Traseismul politic – între oportunism cinic şi opţiunea personală a ieşirii dintr-un sistem (I)

Am decis să răspund provocării, lansate de Crin Antonescu, la o dezbatere despre traseism politic. Fenomenul este actual de 20 de ani încoace. Şi astăzi cu atât mai mult. Pentru ca lucrurile să fie clare din start, nu mă voi referi decât la plecările individuale de la un partid la altul, nu la formele de „disidenţă” colectivă, nici la sciziuni şi fragmentări finalizate cu formarea altor partide, nici la fuziuni. Poate şi acesta este un subiect pe care ar trebui să-l dezbatem, dar cu altă ocazie.
Trecând peste dezgustul pe care îl resimt vizavi de gestul a doi foşti colegi liberali, proaspăt plecaţi la PDL, sunt de părere că e bine să fim riguroşi şi să ne uităm cu luciditate la acest fenomen. Nu cred că trebuie să cădem în capcana „demonizării” şi „absolutizării” sale din start şi de-a valma. Cred că este nevoie de câteva nuanţări, că sunt „tipologii” diferite în cadrul acestui fenomen, iar evaluările trebuie făcute diferenţiat. Şi aş porni în aceste evaluări de la 3 criterii:
• Din ce poziţie (funcţie) se face trecerea de la un partid la altul;
• În ce direcţie (dinspre opoziţie înspre putere sau invers sau între două formaţiuni aflate de aceeaşi parte);
• În ce context personal (de unde poate fi dedusă motivaţia autentică, nu cea declarată, a plecării).
Să le luăm pe rând.
Din ce poziţie (funcţie). De regulă, dintr-o funcţie publică, parlamentar au ales local. Aşa e cel mai interesat. Dar nu întotdeauna. Una este să fi fost ales pe lista unui partid sau cu sigla unui partid în spate, să deţii o funcţie publică şi alta este să fii doar membru. Una este să reprezinţi zeci, sute, mii ori zeci de mii de oameni din acea funcţie şi alta este să te reprezinţi doar pe tine. Una este să porţi răspunderea „acordului” cu alegătorii tăi şi alta este să fii doar un individ care face o opţiune.
În ce direcţie. De regulă, dinspre opoziţie spre putere. Pentru funcţii, avantaje materiale, recunoaştere şi tot ce presupune „a fi la putere”. Dar nu întotdeauna. Ce-i drept, mai rar, sunt şi oameni care au procedat invers.
În ce context personal. Aici lucrurile sunt ceva mai complicate şi ţin de multe planuri. De vulnerabilităţi şi aspiraţii, de caracter şi substanţă, de sistem de valori (care poate să existe sau nu), de relaţii personale şi instituţionale, etc.
Avem în faţa ochilor un tablou mai complicat decât părea la prima vedere. Totuşi, marea masă a celor care pleacă de la un partid la altul o fac de pe o poziţie publică, din opoziţie spre putere, prin „cumpărare” sau „şantaj”. Şi la categoria „cumpărare” includ tot ce înseamnă ofertă de funcţii, bani, avantaje, contracte, posturi pentru „prieteni”, promisiuni de orice fel, asociate cu exercitarea puterii. Ei sunt în tiparul oportunismului cinic. Cei care cred că „scopul scuză mijloacele”, pentru care politica nu este o „vocaţie”, ci un mijloc de „căpătuială”. Singura lor vocaţie e cea a trădării. Cei care fug primii de pe o corabie în pericol de scufundare, eventual călcându-şi în picioare camarazii. Îi vedem printre noi. Îi ştim cu toţii, chiar dacă unii s-au „vopsit” în independenţi.
Printre aceştia se distinge o categorie aparte, al căror tipar mental este „mi se cuvine”. Cei care cred că li se cuvine să fie la „împărţirea bucatelor”, că fără ei nu se poate şi că indiferent de context, de ceea ce fac sau nu fac, ei merită. Şi aici, pe lângă avantajele materiale, o componentă importantă este satisfacerea ego-ului personal, cu care încearcă să acopere lipsa de substanţă.
Pentru al doilea tipar de migraţie nu am găsit o formulă academică, l-aş încadra sub genericul „v-arăt eu vouă”. Pentru cei al căror mecanism interior este acesta, părăsirea unui partid pentru altul este o reacţie, cauzată de un sentiment de frustrare, nemulţumire. Sunt cei care-şi „iau jucăriile şi pleacă” dacă pierd o funcţie sau dacă îşi pierd influenţa în interiorul unui partid. Fără îndoială, fundamentul lor de valori şi principii e la fel de solid ca şi al celor mai sus, adică cvasi-nul, diferă doar o nuanţă.
În fine, există oameni pentru care plecarea dintr-un partid a însemnat ieşirea dintr-un sistem care se degradează. Partidele, ca organizaţii gestionate de oameni, nu sunt ceva imuabil. Ele pot evolua sau involua, pot intra în declin şi colapsa, pot devia de la o anumită linie sau conduită. Poţi la un moment dat să nu mai crezi într-un partid sau într-o organizaţie. Şi atunci ce alegi? Să persişti într-un proiect care şi-a schimbat sensul şi pe care nu-l mai împărtăşeşti? Sau să ieşi din sistem? Am să dau un exemplu fictiv, pentru a fi mai limpede. După transformarea peste noapte a PD din partid social-democrat în partid popular, un om autentic de stânga ar fi fost, practic, obligat să plece. Într-un asemenea caz opţiunea părăsirii unui partid ar avea un fundament raţional şi principial şi nu am putea s-o plasăm în aceeaşi categorie cu cea a oportunismului şi a goanei după funcţii şi bani. Mulţi au încercat să folosească această explicaţie, dar pentru puţini este cu adevărat valabilă, în opinia mea.
Desigur, subiectul traseismului merită mai mult decât un comentariu pe blog. O să mă refer într-o postare viitoare la dimensiunile oportunismului cinic sub guvernarea PDL-istă.
Autor: Iulia Huiu

Un răspuns to “Traseismul politic – între oportunism cinic şi opţiunea personală a ieşirii dintr-un sistem (I)”

  1. Lovi-i-ar… « Un blog cu atitudine Says:

    […] să pinguiesc mai multă lume cu subiectul de faţă. Nu ştiu de ce, dar pe mine mă atinge destul de puternic. Aşa […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: