Sfarsitul politicii (RO)


Dupa succesurile cu Andrei Gheorghe si Dan Bittman la Ministerul de Finante, dupa candidatura lui Honorius Prigoana la Colegiul 1 pentru Camera Deputatilor, iata ca PDL pluseaza cu Teo Trandafir la Colegiul 19. Sa notam si ca alte optiuni avute in vedere au fost Florin Calinescu si Octavian Bellu. Avem deja ceea ce se cheama un trend. In curand probabil ii vom vedea in Parlament si pe Guta sau Florin Salam.

Intrarea personajelor din show business si din zone conexe (sport, lumea mondena) in politica nu este o premiera. A fost aplicata sistematic de PRM – cu Irina Loghin, Ion Dolanescu, Mitica Dragomir, Oana Zavoranu si altii; sporadic si de partide mainstream – vezi Ion Caramitru la PNTcd, Mircea Diaconu la PNL, Mihai Malaimare si Ilie Nastase la PSD. Dar este pentru prima data cand unul dintre partidele principale pare decis sa aplice aceasta reteta pe scara larga.

In cazul unor partide marginale pe scena politica, includerea unor vedete in oferta electorala poate fi o strategie destul de buna pentru cresterea vizibilitatii publice. Dar in cazul principalului partid guvernamental, stapan cvasi-absolut pe masinaria administrativa a statului, miza nu poate fi aceeasi. Este vorba in mod clar de altceva.

In primul rand, PDL nu este un veritabil partid politic. Despre tribulatiile lui asa-zis doctrinare am mai scris: PDL pur si simplu pare incapabil sa isi defineasca un loc al lui in spectrul politic. De fapt, din acest punct de vedere, PDL nu este foarte diferit de PRM: ambele sunt partide „de lider”, total dependente de umorile schimbatoare ale sefului suprem. Este greu sa stabilizezi o orientare doctrinara in aceste conditii – sau, cel mult, poti sa-i dai o definitie de tip auto-referential, bazata chiar pe personalitatea sefului: doctrina noastra este ce spune seful ca este. Sau altfel spus: basescianism.
Pe aceasta baza, politica PDL-ista poate sa faca oricine – nu este nevoie de cine stie ce credentiale teoretic-doctrinare, ci este suficienta patrunderea finelor nuante ale basescianismului. Iar pentru asta, unii s-au nascut cu un talent special.

Dar este mai mult decat atat. Eforturile constante ale PDL de a atrage – nu ca simpatizanti, ci chiar in functii politice – oameni cu notorietate din afara partidului (vezi si grupul „intelectualilor” – Preda, Voinescu, Macovei, TRU) este un simptom al anxietatii acestei grupari legata de ilegitimitatea puterii pe care o exercita.
PDL insusi nu a depasit niciodata zona din jurul a 30% din voturile romanilor si nici nu a putut construi vreo coalitie durabila; iar campionul sau absolut, legendara masina de castigat alegeri Traian Basescu, a supravietuit in extremis la ultimele alegeri prezidentiale in fata unui adversar care s-a batut singur (dupa orice standard, un rezultat slab pentru un presedinte in functie; amintiti-va ca la Primaria Bucurestiului a castigat prima data tot la limita, dar la alegerile urmatoare, in 2004, a triumfat din primul tur cu peste 60%, la mare distanta in fata aceluiasi contracandidat – Mircea Geoana). In acest moment, PDL controleaza autoritar parlamentul si guvernul in flagranta contradictie cu ce au votat romanii la ultimele alegeri. Si are o problema serioasa de legitimitate.
In aceste conditii, PDL se simte nevoit sa se prezinte ca fiind ceva mai mult decat o factiune politica. Trebuie sa-si construiasca o imagine de grupare deschisa si inclusiva, iar atragerea de personalitati cu notorietate din diferite zone serveste acestui scop. Nu intamplator seful organizatiei PDL din sectorul 4 al Bucurestiului explica nominalizarea lui Teo Trandafir pe baza „principiului portilor deschise”. Dupa experienta partial problematica cu „grupul intelectualilor” (vezi zgomotele incomode produse de Cristian Preda si – in mult mai mica masura – de Sever Voinescu; Preda a mers pana la opozitie explicita fata de proiectul basescian de desfiintare a unei camere a Parlamentului), PDL spera probabil ca artistii si animatorii TV vor fi mai usor de gestionat.

Dincolo de problemele de imagine ale PDL, avalansa de vedete in politica nu este decat un alt simptom al destructurarii grave a politicii romanesti. Este perfect normal ca oricine sa se priceapa la politica, ca si la fotbal – pentru ca, in fond, politica ne priveste pe toti. Dar la fotbal chibitii nu intra pe teren.

Asistam de fapt la discreditarea politicii ca profesie – pentru prima data, pe scara larga chiar in centrul sistemului politic, nu doar la periferie. Interesant ca asta se intampla in partidul condus (pe hartie) de Emil Boc, cel care in urma cu niste ani parea a reprezenta un model de cariera dedicata politicii.
Iar ce se intampla acum este pe aceeasi linie cu eforturile sustinute ale presedintelui Basescu si acolitilor sai din ultimii ani de a slabi partidele si de a decredibiliza insasi notiunea de partid politic si pe cea conexa de parlament cu o anumita configuratie politica care rezulta din alegeri (principalul teoretician al anti-partidismului basescianist este Catalin Avramescu).

Sursa: Rational-Idealist

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: