Fiscalitate liberala

Într-un volum de poezii ale lui Jacques Prevert ilustrat cu fotografii din Paris, alese de el, una dintre ele arată un afiş  cu textul christic:  “Veniţi la mine cei ce sunteţi osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” pe care un hâtru a adăugat, după “osteniţi şi împovăraţi”,  cu litere de-o şchioapă:  DE IMPOZITE

Cu ce fiscalitate vom da o şansă reală celor ce-şi asumă riscul iniţiativei economice?

 

Să regândim „adevărurile” fiscalităţii de azi care sunt de fapt prejudecăţi ale trecutului

Introducere. De o manieră generală constatăm în societatea românească (şi nu numai) o necunoaştere totală a condiţiilor pe care le implică funcţionarea unei societăţi umaniste şi liberale. Economia de piaţă este în esenţa sa incoruptibilă iar grupurile de presiune care o blochează sau îi pervertesc funcţionarea urmăresc propriile lor interese. Indiferent de guvernele care s-au perindat la conducerea României după Revoluţie, acestea au făcut apel în mod constant la instrumentele statului pentru a pune în operă politici total incompatibile cu funcţionarea unei economii de piaţă descentralizate. Ca prim-ministru am fost adesea acuzat de liberalism tocmai pentru că am căutat să deschid drumurile iniţiativei libere (mărturie stau decretul-lege 54 din martie 1990 şi legile 15 şi 31 din acelaşi an). Însă demolarea sistemului fiscal comunist şi reconstruirea unui sistem de fiscalitate compatibil cu economia de piaţă şi capabil să inducă stimularea eficienţei acesteia nu s-a realizat nici până azi. Nereformarea sistemului fiscal ci dimpotrivă „îmbogăţirea” lui cu tot felul de reglementări discriminatorii sau favorabil excepţiilor ne-au condus la abuzurile prea bine cunoscute şi trăite de noi toţi. O societate liberală nu se identifică cu societatea laxistă, a principiului laissez-faire, pervertită, manipulată sau oarbă ca în zilele noastre. Nu e o contradicţie între, pe de-o parte,  poverile şi năclăiala birocratică şi coruptă a sistemului fiscal şi, pe de altă parte, realitatea laxistă de care vorbeam. Poverile îi încovoaie pe oamenii care mai încearcă să facă vreo afacere de posibil succes iar laxismul îi ajută pe cei „iniţiaţi”, adică, de regulă, pe „învârtiţii” zilei.

În realitate, politicile financiare din România se fundamentează pe pretinse adevăruri incontestabile care de fapt sunt prejudecăţi admise fără discuţie. Sistemul comunist a reuşit marea performanţă ca ideile sale dominante în materie de fiscalitate să rămână înrădăcinate şi după Revoluţie induse chiar în psihologia oamenilor. Atât de mult au fost repetate aceste concepte eronate încât chiar când politica a vrut să schimbe ceva ea nu s-a mai putut opune eficient agresivităţii grupurilor de presiune de tot felul. În materie de reformă a  fiscalităţii suntem în urmă cu 20 de ani. E imperativ deci să  realizăm o analiză lucidă şi să întreprindem o acţiune eficace. Cred că PNL ar putea avea acum voinţa şi clarviziunea pentru a provoca o scânteie în opinia publică. Wilhelm de Orania, acum patru secole, ne sfătuia: „Nu e nevoie să speri pentru a întreprinde, nici să reuşeşti pentru a persevera”. Eu însă cred că putem şi spera şi reuşi. În concluzia acestei introduceri aş aminti  analiza liberală a lui David Hume în lucrarea sa „Eseu asupra impozitelor” din 1741, din care citez: „Alegerea modului de impozitare nu poate fi niciodată indiferentă; dimpotrivă, ea produce cel mai mare efect asupra fericirii şi puterii unei naţiuni”.

Principii generale de fiscalitate. Economistul francez de filozofie liberală,  Maurice Allais, premiul Nobel pentru ştiinţe economice în 1988,  propunea o serie de principii de fiscalitate pe care le consider extrem de actuale şi viabile pentru România de azi. Le propun în următoarea formă:

  1. Principiul individualist. El pleacă de la ideea că fiscalitatea este subordonată într-o societate democratică omului şi nu statului. Omul este preocuparea esenţială a societăţii. Prin urmare, fiscalitatea nu trebuie să modifice alegerile pe care le-ar face indivizii (ca cetăţeni) urmărind satisfacerea intereselor şi nevoile lor. Toate aceste interese, în concepţia liberală a societăţii civile, sunt legitime. Altfel spus, fiscalitatea nu are voie să se substituie cetăţenilor şi să creeze o altă scară de valori pentru pretinse nevoi clamate de birocraţi şi oameni politici. Impozitul nu trebuie să caute egalitatea condiţiilor ci egalitatea şanselor la capacităţi potenţiale egale. Inegalitatea care provine din importanţa şi calitatea serviciilor oferite şi realizate pe piaţă este normală. O persoană care are o idee, îşi asumă un risc şi creează un produs sau un serviciu care are succes pe piaţă nu mai este, în mod evident, pe un plan de egalitate cu cei care nu-şi asumă un asemenea drum. Această condiţie de inegalitate e firească. Fiscalitatea trebuie să favorizeze accesul la proprietate şi putere economică a celor mai capabili care sunt în drept să beneficieze de o impozitare nediscriminatorie.
  2. Principiul nediscriminării. Acest principiu înseamnă că impozitul se stabileşte prin reguli ce se aplică tuturor la fel. Un impozit pe venitul contribuabilului  mai ridicat cu cât serviciul realizat de acesta e mai mare e contrar nedescriminării. E chiar o discriminare. Aceasta era voinţa egalizatoare şi de plafonare a statului comunist. Şi încă mai funcţionează şi astăzi.
  3. Principiul nepersonalizării. Acest principiu statuează că prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetări de tip inchizitorial („securist”) asupra vieţii persoanelor. Menirea societăţii democratice este respectul şi deplina dezvoltare a personalităţii umane. La celălalt capăt al procesului de fiscalizare, adică al combaterii evaziunii fiscale, poate interveni, în apărarea aceluiaşi principiu democratic,  obligaţia justificării unor venituri care depăşesc semnificativ nivelul celor efectiv declarate de contribuabil în vederea impozitării.
  4. Principiul de neutralitate şi eficacitate. Impozitul trebuie să favorizeze o mai bună gestionare a economiei. Ca atare, impozitul nu trebuie să lovească beneficiile provenite din realizarea unor tehnici mai eficace, din scăderea costurilor sau mai bună orientare a producţiei care în fapt constituie motorul principal al economiei de piaţă. La urma urmelor trebuie penalizate întreprinderile cu pierderi iar nu cele care realizează beneficii.
  5. Principiul „legitimităţii”. Spre deosebire de veniturile care provin din servicii efectiv oferite colectivităţii şi realizate pe piaţă, veniturile care nu corespund unor asemenea servicii nu pot fi considerate „legitime”.  Aşa spre exemplu  impozitul poate să sancţioneze printr-o prelevare superioară creşterea speculativă a valorii terenurilor, imobilelor, dobânzilor adică a unor venituri generate peste temeiul justificat de piaţă, venituri nedatorate unor servicii efectiv realizate. Putem fi sau nu de acord cu acest principiu însă orice sistem economic care va intra în dezacord prea mare cu el, mai devreme sau mai târziu,  riscă un colaps.
  6. Principiul transparenţei şi eliminării arbitrariului. Impozitul trebuie prelevat conform unor reguli simple şi clare care nu dau naştere la niciun arbitrariu şi a căror aplicare trebuie să fie cât mai puţin costisitoare. Complicaţiile, interpretările şi costurile excesive în aplicarea impozitului vădesc nu doar incompetenţă ci, de cele mai multe ori, un abuz şi o voinţă excesivă a puterii iresponsabile a birocraţiei care, în propriul său interes, se pune în slujba unei puteri politice incapabilă să-şi facă datoria.

Sursa: Petre Roman

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: