Nelinistea PD-L

Recentul congres al PNL – ca si ulterioarele demiteri si excluderi din partid – nu a punctat prea bine la impresia artistica. Modul in care Crin Antonescu si-a asigurat controlul asupra partidului nu a fost cel mai elegant cu putinta – ceea ce produs un oarecare disconfort printre obrazele subtiri ale liberalilor. Dar considerentele contextului politic actual au primat – in primul rand instinctul de aparare in fata ofensivei pe toate planurile a PDL, noul partid-stat. Cum am scris la vremea respectiva:

Nu mi-a placut cum a castigat Antonescu lupta din PNL, dar daca asta reduce riscurile de rupere a partidului, fie si asa. Vom mai avea multe ocazii sa discutam despre democratia interna din PNL, acum urgentele sunt altele: apararea parlamentului ca institutie de baza a democratiei reprezentative; rezistenta fata de politizarea in profunzime a administratiei; impiedicarea jafului resurselor publice; prezervarea cadrului constitutional.

De catva timp, se inmultesc semnele ca deciziile luate de liberali la congres si in perioada urmatoare au atins un nerv sensibil la PDL. Nu spun ca PDL a intrat in panica. Dar in mod clar este nelinistit.

Cea mai interesanta luare de pozitie este acest document intern redactat de Valeriu Stoica, unul dintre ideologii partidului (din aripa fost liberala) si artizan – impreuna cu presedintele Basescu – al proiectului de „unificare a dreptei”. Stoica poate fi extrem de antipatic multora, dar nu se poate nega faptul ca eminenta albinoasa are un instinct de supravietuire politica foarte acut. Iar acest instinct ii da acum un serios semnal de alarma:
„…pozitia PDL pe scena politica romaneasca, si mai precis pe zona de centru-dreapta, nu este inca definitiv consolidata […] lupta cu PNL pentru castigarea culoarului de centru-dreapta romanesc nu este inca incheiata. PDL trebuie sa priveasca foarte serios aceasta problema daca nu vrea sa aiba surprize mari pe termen scurt si probleme majore pe termen lung.”

Problema la care se refera Stoica (sigur, nu in aceste cuvinte) este, pe scurt, ca PNL s-a dovedit a fi o nuca tare. Nu numai ca a rezistat asalturilor repetate ale fostului PD, nelasandu-se inghitit (desi in 2007 i-a fost smulsa o halca serioasa de catre PD, iar din 2009 incoace a mai pierdut parlamentari sub presiunea PDL); dar si-a fortificat pozitiile sapand transee de aparare impotriva fostului aliat (tabara care ar fi vrut intrarea la guvernare cu PDL a pierdut fara drept de apel la congres) si si-a mentinut surprinzator de bine bazinul electoral liberal, pe care PDL spera sa i-l ia. Mai mult decat atat, pozitia politica asumata la congres de Crin Antonescu identifica PDL ca principalul adversar politic al PNL in perioada urmatoare si fixeaza obiectivul eliminarii PDL de pe scena politica. Un astfel de obiectiv a mai fost urmarit in trecut de PSD (cand si-a propus desfiintarea PD pe vremea guvernarii Nastase), dar in secret, nu in public; in plus, nu s-a mai pomenit ca un partid aflat in opozitie sa puna problema in acest fel fata de unul aflat la putere!

Si totusi, de ce s-ar teme puternicul PDL, care controleaza in acest moment cvasi-totalitatea resurselor si aparatului de stat, care a fost in stare sa schimbe configuratia politica a parlamentului ca sa-si asigure majoritatea, de un PNL aflat intr-o pozitie de relativa slabiciune?

Raspunsul simplu este: pentru ca de „rezolvarea” disputei cu PNL ar putea depinde chiar supravietuirea politica a PDL, pe termen mediu si lung.

Din memorandumul lui Stoica (textul integral aici) se degaja anxietatea identitara a partidului, care, desi a maturat scena politica de la stanga la dreapta si a aspirat oameni din toate partidele – sau poate tocmai de aceea – nu a reusit sa prinda radacini. Pur si simplu, PDL nu are un loc al lui, clar identificabil in spectrul politic romanesc.
Este simptomatic ca discutia interna despre doctrina partidului nu a putut niciodata sa aiba loc, desi a fost incercata de mai multe ori. Ideea de schimbare a numelui PDL in „Partidul Popular”, cu asumarea definitiva a optiunii apartenenetei la familia politica a PPE, s-a lovit de impotrivirea celor care doresc pastrarea „mostenirii” ideologice multiple a partidului – de fapt, un mozaic de fragmente doctrinare fara un fir conducator clar. In cautarea unui principiu unificator, Sever Voinescu a lansat de acum celebrul termen basescianism – din care fiecare a inteles ce a vrut sau ce a putut (vezi de exemplu incercarea de un comic involuntar a lui Sebastian Lazaroiu, consilierul politic al presedintelui Basescu, de a explica termenul).
De fapt, cred ca Voinescu, fara sa vrea, a pus punctul pe i: singurul principiu unificator in PDL este Basescu, singura valoare sigura este unitatea stransa in jurul presedintelui.

De ce vorbim, totusi, de ideologie?
Identitatea ideologica ar putea parea o miza falsa. Multi spun – si au dreptate – ca doctrina nu castiga alegeri in Romania. Iar de aici se trage concluzia ca nici nu este importanta. Chestiunea nu este insa atat de simpla. Adevarul este ca ocuparea unei nise ideologice clare nu este suficienta pentru a castiga alegeri, dar este esentiala pentru a asigura supravietuirea unui partid pe termen lung, atat in perioade favorabile, cat si in conditii vitrege, pentru ca asigura acel „nucleu dur” electoral care insoteste partidul la bine si la rau. Identificarea si pastrarea unui nucleu electoral reprezinta plasa de siguranta a unui partid, care ii asigura o anumita stabilitate si baza de crestere.

Din acest punct de vedere, plaja posibila a spectrului politic romanesc – determinata de structura sociala si de reperele culturii politice nationale – are un numar foarte limitat de nise ideologice viabile, care sa poata sustine un partid.
Esentialmente, in Romania exista un nucleu electoral semnificativ – dar in descrestere lenta – de tip anti-modern, cu sensibilitati colectiviste, autoritare si xenofobe, despre care am mai scris. Acest electorat voteaza pentru politicieni ca Vadim Tudor sau Becali; partea mai „soft” a acestui grup tinde sa voteze cu puterea, mai ales cand are o oferta politica paternalista: a votat cu Iliescu pe vremea cand acesta proiecta imaginea securizanta a unui tatuc ce promitea sa fereasca Romania profunda de incertitudinile si dezordinea tranzitiei accelerate spre diversitatea capitalist-democratica, si voteaza cu Basescu de cand acesta se pozitioneaza ca lider autoritar, dominand parlamentul (intotdeauna privit cu suspiciune de acest grup electoral, pentru ca intruchipeaza diversitatea de interese din societate, nu unitatea organica a natiunii) si celelalte institutii. PDL a putut atrage partea mai periferica a acestui grup electoral de la PSD (mai ales de cand Iliescu a pierdut prim-planul in PSD), dar este putin probabil ca va reusi vreodata sa puna stapanire pe nucleul dur. In plus, fiind in descrestere (nu a reusit sa treaca pragul de reprezentare parlamentara la ultimele alegeri) si greu de gestionat in politica mainstream, acel nucleu electoral nu este foarte atractiv pentru un partid care vine din alta zona.
Un al doilea pol electoral este cel de stanga, peste care este acum stapan PSD. Justitia sociala este o tema profitabila politic, mai ales in vreme de criza. Din perioada comunista, multi romani au mostenit un soi de egalitarism rezidual care ii face sensibili la oferta politica de stanga, chiar cand nu pare foarte sincera (oameni ca Nastase sau Geoana, cu gust pentru lux, arata mai degraba a ceea ce francezii numesc „gauche caviar”). Cand Petre Roman s-a despartit de aripa Iliescu a FSN (pastrand numele FSN – apoi PD; in timp ce grupul din jurul lui Iliescu s-a numit FDSN, apoi PDSR), noul partid de stanga reformist, opus stangii conservatoare a lui Iliescu, a parut capabil sa prinda radacini in partea stanga a esichierului politic. La alegerile din 1996, formatiunea social-democrata a lui Roman (intr-o uniune – USD – cu social-democratii lui Sergiu Cunescu, unul dintre „partidele istorice”) a fost cea care a inclinat balanta in favoarea lui Emil Constantinescu si a CDR. Dar intre 2000-2004, PSD-ul lui Nastase si Iliescu a revenit in ofensiva, obstructionand intrarea PD-ului in Internationala Socialista si incercand dislocarea lui politica din zona de stanga. Miza pentru PSD a fost sa se instituie ca partid unic al stangii, acoperind atat zona moderna a stangii de tip social-democrat, dar beneficiind si de electoratul captiv al stangii conservatoare post-comuniste (unde a avut concurenti ocazionali de genul PSM-ului lui Verdet sau PS-ului lui Mohora, dar care nu i-au pus probleme serioase).
Dupa alegerile din 2004, PD-ul lui Basescu a parasit de bunavoie stanga politica si s-a deplasat spre dreapta, fiind si partener de alianta cu PNL. Basescu a promovat proiectul de „unitate a dreptei” prin fuziunea dintre PNL si PD din care sa rezulte un partid popular. Proiectul a esuat insa, pentru ca PNL nu a acceptat sa-si abandoneze identitatea ideologica bine conturata pe componenta liberala a dreptei (ca si apartenenta solida la familia politica europeana ALDE), iar PD a trebuit sa se multumeasca cu absorbtia unui grup desprins din PNL (din care au facut parte V. Stoica si Th. Stolojan printre altii). Astfel a rezultat PDL, partid afiliat la PPE.
Problema pentru PDL este insa ca, in partea dreapta a esichierului politic romanesc, nu exista decat un singur nucleu electoral bine identificat – cel liberal. Nu foarte mare (cam 20%), nu foarte disciplinat si cu performante fluctuante de mobilizare, ceea ce si explica scorul variabil al partidului in plaja 13-18%; dar durabil si – important – cu un trend de crestere lenta. Iar Crin Antonescu a aratat in 2009 ca acest electorat (in general tanar, urban, cu venituri si studii peste medie) poate fi mobilizat la un nivel superior: nu numai ca, pentru prima data, un candidat liberal a trecut pragul de 20%; dar votantii lui Antonescu i-au urmat cu o disciplina neobisnuita indicatia de vot in turul doi, mergand in proportie de 75% pe mana lui Geoana.

Pe scurt, nucleele electorale capabile sa sustina partide politice in momentul de fata in Romania sunt cel situat in zona de stanga (teritoriu abandonat de PD dupa 2004 si unde PSD s-a instapanit deocamdata solid), cel nationalist (cu un nucleu dur greu frecventabil, dar cu un strat periferic din care atat stanga, cat si dreapta pot atrage temporar votanti daca prezinta o oferta populista) si – in dreapta spectrului politic – cel liberal.
Si cam asta este tot. Nu exista, in prezent, un nucleu electoral identificabil care sa poata sustine un partid popular in Romania… whatever that may be. Dupa cum o dovedeste si experienta PNT-cd, un alt partid romanesc din familia PPE: partidul a intruchipat in anii 1990 opozitia fata de regimul neo-comunist al lui Iliescu, devenind un federator de facto al dreptei prin Conventia Democratica; a atins un maxim istoric in 1996 si a fost patru ani principalul partid de guvernare, dar in 2000, cand liberalii (condusi pe atunci chiar de V. Stoica) s-au retras din alianta si au mers separat in alegeri, PNT-cd nici macar nu a mai trecut pragul electoral… iar de atunci a ajuns la categoria „si altele” in sondaje. Lectia este ca un partid „popular” este viabil pe termen lung doar daca reuseste sa unifice dreapta politica – in particular, daca reuseste sa inglobeze nucleul liberal, singura componenta stabila si bine conturata a dreptei in Romania.


De aceea, Valeriu Stoica are dreptate cand identifica incastrarea durabila a PNL in nisa liberala ca fiind o amenintare existentiala serioasa pentru PDL, pe termen mediu si lung. Cu toata cresterea sa din ultimul timp – in mare parte artificiala, pentru ca s-a petrecut in interiorul institutiilor statului pe care le-a acaparat cvasi-total, nu printr-o crestere a sprijinului electoral si alegeri – PDL se poate dovedi fragil, un urias cu picioare de lut. Pentru ca inca ii lipseste elementul de rezistenta care este ocuparea unei nise ideologice clare, cu un segment electoral bine definit. Cum am mai spus, o astfel de nisa nu asigura victoria in alegeri, dar asigura continuitatea unui partid prin ciclurile electorale; este ca o ancora pe vreme de furtuna. Iar in acest moment, PDL nu are o astfel de ancora. Este in bataia vantului. Vantul ii este deocamdata favorabil, dar pentru cat timp?
Cu toata cresterea din ultimul timp, PDL nu a reusit sa-si faca un „cuib”, nu a reusit sa-si converteasca controlul asupra statului in ocuparea unui loc stabil in spectrul politic romanesc, ceea ce genereaza o anumita anxietate printre mintile mai lucide din partid.

O alta ilustrare a acestei anxietati este un recent articol al lui Sever Voinescu pe blogul sau, in care se dezice de proiectul transformarii scenei politice romanesti intr-una bipolara. Argumentele cu care vine acum Voinescu sunt valide, dar nu asta este ceea ce conteaza (ele sunt demult cunoscute adversarilor acestui proiect).
Important de notat este ca apar primele semne ca PDL ar abandona „proiectul bipolar”, unul urmarit insistent pana nu demult de presedintele Basescu si care a reprezentat o parte esentiala a actiunilor sale politice din timpul primului mandat. Incercarea PD de a inghiti PNL in scopul declarat al „unificarii dreptei” a fost parte a acestui proiect bipolarist, ca si intelegerea din 2009 cu PSD (dar care nu a apucat sa fie pusa in practica) de a reforma sistemul electoral prin trecerea la votul majoritar in doua tururi, considerat a favoriza polarizarea scenei politice intre doua partide mari.

Desigur, ideea bipolarismului a fost una atragatoare pentru PDL atat timp cat se vedea pe sine ca fiind unul dintre cele doua partide ramase pe scena politica. Acum, insa, datorita rezistentei PNL, acest lucru nu mai este sigur, modelul nu mai functioneaza, iar proiectul bipolarist devine brusc neinteresant pentru PDL. Adevarul este ca, asa cum am argumentat mai demult, PNL are o nisa electorala suficient de solida incat sa reziste chiar si trecerii la votul majoritar in doua tururi.

Ma astept deci sa auzim din ce in ce mai des dinspre PDL despre virtutile unei scene politice diverse si din ce in ce mai rar despre avantajele bipolarismului. Sigur, asta nu va impiedica PDL sa continue sa stranga parlamentari de la celelalte partide, umflandu-se in parlament dupa tipicul unui partid-stat. Dar pe termen mediu, PDL – un partid fara doctrina clara, fara un nucleu electoral durabil, izolat pe scena politica (cu un bagaj toxic in relatia cu toate celelalte partide), lipsit de un prezidentiabil care sa traga partidul dupa el (Basescu nu mai poate candida) – chiar ar putea avea probleme de supravietuire politica. Pe cat de rapida i-a fost cresterea, pe atat de brusca ii poate fi si caderea.

Se pare ca unii dintre pedelisti incep sa realizeze acest lucru. Si sunt nelinistiti.

Sursa: Rational-Idealist

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: