie 1926)

Liberalii lui Gheorghe Brătianu (PNL-Gheorghe Bratianu) considerau că cele trei linii verticale reprezintă treimea brătienistă: Ion C. Brătianu, Ionel I. C. Brătianu şi Gheorghe I. C. Brătianu, simbol al continuităţii Brătienilor.

.//.

 

Brandul PNL: “Sageata Liberala”

PNL (Gheorghe Bratianu)

Memoria istoriei: Alegerea lui Ion I. C. Brătianu ca președinte al Partidului Național Liberal, 11 ianuarie 1909

Autor: Lucretiu Tudoriu

Sursa informationala + idee: binele.ro

Foto: Ion I.C. Bratianu

Sursa: wikipedia.org

București, 11/24 Ianuarie 1909.

Domnilor,

Sunt cuprins de o emoțiune adâncă. Sunt cuprins de o emoțiune adâncă, pentru-că am conștință de răspunderea mare la care mă cheamă încrederea dv.

D-lor, dar îndrăsneala mea de a asuma această răspundere rezidă tocmai în simțimintele pe cari le exprimați.

În momentul solemn în care mă aflu, este firesc ca primul meu gând să meargă către aceia cari mʼau precedat în greaua însărcinare pe care mi-o dați, către aceia în a căror viață  caut o pildă pentru activitatea mea. (Aplauze mult prelungite). Regretele d-voastră vor înțelelge ce sunt regretele mele, simțindu-ne lipsiți, în asemenea vremuri, de munca, de experiența, de autoritatea șefului nostru iubit, a d-lui Sturdza. (Aplauze călduroase).

Din nenorocire, puterile sale nuʼi permit munca pe care o cere o asemenea răspundere mare. Să facem cu toții urări ca îndreptarea sănătăței sale să ne poată cel puțin da și de aici înainte sfatul înțelepciunei și al patriotismului său. (Aplauze mult călduroase).

D-lor, dacă ceva mă poate încuraja, cum am zis, în greaua sarcină pe care o primesc, este constatarea stărei de sănătate morală a organismului nostru politic, a partidului național-liberal. (Aplauze mult prelungite).

Modul în care sa făcut desemnarea mea ca conducător al acestui partid…

Voci : Șef… șef… (puternice aplauze)….

Este o manifestație de înaltă și frumoasă morală politică ale cărei efecte sper că vor trece peste granițele partidului nostru. D-lor, o constat fără nici o atingere a modestiei, pentru-că meritul ei revine întreg acelor fruntași ai partidului nostru care acum, ca totdeauna, nʼau avut încredere decât în interesele superioare ale partidului și ale țărei, revine acelor bărbi albe, acelor bătrâni pe care i-ați auzit vorbind (apaluze călduroase) și cari, prin numele lor care a participat la paginele cele mai frumoase ale trecutului nostru, ne arată vârsta lor, dar cari prin căldura inimelor lor au rămas tineri și au rămas la înălțimea sarcinei pe care o ducem cu toții. (Aplauze prelungite).

D-lor, ziceam : o constat fără nici o jicnire a modestiei, pentru-că îmi dau foarte bine seama că dacă eu-și nu altul-am fost desemnat pentru postul greu pe care miʼl dați, hotărârea este determinată de o necesitate de interes general, iar nu de vre-o facultate specială a personalităței mele ; sʼa voit cu acest prilej să se stabilească clar și concret că partidul nostru înțelege să ʼși tragă puterile din isvoarele mari cari și până astăzi le-au asigurat : din tradițiunile trecutului, din forțele prezentului, din încrederea în viitor. (Aplauze călduroase și mult prelungite).

D-voastră toți ați văzut, în numele meu, o legătură nouă cu tradițiunile vechi și glorioase ale partidului, iar în vârsta mea ați văzut o legătură cu generațiunile mai tinere chemate să conlucreze la progresul acestui partid, săʼi asigure viitorul.

(Aplauze furtunoase).

Domnilor, să nu așteptați de la mine desfășurarea vie a unui program : nu. Programul partidului nostru nu se schimbă cu oamenii, programul partidului nostru se schimbă cu necesitățile societăței ; pentru că partidul nostru nu este un instrument artificial creat pentru a servi individualitățile, el este un organism isvorât din nevoile mari ale Statului și ale neamului ; și opera sa, dela aceste nevoi se inspiră. (Aplauze prelungite).

D-lor, ținta noastră rămâne neschimbată ; ținta partidului național-liberal încă de la întemeiere a fost desvoltarea forțelor naționale de orice fel și pe orice tărâm. (Aplauze călduroase).

Forțele morale, intelectuale, militare și economice, toate forțele naționale desvoltate astfel încât să asigure înrâurirea Statului și aspirațiunile legitime ale acestui neam (apaluze) ; forțele naționale desvoltate astfel încât să putem zice la fiecare moment că suntem conștienți de deviza trecutului nostru, formulată astfel de unul din conducătorii partidului național-liberal : „Prin mințile, prin inima și brațele noastre”. (Călduroase și prelungite apaluze).

Pentru atingerea acestui scop trebue în interior să continuăm a considera că opera noastră de căpetenie este o operă de dreptate și de solidarizare socială. (Aplauze prelungite). Trebue ca nici un moment să nu uităm cuvintele pline de înțeles ale aceluia care mʼa precedat în conducerea partidului : Domnia legilor !”  (Aplauze prelungite).

În relațiunile noastre cu străinătatea trebue să ne inspirăm de asemenea din tradițiunile sănătoase și rodnice ale partidului nostru, care a vrut să stabilească cu celelalte State relațiuni de stimă și simpatie care se fundează prin apărarea intereselor și drepturilor noastre și prin respectarea drepturilor celorlalți. (Aplauze călduroase).

În toată activitatea noastră, ca și în trecut, să nu uităm că, fie în afară, fie, înăuntru, opera noastră este o operă de progres, de ordine și de pace și că progresul, pentru-ca să fie sigur, trebue să fie făcut cu acea perseverență proprie organismelor sănătoase, iar nu cu svâcniri și cu frământări. (Aplauze mult prelungite).

Pentru asigurarea acestei opere, să ne reamintim că ea nu se poate elabora decât numai prin colaborarea tuturor energiilor conștiente, să ne amintim că în colaborarea celor mulți stă reala tărie a partidului ; această tărie, care permite ca acțiunea să nu dăinuiască cât viața omului, ci să dureze cât viața Statului (aplauze) ; acea tărie care a făcut posibilă acțiunea partidului chiar când oamenii cei mai mari, nu numai din acest partid, dar chiar când oamenii cei mai mari ai istoriei moderne a României au lăsat un gol în acest partid.

Energiile unite, tradițiunile sănătoase, conștiința totdeauna clară a țelului înalt au făcut ca acțiunea partidului să nu fie știrbită și în orice momennt greu el să știe săʼși îndeplinească întreaga menire. (Călduroase aplauze).

Astăzi când, de asemenea, din rândurile noastre se retrage din viața militantă omul de Stat cel mai de seamă al României actuale, trebue să avem în vedere că pentru împlinirea golului ceʼl lasă trebue ca organizațiunea noastră de partid să devie încă mai tare de cum a fost până astăzi. (Foarte călduroase aplauze).

Această organizațiune de partid trebue să fie fondată pe două regule esențiale : libertate în discușțiune, pentru a ajunge la participarea conștientă a tuturor (aplauze), disciplină în acțiune fără de care nu se poate… (vocea oratorului este acoperită prin aplauze furtunoase).

D-lor, cum ziceam la început, mi-ați încredințat o misiune mare și înaltă ; voiu căuta-vă încredințez, ca un om cinstit- (entuziaste aplauze), voiu căuta săʼmi înalț sufletul la înălțimea acestei misiuni. (apaluze prelungite).

Dar încrederea mea toată, încrederea și siguranța mea o pun în aceea ce este și în aceea ce a fost tăria acestui partid : în colaborarea bărbăteștilor energii ale d-voastră (puternice aplauze), în unirea d-voastră permanentă și hotărâtă pentru a servi marile interese ale acestui Stat, pentru a asigura marile și legitimele noastre aspirațiuni.

(Ovațiuni entuziaste mereu prelungite).

(Voința Națională, 1909, No. 7071).

Locuri sacre ale regalitatii

Text+foto+sursa informationala: Rezistenta Urbana

Este din nou 10 Mai, tripla sarbatoare a Romaniei. Aceasta data, ignorata inadins de liderii post-1989, sintetizeaza cel mai bine lupta tarii pentru dreptul de a se moderniza si de a se conduce liber.

Acum un an am trecut in revista importantele contributii ale monarhiei in Capitala, intrucat o extindere la toata tara necesita o documentare temeinica si o doza aproape nula de amatorism. Anul acesta, propun sa vedem ce s-a ales de niste simboluri puternic regale de-a lungul agitatei istorii a romanilor: Adunarea Deputatilor, Sala Tronului si Necropola Regala. –>

Foto: Carol I si Ferdinand I au purtat la piept crucea de Hohenzollern. Carol Caraiman a purtat medalia “Vulturul Carpatin”.

Nu voi relua dezbaterea cu privire la necesitatea mutarii Zilei Nationale (Romania este singura tara europeana care nu-si serbeaza Independenta de Ziua Nationala), ci as vrea sa atrag atentia asupra devalorizarii fortate a unor “locuri sacre” ale regalitatii, cum m-am gandit sa le intitulez. Cei patru Regi pe care tara noastra i-a avut – Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea si Mihai I – au pus, fiecare, cate o “caramida” importanta la temelia Romaniei moderne.

PALATUL ADUNARII DEPUTATILOR din Dealul Mitropoliei a fost cladit, in forma actuala, in timpul lui Carol I, pe locul vechiului Divan Domnesc. Complexul Mitropolitan (ulterior Patriarhal) a dobandit astfel o bijuterie arhitecturala de prestigiu. Cupola monumentala surmontata de un vultur este unica in Romania.

In perioada monarhiei, aceasta cladire a adapostit Adunarea Deputatilor, una din camerele Parlamentului. Prin traditie, in fiecare septembrie, monarhul deschidea lucrarile legislativului printr-un mesaj.

O imagine din 1913 ni-l infatiseaza pe batranul Rege Carol I vorbind parlamentarilor din fata Tronului special amenajat. Tronul din Parlament se gasea in spatele Prezidiului, intr-un fel de “loja”, acoperita cu draperii si ornata cu un vultur ce tinea in gheare niste steaguri. Intreaga arcada de desupra Prezidiului avea la mijloc stema regala prinsa in niste ramuri ornamentale.

Fotografia din 1925 este un document istoric important, intrucat il arata pe Regele Ferdinand I stand alaturi de Presedintele Consiliului de Ministri, Ion I. C. Bratianu, in timp ce adresa mesajul. Ambii au murit in 1927.

Tot in sala se sedinte a Adunarii Deputatilor a depus juramantul si Regele Carol al II-lea in 1930, dupa Restauratia de la 8 iunie, acelasi an.

Si Regele Mihai I a adresat mesaje parlamentarilor. O fotografie celebra il arata alaturi de primul guvern pro-comunist al Romaniei, instalat cu sprijin sovietic dupa alegerile falsificate din 1946. Regele este secundat de premierul Petru Groza, ministrul justitiei Lucretiu Patrascanu si alti comunisti de marca.

Dupa ce l-au fortat pe Regele Mihai sa abdice, comunistii au proclamat Republica Populara Romina. Parlamentul acesteia, unicameral, a luat denumirea de Marea Adunare Nationala. Ca atare, frontispiciul cladirii din Dealul Patriarhiei a fost modificat, iar deasupra usii centrale a fost asezata o stema comunista imensa.

Tronul monarhului a fost eliminat, iar in respectivul spatiu au fost atarnate temporar doua drapele tricolore. Si vulturul ornamental de deasupra a disparut, evident. Ulterior, fosta “loja regala” a fost acoperita, devenind parte a peretelui.

20 mai 1968 – Presedintele Charles de Gaulle al Frantei tine o cuvantare in plenul Marii Adunari Nationale a Republicii Socialiste Romania. Deputatii, multi dintre ei analfabeti, habar n-aveau ce zicea de Gaulle. Se observa modificarea aspectului prezidiului, disparitia lojei si aparitia, in locul ei, a stemei RSR.

Dupa 1989, nu s-a facut nimic pentru restaurarea vechii infatisari a salii. Stema regala nu a revenit pe arcada, ramanand doar ramurile ce o sustineau odinioara. O vreme, Palatul a adapostit Camera Deputatilor, pe la mijlocul anilor ’90 fiind cedat Bisericii Ortodoxe Romane. Asadar, s-a transformat in Palatul Patriarhiei. Sfantul Sinod al BOR isi tine aici sedintele, dar si alte adunari bisericesti sau evenimente clerice. In locul stemei RSR este un tablou cu Invierea.

Astazi, de la tribuna de unde Regii adresau mesajele lor Parlamentului, vorbesc fel de fel de personaje, mai mult sau mai putin controversate.

SALA TRONULUI de la Palatul Regal din Bucuresti este si ea un puternic simbol al monarhiei. Prima varianta a acestei sali a dainuit pana la incendiul din anii ’20, care a mistuit vechiul Palat Regal.

Sala era foarte bogata in decoratiuni, o adevarata sala de bal. Intr-o prima faza, Tronurile Regelui Carol I si al Reginei Elisabeta au fost cele care apartinusera Domnitorului Alexandru Ioan I si Doamnei Elena Cuza (monogramele lor erau identice cu ale Suveranilor).

Noua Sala a Tronului a fost gandita sa impresioneze prin dispunerea volumica, arcade, marmura folosita si prin monumentalitate. Ornamentele au trecut in planul secund, insa nu lipsesc. Pentru Tronul Romaniei, s-a construit un intrand circular boltit, accesibil prin doua usi inalte. Aici a avut loc, de exemplu, proclamarea regimului autoritar (1938-1940) al Regelui Carol al II-lea. Alaturi de Suveran sunt profesorul Nicolae Iorga, Gheorghe Tatarescu (viitor prim-ministru) si Patriarhul Miron Cristea, Presedinte al Consiliului de Ministri in acea perioada.

Deasupra Tronului se gasea o fresca pictata de Cecilia Cutescu-Storck, nora marelui sculptor Karl Storck. Pe treptele care sustineau Tronul Romaniei a fost construita o cupola foarte interesanta, surmontata de Coroana de Otel a Romaniei. Constructia este vizibila intr-o fotografie de la finele anilor ’30, care ii infatiseaza pe Carol al II-lea si pe Principele Mostenitor Mihai.

Cupola de deasupra Tronului era sustinuta de coloane cu figuri inaripate in varf. Aditional, de o parte si de alta a structurii se gaseau coloane mai mici, in forma de fascii romane, in varful carora se gaseau alte figurine inaripate. In spatele constructiei era o draperie ornata cu stemele provinciilor Romaniei. Dovada este o fotografie din 1941, cu Regele Mihai.

Dupa 30 decembrie 1947, Sala Tronului a fost dezafectata, iar Palatul Regal a devenit Palatul Consiliului de Stat (Palatul Republicii). Aici se tineau reuniuni diplomatice si ceremonii de decorare de catre liderii comunisti. In 1965, fostul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost tinut pe catafalc in aceasta sala, pentru ca “populatia indurerata” sa-si ia ramas-bun intr-un pelerinaj ce amintea de moartea lui Stalin (1953). Intr-o fotografie din 1968, Ceausescu le vorbeste membrilor corpului diplomatic. In capatul salii, se vede intrandul unde era Tronul.

La o privire mai atenta, se observa ca treptele pe care era structura cupolei au fost si ele daramate, iar pe peretele din spate a fost atarnata stema Republicii Socialiste Romania. Totusi, fresca din tavan a ramas.

In prezent (foto de aici – singura gasite pe net!), Sala Tronului este “taram interzis” pentru vizitatorii Palatului Regal (MNaR), intrucat nu face obiectivul Statului sa-si promoveze valorile. Se promoveaza insa, pe bani grei, evenimente private. In spatiul in care Regii luau decizii se pot organiza, contra cost, nunti, concerte, lansari de produse, evenimente de moda, etc. Mi se pare o pangarire mult prea mare a unui simbol national. Ca aspect, sala este la fel de goala, doar stema socialista a disparut.

NECROPOLA REGALA de la Manatirea Curtea de Arges a fost aleasa de Regele Carol I ca loc de veci pentru el si urmasii sai.

Aici se gasesc inmormantati primul Rege si prima Regina, sub lespezi de marmura.

Cuplul Maria-Ferdinand isi doarme somnul de veci tot aici. Mormintele celor doi Suverani sunt marcate prin niste placute metalice, ca exponate intr-un muzeu, injositor pentru Regele Intregitor si sotia sa. Lespedea Reginei Maria a fost pusa de-abia dupa 1989 de catre Maica Alexandra (Principesa Ileana a Romaniei), fiica celor doi si matusa Regelui Mihai.

In 2003, au fost aduse din Portugalia ramasitele Regelui Carol al II-lea, insa au fost depuse intr-o cripta special amenajata in paraclisul manastirii. Sicriul este acoperit de stindardul personal al Regelui.

Mormintele Regilor sunt prea putin vizitate. In Germania (Republica Federala), cripta familiei de Hohenzollern, fosta familie domnitoare, este exemplar amenajata in catacombele Domului din Berlin. La noi, Necropola Regala este alcatuita din morminte banale, semn al nerecunostintei unui popor care a uitat, ajutat de conducerile succesive post-1947, cui datoreaza Statul roman modern.

Cu siguranta mai sunt multe alte “locuri sacre” ale regalitatii imprastiate prin Romania: complexul Peles (Sinaia), Castelul Savarsin, Palatele Elisabeta si Cotroceni (Bucuresti), Castelul Reginei Maria (Balcic – Bulgaria) si exemplele ar putea continua.

In incheiere, inainte de a ura traditionalul “Traiasca Regele!”, sa aruncam o privire pe actul de nastere a Romaniei moderne – Actul Proclamarii Regatului Romaniei (10 Mai 1881) – versiune imensa, aici.

Memoria istoriei: “Ion I. C. Brătianu – Discursul de la Sibiu”

Text+Idee+Foto+Sursa informationala: National-Liberal

Discursul de la Sibiu şi entuziasmul ardelenilor faţă de premierul liberal Ion I. C. Brătianu (anexă din cartea: „Ion I. C. Brătianu. Concepţie şi management politic”, Editura Eikon, Cluj, 2011, autor: Ion Novăcescu)

În ediţia sa din 7 august 1919, „Patria” – oficiosul Partidului Naţional Român al lui Iuliu Maniu, care apărea la Cluj – relatează amplu, pe toată pagina întâi, despre vizita premierului liberal Ion I. C. Brătianu la Sibiu, în 5 august 1919, unde s-a întâlnit cu liderii ardeleni, reuniţi în Sfatul Ţării. Brătianu sosi la Sibiu după ce, mai înainte, intrase odată cu armata română în Timişoara şi a ajuns până la 40 de km de Budapesta, care a fost cucerită de cavaleria românească în 4 august 1919. La intrarea în sală, Ion I. C. Brătianu a fost primit cu ovaţii. Luând loc lîngă Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, Teodor Mihali, vicepreşedintele Marelui Sfat al Ţării, îl salută pe primul ministru al guvernului regal român, după care, cel mai probabil din curtoazie, acesta enunţă unul din conceptele limbajului de aur brătienist. T. Mihali declara că măreţia acelui moment se datora dorobanţului român şi bărbaţilor de stat care au înţeles momentul istoric şi au contribuit la realizarea idealului naţional. „Azi am ajuns nu numai să ne vedem visul cu ochii, dar armata română a adus ordine şi pentru alte neamuri din această parte a Europei.” La rândul său, Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, a rostit un scurt discurs, în care l-a salutat pe premierul Brătianu. Maniu a mai spus că aduce, adânc emoţionat, salutul Consiliului Dirigent şi al poporului român desrobit, prezidentul guvernului român, care se află azi pe pământul său. Apoi, ca într-un ritual oficial, şi Maniu a rostit fraza cheie, esenţială, a propagandei brătieniste: „Noi mărturisim cu recunoştinţă că unitatea neamului românesc a săvârşit-o România independentă, după cum pe vremuri Piemontul a fost acela care a săvârşit unitatea Italiei. România şi bărbaţii ei de stat au înţeles ce trebuie să facă, şi regatul vechiu a fost la înălţimea chemării sale. Mulţumim bărbaţilor de stat şi Dumneavoastră în special pentru că aţi rupt legăturile cu cei ce ne ţineau şi pe noi legaţi, şi aţi pornit pe drumul libertăţii noastre şi a întreg neamului românesc.” După aceasta, la tribună a venit Ion I. C. Brătianu care a ţinut, credem, cel mai important, mai călduros şi mai elocvent discurs al vieţii sale:

„Domnilor!

Am păşit cu adâncă emoţiune în această sală, dar am simţit şi o mare şi puternică căldură din acel simţământ al cuvintelor care aţi binevoit a le rosti. Se elaborează în aceste momente, aici la Dumneavoastră, desăvârşirea actului care s-a făcut la Alba Iulia şi care se cheamă: Unirea tuturor Românilor. Cuvântul chiar de Unire ne arată care sunt datoriile noastre reciproce: unirea tuturor românilor, adică unirea tuturor conştiinţelor noastre, unirea tuturor energiilor noastre spre un scop comun.  Aţi binevoit a releva prin cuvinte de recunoştinţă ajutorul pe care Regatul Român l-a dat – şi era dator să-l dea – românimei de peste tot. Am fi uitători şi ingraţi, dacă n-am şti să tragem din istoria trecutului toate învăţămintele care ne sunt de folos. Tocmai, ca Regatul să fi fost pus în măsura de a ajuta pe Românii de pretutindenea, de a ajuta pe Românii de peste munţi (aplauze) şi în întregimea lor ţinuturile din Transilvania, Bănat şi Ţara Ungurească, trebuie să se fi reaprins conştiinţa naţională şi pentru timpurile moderne ale României şi dacă Dumneavoastră aveţi motivele Dumneavoastră de dragoste şi de recunoştinţă, avem şi noi motive reciproce. Am fost de ajutor unora şi altora, şi noi şi Dumneavoastră, în cursul unui veac întreg, când cu bărbaţii cei mai buni de la Dumneavoastră ne-am ajutat pentru întemeierea desăvârşită şi întărirea Regatului, care trebuia să fie şi a fost sâmburele României Mari. (aplauze)

Prin urmare, când ne gândim la trecut, putem da o frăţească recunoştinţă către toţi aceia, care ori şi unde ar fi fost, dincolo şi dincoace, au ştiut să simtă solidaritatea, care ne lega şi care în împrejurările politice în care îşi puteau dezvolta activitatea lor, să nu piardă din vedere că pe lângă munca impusă de problemele zilei fiecare generaţiune era totodată datoare ca prin muncă necontenită să nu îngreuneze, ci să ajute ceea ce a fost întotdeauna în conştiinţa neamului nostru, aspiraţiunea de temeiu a existenţei noastre naţionale: Unirea tuturor Românilor. Astăzi, când am realizat-o, ni se impune tuturor, desigur, datoria de recunoştinţă pentru aceia care au preparat-o prin suferinţele lor, prin munca lor dar mai ales prin credinţa lor.

Prin urmare avem către trecut o datorie de pietate, dar avem şi către prezent datoria de a asigura prin munca pe care o facem aici şi dincolo, temeiul României nu numai Noi dar şi Mari, pe o bază democratică, largă, care să permită, ca la această muncă atât de mare să nu fie departe de la ea nici un român, care poate să fie un element de forţă şi care poate să-şi aducă părticica lui de muncă, de energie, de inteligenţă, pentru a asigura întemeierea astăzi, dezvoltarea mâine, a forţelor sociale şi naţionale ale României Mari.

Domnilor!

În această organizare de stat, probleme noi, mai complexe decât altădată, se pun înaintea noastră a tuturora. Sistemul de lucrare al nostru, pe lângă care putem să lucrăm la ora actuală este, că putem să lucrăm, fiindcă procedăm în acelaşi spirit, în acelaşi avânt; opera noastră este comună, deşi lucrăm în departamente separate. Nu putem tocmai să uităm ce afaceri interesează opera întreagă, precum nici ceea ce interesează operele singuratice. Avem o operă complexă. În organizaţia Statului, în ţinuturile noi, sunt şi rase deosebite, pe lângă neamul nostru, organizări religioase mai numeroase şi mai împărţite decât cele ce erau în Vechiul Regat. Trebuie să ştim să ne purtăm ca un popor, care în luptă a dat dovada bărbăteştei sale energii, pe care nimeni nu poate să o conteste, aceea a arătat-o şi la înfrângere – ceea ce este chiar mai greu – şi a arătat-o şi prin victoria sa, ceea ce o sărbătorim chiar astăzi.

Zic un popor, care are această bărbăţie, dovedeşte, că adevăratele lui puteri sunt acelea care le poate concepe în soluţionarea problemelor cetăţeneşti şi în viaţa paşnică. Violenţele în timpuri normale şi în timpuri de pace sunt unele din calităţile de slăbiciune. (aprobări )

Poporul nostru  a dat dovadă temeinică, că slab nu este. De aceea în organizarea nouă îşi vor găsi – şi cunosc simţămintele D-voastră, şi sunt în armonie perfectă cu ele – în noul regat acea frăţească şi prietenească dragoste toţi aceia, care de oriunde ar veni, vor voi să trăiască frăţeşte cu noi pentru dezvoltarea prin muncă comună a Statului Român. Noi nu vom întreba de unde vine cineva, ci vom întreba unde vor să meargă toţi aceia care vor voi să meargă împreună cu noi. Toţi vor fi siguri de frăţescul şi prietenescul nostru ajutor. Ei trebuie să ştie că în aceste simţăminte ale noastre, a sentimentelor comune vieţii de pace, stă nu numai cea mai mare, dar singura lor garanţie în puterea Statului Român, în concepţia de dreptate, în concepţia largei democraţii este garanţia propriei lor dezvoltări şi că, în afară de graniţele Statului Român, nimic nu poate să-i întărească şi n-ar putea să-i slăbească.

Regele Ferdinand şi Regina Maria asistă la momentul trecerii Tisei de către trupele române, aug. 1919

Domnilor!

Modestia este bună, dar un popor trebuie să aibă conştiinţa limpede despre aceea ce reprezintă pentru ca să aibă conştiinţa limpede despre aceea ce trebuie să reprezinte. (aplauze). A fost românimea în lupte seculare nu numai pentru existenţa ei, dar şi pentru existenţa şi apărarea civilizaţiei umane. În luptele creştinătăţii contra turcilor, soldaţii lui Ştefan Vodă au luptat nu numai pentru apărarea Moldovei, dar şi pentru mântuirea creştinătăţii şi valurile barbariei de această stâncă s-au frânt nu numai pentru ca să scape românimea, ci şi pentru ca civilizaţia europeană să nu fie distrusă de puhoiul păgânilor.

Domnilor!

Istoria se repetă, desigur, schimbându-şi faţa cu împrejurările. Dar în ziua de astăzi soldatul român pe Tisa şi dincolo de Tisa n-a asigurat numai graniţele României, ci a sprijinit, ca în vremurile de demult, civilizaţiunea europeană, apărând-o de valurile distrugătoare ale bolşevismului. (aplauze frenetice şi prelungite)

Anarhia şi distrucţia la Nistru şi la Tisa s-au oprit, curentele care ameninţă centrul Europei, şi stînca de care s-au frânt, au fost energia şi bărbăţia poporului român. Iată de ce este de datoria oamenilor, care pretind că au datoria de a conduce destinele acestui popor, să înţeleagă de sus, cu toată înălţimea vederilor, misiunea pe care o are acest popor în locul unde Dumnezeu l-a pus, unde şi din istoria trecutului şi din faptele prezentului, dovedeşte care este rostul său, misiunea sa în istoria civilizaţiunei umane. (aprobări)

Domnilor!

Pentru că astfel stau lucrurile, să ne reamintim că prin unirea simţămintelor noastre într-o credinţă comună, într-o credinţă neclintită, precum a fost aceea a străbunilor noştri, vom găsi izvorul de energie să asigurăm pentru ziua de mâine aceea, ce este şi dreptul şi datoria acestui neam. (aplauze)

Regiment românesc de vânători în centrul Budapestei

Şi mă duc din mijlocul dumneavoastră cu adâncă recunoştinţă, cu cea mai mare comoară de mulţămire sufletească, care va ţinea cât viaţa mea. (aplauze frenetice )” (1)

*      *     *

La banchetul oferit în seara zilei de 5 august 1919, de către Iuliu Maniu, în cinstea premierului român, Ion I. C. Brătianu a mai rostit o cuvântare emoţionantă:

„Tatăl meu a scris o scrisoare despre Lazăr, în 1863. El întreba cu ce mijloace Gheorghe Lazăr, care purta numele celuilalt Lazăr, ridicat de Mântuitorul din mormânt, a ridicat un neam din mormânt la viaţă. A ştiut Gheorghe Lazăr să se facă expresiunea conştiinţei unui neam. În această înţelepciune, de a înţelege conştiinţa neamului pe care trebuie să-l servească, stă datoria acelora care vor să reprezinte interesele neamului în momentele supreme.

Tatăl meu îmi spunea: lucrează cu capul în împrejurările zilnice, dar lucrează cu inima în împrejurările mari, dacă vrei să nu greşeşti! Pentru că vorbitorul dinaintea mea a amintit de tăcerea mea din timpul neutralităţii, sunt dator să amintesc că ea a început încă din prima lună a războiului. Eu încheiasem la începutul lunii septembrie o înţelegere cu Rusia, de a ne revendica toate teritoriile din Austria şi Ungaria locuite de români. Dacă am crezut că datoria mea era să tac, aceasta nu însemna că stam la îndoială care erau drepturile noastre. Rămânea numai de calculat şi hotărât care erau momentele şi împrejurările cele mai eficace pentru a înfăptui ceea ce aveam de înfăptuit. Am crezut că acţiunea noastră trebuie să corespundă cu maximum de importanţă pe care trebuia să o avem. Şi nu m-am înşelat. Acţiunea României, dacă a fost dureroasă într-un fel, a fost cu mult mai importantă decât forţele pe care le aveam la începutul războiului. Noi am avut un rol hotărâtor în război, cu toate aceste calcule. A venit acea catastrofă când Aliaţii noştri hotărâtori, în loc de sprijin au devenit pentru noi primejdie. Am plătit-o cu mari pierderi. Azi nu le regretăm, când văd pe dl. Inculeţ între noi. Oricât de optimist ar fi fost cineva n-ar fi prevăzut că vom deveni puternici de la Nistru până la Tisa şi că aici la masa aceasta să stea prezidentul Dumneavoastră cu mine şi alături cu dl. Inculeţ.

Am un singur merit cu care mă fălesc: credinţa. Mai multă credinţă ca mine nu poate să fi avut altcineva. S-a zis că Columb, dominat de credinţa că există o lume nouă, chiar dacă nu exista, o scotea din valuri. În timpul tratatului de la Bucureşti am scris un memoriu pe care-l voi lăsa ca testamentul vieţii mele politice. Şi am spus Regelui nostru când Mackensen era stăpân pe jumătate din ţară: Sire, ai făcut bine ce ai făcut şi eşti asigurat de izbândă!

Nu era posibil să nu se manifeste aspiraţiunea seculară a neamului nostru. Se putea întârzia cu câteva luni, cum s-a întârziat cu tratatul de la Bucureşti, cu câţiva ani; dar nu era să rămână fără rol în dezvoltarea neamului nostru nici jertfa şi nici acţiunea noastră din război.

Şi-mi ziceam: în tragicul sfârşit al lui Mihai şi al lui Tudor Vladimirescu, mort în şanţurile de la Târgoviște, stă cea mai strălucită pagină din învăţăturile pământeşti.

Îmi reamintesc aceasta acum când voi da sfaturi acelora care vor conduce destinele statului. Să nu vă uitaţi la succese de persoane sau de moment, ci să urmaţi pulsul inimii poporului, conştiinţa lui naţională şi să aveţi contactul neîntrerupt cu dînsa, ca să fiţi reprezentanţii sinceri ai unui neam conştient.

Domnilor!

Pentru că în împrejurările de azi sunt convins că, conştiinţa neamului nostru este puternică prin înălţarea unei însufleţiri naţionale, sunt plin de încredere că vom avea,  un viitor în raport cu misiunea noastră istorică, binefăcătoare pentru civilizaţia lumei în Orientul Europei, pentru că sunt încredinţat că există posibilitatea realizării ei, urez ca România Mare să-şi adeverească numele, să fie întărită de sufletul românimei, care, tare, unită şi prin înţelepciunea sa va lucra în interesul general.

Trăiască România Mare!” (2)


*1: Patria din 7 august 1919; 2: Ibidem

Memoria istoriei: “PNŢ si restauratia lui Carol al II-lea”

Sursa informationala: Historia.ro

Autor:  Diego – Maricel Ciobotaru

Material republicat de blogul “Barlogul PNTCD”

Foto: Carol Caraiman

….Aminteam în rândurile de mai sus de „încheierea prematură a domniei glorioase a Regelui Ferdinand I” şi de „criza constituţională dinastică”. Observăm încă din numărul 1 al publicaţiei (17 octombrie 1927) grija naţional-ţărăniştilor pentru monarhie, pentru continuitatea dinastiei de România. „Criza dinastică” izbucnită prin renunţarea la prerogativele regale de către Carol şi moartea regelui Ferdinand I în 1927 a creat premisele unei anarhii la nivelul conducerii ţării. Decesul lui Ion I. C. Brătianu (tot în 1927) a destabilizat total scena politică a României, formându-se un „vacuum de putere”, ce a fost acoperit de personalitatea lui Iuliu Maniu.

Din 1927 (din perspectivă proprie) putem vorbi despre ascensiunea marelui om politic Iuliu Maniu. Pentru înlăturarea de la putere a liberalilor, Maniu a folosit şantajul cu revenirea lui Carol.  Criza economică şi situaţia creată prin înăbuşirea violentă a grevei muncitorilor de la Lupeni din 1929 a reprezentat un regres în politica guvernului Maniu, iar societatea considera că situaţia putea fi redresată doar de Principele Carol.

Jos ai noştri, trăiască Regele

„Dreptatea” titra pe prima pagină a ediţiei din 9 iunie 1930 „Criză politică. Sosirea A. S. R. Principele Carol. Demisiunea Cabinetului Maniu – Noul minister Mironescu”. Este relatată detaliat întoarcerea în ţară a Principelui Carol şi traseul acestuia, începând cu aterizarea de pe aerodromul Băneasa. Întâlnirea de la Cotroceni dintre Iuliu Maniu (preşedintele în exerciţiu al Consiliului de Miniştri) şi Principele Carol urmată de o convorbire între aceştia, dă o notă de mister asupra demisiei ulterioare a cabinetului. Şedinţa Consiliului de Miniştri, ce a urmat întâlnirii Maniu-Carol, prin faptul că s-a desfăşurat imediat şi s-a încheiat la ora 2:30 noaptea arată voalat implicaţiile discuţiilor purtate.

După şedinţa Consiliului, fiindcă Maniu a mers din nou la Cotroceni, deducem că discuţiile guvernamentale vizau noua situaţie politică a ţării şi implicit a „cabinetului Maniu” în problema reîntoarcerii prinţului moştenitor al României. Solemnitatea pelerinajului de la Cotroceni a elitei politice şi militare ale României, exprimă situaţia bulversantă a societăţii la noile realităţi politice, fie o tentativă de linguşitorism politic faţă de noul conducător al statului. Bulversantă este şi situaţia de a doua zi, când atât lucrările Consiliului de Miniştri, cât şi faptul că decretul pentru convocarea Adunării Naţionale nu apăruse în „Monitorul Oficial”, au stagnat lucrările Parlamentului. Toate grupările politice au redactat comunicate de presă asupra importanţei evenimentului şi a necesităţii redactării a unui manifest către ţară.

„Dreptatea” prezenta şi comunicatul de presă al Consiliului de Miniştri, referitor la demisia „cabinetului Maniu”, pe fondul neînţelegerilor asupra „chestiunii constituţionale la ordinea zilei”. Maniu remitea Înaltei Regenţe demisiunea cabinetului, concomitent cu „demisiunea Înalţilor Regenţi S. Sa Patriarhul Miron şi D. C. Sărăţescu din înaltele posturi prevăzute de art. 83 din Constituţie.” „Reprezentaţiunea naţională” era convocată a decide asupra dreptului exercitării puterii regale. Cotidianul „Dreptatea” prezenta şi perspectiva ziarului francez „Le Temps”, care milita pentru unitatea partidelor, indiferent de doctrină, în problema regală ca şi pas fundamental în consolidarea României. Clasei politice i se recomanda sacrificiul unităţii, „sacrificiul spiritului de partid, pentru menţinerea securităţii şi unităţei Regatului”, în contextul vecinătăţii „Sovietelor şi a îndrăzneţelor întreprinderi de propagandă ale Moscovei.”

Situaţia era oarecum nestatutară şi ilegală din varii motive. Principele Carol se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.

Criza politică urma a fi rezolvată de un nou cabinet, tot „naţional-ţărănist” în frunte cu G. G. Mironescu, fostul ministru de externe al guvernării Maniu. După depunerea jurământului şi preluarea mandatului de către noii miniştri, Prinţul Nicolae le adresa următoarele cuvinte: „Sunteţi chemaţi să îndepliniţi un vis al regelui Ferdinand. Sunteţi cei mai indicaţi să o faceţi.” Intuim caracterul provizoriu al noului Consiliu de Miniştri, destinat a legitima noua situaţie politică. „Primul proect propus de guvern” urma a fi abrogarea art. 6 şi 7 din legea privitoare la actele stării civile a membrilor familiei domnitoare din data de 4 ianuarie 1926. Astfel, lui G. G. Mironescu îi era încredinţată misiunea de a-l reabilita pe Carol şi de a desfiinţa Regenţa.

Numărul de miercuri, 11 iunie 1930 al oficiosului P. N. Ţ. relatează evenimentele din şedinţa Adunării Naţionale. Cotidianul considera justeţea actului, de „dreptate istorică” prin înscăunărea Principelui Carol ca şi rege, folosindu-se din plin de elemente ale simbolisticii naţionale: „Moştenitor al tronului românesc, prin graţia divină, purtător al Coroanei de oţel, prin investirea dată de voinţa naţională în urma votului unanim al reprezintanţilor ei legiuiţi, după vicisitudini pe cari această manifestare îl îmbie să le uite – şi pe cari s’a declarat şi gata să le dea personal uitării – urcând treptele Tronului României întregite, Carol al II-lea aduce poporului român nădejdi”. Susţinătorii înverşunaţi ai continuităţii dinastice prin Principele Carol, „naţional-ţărăniştii” grupaţi în redacţia „Dreptăţii” salutau proclamarea acestuia rege şi realizarea unuia dintre proiectele P. N. Ţ-ului, desfiinţarea Regenţei şi reintrarea pe un făgaş normal şi liniar a dinastiei de România.

Manifestul către Ţară al noului rege, „Către Români”, aflat tot pe prima pagină a ziarului „Dreptatea” din 11 iunie 1930 întregeşte viziunea „naţional-ţărănistă”, de susţinere a cauzei lui Carol, care folosindu-se de patriotism, însufleţeşte poporul şi îl încredinţează de bunele sale intenţii şi de dragostea faţă de ţară. Lipsa resentimentelor faţă de cei care în perioada exilului l-au atacat se dovedeşte a fi în timp doar o promisiune, regele Carol al II-lea atacându-şi adversarii politici şi stârnind discuţii spre a slabi puterea internă a partidelor. Iuliu Maniu, susţinătorul fervent al restauraţiei carliste, şi P. N. Ţ vor fi principalii adversari ai lui Carol în lupta spre deplina supremaţie politică.

Cazurile G. G. Mironescu, Alexandru Vaida-Voevod şi Armand Călinescu, mai precis susţinerea dizidenţelor din partid şi oferirea acestora de mandate guvernamentale, erau pur şi simplu simple pretexte în acţiunea de destabilizare a P. N. Ţ, partid important în ecuaţia puterii şi cu aderenţa în masele largi. Propaganda „naţional-ţărănistă” în succesul restauraţiei carliste se va dovedi ulterior a fi o mare greşeală politică.

Din nou, ziarul „Dreptatea” publica extrase ale publicaţiilor din străinătate referitoare la noua ordine din politica românească. „Daily Telegraph” vorbea despre rezultatele fericite ale evenimentului şi spera în faptul că „noul rege va urma exemplul excelentului său tată şi va şti să-şi îndeplinească datoria de bun rege”. „Revoluţia fără sânge”, aşa cum apare evenimentul tot în cotidianul britanic amintit mai sus, era prezentată de „Dreptatea” ca fiind rodul căldurii dar şi al satisfacţiei occidentale faţă de acţiunea „naţional-ţărănistă”, în fond o exaltare a meritului propriu prin raportarea la atitudinile celorlalţi.

„Concluziunile presei franceze” indică aceeaşi atitudine faţă de revenirea lui Carol şi proclamarea lui ca rege: „Revenirea regelui Carol nu este o lovitură de Stat, ci soluţia firească a unei nedreptăţi, primejdioase desvoltării României”. Prin simpla negare aflăm totuşi ca a existat şi percepţia evenimentului ca fiind o lovitură de stat coordonată de conducerea P. N. Ţ. Lovitura de stat, în sensul desfiinţării Regenţei şi a aborgării legilor prin care Carol pierdea prerogativele de moştenitor al tronului, era combătută prin sprijinul popular al mişcării şi excluderea caracterului politic al restauraţiei. Totuşi, instalarea cabineului G. G. Mironescu, a cărui existenţă a fos efemeră în comparaţie cu predecesorii săi, demonstrează necesitatea factorului politic pentru autoritatea monarhică, şi interdependenţa dintre monarhia constituţională şi mediul politic.

Consiliul de Miniştri condus de G. G. Mironescu devenea o „unealtă politică” în mâinile viitorului suveran, destinată a restabili continuitatea dinastică menţionată în Constituţia din 1923. Succesul înregistrat de P. N. Ţ. trebuia însă completat prin atacarea adversarilor politici, în special a Partidului Naţional Liberal (P. N. L.). Discursul jurnalistic al ziarului „Dreptatea” este structurat pe două coordonate care se întrepătrund: proclamarea Principelui Carol rege al României şi situaţia economică a ţării înainte şi după venirea la guvernare a partidului condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Politica economico-financiară reprezentată prin d. Vintilă Brătianu, a dus la cunoscutul faliment financiar precum şi la discreditarea creditului ţării în străinătate. Acest fapt de foarte mare importanţă pentru viaţa ţării, a contribuit şi el în mare măsură la demiterea guvernului liberal, care, prin politica sa ne izolase de restul Europei… Guvernul naţional-ţărănesc a realizat într’un timp relativ scurt stabilizarea… Ţara a fost scoasă din izolarea în care o dusese politica financiară a partidului liberal. În această situaţiune ne-am găsit în momentul urcării pe tron a  M. S. Regelui Carol II.*

* PNL sustinea capitalul national. PNT sustinea privatizarea societatilor comerciale de stat (metale rare, gaze, petrol) favorizand investitorii straini.

Urcarea pe tron a lui Carol venea pe traseul ascendent al guvernării naţional-ţărăniste şi încununa creşterea vizibilităţii României în Occident. Normalizarea economiei era în strânsă legătură cu echilibrul şi cu stabilitatea politică, incompatibilă în viziunea liderilor ţărănişti cu Regenţa, definită ca şi o stare politică temporară. „Se deschiderea o nouă eră”, aşa cum titra „Dreptatea”, şi se îndemna la optimism şi la ferma credinţă că „orice rezerve au încetat şi o eră nouă , pregătită cu tenacitate de guvernarea naţional-ţărănistă, se deschide ţării.”

Solemnitatea proclamării lui Carol rege este continuată prin manifestaţii cu simbolistică naţională, printre care jurământul armatei către rege şi întâlnirea acestuia cu Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Membrii Sf. Sinod al B. O. R. în frunte cu I. P. S. S. Patriarhul dr. Miron Cristea au mers la Palatul Regal pentru a-i transmite noului rege „urări de fericită şi lungă domnie şi să-i asigure în acelaşi timp de întregul sprijin al bisericei.” Felul în care este expus evenimentul dă o notă de mistificare momentului, Carol asemeni voievozilor din perioada medievală, prin jurământul armatei şi sprijinul Bisericii deţinând cel puţin în sfera de influenţă cele două instituţii fundamentale ale Statului.

În concluzie, „Dreptatea” proslăvea acţiunea conducerii P. N. Ţ., de încoronare a Principelui Carol ca şi rege al României, considerând evenimentul ca fiind cu impact propagandistic şi electoral, o modalitate de recâştigare a capitalului electoral pierdut în mare parte în evenimentele de la Lupeni şi cu criza economică.

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Memoria istoriei: Restauratia, alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 si lovitura de stat din 10 februarie 1938

Sursa informationala: Ioan Scurtu Website
Restauratia Regala
Timp de un deceniu (1930 – 1940), viaţa politică din România a fost marcată de disputa a două personalităţi:  Carol al II-lea şi Iuliu Maniu; fiecare a urmărit să-şi impună voinţa asupra celuilalt şi, în ultimă instanţă, privind evoluţia regimului politic din România.
În primul deceniu interbelic se părea că între cele două personalităţi existau mari şanse de colaborare, pe o platformă antiliberală. Iuliu Maniu era un adversar intransigent al lui Ion I.C. Brătianu şi al PNL în general, poziţie pe care se situa şi prinţul Carol, care dorea să „elibereze” instituţia monarhică de sub influenţa liderului liberal.
Nu odată, Carol a avut cuvinte critice la adresa mamei sale, regina Maria, şi a prinţului Barbu Ştirbey, considerându-i instrumente prin care Ion I.C. Brătianu îşi exercita influenţa dominatoare asupra regelui Ferdinand.
La rândul său, Iuliu Maniu aducea elogii principelui, în care vedea un viitor rege energic, care va elimina camarila, conducând ţara cu partidele susţinute de electorat, în rândul cărora Partidul Naţional Taranesc s-au situat la loc de frunte.
La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunţat pentru a treia oară la calitatea sa de moştenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
Acesta s-a desfăşurat la Sinaia, în ziua de 31 decembrie, regele cerând celor prezenţi (membrii guvernului, preşedinţii Corpurilor legiuitoare, preşedinţii partidelor politice parlamentare, foştii prim-miniştrii) să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”.
În cuvântul său, Maniu a recunoscut că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar a apreciat că ar fi necesar să se mai facă un demers „solemn şi oficial” pe lângă principe, pentru a-l determina să revină asupra declaraţiei de renunţare.
Un asemenea punct de vedere au susţinut Alexandru Vaida-Voevod şi N. Iorga, dar regele a declarat că orice nouă intervenţie era inutilă, iar participanţii au acceptat decizia suveranului.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se primea renunţarea lui Carol, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan), care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În cadrul dezbaterilor, Iuliu Maniu s-a referit numai la instituirea Regenţei, afirmând că aceasta era ”o prerogativă regală, iar noi nu voim să o discutăm”; totuşi, el nu o socotea necesară şi oportună, deoarece regele Ferdinand „se bucură de o sănătate completă” şi nu era bine să se constituie, alături de acesta „o autoritate latentă”.
Evident, majorităţile liberale au votat proiectele de lege în forma prezentată de guvern. Partidele din opoziţie, precum şi o bună parte a opiniei publice, apreciau că actul de la 4 ianuarie 1926 era expresia voinţei lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand.
După un an şi jumătate, la 20 iulie 1927, Ferdinand a murit, principele Mihai a devenit rege la vârsta de 6 ani, astfel că prerogativele acestuia erau îndeplinite de Regenţă. Iuliu Maniu aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că Regenţa a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii” şi ca atare Partidul Naţional-Ţărănesc o recunoştea numai de fapt şi nu de drept.
În lupta sa pentru înlăturarea de la putere a PNL, Iuliu Maniu a folosit o gamă variată de forme, între care şi „şantajul cu prinţul Carol”. La sfârşitul anului 1927 şi începutul lui 1928, mai mulţi emisari ai săi s-au deplasat la Paris, unde au discutat cu Carol despre eventuala lui revenire în ţară pentru a ocupa tronul părintesc. Într-un interviu acordat ziarului italian „Corriere de la Sera”, Maniu declara: „Atâta timp cât a trăit regele Ferdinand, ne-am urat întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale şi să-l recheme pe prinţul Carol. Este, desigur, de preferat un rege propriu zis unei Regenţe”.

A fost elaborat chiar şi un plan, care viza venirea lui Carol în ziua de 6 mai 1928, când la Alba Iulia se desfăşura o mare întrunire organizată de PNŢ, la care s-a cerut Regenţei înlăturarea guvernului PNL condus de Vintilă Brătianu şi formarea unui nou cabinet, prezidat de Iuliu Maniu. Planul a eşuat, deoarece autorităţile engleze, alertate de guvernul de la Bucureşti, au interzis decolarea avionului care urma să-l transporte pe Carol în România. 


 

Carol al II-lea
La 10 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a depus, în faţa Regenţei, jurământul de credinţă faţă de regele Mihai, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Regenţa a dizolvat parlamentul, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, câştigate de PNŢ cu o majoritate covârşitoare: 77,76%.
Acest rezultat exprima excepţionala popularitate a partidului şi uriaşele speranţe pe care cetăţenii şi le puneau în guvern.
Aflat la putere, Iuliu Maniu şi-a nuanţat mult atitudinea faţă de criza dinastică. Nu a mai ridicat problema anulării actului de la 4 ianuarie 1926, ci a acţionat pentru influenţarea Regenţei. Momentul cel mai favorabil s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gheorghe Buzdugan, iar Iuliu Maniu l-a impus în Regenţă pe Constantin Sărăţeanu, un „ilustru necunoscut”, dar care era rudă cu Mihai Popovici, unul dintre fruntaşii PNŢ.
Ulterior, în 1936, Maniu avea să declare că l-a „ales” pe Sărăţeanu, deoarece acesta „mi-a făgăduit că dacă naţiunea va voi pe rege [Carol], nu se va opune”.
Cu alte cuvinte, o alegere condiţionată, regentul putând fi utilizat în manevrele politice ale primului ministru. Atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere.
În condiţiile crizei economice, guvernul Maniu s-a dovedit cu totul ineficient; înăbuşirea în sânge a grevei muncitorilor de la Lupeni din august 1929 (în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi) a generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria României.
În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de principele Carol, vlăstar regal, tânăr şi energic.
În acest context, Iuliu Maniu a trimis mai mulţi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol venirea lui în ţară. Aceştia au căutat să obţină din partea principelui trei „angajamente solemne”:
1) se va despărţi de Elena Lupescu;
2) îşi va reface căsătoria cu principesa Elena;
3) va guverna constituţional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
Carol a evitat să facă declaraţii ferme, dar a înţeles că şeful guvernului nu se va opune revenirii lui în ţară.
În seara zilei de 6 iunie 1930, principele a sosit inopinat în Bucureşti, după care s-a deplasat la Palatul Cotroceni, de unde a telefonat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-şi anunţa prezenţa: „Domnule Maniu, am sosit!” Răspunsul acestuia a fost: „Bine aţi venit, Alteţă!” Şeful guvernului a acceptat să vină la Cotroceni pentru a discuta cum să se procedeze în continuare.
Acest gest era, în fond, ilegal. În primul rând pentru că principele se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.
În al treilea rând, principele sosise în ţară în mod fraudulos, cu un paşaport fals, pe care, în dreptul numelui său, era scris Eugen Nicolas. Atunci, în noaptea de 6/7 iunie 1930, excelentul jurist Iuliu Maniu a cedat în faţa politicianului cu acelaşi nume, pentru care normele de drept şi moralitatea aveau prea puţină valoare dacă era vorba de exercitarea puterii.
La Cotroceni, discuţia a fost dificilă: Maniu a căutat să obţină „angajamentele solemne” solicitate anterior, în timp ce Carol a replicat: el s-a despărţit de Elena Lupescu din momentul în care a decis să vină în ţară, dar nu vede cum i se poate interzice unui român să se întoarcă în ţara sa; refacerea căsătoriei cu principesa Elena era o problemă personală şi, în plus, nu el a iniţiat divorţul, în 1928, ci fosta sa soţie; va depune jurământul pe Constituţie, deci o va respecta în spiritul şi litera ei. Cert este că discuţia s-a încheiat într-o atmosferă tensionată şi fără nici un rezultat practic pentru Maniu. El a conchis că va susţine alegerea lui Carol în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, urmând ca ulterior să se procedeze la anularea legilor din 4 ianuarie 1926.
Deşi era mai tânăr cu 20 de ani decât Maniu şi nu avea experienţa politică a acestuia, Carol s-a dovedit mult mai dibace şi eficient decât acesta. După ce a plecat Maniu, principele a convocat la Cotroceni mai mulţi lideri politici, inclusiv fruntaşi ai PNŢ (Ion Mihalache, Grigore Iunian, Aurel Leucuţia), care, cu toţii, s-au pronunţat pentru proclamarea lui ca rege al României. Aflând despre direcţia în care evoluau evenimentele, Maniu şi-a amintit că jurase credinţă regelui Mihai, drept care, în dimineaţa zilei de 7 iunie, a decis să demisioneze din fruntea guvernului, pentru a nu deveni sperjur.
S-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, prezidat de Gh.Gh. Mironescu, iar în ziua de 8 iunie Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Luând cuvântul în numele majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, Iuliu Maniu a declarat că „se alătură cu însufleţire ca Reprezentanţa Naţională să declare de moştenitor al tronului pe Alteţa Sa regală principele moştenitor Carol”.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat; în comunicatul dat publicităţii se invocau două motive: primul, că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”; cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. În realitate, Maniu urmărea să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia – care deţinea majoritatea în Parlament – nu se putea forma nici un guvern. Regele l-a însărcinat pe generalul Presan cu formarea unui cabinet de concentrare, dar acesta a eşuat în tentativa sa.
În faţa acestei situaţii, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu, care, de această dată, a acceptat să formeze noul guvern. În cele câteva zile se întremase, sănătatea îi revenise, astfel că la 13 iunie a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Sentimentul public era că, în confruntarea dintre Carol şi Maniu, liderul naţional-ţărănist a ieşit învingător. Ziarul „Aurora” scria: „Guvernul actual este guvernul d-lui Maniu. Al d-sale şi numai al d-sale.
Nu este guvernul regelui, fiindcă regele a dorit guvern de concentrare, care nu s-a putut realiza”. O ideea similară exprima şi N. Iorga: „Învingătorul e domnul Iuliu Maniu, şeful PNŢ. Voinţa sa de fier a izbutit. Ceea ce a vrut, se împlineşte. A învins pe rege. Ave Cezar”.
Încântat de succesul său, Maniu nu a dat atenţie proiectelor întocmite de rege în timpul crizei guvernamentale şi le-a semnat fără nici un fel de obiecţie. Acestea priveau: înlăturarea unor persoane de la Curtea Regală; instituirea funcţiei de secretar particular al regelui, care a fost atribuită lui Constantin (Puiu) Dumitrescu; numirea unui nou prefect al Poliţiei Capitalei în persoana colonelului Gabriel Marinescu; stabilirea domiciliului reginei Maria la castelul Balcic; atribuirea titlului de Majestatea Sa (dar nu şi de regină) fostei sale soţii Elena. Aceste decizii ale regelui, aprobate de Maniu, aveau să creeze mari dificultăţi în calea desfăşurării normale a vieţii politice din România timp de un deceniu.Liderul naţional-ţărănist nu a recunoscut niciodată că a fost „tras pe sfoară” de noul rege.
La 12 august 1930, Elena Lupescu a sosit în ţară, fiind găzduită la Castelul Peleş. Îndată ce a aflat, primul ministru s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava).
Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?” În faţa acestui nemaipomenit tupeu, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia, deşi era convins că Elena Lupescu se afla acolo, la Castelul Peleş. Peste mai mulţi ani, Pamfil Şeicaru aprecia că, în acel moment, liderul PNŢ a făcut o greşeală fatală: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitatea sa de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fie arestată, sub acuzaţia de a fi intrat în ţară cu paşaport fals?
Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal, cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930 el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid politic ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate. Pe ce se rezema Carol în august 1930? Absolut pe nimic. Îşi închipuie cineva că armata română s-ar fi înfruntat cu unanimitatea partidelor sprijinite de opinia publică spre a apăra pe ţiitoarea regelui intrată în ţară cu paşaport fals?”
În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache (Aleea Modrogan), care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică, diferit, şi adesea opus, celui legal, parlamentar-constituţional.
Iuliu Maniu a sesizat pericolul existenţei unei camarile regale pentru funcţionarea normală a regimului democratic şi a apreciat că cea mai bună soluţie pentru a o îndepărta pe Elena Lupescu de la Palat era încoronarea regelui Carol al II-lea, alături de principesa Elena, după modelul aplicat în 1922 regelui Ferdiand şi reginei Maria. Stăruinţa lui Iuliu Maniu pentru refacerea căsătoriei regale nu avea sorţi de izbândă, deoarece atât Carol al II-lea, cât şi principesa Elena nu se suportau reciproc şi nici nu voiau să audă de împăcare.
La începutul lunii octombrie 1930, Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din fruntea guvernului, „din motive de sănătate”, pe care regele a primit-o. La 8 octombrie a format un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Gh.Gh. Marinescu, după care a urmat, în aprilie 1931, un cabinet de „uniune naţională”, condus de Iorga. La 22 iunie 1931, Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢ, sub motiv că lupta împotriva guvernului echivala cu lupta împotriva regelui, la care el nu voia să angajeze partidul. La 17 februarie 1932, Carol şi Elena au semnat un acord, potrivit căruia principesa se stabilea în străinătate, putând veni în ţară cel mult patru luni pe an; regele se obliga să-i trimită acolo suma cuvenită, potrivit listei civile.
După eşecul guvernului Iorga, s-a format un cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu a desfăşurat o energică acţiune pe cont propriu împotriva camarilei, afirmând că nu dorea să implice guvernul şi PNŢ. După încheierea alegerilor parlamentare, soldate cu victoria PNŢ, Iuliu Maniu a revenit în ziua de 30 iulie la conducerea partidului. În octombrie 1932, regele a făcut din nou apel la Maniu să formeze guvernul, iar acesta a acceptat, după ce Carol a promis, potrivit afirmaţiilor oferite de Zaharia Boilă: refacerea căsătoriei cu principesa Elena; respectarea normelor constituţionale; recunoaşterea dreptului guvernului de a numi orice funcţionar de stat.
Abia a depus jurământul, la 20 octombrie, când, la 1 noiembrie, a trebuit să mijloacească (în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri) un nou acord între Carol al II-lea şi fosta lui soţie, potrivit căruia aceasta se stabilea definitiv în străinătate, putând reveni în ţară cu aprobarea regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai; primea în schimb importante avantaje financiare, precum şi lista civilă de 7 milioane lei anual. Prin acest acord, se năruia orice speranţă a lui Maniu de refacere a căsătoriei celor doi şi de a o îndepărta astfel pe Elena Lupescu.
În ultima zi a anului 1932 s-a ivit un conflict între ministrul de Interne Ion Mihalache şi doi dintre subordonaţii săi: col. Gh. Marinescu – prefectul Poliţiei Capitalei şi gen. Constantin Dumitrescu – şeful Jandarmeriei, ambii membri ai camarilei regale. Mihalache a propus lui Carol destituirea lor, dar acesta a refuzat. În replică, ministrul de Interne şi-a depus demisia, la 8 ianuarie 1933, iar regele i-a primit-o. În semn de solidaritate cu Mihalache, la 12 ianuarie, Maniu a prezentat mandatul guvernului şi Carol l-a acceptat. Peste două zile, s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Prin acest act, Carol al II-lea reuşea să-l atragă pe Vaida de partea sa, folosindu-l împotriva lui Iuliu Maniu.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că, în timpul guvernului său, a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat, la 2 aprilie 1933, din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod.

Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. La 1 septembrie, Zaharia Boilă, nepotul lui Maniu, a difuzat un fulminant manifest, intitulat “A bătut ceasul”, în care ataca în termeni extrem de duri camarila şi în special pe Elena Lupescu, precum şi guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod.

În ziua de 9 noiembrie, Vaida a fost nevoit să-şi prezinte demisia, act primit cu satisfacţie de Maniu: „Ştiam că dacă nu se pune de la început piciorul în capul hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului, încercarea lui de guvernare nu va reuşi”. Mihai Popovici declara la rândul său că între rege şi naţiune „s-au interpus oameni nechemeaţi, care prin conspiraţii oculte au făcut să cadă acest guvern”.
Recunoscând că „tactica” sa de colaborare cu camarila a dat greş, Vaida a demisionat de la preşedinţia PNŢ, propunându-l în locul său pe Iuliu Maniu. Dar acesta a refuzat, apreciind că cel mai potrivit preşedinte era Mihalache, care a şi fost ales la 21 noiembrie 1933. În fapt, Maniu aprecia că nu sosise momentul pentru angajarea PNŢ în lupta cu Carol al II-lea şi camarila sa, drept care a decis să continue lupta, de hărţuire a acestora şi de conştientizare a opiniei publice, în primul rând a membrilor propriului său partid, asupra rolului nefast al principalilor săi adversari politici.
Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Dar încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate; acesta a folosit orice prilej pentru a-şi afirma poziţia: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi neam, asta fac”.
La 8 aprilie 1935, guvernul Tătărescu a încheiat un nou contract cu firma Skoda (refăcându-l pe cel din martie 1930), iar dezbaterile pe această temă s-au încheiat. Astfel, Maniu a obţinut o victorie asupra lui Carol şi a camarilei sale.
Pentru a slăbi poziţiile lui Maniu, care se bucura de o reală popularitate în Transilvania, regele l-a îndemnat pe Alexandru Vaida-Voevod să părăsească PNŢ şi să înfiinţeze o organizaţie proprie. Vaida s-a conformat şi la 25 februarie 1935 a anunţat crearea Frontului Românesc; acesta punea accentul pe necesitatea respectării prerogativelor regale şi condamna acţiunea lui Maniu, care ar fi urmărit diminuarea rolului monarhiei în viaţa de stat. Cu toată campania de propagandă desfăşurată, Frontul Românesc nu a dobândit o reală consistenţă politică, astfel că Iuliu Maniu şi-a menţinut poziţia de cel mai influent lider politic în Ardeal.
El era urmărit pas cu pas de Elena Lupescu, prin biroul său de informaţii, precum şi de Carol al II-lea, prin Serviciul Secret. Cuvântările sale erau stenografiate, după care era trimise regelui şi primului-ministru Tătărescu, iar cenzura intervenea atât de brutal, încât textul publicat în ziare devenea  neinteligibil.

La rândul său, Maniu îşi „plasase” şi el oameni la vila din Aleea Vulpache, la Palatul Regal, la Poşta Centrală şi la Palatul Telefoanelor, astfel că urmărirea era reciprocă. Liderul naţional-ţărănist folosea orice loc şi prilej pentru a critica amestecul camarilei în viaţa politică. De exemplu, la 13 martie 1935, el declara în Adunarea Deputaţilor că „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală”, nominalizându-i pe Wieder şi familia Lupescu şi punând întrebarea: „Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?”
Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”.
În acţiunea sa de fărâmiţare a partidelor politice, Carol al II-lea a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu; acesta a constituit o grupare „centristă” în PNŢ, care se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. La rândul său, Călinescu a stăruit ca Ion Mihalache să se distanţeze de Maniu printr-o declaraţie publică, pentru a netezi astfel aducerea PNŢ la guvern de către regele Carol al II-lea.
Campania desfăşurată de Maniu îl deranja pe Ion Mihalache, care aprecia că astfel se punea în pericol şansa PNŢ de a reveni la putere. În şedinţa Comitetului Central Executiv din 3 aprilie 1937, Mihalache şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al partidului, propunându-l în locul său pe Maniu, deoarece „nu există posibilitate de succes decât prin desăvârşită unitate de comandă şi desăvârşită unitate de acţiune”. Dar Maniu a refuzat, asigurându-l pe Mihalache că va sta alături de el „cu lealitate, cu cinste, cu devotament”. În consecinţă, şi-a suspendat activitatea politică şi a plecat în străinătate, nu înainte de a aprecia că „succesorul lui Tătărescu va fi Tătărescu”.
Alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937
Într-adevăr, după împlinirea a patru ani de guvernare liberală, a urmat tot un guvern Tătărescu, având misiunea de a organiza, la 17 noiembrie, alegeri parlamentare. Eşuând în tentativa sa de aducere a PNŢ la putere, Ion Mihalache şi-a anunţat, la 21 noiembrie, demisia, încheiind cu cuvintele: „D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De această dată, acesta nu a refuzat, ci a spus: „Dumneata eşti comandant. Dumneata ai dat comanda să ocup locul dumitale. Am ascultat întotdeauna comanda dumitale şi când nu-mi plăcea; trebuie să ascult şi acum această ultimă comandă”.
Iuliu Maniu aprecia că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv pentru soarta regimului politic din România, drept care a decis să împiedice cu orice preţ victoria guvernului Tătărescu, deoarece acesta devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.
În acest scop, a hotărât să acţioneze pentru crearea unui front al opoziţiei, care să împiedice falsificarea alegerilor de către guvern. Încă din martie 1937, Maniu fusese solicitat de Corneliu Zelea Codreanu să realizeze împreună o alianţă, împotriva lui Carol al II-lea, dar liderul naţional-ţărănist a propus amânarea discuţiilor pentru toamnă, când avea să rezolve problema succesiunii la guvernare.
Imediat ce a redevenit preşedintele PNŢ, Maniu a luat legătura cu Codreanu, precum şi cu Gheorghe I. Brătianu (liderul PNL-Gheorghe Bratianu), semnând împreună, la 25 noiembrie 1937, un „pact de neagresiune”, al cărui principal obiectiv era înfrângerea guvernului în alegeri.
Alianţa PNŢ cu Mişcarea Legionară a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani de zile asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională”, „slujirea unor interese străine” etc.
Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmsoferă extrem de tensionată şi confuză, principalii oponenţi fiind PNŢ şi PNL. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua.
Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani [de la venirea lui Carol în ţară] suferim de guverne personale”. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune.
Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, nici unul nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară, iar PNL s-a clasat pe primul loc cu 35,9% din totalul voturilor. PNŢ s-a plasat pe locul următor, cu 20,4%, fapt ce nu-i permitea să pretindă puterea.
În fond, pactul de neagresiune a folosit regelui şi nu lui Iuliu Maniu.
Profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.
Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC; a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu; a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ, prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne.
Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea (care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice), declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al d-lui Tătărescu”.
Lovitura de stat din 10 februarie 1938
La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic. Solicitat să facă parte din guvernul de „uniune naţională”, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alături de ceilalţi foşti prim-miniştri, Maniu a refuzat şi a decis înlăturarea din PNŢ a celor care acceptau demnităţi din partea noului regim. La 27 februarie a fost adoptată o nouă Constituţie, iar în ziua de 30 martie a fost publicat decretul privind dizolvarea tuturor partidelor politice. Maniu a adresat regelui un memoriu, la 27 aprilie, în care aprecia: „Partidele sunt expresia unei necesităţi organice a vieţii de stat moderne”; ele „nu sunt create prin legi, şi prin urmare nu pot fi desfiinţate prin lege”.
Dictatura personala al lui Carol Caraiman
Preşedintele PNŢ şi-a exprimat dezacordul faţă de crearea Frontului Renaşterii Naţionale în decembrie 1938, apreciind că prin acest act erau „confiscate” drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum „dreptul la opinie, liberatea de gândire şi de manifestare a credinţelor politice, privitoare la viaţa de stat, la guvernarea şi administrarea ţării”. Conform legii electorale din mai 1939, Maniu era senator de drept, dar nu şi-a ocupat locul rezervat, deoarece nu accepta să colaboreze cu regimul „nici măcar în calitate de opoziţie”, aşa cum singur avea să explice.
La 7 iunie 1939, când s-a deschis Parlamentul, Carol al II-lea atinsese culmea puterii politice. Avea în faţă o masă de uniforme albe (ale FRN); purtătorii lor îi juraseră credinţă şi îl aplaudau frenetic.
După 10 februarie 1938, presa şi radioul nu mai pridideau cu elogii la adresa „marelui cârmaci”, pe stadioane se organizau mari festivităţi consacrate celui care „salvase” ţara şi „conducea cu o mână fermă” poporul român pe calea prosperităţii, aşa cum o făcuseră, la vremea lor, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Carol I şi alte mari personalităţi istorice. Iuliu Maniu era convins că această propagandă era menită să acopere „jaful economic” la care se dedau Carol al II-lea şi camarila sa, în timp ce marile probleme ale României erau neglijate, armata nu era dotată corespunzător, politica externă era lipsită de coerenţă.
Evoluţia vieţii internaţionale, şi mai ales pactul sovieto-german din 23 august 1939, au avut ca rezultat izolarea politico-diplomatică a României.

Legea luptătorului liberal

Material preluat de pe blogul: National Liberal – Tudor Mihaescu
Nihil Sine Deo

1.    Liberalul este om liber şi generos. El luptă împotriva oricărei asupriri şi se jertfeşte pentru întărirea credinţei strămoşeşti, consolidarea şi fericirea Patriei sale.

2.    Liberalul este om de onoare şi de cuvant. El judecă orice situaţie în lumina adevărului, iar convingerile sale le împărtăşeşte tuturor, fără ascunzişuri.

3.    Liberalul este omul faptelor şi al gândurilor curate. El preţuieşte deopotrivă sănătatea trupească şi sănătatea sufletească.

4.    Liberalul se împotriveşte oricăror acte de risipă, de abuz, de favoare, de cruzime sau de distrugere.

5.    Liberalul nu face nici o deosebire de rasă, de avere, de clasă socială. El este cuviincios şi îngăduitor faţă de toată lumea, respectând credinţa, munca, experienţa şi avutul altuia.

6.    Liberalul este patruns de spiritul de echipă. Ca să poată să comande, el învaţă mai întai să asculte.

7.    Liberalul este luptător politic plin de avânt şi sincer democrat. El dispreţuieşte minciuna, reaua credinţă, invidia, patima, dezordinea şi ura.

8.    Liberalul este îndrazneţ în cele bine chibzuite. El nu fuge niciodată de răspundere.

9.    Liberalul este bun român. El îndeplineşte cu conştiinciozitate îndatoririle cetăţeneşti în ajutorul semenilor aflaţi în nevoie şi primejdie.

10.    Liberalul e ste plin de însufleţire în orice muncă, urmându-şi cu dârzenie ţelul: libertate, dreptate şi – prin proprietate – bunăstare pentru toţi.

Statuia lui Ion I. C. Brătianu de pe Bld. Dacia din Bucureşti. A fost realizată în 1937 de sculptorul croat Ivan Mestrovic, acelaşi care a sculptat şi renumita statuie ecvestră a regelui Carol I, aflată odinioară în faţa Palatului Regal. La scurt timp după ce a fost terminată, statuia lui Ion I. C. Brătianu de mai sus a fost inaugurată la 25.11.1938.

La Multi Ani Romania! Traiasca Regele!

Regele Ferdinand, regele tuturor Romanilor

La moartea Regelui Carol I, tronul a fost mostenit de catre Ferdinand, fiul fratelui mai mare al defunctului Rege. Ferdinand, dupa cum ne spune Nicolae Iorga in “Istoria Romanilor”, “era pentru cei mai multi un necunoscut si un netinut in seama, pentru cativa o taina, aproape pentru nimeni o certitudine”. Timiditatea sa innascuta nu lasa sa se intrevada prea usor faptul ca era un om de o vasta cultura, pasionat botanist si vorbitor curent de mai multe limbi straine, intre care greaca veche si ebraica. Insa in numai 13 ani de domnie, dintr-un “necunoscut”, Ferdinand avea sa devina un mare Rege, supranumit fie “Intregitorul”, fie “Lealul” pentru felul in care si-a dedicat viata tarii sale.

Ferdinand s-a nascut la Sigmaringen, in anul 1865, fiind al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al Regelui Carol, si al Principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. El a venit pentru prima oara in Romania la numai 19 ani, in 1884, dupa care s-a reintors in Germania pentru a-si continua studiile liceale si universitare. In 1889, dupa terminarea Universitatii din Leipzig si a Scolii Superioare de Stiinte Politice si Economice din Tubingen, Principele s-a stabilit la Bucuresti pentru a-si putea indeplini atributiile de mostenitor al tronului Romaniei.

In 1914, Ferdinand a devenit Rege al Romaniei, la 49 de ani, depunand juramantul solemn si promitand ca va fi “un bun roman”. In timpul razboilului mondial Regele Ferdinand s-a alaturat curentului favorabil Antantei, si, in 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroana in cadrul caruia a luat o hotarare dramatica: intrarea Romaniei in razboi impotriva tarii sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul romanilor, situatia de pe campul de lupta nu a fost favorabila, o buna parte din teritoriul Romaniei fiind ocupat de catre trupele Puterilor Centrale.

Ferdinand si intregul guvern roman s-au refugiat, in noiembrie 1916, la Iasi. Pentru Rege si Familia sa a fost o perioada extrem de grea, perioada in care toate planurile pareau sa se naruie.

==>Astfel, el a refuzat sa ratifice pacea separata intre Puterile Centrale si Romania. In cele din urma, situatia avea sa se schimbe in cursul anului 1918, anul de nastere al Romaniei Mari. Ferdinand s-a intors triumfal la Bucuresti, in fruntea armatei sale eroice, trecand pe sub Arcul de Triumf, intampiant fiind de populatia entuziasta.<==

OAMENI ŞI ŞOBOLANI

Ori că ninge, ori că plouă mi se rupe fix în două

Genunchiul Lumii

crochiuri. strada sforii. jurnal de poezii dispărute. blogolumea

Vlad Badea

Qui bene interrogat, bene docet.

Mr. Krausz Blog

Mindset of Alex Krausz | Popcorns allowed

Denkland

Zusammen überlegen

2012pentru2012

Just another WordPress.com site

Adlas - Magazin für Sicherheitspolitik

Das Magazin für Außen- und Sicherheitspolitik des BSH

Opinion publique : les chiffres à retenir des sondages publiés, analyses et décryptages

Sondages publiés et analyses sur les élections, la politique et les sujets de société

antrecalba

Promotor de turism în judeţul Alba

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Wimbauer Buchversand

Einfach ein anderes WordPress.com Blog

Le Léviathan

Words are the money of fools. -- Thomas Hobbes

POLITICS 360

News from all around the world!

Metapolls

The world of polls

Blog al clientilor Volksbank Romania

Stiri despre Volksbank Romania - Blog al clientilor Volksbank

Inside Greece

News and opinion from Greece

Blog zur WDR-Klage

www.oppong.eu

Adrian Stancium

Cuvântul ca formă de acţiune.

Cătălin Predoiu

“Never, never, never give up.” ― Winston Churchill

BLOGUL LUI ILIE BOLOJAN

Împreună relansăm Oradea!

Alina Ioana Furtună

Blog de om plictisit

ECHILIBRU

Just another WordPress.com weblog

Dan Mihalache

Jurnal politic online

Adelina's Blog

"Cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere" – Luca, 22,36

victoriafriedmansky

PRIN POLITICA - SCHIMBARE !TINERII SUNT VIITORUL TARII !

Demolarile anilor '80

Tururi turistice

Poiana Moșnenilor. Blogul oamenilor liberi

Centrul de Istoria Mosnenilor din Tara Romaneasca. Un proiect initiat de Filip-Lucian Iorga

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Juenger || Wordpress

Nachrichten und Hinweise rund um die Brüder Ernst Jünger und Friedrich Georg Jünger

catalanfutbol

Hier gibt es alle News rund um Barça

Radu Zlati - deputat de Gherla

un fel de blog... un fel de atitudine

G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 188 other followers

%d bloggers like this: