Ţara asta are o şansă, ţara asta are resurse şi datoria noastră este să ne luptăm până la capăt pentru această ţară”

Discursul președintelui PNL Crin Antonescu

Zalău, 8 noiembrie

 

Dragi prieteni, în această dimineaţă, înainte de a veni la această întâlnire, ne-am întâlnit cu lideri sindicali, cu oameni de afaceri, cu reprezentanţi ai comunităţii dumneavoastră şi unul din liderii sindicali pe care l-am mai întâlnit şi în vară, tot aici la Zalău, mi-a spus, spre bucuria mea, că ceea ce îmi ceruse atunci în vară, două motive ca să mă voteze, i-am dat între timp.

Cele două motive erau acelea că, după părerea domniei sale, am făcut două lucruri pe care trebuie un preşedinte să le facă dacă vrem o schimbare în România.

Primul este acela că am dovedit că pot găsi, chiar fără să fiu preşedinte, soluţii la probleme, soluţii raţionale şi eficiente la probleme serioase şi vorbea desigur despre propunerea cu Klaus Johannis prim-ministru şi despre majoritatea pe care am reuşit în douăzeci şi patru de ore să o strângem în parlament în jurul acestuia.

Al doilea lucru era acela că s-a convins că sunt un om normal, care mă comport în mod normal şi că România are între altele nevoie de asta, de un preşedinte care să se comporte normal în raport cu funcţia sa, în raport cu responsabilităţile sale, în raport cu puterea sa şi mai ales în raport cu oamenii pe care îi reprezintă.

Este foarte adevărat că aceste două lucruri sunt esenţiale, este foarte adevărat că acestea sunt două dintre lucrurile care definesc un preşedinte de care România are nevoie pentru a merge mai departe, pentru a ieşi din fundătura în care se află, îi mulţumesc, nu îi dau numele, să nu aibă omul necazuri până la 6 decembrie şi îl asigur şi pe el şi pe dumneavoastră, că aşa voi fi, aşa voi proceda, aşa mă voi comporta şi când voi fi preşedinte.

Suntem într-o campanie electorală în care temele publice sunt legate, din păcate de multe ori, de false probleme, de false guverne, de ipoteze năstruşnice, de aşa-zisul guvern Croitoru, de aşa-zisul guvern Negoiţă, de crizele care vin şi se adaugă, criză peste criză, crize pe care ni le produce încă preşedintele existent, crize pe care ni le produc oameni care nu înţeleg să facă, nici în al doisprezecelea ceas, politică privind către realitate, privind către oamenii în slujba cărora se află şi care se adaugă crizelor adevărate, crizelor profunde, crizelor structurale în care ne aflăm: criza economică, criza instituţională, criza morală mai cu seamă şi din păcate discutăm puţin despre temele adevărate, despre temele României de azi şi de mâine, despre situaţia reală a României şi despre soluţiile pe care le avem la îndemână, pe care trebuie să le urmăm pentru a ne îndrepta în direcţia bună.

Am vorbit şi astăzi cu oamenii de afaceri şi vorbesc peste tot: şi cu oamenii de afaceri şi cu reprezentanţii sindicatelor şi cu cetăţeni care sunt interesaţi de situaţia economică şi repet aici trei lucruri care sunt esenţa programului meu prezidenţial în domeniul economic. Nu e un program de guvernare pentru că preşedintele nu face programe de guvernare, dar sunt elemente care definesc poziţia şi orizontul unui preşedinte. Sunt trei lucruri fundamentale în domeniul economic şi le repet în faţa dumneavoastră, pe care noi trebuie să le facem sau vom continua să stăm în această mocirlă în care ne-am înfundat.

Unu: să luăm prin politicile economice, ale guvernului, în primul rând, ale administraţiilor, toate măsurile care să stimuleze segmentele vii din economie. Care să îi stimuleze pe cei care produc, care produc bani, care produc bunuri, care produc locuri de muncă, şi asta înseamnă scădere de taxe, de impozite, scăderea cotei unice de impozitare, scăderea TVA-ului, scăderea CAS-ului. Trebuie să le dăm posibilitatea celor care produc să se mişte, să investească, să rişte, să aibă iniţiativă, pentru că altfel nimeni nu ne scoate din criză dacă nu ne scoatem noi. Statul nu poate rezolva aceste lucruri decât prin politici care să le permită şi să-i ajute pe oamenii de afaceri, pe cei din economia privată, să mişte lucrurile, să producă bani, să alimenteze bugetul cu bani, să creeze locuri de muncă şi să dea salarii din ce în ce mai bune oamenilor care lucrează în economia reală.

În al doilea rând, să reducem cu adevărat cheltuielile bugetare, pentru că anul acesta ni s-a vorbit despre stăvilirea risipei, despre reducerea otova a cheltuielilor bugetare şi am avut politici incoerente, politici demagogice, politici prost ţintite, care au nemulţumit pe toată lumea şi nu au mulţumit pe nimeni. Ni s-a vorbit despre îngheţarea pensiilor de lux. Nu, pensiile de lux nu trebuie îngheţate, pensiile de lux trebuie micşorate. Dar când vorbim de pensii de lux să nu ne gândim niciodată la pensiile oamenilor care au servit în armată toată viaţa şi care spre deosebire de noi ceilalţi şi-au pus la bătaie viaţa, să nu ne referim ca la pensii de lux la oamenii care au lucrat în grupele unu şi doi de muncă şi cărora li s-a promis o majorare esenţială şi corectă în raport cu munca grea pe care au depus-o şi care nici azi nu şi-au primit aceste drepturi şi să ne gândim într-adevăr la pensiile celor care, în mod – cum spunea domnul Boc, nesimţit – şi le-au croit fără muncă, parazitând un buget pe care l-au produs alţii. Acele pensii trebuie micşorate, nu îngheţate. Sunt îngheţate, în schimb, pensiile celor mai nevoiaşi şi aceste pensii nu trebuie îngheţate, trebuie crescute.

Reducerea cheltuielilor bugetare înseamnă să dăm la o parte toată acea birocraţie de care nu avem nevoie. Nu înseamnă să concediem profesori, doctori, funcţionari publici de care avem nevoie, pentru că în România sunt încă prea puţini profesori, sunt din ce în ce mai puţini doctori, sunt din ce în ce mai puţini oamenii de care avem cu adevărat nevoie şi din ce în ce mai mulţi oamenii aduşi şi ţinuţi de clientela de partid.

Principiul meu pentru economie este cât mai mulţi bani lăsaţi în economie, acolo unde ei se produc, pentru că acolo sunt investiţi cu înţelepciune, cu eficienţă, cu profitabilitate, pentru că acolo ei produc avuţie naţională, pentru că acolo produc locuri de muncă, pentru că acolo ei produc salarii şi venituri mai bune pentru cei care muncesc şi fac avuţia ţării cu adevărat şi mai puţini bani pentru politică, pentru administraţie, pentru clientelă.

Politica mea de economie înseamnă descentralizare adevărată şi descentralizare adevărată înseamnă descentralizare bugetară în primul rând, adică posibilitatea comunităţii: prin primar, prin consiliu, prin cei care sunt aleşi de dumneavoastră direct de a-şi gospodări veniturile, nu trimiterea banilor la Bucureşti de unde pe criterii politice după aceea un guvern sau altul să-şi permită să spună:”La Cluj dau bani pentru că e primarul din partidul meu. La Zalău nu dau bani, pentru că primarul e liberal sau pentru că nu îmi place mie”.

Nu există nici un guvern, nici un prim-ministru, nici un ministru de finanţe, care să aibă dreptul să facă aceste discriminări, aşa cum în acest an s-au făcut şi în aceste zile se fac, pentru că nu sunt banii lor aduşi de acasă sau din afacerile lor, ci sunt banii munciţi de români pe tot întinsul ţării şi aceşti români care produc aceşti bani duşi la Bucureşti trebuie să primească în mod echitabil după contribuţia lor şi după nevoile comunităţii lor.

Avem o Românie în care, în afară de problemele economice, trebuie să rezolvăm multe alte lucruri. Avem o Românie în care trebuie să stabilim, în fine, care sunt priorităţile. Avem o agricultură care este, simplu, în situaţia de a avea un potenţial capabil să hrănească 80 milioane de oameni şi o realitate în care 80% din alimentele consumate în România sunt din import. Aşa ceva este inacceptabil dacă dorim ca aproape o treime din populaţia ţării să poată trăi, să poată lucra, să poată câştiga de pe urma muncii ei în mediul rural venituri acceptabile, în raport cu restul societăţii, dacă dorim să depăşim această subdezvoltare a mediului rural, dacă dorim să avem o agricultură performantă. Dar asta înseamnă ţinte precise, asta înseamnă politici precise, asta înseamnă orientarea la nivelul Uniunii Europene către o apărare a intereselor agriculturii româneşti.

Unde suntem? Suntem în situaţia în care nici subvenţiile garantate de lege, prevăzute de lege, promise de cei care ne guvernează, promise de domnul Băsescu, promise de domnul Geoană, promise de domnul Boc, nu ajung la oameni, ci i-aţi văzut pe crescătorii de animale disperaţi, ajunşi la Bucureşti, la Palatul Victoria sau la Cotroceni, cum sunt duşi cu vorba de primul ministru, cum sunt duşi cu vorba de preşedinte, cum sunt duşi cu vorba în continuare de candidaţii prezidenţiali care au promis şi nu au făcut, care mai promit încă o dată şi nu o să facă dacă ies preşedinţi.

Avem o ţară în care temele educaţiei, sănătăţii, ordinii publice sunt teme mereu deschise ca nişte răni. Avem în continuare un sistem de educaţie în care profesorul e prost plătit, în care dascălul nu este respectat, în care profesorii au fost pentru a nu ştiu câta oară minţiţi şi în care profesorilor li se cere, a nu ştiu câta oară, răbdare, aşteptare şi solidaritate. Avem un sistem de educaţie în care nu toţi copiii, nu toţi tinerii din România au şanse şi câtă vreme sistemul de educaţie din România nu îşi va respecta actorul principal care este profesorul, învăţătorul, educatorul, şi când spun să-l respecte să-l respecte nu din gură, ci plătindu-l şi recunoscând în el un model în societate, şi câtă vreme nu va lucra pentru beneficiarul adevărat care este copilul, tânărul, elevul, studentul, dându-i fiecărui copil şi fiecărui tânăr din România o şansă în viaţă, pentru că învăţătura înseamnă o şansă în viaţă, câtă vreme nu va face aceste lucruri, sistemul de educaţie din România va rămâne unul neperformant, unul subfinanţat, unul care nu poate produce şi nu poate oferi societăţii româneşti serviciile publice şi drepturile pe care orice copil şi tânăr român le are garantate prin Constituţie.

Ca viitor preşedinte al României am obligaţia de a face respectate toate drepturile garantate în Constituţie şi mă angajez să fac respectate aceste drepturi, să fac respectat dreptul la educaţie şi dreptul ca fiecare român, ca fiecare copil, ca fiecare tânăr să aibă o şansă aici, în ţara lui, nu în Franţa, nu în Spania, nu în Italia.

Avem un sistem de sănătate în care cei mai mulţi dintre cetăţeni, cei mai mulţi dintre cei care contribuie la finanţarea acestui sistem, plătind asigurări de sănătate, sunt trataţi nu de către medici, nu de către cadrele sanitare, ci de către sistem în funcţionarea lui, ca nişte oameni care vin să cerşească, nu ca nişte oameni care vin să primească un drept al lor.

Încă se mai moare cu zile în spitalele româneşti, încă – ferească Dumnezeu să ai nevoie de o intervenţie urgentă, pentru că trebuie să ai noroc – încă se aşteaptă cu jumătăţile de zi sau cu zilele pe holurile spitalelor. De ce sistemul sanitar public din România nu se poate apropia măcar de sistemul privat, de ceea ce se întâmplă în policlinicile private, de ceea ce se întâmplă la cabinetele private? Pentru că acolo funcţionează cu adevărat condiţia omului care plăteşte şi care este tratat ca atare cu respectul cuvenit şi cu eficienţa cuvenită, iar în sistemul de sănătate statul, care încasează banii, nu se mai comportă, aşa cum în multe alte privinţe nu se comportă, faţă de asigurat, faţă de omul care a plătit, faţă de omul care are drepturi, aşa cum s-ar cuveni să se poarte. Nu putem să continuăm să pretindem că suntem o ţară europeană câtă vreme cineva cheamă o salvare şi salvarea nu ajunge în zece minute sau într-un sfert de oră. Nu putem să pretindem că suntem o ţară europeană atâta vreme cât în momentul în care intri într-un spital trebuie să ai noroc şi bunul Dumnezeu să fie alături de tine. Nu putem să pretindem că suntem o ţară europeană câtă vreme oamenii care lucrează pentru sănătatea celorlalţi sunt în continuare prost plătiţi, nu sunt în continuare respectaţi de către autorităţi, de către cei care fac politică în instituţiile publice româneşti.

Avem, în fine, o justiţie despre care nu prea s-a mai vorbit în ultima vreme, pentru că domnului Băsescu, care încheie un mandat, nu prea îi dă ghes inima să ne spună ce s-a întâmplat cu promisiunile de acum cinci ani? Ce s-a întâmplat cu corupţia din România? Ce s-a întâmplat cu ţepele din Piaţa Victoriei? Ce s-a întâmplat cu sistemul de justiţie din această ţară? Domnul Băsescu a primit în 2005 tot ce a vrut ca să reformeze justiţia. I-a fost pus ministrul pe care l-a dorit, doamna Macovei, i-a fost modificată legea reformarea justiţiei aşa cum a vrut, prin asumare de răspundere de către primul ministru şi guvernul Tăriceanu, i-a fost pus ce om a dorit la conducerea Parchetului General, i-a fost pus ce om a dorit la conducerea Departamentului Naţional Anticorupţie, i-a fost dat Ministerul de Interne cu Vasile Blaga, cu Doi ş-un sfert cu tot, ce nu a avut domnul Băsescu pentru ca în ţepele din Piaţa Victoriei, la figurat sper, să atârne cineva, pentru ca marii corupţi din ţara asta să fie pedepsiţi, pentru ca în ţara asta să existe măcar mai puţină corupţie şi pentru ca în ţara asta – şi asta este cea mai importantă problemă – unui om să nu îi fie frică să ajungă la tribunal ca să îşi apere drepturile, ci tocmai, să se ducă cu încredere în faţa legii, în faţa instanţei, destinate să îi apere drepturile în cauze penale, în cauze civile, în cauze de orice fel.

Am vorbit cinci ani de zile despre dosarele lui Adrian Năstase. Am urmărit cinci ani de zile la televizor cum diverse figuri celebre, de la Dinu Patriciu la Gigi Becali, nu înseamnă că îi asociez, am spus de la – la, erau săltaţi de acasă sau de pe stradă, circ, tămbălău, cătuşe, mascaţi, care-i rezultatul? Cine l-a împiedicat pe domnul Băsescu, pe Departamentul său Anticorupţie, pe Parchetul său General, ca până în ziua de azi să ne dea un răspuns în dosarele unor miniştrii care au fost înlăturaţi din guvern sub grave acuzaţii? Păcuraru, Chiuariu, Remeş, Zsolt Nagy, Seres, toţi acuzaţi de corupţie, toţi acuzaţi de fapte grave, toţi revocaţi, eliminaţi din guvern de domnul Băsescu şi după aceea n-am mai auzit nimic. Am tras cu toţii concluzia că domnul Băsescu nu a vrut să facă dreptate în România, domnul Băsescu a vrut să se răfuiască doar cu adversari politici. I-a deschis un dosar de urmărire penală lui Marko Bela, preşedintele UDMR, pentru că n-a tradus la timp o carte pentru care primise bani, pe traducere, şi în vremea asta corupţia în România nu a fost limitată, ci a înflorit. În vremea asta în România s-a ajuns ca miniştrii, ca doamna Ridzi, ca doamna Udrea, să fie dovediţi în anchete parlamentare că îşi bat joc de banul public, că duc banul public către buzunarele prietenilor şi clienţilor şi preşedintele nu a spus nimic. Nu s-a făcut cu adevărat nimic pentru reformarea justiţiei din România şi nu s-a făcut nimic pentru că nu s-a pus problema corect. Reforma justiţiei din România înseamnă independenţa justiţiei cu adevărat şi nu vom avea independenţa justiţiilor până când nu vom avea un preşedinte care, într-adevăr, să nu ceară nimic, niciodată Parchetului, DNA-ului sau judecătorilor decât să îşi facă datoria în raport cu legea.

Voi fi un astfel de preşedinte pentru că nu am dosare de ascuns, pentru că nu am prăpădit nici o flotă şi vreau să îmi închid dosarul, pentru că nu mi-am luat nici o casă în strada Mihăileanu şi vreau să nu mi se deschidă dosar pentru că nu am o listă neagră cu duşmani cărora vreau eu să le deschid dosar şi atunci voi fi primul preşedinte care să poată spune justiţiei: ”Faceţi-vă datoria! Si nu aveţi decât un stăpân – legea!”

Datoria voastră, a oamenilor care face-ţi dreptate – judecători, procurori, avocaţi – este aceea de a aplica legea egal şi bogatului şi săracului şi celui prieten cu cei puternici şi celui care nu are nici un prieten, şi celui care nu are pe nimeni şi celui care e în vârful statului, de a aplica legea egal pentru toţi şi de a face în aşa fel încât oamenii să vină când este nevoie la tribunal cu încredere şi să iasă de la tribunal, indiferent care e sentinţa, cu respect faţă de ea pentru că ştie că a fost dată cu dreptate, pentru că ştie că n-a fost dată pe telefoane politice sau pe valize cu bani.

Avem de asemenea foarte multe alte probleme în România. Discutăm de douăzeci de ani despre autostrăzi, despre infrastructură, fără de care nu putem discuta nici de servicii, nici de investiţii foarte multe, nici de economie dezvoltată, nici de turism, şi mai întâi mi-a povestit domnul Traian Băsescu acum vreo zece ani că nu e nevoie de autostrăzi în România, în vreme ce toate ţările din jur se racordau la Europa, în vreme ce Ungaria, Slovenia, Bulgaria, n-am dat decât aceste exemple, îşi făceau autostrăzi în doi ani, în trei ani, în cinci ani, şi semănau cu Europa, pentru că Europa începe unde încep autostrăzile şi se termină, dragii mei, unde se termină autostrăzile. Dumneavoastră ştiţi pe propria piele, pe propria maşină chestia asta, că Europa începe acolo unde încep autostrăzile.

Zece ani mi-a povestit domnul Băsescu că nu e nevoie de autostrăzi. După aceea zece ani au început marile eforturi de reparare a unei autostrăzi făcute de Ceauşescu, o sută de kilometri până la Piteşti ca în palmă, în vreme ce alţii fac autostrăzi pe sub munte, în Slovenia, nici nu dau alt exemplu, foarte aproape de noi, a reparat-o, cu mare pompă, domnul Băsescu, a inaugurat-o doamna Boagiu, şi nu a trecut un an că s-a apucat să o repare domnul Mitrea şi a reparat-o şi domnul Mitrea, care a făcut totuşi o bucată de autostradă până la Cernavodă şi asta e tot ce am făcut în douăzeci de ani.

Toată lumea i-a pus în spinare ministrului Orban că nu a făcut sute de kilometri de autostradă, dar uită şi domnul Băsescu şi toţi prietenii lui, care nu ştiu decât să îi găsească defecte guvernului liberal, uită cine a fost ministru la transporturi până la Orban, care a fost un an şi ceva, uită că domnul Dobre, un prieten personal al lui Traian Băsescu şi al altor prieteni comuni cu afaceri în drumuri şi poduri, a păstorit acest minister şi nu a mişcat un deget ca să începem ceva în materie de autostrăzi şi de drumuri, uită că după aceea, acelaşi domn Berceanu, care nu mai ştiu de câte ori a fost ministru şi unde şi peste tot nu a făcut nimic, a avut acelaşi minister în mână. Orban a început măcar câteva proiecte. E o soluţie simplă pe care o evită toţi, pentru că dacă ar aplica-o nu mai pot să fure. Ministerul Transporturilor este puşculiţa cea mai grasă a bugetului României, alimentat de români, nu de Berceanu şi gaşca lui. O soluţie simplă, concesiune, să vină unii să facă autostrada să le plătim lor taxa decât să plătim guvernului României, să putem avea autostrada care ne rămâne nouă, pe care o folosim noi, pe care o dezvoltăm noi, dar la concesiune nu mai sunt contracte adiţionale, nu mai sunt majorări de zece ori de preţ şi nu se mai poate lua şpagă pe drumuri care peste un an au gropi şi care costă de zece ori mai mult decât în realitate. E simplu ca bună ziua, trebuie doar ca cineva să vrea să facă asta şi Traian Băsescu n-a vrut.

Toate aceste lucruri trebuie rezolvate în România şi nu pe rând, ci în acelaşi timp. Ca să le putem porni pe toate avem nevoie, aşa cum am spus, de încă o revoluţie, o revoluţie paşnică, fermă, hotărâtă şi dusă până la capăt, o revoluţie pe care să o înţelegem ca pe un „acum ori niciodată”! Pentru că dacă nici după douăzeci de ani, pe care ni i-a prorocit Silviu Brucan, că ne vor trebui să ajungem într-adevăr la democraţie, noi nu ne trezim şi noi căscăm gura în continuare la mincinoşi de-alde Băsescu şi Geoană, atunci mai stăm încă douăzeci de ani în halul în care am stat aceşti douăzeci de ani din urmă. Şi dacă noi vrem să ne permitem treaba asta vă rog să vă gândiţi că ne-o permitem nu numai pe spinarea noastră, ci ne-o permitem de data asta şi pe spinarea copiilor noştri şi copiii noştri ne vor întreba, dacă vom avea zile, după douăzeci de ani: ”Dar ce aţi făcut? Că am înţeles că pe vremea comunismului nu se putea, că în timpul lui Ceauşescu nici nu puteaţi vorbi, că în 1989 nişte oameni tineri şi-au dat viaţa, au murit de-adevăratelea, fără să fi vorbit la telefon la Malta cu Gorbaciov, cu Bush, fără să îi fi pus Securitatea română, fără să îi fi pus cine ştie ce servicii, sunt oameni care au ieşit cu curajul tinereţii, cu inocenţa tinereţii, au ieşit în faţa gloanţelor şi au spus – Trebuie să trăim liberi! – şi au plătit cu viaţa asta. Ce aţi făcut voi douăzeci de ani după aia? ”Am căscat gura la Băsescu, la Geoană, la Hrebenciuc, la toţi mincinoşii”. „Şi încă douăzeci de ani după aia ?” „Păi, încă douăzeci de ani după aia am fost dezamăgiţi, încă douăzeci de ani ni s-a făcut lehamite, încă douăzeci de ani nu mai ştiam ce să mai credem, nu mai aveam încredere în nimeni”.

Gândiţi-vă la ce vor spune copii noştri când le vom da acest răspuns şi nu prelungiţi peste douăzeci de ani perioada acestei tranziţii în care nu ştim ce am câştigat şi ce am pierdut. Face-ţi acum ceea ce acum putem face pentru ca peste douăzeci de ani copii noştri să aibă preocuparea pe care o au ceilalţi europeni. E dreptul copiilor noştri, e dreptul lor şi pentru el, la 22 noiembrie şi la 6 decembrie, vă rog pe toţi să vă faceţi datoria de cetăţeni ai României şi să exprimaţi un vot, să alegeţi, pentru că nu e adevărat, şi o ştiţi bine dacă vă gândiţi, nu e adevărat că toţi sunt la fel, nu e adevărat că nu avem ce face, asta e formula comodă, asta e formula nepăsării şi nu putem să ne eliberăm de politicieni cărora nu le pasă dacă nouă înşine nu ne pasă .

Noi avem dreptul să gândim. Noi avem obligaţia să deosebim. Nu sunt toţi politicienii la fel, nu sunt toţi primarii la fel, nu sunt şi nu au fost toţi miniştrii la fel, nu sunt toţi preşedinţii la fel, nu sunt toţi candidaţii la fel. Băsescu a minţit, Geoană a minţit, eu am pretenţia să spun, privind pe toată lumea în ochi, că nu am minţit şi nu mint.

Băsescu a făcut pierdută o flotă, eu nu am pus mâna pe nici un ac în optsprezece ani de politică, nu am pus mâna pe nici un leu, nu am tolerat şi nu am participat la nici o învârteală şi la nici o căpătuială şi am curajul să o spun: Nu sunt la fel cu Băsescu!

Traian Băsescu, care după 1990 toată viaţa lui a locuit în casele statului, naţionalizate, numai în Primăverii, numai în Prezan, numai vecin cu Adrian Năstase şi cu Văcăroiu, pe care îi înjură acum cu spume la gură, când a ajuns primar a pus mâna şi pur şi simplu, încălcând legea, el care vorbea despre lege, el care vorbea despre tinerii care nu au locuinţă, el care vorbea despre sărmani, a luat pixul şi dintr-o semnătură a luat o casă care nu i se cuvenea Pur şi simplu şi-a luat-o.

Eu am stat zece, doisprezece ani ca deputat, ca ministru, cu chirie până când am strâns banii mei, vânzând ce am avut şi cumpărând un apartament normal la bloc, într-un bloc cu oameni normali, într-un cartier normal, unde trăiesc şi azi. Nu sunt la fel cu Traian Băsescu!

La începutul mandatului de primar general al lui Traian Băsescu şi copii săi şi fratele său erau nişte oameni de condiţie normală, aveau o profesie, aveau o afacere, la ora la care vorbim afacerile vedem că au mers extraordinar de bine, nu mai discut cu ce şi cum, vedem foarte clar cum au înflorit vilele, cum au înflorit jeep-urile, cum au înflorit milioanele de euro. Toate rudele mele sunt acolo unde erau atunci când eu am devenit demnitar. Nici unul dintre ei nici măcar nu se ştie ce face şi unde e, sunt oameni care trăiesc din munca lor, dintr-un salariu, nici unul dintre ei nu s-a îmbogăţit de când Antonescu este deputat senator, ministru sau preşedinte de partid. Nu sunt la fel cu Traian Băsescu!

În toamna lui 2008, cutreiera ţara, ca şi acum, un domn numit Mircea Geoană, care spunea clar: ” În prima zi după ce venim la putere punem în aplicare legea de majorare a salariilor profesorilor cu 50%!”, Eu şi Tăriceanu şi colegii noştri liberali mergeam în ţară şi spuneam: ”Ne pare rău, ar fi foarte bine, ar fii foarte drept, am vrea să mărim salariile profesorilor, am vrea şi ar fi corect să aplicăm o lege, dar nu se poate.”, Am pierdut voturi dar nu am minţit. Nu sunt la fel cu Mircea Geoană!

Tot în toamna lui 2008, domnul Geoană cutreiera România şi cutreiera Europa promiţând 25, 30, 35 mii de euro, cum îi venea la mână, că nu dădea de la el, tuturor care se întorc în ţară. N-am făcut niciodată o asemenea promisiune neruşinată! Nu sunt la fel ca Mircea Geoană!

Acum, în momentul în care Mircea Geoană, ca preşedinte al unui partid care a guvernat România nouă luni de zile şi care a avut ministerul educaţiei, ministerul agriculturii, ministerul sănătăţii, ministerul muncii, şi n-au făcut nimic, şi-au bătut joc de profesori în continuare fără să se achite de cea mai mică dintre promisiuni, nu de aia cu 50%, şi-au bătut joc de agricultori, nedându-le măcar subvenţiile care se cuveneau, şi-au bătut joc de pensionari, cărora le-au promis marea cu sarea, domnul Geoană cu guriţa lui, şi nu le-au dat absolut nimic. Se tot laudă că plătesc pensiile de la o lună la alta şi din când în când îi ameninţă pe bieţii oameni că dacă nu facem cum vor ei nu le vor mai plăti pensiile, care nu au fost în stare să asigure medicamentele compensate şi drepturile normale ale diferitelor categorii de pacienţi, de bolnavii cardiaci, de copii cu diabet, de copii cu astm. N-au făcut nimic din toate astea şi acuma cutreieră ţara cu toată liota aia îmbrăcată în izmene roşii şi strigă că le va da subvenţii uriaşe, (…) că va trimite prin poştă medicamentele oamenilor acasă, că va face pentru profesori lucruri minunate, că va dota, că va face module, că în Uniunea Europeană e aşa, că în Anglia e altfel, că în America unde are el mari prieteni e nu ştiu cum.

Eu nu spun decât ceea ce pot face şi ceea ce ştiu că pot face pentru că am făcut, pentru că dacă douăzeci de ani nu m-am îndulcit să pun mâna pe ce nu e al meu, nu voi pune mâna pe ce nu-i al meu, nici bani, nici funcţii, nici onoruri nici pentru mine, nici pentru familia mea, nici pentru prietenii mei.

Nu promit decât că sunt un om corect, că sunt un om cinstit şi că sunt un om care iubesc această ţară şi pe compatrioţii mei. Nu sunt la fel cu Traian Băsescu şi cu Mircea Geoană!

Vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi! Ştiu şi ştiţi că e o bătălie foarte grea, că e o bătălie în care ne batem nu doar cu Traian Băsescu şi cei din spatele lui, nu doar cu Mircea Geoană şi cu cei din faţa lui. Luptaţi până la capăt! Oamenii au început să creadă, din ce în ce mai mulţi, că există o şansă şi că ţara asta nu este condamnată să aleagă între Traian Băsescu şi Mircea Geoană, să aleagă între un guvern Elena Udrea şi un guvern Marian Vanghelie. Ţara asta are o şansă, ţara asta are resurse şi datoria noastră este să ne luptăm până la capăt pentru această ţară.

Despre asta e vorba domnule Băsescu şi nu despre a fâlfâi tricolorul pe toate scenele unde te întâlneşti cu oamenii, încă o dată incorect, încă o dată ilegal, candidatul Traian Băsescu aleargă pe scenă cu un tricolor în mână. Degeaba îl ai în mână, Traian Băsescu, fost preşedinte al României, dacă nu îl ai în suflet. Acolo se ţine tricolorul!

Sursa:

CrinAntonescu.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: