20 de ani de la instalarea partidului-stat: FSN

Postez materialul dnei Zoe Petre, care analizeaza detaliat formarea si instalarea partidului-stat FSN.

„Mă alătur cu toată convingerea colegilor de blog care manifestă azi, 28 ianuarie 2010, la 20 de ani de la marea manifestație anti FSN din București (și de la prima mineriadă), împotriva noii tentative de instaurare a puterii partidului stat. Fiindcă, dragi colegi, despre asta e vorba: politizarea sistematică și brutală a tuturor instituțiilor statului e menită să instituie un monopol de facto al partidului lui Băsescu, tot așa cum proclamarea FSN ca partid politic, după ce își anexase întreaga administrație, echivala cu o lovitură de stat care anula principala cucerire a revoluției – desființarea partidului-stat. Să ne amintim:

Intervenţii repetate ale liderilor CFSN, în frunte cu Iliescu, invocă imediat după revoluţie ideea conform căreia partidele ar fi instituţii „depăşite”, cu toate că acelaşi CFSN emisese decretul prin care aceste partide se puteau constitui. Modernitatea ar fi însă reprezentată de mişcări largi fără o identitate politică şi organizaţională precisă. La 16 ianuarie Iliescu anunţa că FSN nu va participa ca formaţiune politică structurată la alegeri, iar în discursul său televizat din 25 ianuarie 1990, acelaşi Iliescu pleda pentru o mişcare de masă generată de un proces revoluţionar, fără structuri rigide de partid, citînd drept exemple, în devălmăşie, mişcarea ecologistă din Germania (Verzii), Solidarnost’ din Polonia, forumurile civice din Cehoslovacia şi Ungaria. Între aceste două declaraţii, pe 23 ianuarie, FSN îşi anunţase decizia de a participa la alegeri.
Controlînd de la bun început toate pîrghiile puterii executive şi legislative, FSN intră în jocul electoral cu toate datele falsificării acestuia. Transformarea FSN în partid politic şi înscrierea sa într-o confruntare acerbă cu partidele tradiţionale refondate reprezintă, cu toate acestea, primul mare eşec al proiectului politic iniţiat de echipa Iliescu, acela al unui partid tip forum, în care nucleul dur FSN să controleze de fapt întreaga putere politică.
Cele trei partide istorice, PNŢCD, PNL şi PSDR, organizează imediat prima lor acţiune politică comună, publicînd pe 26 ianuarie un comunicat comun şi convocînd un miting de protest pentru ziua de 28 ianuarie. Comunicatul comun lansa tema revoluţiei confiscate; preluată masiv sub forma unor lozinci scandate de mulţimea manifestanţilor anti-FSN din 28 ianuarie, această temă va avea o îndelungată şi importantă carieră pînă azi. Cele trei partide îşi legitimau acţiunea prin ideea că revoluţia din decembrie fusese o superbă victorie a întregului popor – deci nu meritul exclusiv al „emanaţilor revoluţiei” – şi cereau înlocuirea CFSN şi a guvernului provizoriu Roman cu un alt guvern, cu atribuţii executive şi legislative, format din reprezentanţi ai partidelor politice active şi personalităţi afirmate în lupta împotriva dictaturii comuniste timp de 45 de ani. La solicitarea PNL, comunicatul cerea de asemeni desființarea Consiliilor Frontului care se constituiseră în toate întreprinderile și instituțiile din țară pe matricea fostelor organizații sindicale și PCR.
Contra-manifestaţia organizată de CFSN nu reuşeşte să ocupe spaţiul din faţa guvernului, în contrast cu marele succes al mitingului opoziţiei, care mobilizează o mulţime impresionantă în Piaţa Victoriei. Acest prim eşec provoacă două consecinţe de mare importanţă: constituirea CPUN şi prima „mineriadă”.
Pe de-o parte, Iliescu e silit de împrejurări să renunţe la monopolul de iure al puterii: în întrevederea cu liderii partidelor istorice – transmisă de această dată în direct de TVRL – vizibil iritat şi ostil, Ion Iliescu anunţă constituirea unui organism legislativ provizoriu, Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale, CPUN, care urma să dezbată şi să adopte cele cîteva norme indispensabile pentru viitoarele alegeri.
Acţiunea de masă din 28 ianuarie obligă deci echipa Iliescu să ia în considerare xistența însăși a opoziţiei, chiar dacă raportul real de putere îi permite să limiteze efectele acesteia. Consimţind să cedeze o parte din resursele pe care se înstăpînise la revoluţie, Iliescu acceptă implicit prima formă post-decembristă de separare între puterea legislativă, încredinţată CPUN, şi puterea executivă.

Iliescu renunţă la monopolul legislativ – care, secundar şi formal în viziunea sa de sorginte bolşevică, devine terenul predilect al manevrelor indirecte – dar se luptă pînă la capăt pentru monopolul asupra pîrghiilor executive, pe care le consideră esenţiale. FSN – devenit partid – cedează o parte a resurselor normative simbolice, dar îşi rezervă în continuare întreaga putere executivă, adică libera dispoziţie a tuturor resurselor materiale. Astfel, în contrast cu definiţia democratică a echilibrului puterilor, se menține caracterul limitat şi formal al legislativului şi supra-dimensionarea puterii executive, integral controlată de FSN atît prin guvernul provizoriu cît şi prin conducerile CFSN la nivel central şi local. Această disjuncţie originară exprimă public şi încurajează în întreaga societate dispreţul faţă de parlament, în contrast cu guvernul şi cu preşedintele ţării, ca şi dispreţul faţă de produsul esenţial al parlamentului – legile – pe care noua guvernare le tratează ca pe elemente formale, disjunse de puterea exercitată în sine şi pentru sine.

Concomitent însă, CFSN neagă violent această redistribuire a puterii chiar şi numai în registrul simbolic, declanşînd operaţia alternativă de mobilizare a unor grupuri muncitoreşti aduse dinafara Bucureştilor, bine aprovizionate cu băuturi alcoolice şi îndemnate energic la violenţă. Cum scria în zilele următoare oficiosul FSN, „frontul cărbunelui s-a îngemănat cu Frontul Salvării Naţionale”. Între minerii care declanșează această primă invazie se remarcă nu doar mineri din Valea Jiului, cum se presupune adesea, ci şi mineri din Moldova (Comănești/Bacău) ori muncitori din centre industriale situate în sudul ţării; o bună parte din șefii lor de atunci au devenit în anii imediat următori membri marcanți și parlamentari ai PD-FSN, și au rămas în aceste poziții pînă după alegerile din 2004. Un exemplu elocvent este cel al lui Gh. Dobre, numit Ministru al Transporturilor în 2005, și care, în calitate de director general în același minister, acționase energic în 1990 pentru aducerea minerilor în Capitală.

În seara de 28 ianuarie şi mai ales în ziua următoare, aceste grupuri invadează brutal Capitala, devastînd localul Institutului de Arhitectură din Bucureşti şi sediul central al PNŢCD. Lozincile „noi muncim, nu gîndim” și „moarte intelectualilor”, scandate atunci, au avut drept efect ruptura iremediabilă dintre FSN și marea majoritate a intelectualilor.unde provoacă importante pagube materiale şi oferă prilejul unei scene mediatice cu un impact excepţional: primul ministru al Guvernului provizoriu, Petre Roman, ajunge însoţit de Armată la sediul PNŢCD, de unde se adresează maselor furioase cu un discurs incitator pe tema „S-au demascat!” (se înţelege, ca duşmani ai poporului) şi, sub pretextul salvării de furia legitimă a maselor, îl evacuează de acolo pe Corneliu Coposu înghesuit într-un TAB, ceea ce difuzează în toată ţara o copie conformă a scenei în care Ceauşescu era înghesuit într-un vehicol similar.

Dincolo de aceste evenimente sinistre, constatăm totuși că, pe termen mediu, strategul Frontului, Iliescu, a eşuat în construirea unui partid de tip front, devenind liderul unui partid monolitic, în vreme ce opoziţia a reuşit să construiască o forţă politică de tip Forum – CDR – şi să cîştige astfel în 1992 o reprezentare consistentă în administraţia locală, apoi şi în Parlament, iar în 1996 – o victorie a cărei dimensiune simbolică nu mai are a fi subliniată, chiar dacă dimensiunea ei politică nu mai e recunoscută azi pe măsura importanței sale decisive pentru soarta României.”

Un răspuns to “20 de ani de la instalarea partidului-stat: FSN”

  1. Paul-Sorin Tiţa Says:

    Reciclarea învinşilor în bătălia cu Securitatea nu este utilă.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: