“Doctrina liberală” – I.G. Duca şi “Neoliberalismul” – Mihail Manoilescu

I.G.Duca

Doctrina liberală

Februarie 1923

Institutul Social Român a avut o fericită inspiraţie când a cerut reprezentanţilor diferitelor noastre înjghebări politice să vă vorbească despre doctrinele lor. Este de mult un obicei la noi să se spună că între partidele politice sunt deosebiri de persoane, de ambiţii, nu de concepţii şi de doctrină. M-am ridicat pururi împotriva acestor afirmări inexacte, care porneau să fie de la cei ce nu îndrăzneau să-şi dezvăluiască adevăratele credinţe de frica impopularităţii lor, fie de la cei ce socoteau că anume echivocuri sunt, din punct de vedere tactic, o supremă abilitate, fie în sfârşit de la cei geloşi de izbânzile unor anume doctrine şi îngrijiţi de înfrângerile propriilor lor doctrine, îşi închipuiau că proclamând lipsa de doctrină a tuturor, sau mai bine zis confuzia generală a doctrinelor, vor izbuti să se salveze pe ei şi să discrediteze adversarii.

Această calomnie – ca toate calomniile – a prins. Şi bine că avem astăzi şi unii şi alţii prilejul într-o incintă ştiinţifică, deci obiectivă, să ne arătăm limpede şi pe faţă credinţele în temeiul cărora cerem încrederea ţării şi revendicăm dreptul de a-i conduce destinele.

Doctrina naţională – liberală este lămurită. Ea se poate rezuma în următoarea formulă: « Progresul sub toate formele în cadrul însă al concepţiei proprietăţii individuale ».

Progres nu înseamnă salturi, progresul nu e violenţă, progresule grija, grija permanentă a viitorului, e preocuparea de a-l pregăti şi de a-l asigura. În înţelesul doctrinei liberale progresul nu e zvâcnire incoerentă, ci mişcare organizată.

……….

Dar doctrina liberală nu se mulţumeşte să urmărească progresul social. Ea nu-l vrea, ea nu-l admite, ea nu-l reclamă decât în cadrul proprietăţii individuale. Doctrina liberală nu contestă că în domeniul speculaţiunii intelectuale se poate concepe şi o organizare socială bazată pe negaţiunea proprietăţii individuale, dar ea nu crede viabilă o astfel de organizare şi ca atare o respinge, o respinge ca pe o fantezie a imaginaţiunii, ca pe o nesocotire a realităţilor existente sau posibile.

Însă o doctrină politică adică o concepţie de viaţă socială, nu este realizabilă prin simpla ei enunţare. Se cere ca ea să se reazime şi pe câteva mijloace practice de înfăptuire.

Aşa fiind doctrina liberală crede cu putinţă realizarea progresului cât de înaintat în cadrul concepţiei proprietăţii individuale numai prin ordine, prin democraţie, prin naţionalism şi prin armonie socială.

Acestea sunt ca să zicem aşa cele patru coloane care susţin templul doctrinei liberale.

Prin ordine: Liberalismul nu crede posibil progresul fără ordine. Ordinea e generatoare de progres, întocmai precum dezordinea e generatoare de anarhie.

Sunt unii care văzând preocuparea de ordine a doctrinei liberale s-au grăbit să insinueze că liberalismul nu este decât o formă mai mult sau mai puţin ipocrită a conservatorismului.

Voi arăta mai târziu, în ce stă deosebirea fundamentală dintre aceste două doctrine, deocamdată e destul să spun că nici o minte nepărtinitoare nu poate să confunde ordinea în mişcare cu ordinea în rezistenţă, aşa încât liberalismul nu se preocupă de diferitele variante de idei de ordine, ci el vrea, numai să pună ideea ordinei ideea de dezordine.

Prin democraţie : Liberalismul nu crede posibil progresul în vremurile noastre fără democraţie, adică fără guvernarea poporului prin popor, şi pentru popor. N-am să mă întind aici asupra idei democratice şi nu mă voi lăsa ispitit să discut meritele, sau să înregistrez lacunele sistemului democratic de azi. Vreau numai să observ că viaţa modernă este stăpânită de fenomenul atotputerniciei idei democratice şi să pun în opoziţie ideea democratică cu ideea demagogică, fiindcă liberalismul e adânc convins că demagogia înăbuşeşte orice posibilitate de progres.

De altfel demagogia e uşoară. Ea trezeşte toate speranţele, aţâţă toate patimile. Turbură fără să potolească.

Democraţia e grea, e ingrată. Datoria ei e să înstruneze pornirile nesănătoase, să ridice stavila raţiunii în faţa valurilor pasiunii, să spună  adevărul când mulţimea aşteaptă măguliri.

Sunt cazuri în care democraţia cere să se opună necesităţile realizării farmecului făgăduielilor şi de aceea democraţia liberală cunoaşte nedreptăţile trecătoare ale impopularităţii, dar în schimb ceea ce clădeşte pe temelii sănătoase, şi operele ei supravieţuiesc clevetirilor care se risipesc şi patimilor care se sting.

Prin naţionalism: Liberalismul nu crede posibil progresul, decât întemeiat pe dezvoltarea forţelor naţionale. Fiecare naţiune este un tot, fiecare naţiune a ieşit din frământările ei istorice, cu însuşirile, cu scăderile, cu trăsăturile ei caracteristice.

A face politică, adică a guverna o asemenea naţiune, făcând abstracţii de toate aceste elemente constitutive ale fiinţei sale, ea încercă o contradicţiune logică. Fireşte, naţionalismul nu trebuie luat în înţelesul său restrâns, intransigent sau intolerant. Doctrina liberală respinge manifestaţiunile violente ale aşa zisului naţionalism exclusivist, şi strâmt ca un fenomen morbid, ca o dovadă de slăbiciune, sau ca o mărturisire de nepricepere….a nevoilor superioare, de armonie socială, fără de care societăţile omeneşti nici nu pot avea o dezvoltare normală. Şi mă grăbesc să adaug că în ţările tocmai în care sunt minorităţi etnice, numai recunoaşterea drepturilor lor depline concordă cu cerinţele, cu tradiţiile doctrinei liberale. Ceea ce vrea însă doctrina liberală e să opună ideea naţională idei internaţionale, fiindcă naţionalismul în înţelesul său larg e condiţia progresului, pe când internaţionalismul, prin nesocotirea însuşirilor specifice ale fiecărei naţiuni, prin nivelarea teoretică a unor rase cu mentalităţi şi cu tradiţiuni deosebite, stânjeneşte adevăratul progres.

Nu e vorba, naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic: mai mult dragostea pentru cei de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifica manifestaţiunile cugetării şi artei proprii fiecărei naţionalităţi în parte. E, în fine, naţionalismul economic, care la urma urmei nu e decât un instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedica cotropirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor.

Naţionalismul astfel înţeles nu exclude colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă, el o reclamă ca o nevoie şi ca un stimulent. Naţionalismul sentimental ştie că nici un popor nu trăieşte izolat în spaţiu. El are conştiinţă de toate contingenţele mediului înconjurător, el e numai expresia dorinţei fireşti de a se îngriji de sine mai mult decât de aproapele. Naţionalismul cultural ştie şi el că o sumă de cuceriri ale gândirii sunt patrimoniul comun al omenirii întregi. Departe de a respinge acest patrimoniu se simte fericit şi mândru, că face parte integrantă dintre-însul, dar se străduieşte să păstreze nota specifică în opera obştească. Naţionalismul economic ştie că ziduri chinezeşti nu se pot înălţa, că infiltraţiunea capitalurilor streine e fatală şi necesară, dar vrea să găsească formule de armonizare care să înlăture acapararea unora şi sugrumarea celorlalţi, întâiul fiindcă progres fără neatârnare nu se poate şi în al doilea rând fiindcă neatârnarea politică fără neatârnarea economică iarăşi nu se poate. Liberalismul îmbrăţişează deopotrivă toate aceste forme de naţionalism.

Prin armonia socială: Liberalismul nu crede posibil progresul decât prin evoluţie şi evoluţia nu se poate fi dobândită fără armonia socială. Doctrina liberală consideră că viaţa unei societăţi trebuie să fie mişcare, dar că mişcarea nu trebuie asigurată prin ruperea echilibrului social, ci dimpotrivă prin menţinerea permanentă a acestui echilibru.

……

Iată de ce liberalismul socoteşte armonia socială ca o condiţiune esenţială a îndeplinirii concepţiilor lui.

Încă odată: prin armonia socială progresul e asigurat, prin lupta de clasă el e ameninţat.

Şi acum după ce am precizat în ce constă doctrina liberală, care sunt cele patru concepţii fundamentale pe care ea se reazimă întru realizarea ei, după ce am  văzut cum ideea de ordine se opune idei de dezordine, ideea democratică idei demagogice, ideea naţională idei internaţionale, şi armonia socială luptei, distrugătoarei lupte de clase, – se cuvine să arătăm şi care sunt deosebirile dintre doctrina liberală şi dintre celelalte doctrine.

Cea mai bună dovadă a tăriei doctrinei liberale stă tocmai în faptul că deosebirile între ea şi celelalte doctrine sunt atât de bine definite încât exclud orice confuzii posibile.

Să le luăm pe rând.

Voi începe cu doctrina conservatoare. Deosebirea între ideea conservatoare şi cea liberală e că cea dintâi e o doctrină de rezistenţă, pe când cea de a doua e o doctrină de progres. Una trage înainte, cealaltă înapoi. Aşa încât fiecare pas în dezvoltarea socială reprezintă o izbândă pentru liberalism şi o înfrângere pentru conservatorism.

La drept vorbind, istoria vremurilor moderne nu este decât un lung şir de capitulaţiuni conservatoare. Nu tăgăduiesc că au fost partide conservatoare mai dibace decât altele, că unele au ştiut să ascund mai mult sau mai puţin bine înfrângerile suferite, că altele au avut prudenţa să cedeze în extremis ca să evite catastrofa capitulaţiunilor mărturisite. Dar acestea sunt manifestaţiuni ale tacticei conservatoare. Doctrina în toate ocaziile a ieşit învinsă. Nici o manevră şi nici un artificiu n-au putut s-o scape. Recunosc însă că conservatismul subzistă şi va subzistă dezastrelor, pentru că e firesc că orice forţă de progres să provoace în chip mecanic şi o forţă de rezistenţă, aşa încât atâta vreme cât va fi o doctrină liberală va trebui să existe şi una conservatoare. Ele sunt nedespărţit legate una de alta întocmai ca umbra de lumină. Vă cer însă voie să prefer lumina, umbrei care se târăşte după ea.

Deosebirea între doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte viaţa socială sub toate multiplele ei aspecte, pe când doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a idei naţionale. Ceea ce pentru liberalism nu este decât o parte dintr-un complex, pentru naţionalism este complexul însuşi şi veţi înţelege uşor că alta e viziunea ce poţi s-o ai privind fenomenele sociale cu ferestrele larg deschise şi alta viziunea ce poţi s-o ai când singur te osândeşti să le priveşti prin crăpătura unui zid.

Deosebirea între doctrina liberală şi doctrina ţărănistă stă în faptul că ţărănismul e bazat pe ideea luptei de clasă, pe când liberalismul pe armonia socială. Ţărănismul îmbrăţişează interesele exclusive ale ţărănimii în luptă de ură violentă cu toate celelalte categorii sociale. Liberalismul urmăreşte înfăptuirea sinceră şi deplină a revendicărilor ţărăneşti, dar armonizându-le cu interesele legitime ale celorlalte clase.

De altminteri, ţărănismul este o doctrină care teoretic nu se poate susţine fiindcă urmăreşte o imposibilitate logică. Într-adevăr, lupta de clasă implică ruperea echilibrului, adică ideea revoluţiei sociale şi de aceea veţi observa că pretutindeni partidele bazate pe concepţia luptei de clasă sunt şi partidele revoluţionare, cum sunt partidele socialiste. Dar să pretinzi în acelaşi timp că eşti partid de evoluţie şi să susţii totdeodată şi lupta de clasă, este cel puţin un păcat împotriva bunului simţ şi al logicei, şi atunci din două lucruri una: sau ţărănismul, din lipsa de pregătire, n-a ajuns încă la deplina dezvoltare a doctrinei sale, sau el este conştient că în realitate reprezintă o doctrină revoluţionară, dar din consideraţiuni tactice menţine o etichetă evoluţionistă în flagrantă contradicţiei logică cu lupta de clasă, cu concepţia hotărât revoluţionară care stă la temelia lui.

Din această dilemă nu poţi ieşi.

…..

Deosebirea între doctrina liberală şi cea socialistă e că liberalismul nu concepe progresul social decât în cadrul proprietăţii individuale, pe când socialiştii nu cred progresul posibil decât prin desfiinţarea proprietăţii individuale. Cu alte cuvinte: orice progres social, fie el cât de înaintat, dacă nu trece pragul idei de proprietate individuală, rămâne în domeniul doctrinei liberale, de îndată ce trece de pragul ideii proprietăţii individuale intră în ţinuturile vaste şi foarte atrăgătoare pentru speculaţiunea intelectuală, ale socialismului.

Trebuie să mărturisesc că oricare ar fi simţămintele noastre faţă de socialism, un omagiu i se cuvine. Socialismul e o doctrină sinceră şi lămurită. Ea nu se pune la adăpostul abilităţilor trecătoare spre a-şi ascunde adevăratele gânduri, ea nu întreţine echivocul ca să poată câştiga foloase de pe urma lor. Ea afirmă răspicat pe faţă, uneori cu brutalitate, întotdeauna sus şi tare credinţele ei. Cu doctrina socialistă lupta e deschisă nu ascunsă, ştii că poţi să fi învingător sau învins, dar ştii că nu vei fi atras nici cu flori otrăvite, nici lovit cu pumnalul pe la spate.

De altfel socotesc că, în ultimele vremuri, lupta cu socialismul a devenit ceva mai uşor. Socialismul beneficia faţă de doctrinele aşa zise burgheze de o mare superioritate: era necunoscutul şi cunoaşteţi magia atotputernică a necunoscutului asupra tuturor minţilor omeneşti. Oricine îşi putea spune: dacă am încercat să distrugem bazele organizării sociale actuale, dacă am reclădi din temelii o nouă organizaţie fără proprietate individuală, cine ştie, poate că ar fi mai bine, poate că omenirea ar fi mai fericită, poate că mizeria ar înceta, poate că belşugul şi propăşirea s-ar revărsa în fine peste mulţimea suferindă! Ei bine, acum se ştie, acum s-a văzut. Revoluţia rusească a lăsat să cadă vălul ce înconjura mirajul socialismului şi dosul său ni s-a desfăşurat, în sânge, în foamete şi în mizerie, o aşa de înspăimântătoare vedenie a acestei lumi nouă, încât omenirea se reîntoarce grăbită către lumea veche, cu păcatele ei seculare, şi ironia soartei, conducătorii revoluţiei ruseşti ei însăşi reiau străbunele tipare ale societăţii burgheze mângâind pe ceilalţi şi poate mângâindu-se şi pe ei cu eclesiastica formulă: că omenirea trebuie să mai treacă prin purgatoriu burghez ca să poată năzui a ajunge cândva în paradisul socialist. Liberalismul care n-a avut asemenea iluzii a fost scutit şi de asemenea tragice deziluzii.

……..

Dar îmi veţi zice, cum se face că în unele ţări liberalismul a suferit în anii din urmă netăgăduite înfrângeri. Da, e adevărat le-a suferit dar înfrângerile acestea le-au înregistrat partidele liberale, nu doctrina liberală. Nepriceperea slujitorilor nu schimbă splendoarea credinţei.

Liberalismul fiind, precum v-am arătat prin esenţa lui o doctrină de progres, nu este o formulă rigidă, un ceva intangibil. Dimpotrivă e ceva viu care trebuie mereu să se adapteze nevoilor sociale, să urmărească neîncetatele prefaceri ale vieţii moderne, să priceapă noile curente, să le atragă, să le îndrumeze. În unele ţări partidele ce erau purtătoarele doctrinei liberale, au ştiut să facă această operă, în altele nu şi aşa se explică de ce sunt ţări în care partidele liberale s-au veştejit şi lâncezesc şi de ce sunt altele în care ele au păstrat influenţa lor neştirbită şi continuă să fie si azi factori determinanţi ai vieţii sociale.

…….

În domeniul proprietăţii liberalismul român a plecat de la ideea clasică a proprietăţii quiritare romane, scară şi inviolabilă, şi a ajuns la formula proprietăţii funcţiune socială din care a ieşit exproprierea şi naţionalizarea subsolului.

Am fost adesea învinuiţi că facem socialism pentru că preconizăm exproprierea. Ce confuzie în mintea acuzatorilor noştri!

Cum putea sporirea numărului proprietarilor individuali să fie socialism, când socialismul proclamă tocmai desfiinţarea întregii proprietăţii individuale. Exproprierea e o formulă de progres social cu totul credincioasă principiilor doctrinei liberale, fiindcă nu depăşeşte cadrul ideii de proprietate individuală. E o repartiţie nouă a proprietăţii individuale ce există la noi într-un moment dat, nu este nimicirea ei. Iar naţionalizarea subsolului nu trece nici ea de marginile doctrinei liberale, fiindcă menţinerea ideii proprietăţii individuale nu impune cu necesitate şi forma ideii de proprietate. Noţiunea de proprietate poate să fie mai largă sau mai îngustă. Ea poate foarte bine să cuprindă şi suprafaţa şi ceea ce este deasupra şi ceea ce este dedesubt, precum ea poate foarte bine să despartă stăpânirea solului de cea a subsolului .

De altfel istoria ne arată că sfera noţiunii de proprietate a variat neîncetat. Ea s-a întins ieri peste ţinuturi care mâine îi vor fi interzise sau, dimpotrivă, a introdus în domeniu proprietăţii individuale lucruri care până ieri erau de domeniul comun.

În materia raporturilor dintre capitali şi muncă liberalismul român a plecat de la concepţia despărţirii intereselor capitalului şi a muncii pentru a ajunge sub forma participării la beneficii, la nevoia inexorabilă a conciliaţiunii şi armonizării lor.

Aici iarăşi partidul liberal român nu s-a abătut de la principiile fundamentale ale doctrinei lui. El n-a cerut, ca socialiştii, desfiinţarea capitalului şi naţionalizarea mijloacelor de producţie. El păstrează intactă existenţa capitalului ca factor de producţie, şi respinge cu hotărâre introducerea comunismului, dar potrivit năzuinţelor lui de progres, de armonie socială, vrea încetarea antagonismului fratricid dintre cei doi factori ai producţiei, capitalul şi munca, şi înlocuirea acestei lupte de interese egoiste printr-o conlucrare cerută de dreptate.

În materie de economie politică liberalismul român a plecat şi el de la formula manchesteriană «laissez faire, laissez passer», spre a ajunge la intervenţionalismul care apără pe cel slab împotriva celui tare şi care înclină capul trufaş a celui tare în fata intereselor obştesc reprezentat de Stat.

Şi aici partidul liberal român e credincios doctrinei lui. Libertatea absolută  era o necesitate în vremurile de organizare economică a Statelor. Cu cât însă organizarea s-a desăvârşit cu cât viaţa modernă şi raporturile internaţionale au devenit mai complexe, cu atât a trebuit să se ţărmurească şi forţele în joc, pentru că, din îngrădirea şi a unora şi a altora, să se ajungă la posibilitatea dezvoltării normale a tuturora. Intervenţionismului a izvorât astfel din complexitatea economică modernă, nu numai ca o condiţie a progresului, ci ca un mijloc de înlăturare a ciocnirilor violente, deci a anarhiei.

În sfârşit, în materie socială liberalismul român a ajuns de la individualismul atotputernic la ţărmurirea treptată şi crescândă a individului în faţa nevoilor de dreptate şi de echilibrare generală.

Partidul liberal român ar fi nesocotit prescripţiile cele mai elementare ale doctrinei lui, dacă ar fi lăsat pe cei slabi pradă celor tari. Individualismul nemărginit şi nestânjenit îşi avea raţiunea în epoca de creaţiune a liberalismului. Atunci menirea lui era să descătuşeze, să dezrobească persoana omenească din toate lanţurile concepţiilor medievalice, să dea fiecărui fiinţe umane drepturile cerute de trebuinţele dezvoltării şi ale demnităţii lui. Mai târziu, însă, când aceste drepturi au fost asigurate oricui şi când stăpân netulburat pe destinele lui, fiecare era ispitit nu numai să uzeze, dar adesea să şi abuzeze de aceste drepturi, oare datoria unui partid liberal conştient de doctrina lui era să privească nepăsător la această dezlănţuire distrugătoare, sau să restabilească echilibrul social, stabilind limitele peste care drepturile omului nu se mai împacă cu nevoile obşteşti?

Şi oriunde m-aş întoarce oricare ar fi domeniul de activitate omenească la care m-aş gândi, întrucât bineînţeles n-aş trece peste hotarul concepţiei de proprietate individuală nu văd, pe cale evolutivă soluţii care să nu se împace cinstit, sincer şi deplin cu cerinţele doctrinei liberale.

Prevăd şi ultimă obiecţie. Am auzit-o adesea : titulatura nu se mai potriveşte cu doctrina.

Dacă la atâta se rezumă critica, o primesc, şi recunosc fără înconjur că exista azi o antinomie între formulele liberalismului clasic şi între cele  ale liberalismului modern, deşi aş putea să adaug că întrucât  liberalismul e doctrina progresului nu prea văd cum progres ar putea să fie cu formele intangibile. Dar încă o data antinomia există. Libertatea nu e o raţiune destul de largă, destul de cuprinzătoare ca să îmbrăţişeze tot ce reprezintă actuala doctrină liberală.

Libertatea a fost un mare postulat al omenirii. Izbânda ei a stârnit lupte uriaşe şi întronarea ei a reprezentat un mare progres în viaţa popoarelor , de pe urma ei s-au născut toate partidele progresiste şi deci e foarte firesc ele  să fi adoptat  titulatura de partide liberale.

Ele poartă astfel pecetea izvorului de la care purced.

Dar încă o dată nu aici stă chestia. Sunt intr-adevăr ţări în care fără a schimba doctrina partidele liberale şi-au schimbat denumirea .

În România titulatura s-a păstrat şi se va păstra fiindcă n-avem a roşi de numele de liberali. Acest nume e atât de strâns legat de toată renaşterea României Mici şi atât de strâns unit cu înfăptuirea României Mari încât a devenit pentru mulţi un simbol: pentru trecut o mândrie , pentru viitor speranţa.

15 Februarie 1923

Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice


MIHAIL MANOILESCU

Neoliberalismul

Februarie 1923

Sursa: Petre Roman

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: