Istoria PNTCD

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat este expresia politică, organizată, a două principii – forţă ale tradiţiei istorice româneşti: ideea afirmării independenţei naţionale şi ideea realizării dreptăţii sociale.

În vremurile moderne, partidele care au cuprins în programele lor în proporţii diferite, – în funcţie de condiţiile istorice concrete -, cele două principii amintite au fost Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat. Prin fuziunea lor în toamna anului 1926 a luat fiinţă Partidul Naţional Ţăranesc care, în scurt timp, a devenit cel mai puternic partid democrat din România.

Ceea ce trebuie subliniat când vorbim despre continuitatea de la Partidul Naţional Ţăranesc la Partidul Naţional Ţăranesc Creştin Democrat este realitatea ei, în pofida vicisitudinilor impuse de opoziţia statornică faţă de patru dictaturi, dintre care cea comunistă, de peste patru decenii, s-a manifestat cu o duritate fără precedent în trecutul poporului român.

Începuturile Partidului Naţional Român (PNR) se regăsesc în istoria românilor transilvăneni, în lupta pentru drepturile lor legitime, individuale şi naţionale. Principiile pe care avea să fie mai târziu zidit PNR au fost enunţate de către Simion Bărnuţiu, la Blaj. Astfel, la 5/17 mai 1848, Adunarea Naţională de la Blaj a votat programul politic în 16 „punturi” al poporului român din Transilvania, care a stat la baza programului Partidului Naţional Român, printre care libertatea, egalitatea şi independenţa naţională, independenţa bisericii, asigurarea libertăţii individuale, înfiinţarea de şcoli româneşti de toate gradele ş.a.

Nevoia de închegare a unui partid românesc a fost impusă de încorporarea Transilvaniei la Ungaria (1865) şi de constituirea monarhiei bicefale austro-ungare (1867).

Partidul Naţional Român din Transilvania, exponent al tradiţionalei lupte naţionale, s-a constituit în anul 1869:

  • la 26 ianuarie/7 februarie 1869, fruntaşii politici ai românilor bănăţeni, adunaţi la Timişoara, au întemeiat Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, au hotărât să participe „activ”, adică şi electoral, la viaţa politică şi au ales în fruntea lor pe Alexandru Mocioni;
  • la 23-24 februarie/7-8 martie 1869, la Miercurea Sibiului s-a ţinut o conferinţă naţională a fruntaşilor politici ai românilor din Transilvania, în cursul căreia s-a constituit Partidul Naţional Român din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu, şi s-a adoptat „pasivismul” ca tactică politică, urmând ca partidul să se abţină de a participa la lupta electorală inegală din Austro-Ungaria, dar continuând lupta politică naţională.

După nici o lună de la înfiinţarea acestor partide, la 23 martie/3 aprilie 1869, autorităţile au interzis activitatea lor, pe motivul că nu pot exista „partide naţionale” (prima interdicţie a PNR).

Câţiva ani mai târziu, la 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au hotărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania, care a proclamat ca tactică de luptă politică „activismul”.

În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe doctor Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui “Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta.

Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia “memorandiştilor”, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.

Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj “procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR).

Răsunetul internaţional, favorabil “memorandiştilor” a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.

În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod.

Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar.

După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti: libertatea presei, a întrunirilor etc.

În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR).

La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a „trădătorilor de patrie”), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia.

În decembrie 1917, Comitetul Executiv al PNR a hotărât să-şi reia activitatea şi a stabilit Aradul, ca centru de decizie, şi „Drapelul” din Lugoj, ca organ de presă. În ianuarie 1918, acelaşi Comitet, întrunit la Budapesta, a decis să se pronunţe în Parlamentul maghiar pentru autodeterminare, pe baza celor 14 puncte enunţate de preşedintele SUA, Thomas Woodrow Wilson, la 18 ianuarie 1918.

În februarie 1918 urmează un val de represiune, cu arestări şi condamnări în faţa curţilor marţiale de la Viena şi Szegedin.

La 24 septembrie 1918, Comitetul Executiv al PNR a hotărât reluarea activităţii politice militante.

Un episod istoric semnificativ pentru acţiunea românilor transilvăneni, şi în special a lui Iuliu Maniu, s-a petrecut către sfârşitul primului război mondial, când armata austro-ungară intrase în descompunere. În întregul imperiu, naţiunile subjugate îşi cereau dreptul la o existenţă liberă şi civilizată. Ofiţerul (de rezervă) de artilerie Iuliu Maniu s-a hotărât să întreprindă un act temerar pentru a marca un pas spre independenţa românilor din Transilvania. S-a prezentat la Ministerul Armatei din Viena, cerând să fie primit de ministrul de război, generalul Steiner. Iuliu Maniu a solicitat să i se pună la dispoziţie un sediu în minister, oferind trupele române pentru asigurarea ordinii în Viena căzută pradă anarhiei. În urma unor consultări, generalul Steiner s-a văzut nevoit să satisfacă cererea lui Maniu care, cu ajutorul generalilor Boeriu şi Moga, a organizat o armată a românilor din Transilvania din efectivele aflate la Viena şi a restabilit ordinea în oraş.

În Transilvania, la şedinţa din 12 octombrie 1918 a Comitetului Executiv al PNR, ţinută în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, cu participarea lui Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu, s-a decis exprimarea publică a hotărârii din ianuarie 1918. Ca urmare, Alexandru Vaida-Voievod a rostit, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, „Declaraţia de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic”, în conformitate cu principiul autodeterminării şi cu cel al egalităţii în drepturi pentru toate naţiunile.

Între 13 şi 15 noiembrie 1918, la Arad s-au purtat tratative între reprezentanţii guvernului Károlyi şi partea română. Respingând propunerile maghiare, la întrebarea deschisă a lui Jászi Oszkar, ministrul naţionalităţilor, „ce vor românii?”, Iuliu Maniu a răspuns: „Teljes elszakadast” (completă despărţire).

După eşuarea tratativelor cu reprezentanţii guvernului maghiar, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia.

La 1 decembrie 1918, în casina militară din Alba-Iulia s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, ai muncitorilor, femeilor, studenţilor. Delegaţii au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române. În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a citit această rezoluţie celor peste 100.000 mii de români, uniţi în suflet şi simţire, adunaţi pe platoul din cetate. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional, compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima conducere româneasca a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a pus bazele unei politici a naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele:

„…Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori”.

Consiliul Dirigent a funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie şi adoptând măsurile cele mai indicate menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România.

Primul act de integrare a fost trimiterea în guvernul central de la Bucureşti a trei reprezentanţi ai Transilvaniei: Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş.

În alegerile parlamentare de la începutul lunii noiembrie 1919, Partidul Naţional Român a obţinut 199 de mandate din 205 atribuite Transilvaniei (numărul total al deputaţilor în întreaga ţară era de 568).

La 25 noiembrie 1919, după alegeri, s-a constituit “Blocul Parlamentar” al reprezentanţilor mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga. S-a format un comitet de conducere din care au făcut parte Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Mihalache, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga ş.a. S-a elaborat programul noului guvern, constituit la 1 decembrie 1919, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voievod.

Componenţa eterogenă a guvernului a generat frământări care nu i-au permis să promoveze reforme importante, iar opoziţia liberalilor şi reţinerea suveranului în acceptarea proiectului de lege privind împroprietărirea ţăranilor a determinat demisia întregului cabinet Vaida (13 martie 1920). Astfel s-a încheiat guvernarea “Blocului Parlamentar”, expresie a tendinţelor de aşezare a vieţii politice româneşti pe baze democratice, în cadrul statului naţional unitar român.

Organizate de guvernul generalului Alexandru Averescu, care dizolvase Consiliului Dirigent (decretul din 2 aprilie 1920), alegerile din mai-iunie 1920, după o campanie electorală exercitată „în forţă” de către Partidul Poporului, condus de general, au avut drept rezultat înfrângerea PNR. Acesta a obţinut doar 23 de mandate din 121 de candidaturi depuse.

Consfătuirea “Comitetului celor 100″, ţinută în 26-27 mai 1921 la Cluj, a hotărât menţinerea organizării existente în cadrul PNR, dar a autorizat Comitetul Executiv să ducă tratative de fuziune cu alte partide cu vederi politice apropiate.

Alegerile organizate de liberali (1-11 martie 1922), au adus Partidului Naţional Român o nouă înfrângere, experienţă care a impus ideea fuziunii PNR cu un partid din Vechiul Regat. Până la marea fuziune din octombrie 1926 cu Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român a absorbit, în noiembrie 1922, Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu (decedat în iunie 1922), apoi, în 1923, grupul Pelivan, compus din liberali basarabeni, şi, în martie 1925, Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu.

Declaraţia a fost citită de Alexandru Vaida-Voievod la 18 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta.

„Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările razboiului îndreptăţesc pretenţiile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate hotărî singură şi liber de soarta sa – un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei române -, naţiunea doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străina, să hotarască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei, naţiunea româna o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei adunare naţională.”

„Naţiunea română care traieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere, dupa multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”

. . .

„Să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea româna a vorbit prin mine şi că în ceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe cărora eu le-am dat expresie!”.

Rezoluţia a fost citită de Vasile Goldiş mulţimii adunate pe platoul din jurul cetăţii.

I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…

II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-menţionate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă în baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea naţională proclamă urmatoarele:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, liberă propagandă a tuturor gândirilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci numai el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglarea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.

VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până azi în monarhia austro-ungară, anume naţiunile cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care în acest razboi şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumirii şi admiraţiei sale faţă de puterile aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scapat civilizaţiunea din ghearele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

Consiliul dirigent ales de către Marele Sfat Naţional Român la 2 decembrie 1918, la Alba-Iulia.

  • Iuliu Maniu – preşedinte
  • Vasile Lucaciu
  • Vasile Goldiş
  • Ştefan Cicio Pop
  • Ioan Suciu
  • Aurel Vlad
  • Octavian Goga
  • Aurel Lazăr
  • Alexandru Vaida
  • Emil Haţieganu
  • Valeriu Branişte
  • Victor Bonţescu
  • Romulus Boilă
  • Ioan Fluieraş
  • Iosif Jumanca

Elemente fundamentale din programul Partidului Naţional Român (PNR) adoptat la Congresul partidului din 24 aprilie 1920 de la Alba-Iulia

  • împroprietarirea însoţită de măsuri adecvate nevoilor reale ale ţărănimii şi conforme principiilor democratice;
  • drept de vot „în măsură egală şi femeilor”;
  • libertatea comerţului;
  • sprijinirea micii industrii şi a industriei casnice;
  • concursul statului la exploatarea bogăţiilor naturale;
  • participarea statului la beneficii din import-export;
  • impozit progresiv pe venit;
  • reforma legislaţiei bancare;
  • confiscarea averilor realizate prin fraudă şi abuz;
  • reglementarea raporturilor dintre salariaţi şi patron, introducerea arbitrajului, dreptul la grevă;
  • înfiinţarea fermelor model şi a cooperativelor.

Partidul Ţărănesc a corespuns, ca şi Partidul Naţional Român, unui climat social şi unor revendicări care îşi cereau rezolvarea. În prima parte a existenţei lor, aceste partide au luptat în numele unor majorităţi ale căror drepturi naturale şi politice nu s-au putut valida din cauza legislaţiei nedrepte ce dăinuiau în contradicţie cu evoluţia istorică, cu mentalitatea societăţii şi cu morala creştină.

În timp ce Partidul Naţional Român a militat pentru afirmarea politică şi naţională a poporului român, majoritar în Transilvania aflată sub stăpânire străină, Partidul Ţărănesc şi-a asumat sarcina de a emancipa clasa ţărănească majoritară, dar subjugată economic sistemului latifundiar din propria-i ţară.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, învăţătorul Constantin Dobrescu-Argeş, conştient de mizeria în care se zbătea ţărănimea română, a reuşit să descătuşeze conştiinţele acestei categorii sociale. La 4 octombrie 1895, s-a întrunit un congres ţărănesc la Bucureşti, constituindu-se prima organizaţie politică proprie a ţărănimii, sub denumirea de Partida Ţărănească. Totodată, a fost adoptat un program care cuprindea idei foarte înaintate pentru condiţiile timpului. Din cauza unor uneltiri ale Partidului Naţional Liberal, sprijinitor al marilor proprietari funciari, Partida Ţărănească a fost nevoită să părăsească scena politică în 1899.

Promisiunile făcute soldaţilor-ţărani de Regele Ferdinand, în 1917, că vor fi împroprietăriţi după terminarea războiului şi vor avea drept de vot universal, au hrănit speranţele de viitor ale acestora şi le-au stimulat vitejia. Reflecţiile asupra acestor năzuinţe şi a modului de înfăptuire a lor l-au făcut pe învăţătorul Ion Mihalache din Topoloveni, căpitan în armata română, să afirme cu mândrie că Partidul Ţărănesc a luat fiinţă în „tranşeele de la Mărăşeşti”.

Ion Mihalache, credincios idealurilor sale de luptă pentru emanciparea ţărănimii, a demisionat din funcţia de preşedinte al Asociaţiei generale a corpului didactic primar şi a convocat o consfătuire cu caracter politic la Bucureşti, în ziua de 5/18 decembrie 1918. La întrunirea din str. Lipscani nr.80, au participat peste 160 de învăţători, preoţi şi săteni delegaţi ai federalelor băncilor populare din opt judeţe, care au pus bazele Partidului Ţărănesc. Orientarea politico-socială a partidului lăsa deschisă poarta pentru colaborarea cu muncitorimea oraşelor şi cu intelectualii neînregimentaţi politic.

Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, a fost socotit instrumentul de întărire a încrederii ţărănimii române în destinul ei şi “garanţia grabnicei şi sigurei curăţiri a relelor moravuri, adânc înrădăcinate în vechile partide politice”. Se cristaliza, astfel, primul Program al Partidului Ţărănesc. Abia constituit, partidul a polarizat în jurul său grupări sau cercuri social-culturale cu vederi democratice.

Adeziunea intelectualilor a crescut în continuare prin intrarea în rândurile partidului, în primăvara anului 1919, a lui Virgil Madgearu şi Ion Răducanu, precum şi a colaborării la oficiosul „Ţara Nouă” a unor scriitori marcanţi ca Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Victor Ion Popa, Dem. Teodorescu şi alţii.

Alegerile din toamna lui 1919, primele alegeri pe baza votului universal, au adus Partidului Ţărănesc o victorie care i-a depăşit aşteptările: 137 de mandate, din care 61 în Vechiul Regat, 72 în Basarabia şi 4 în Transilvania.

Hotărârea cu care a păşit guvernul la înfăptuirea reformelor, în special prin susţinerea proiectului de lege agrară întocmit de Ion Mihalache, şi înverşunarea opoziţiei Partidului Naţional Liberal, partid agreat de rege, a determinat căderea guvernului, la 13 martie 1920, a doua zi după demisia lui Mihalache.

Generalul Averescu a preluat conducerea noului guvern şi a câştigat alegerile desfăşurate în mai-iunie 1920, obţinând cu Partidul Poporului aproape jumătate din numărul voturilor şi 206 de mandate (numărul total al deputaţilor era de 369). Partidul Ţărănesc s-a afirmat ca principalul partid de opoziţie, însumând 44 de mandate (35 în Vechiul Regat şi 9 în Transilvania), faţă de cele 23 ale Partidului Naţional Român, 19 ale Partidului Socialist, 16 ale Partidului Naţional Liberal ş.a.

La 17-18 iulie 1921, la reuniunea Comitetului Central al Partidului Ţărănesc, o dată cu înscrierea dr. Nicolae Lupu în partid, grupul Halippa din Partidul Ţărănesc din Basarabia a aderat cu cei 11 deputaţi ai săi la partidul condus de Ion Mihalache.

În octombrie 1921, s-a constituit un Comitet Executiv al Partidului Ţărănesc în Transilvania, Maramureş şi Banat, astfel încât, la Congresul general al partidului din noiembrie 1921, cu excepţia Bucovinei (organizaţia din această provincie se va naşte în iunie 1922), Partidul Ţărănesc a întrunit reprezentanţi de pe tot întinsul ţării.

După demisia cabinetului Averescu şi eşecul guvernării de o lună de zile (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922) a lui Take Ionescu, în dorinţa întronării unei stabilităţi politice de orientare liberal-conservatoare, Regele Ferdinand a recomandat un guvern liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, care a organizat alegerile din 1922. Acestea au marcat victoria Partidului Naţional Liberal (222 mandate), urmat de Partidul Ţărănesc (40 mandate) şi de Partidul Naţional Român (26 mandate).

Făcând abstracţie de inconsecvenţa electoratului, lipsit adesea de convingeri politice ferme, naţionalii şi ţărăniştii, ca şi mulţi oameni politici ai vremii, au recunoscut necesitatea creării unui partid politic puternic, care să constituie o contrapondere a puterii politico-economice oligarhice a liberalilor şi să asigure ţării o alternativă democratică.

Ca atare, fuziunea dintre Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc era previzibilă, deoarece ambele partide erau, în linii mari, exponente ale aceloraşi forţe sociale, fiind animate de aceleaşi idealuri politice. Răspândirea teritorială diferită, naţionalii în Transilvania, iar ţărăniştii în Vechiul Regat şi Basarabia, elimina rivalităţile personale locale şi pleda în favoarea unificării.

Programul Partidului Ţărănesc prevedea:

  1. Intrarea tuturor moşiilor în mâinile ţăranilor.
  2. Restabilirea vechilor drepturi ale ţăranilor la păduri şi izlazuri.
  3. Subsolul, proprietatea statului; adică toate minele de orice fel – cărbuni, sare, păcură – să fie ale statului.
  4. Descentralizarea administrativă începând cu autonomia comunei rurale.
  5. Intensificarea mijloacelor de pătrundere a culturii în popor prin crearea de aşezăminte culturale şi de petrecere, conduse de elemente bine alese şi bine pregătite.
  6. Reforma impozitelor, cu aşezarea dărilor potrivit cu averea fiecăruia.
  7. Descentralizarea cooperativă.
  8. Autonomia bisericii.
  9. Înlocuirea jandarmeriei.
  10. Reforma serviciului sanitar.
  11. Justificarea averilor funcţionarilor publici şi a îmbogăţiţilor de război.

Prima apropiere între Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc s-a produs în urma celor dintâi alegeri, din noiembrie 1919, de după Marea Unire, în care voturile unui electorat încă neorientat nu au scos din urne un câştigător cu majoritate absolută. Ca urmare, ambele partide au colaborat la guvernarea „Blocului Parlamentar”, ceea ce a creat o atmosferă favorabilă unificării ulterioare.

În perioada guvernării lui Averescu (13 martie 1920-17 decembrie 1921), ambele partide s-au situat pe poziţii apropiate, atât în Parlament, la dezbaterea legii agrare, cât şi faţă de evenimentele social-politice din ţară. Colaborarea în opoziţie a continuat şi sub guvernul liberal Brătianu.

La 10 februarie 1924, Partidul Ţărănesc a propus, într-o scrisoare adresată partidelor de opoziţie, crearea unui front unic. Partidul Naţional Român a acceptat propunerea „cu vie satisfacţie”.

La 1 iunie 1924, „Aurora”, oficiosul Partidului Ţărănesc, a anunţat că Delegaţia Permanentă a partidului, „găsind că principiile asupra cărora s-a convenit sunt potrivite pentru o bază de înţelegere între cele două partide”, a stabilit să înceapă contacte oficiale. Discuţiile au fost purtate în două etape:

  • Mihai Popovici – Virgil Madgearu;
  • Iuliu Maniu – Ion Mihalache.

S-a convenit un acord de fuziune (programul în 10 puncte) în baza următoarelor principii: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apărarea ţărănimii contra exploatării, dezvoltarea industriei alimentare, atragerea capitalului străin, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare, cooperarea internaţională.

Dorind intens perfectarea fuziunii, Partidul Ţărănesc a fost de acord cu paritatea în conducere (câte 6 reprezentanţi) şi cu preşedinţia lui Iuliu Maniu. Totuşi, în calea unirii au apărut noi piedici care vor fi depăşite cu multe eforturi.

La sfârşitul lui ianuarie 1926, sub presiunea alegerilor comunale organizate de liberali (18-19 februarie 1926), între cele două partide s-a perfectat un acord de guvernare.

Victoria la limită a liberalilor în alegerile comunale şi apropierea terminării mandatului acestora au determinat demisia guvernului liberal (27 martie 1926), după elaborarea unei legi electorale viu criticată de opoziţie, deoarece prevedea o primă electorală pentru partidul care obţinea majoritatea relativă de peste 40% din voturi.

În pofida aşteptărilor opoziţiei, Regele Ferdinand a învestit cu mandatul de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Averescu.

În aceste împrejurări, conducerile Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional Român au ajuns la concluzia că nu au altă cale de urmat decât în direcţia unificării. Într-un congres extraordinar ţinut la 18 aprilie 1926, Partidul Naţional Român a adoptat „un călduros apel” adresat Partidului Ţărănesc pentru fuziune sau pentru încheierea unui cartel electoral.

Delegaţia Permanentă a Partidului Ţărănesc a hotărât (24 aprilie 1926) începerea urgentă a tratativelor pentru încheierea unui cartel electoral şi a amânat, după alegeri, discuţiile în vederea fuziunii, acceptată în principiu. În preambulul cartelului electoral se menţiona că fuziunea a rămas „o problemă a viitorului dorit apropiat”.

În alegeri (mai 1926), Blocul Naţional Ţărănesc, alcătuit de cele două partide, a obţinut 27,72% din voturi şi 69 mandate, liberalii 7,34% şi 16 mandate, Liga Apărării Naţional Creştine 4,76% şi 10 mandate, faţă de Partidul Poporului (de guvernământ) 52,09%, cu 292 mandate. Mandatele obţinute de Blocul Naţional Ţărănesc aparţineau 38 ţărăniştilor şi 31 naţionalilor.

În şedinţa sa din 10-11 iulie 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a apreciat că este momentul ca fuziunea propusă de Partidul Naţional Român să fie realizată.

La 12 iulie 1926, Ion Mihalache a făcut cunoscută această hotărâre lui Iuliu Maniu, cu care a început tratativele încheiate printr-un acord deplin. În ziua de 26 septembrie 1926, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional Român şi Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc au aprobat, în şedinţe separate, unificarea. Ostili fuziunii, Nicolae Iorga, la 28 septembrie, şi Constantin Argetoianu, la 6 octombrie, s-au retras din partid.

La 10 octombrie 1926, s-au ţinut în Bucureşti congresele partidelor: Partidul Naţional Român în sala „Transilvania”, iar Partidul Ţărănesc în sala „Amiciţia”. Ambele congrese au ratificat în unanimitate FUZIUNEA, ceea ce a constituit actul de naştere al noului partid: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Imediat după fuziune a fost adoptat şi programul partidului.

Biroul de conducere al noului partid era alcătuit din şapte membri: Iuliu Maniu (PNR) – preşedinte; Ion Mihalache (), dr. Nicolae Lupu (), Alexandru Vaida-Voievod (PNR) şi Pavel Brătăşanu (PNR) – vicepreşedinţi; Virgil Madgearu () – secretar general; Mihai Popovici (PNR) – casier.

Organizaţiile provinciale urmau să fie conduse de comitete care aveau în fruntea lor lideri naţionali în Transilvania şi Banat, ţărănişti în Basarabia şi Vechiul Regat, iar în Bucovina, provizoriu, pe Al. Vaida-Voievod şi Teofil Sauciuc-Săveanu.

Organizaţiile judeţene îşi decideau singure conducerea şi numai în caz de neînţelegere se recurgea la arbitrajul unei comisii mixte. Situat de comentatorii politici când la stânga, când la dreapta, în funcţie de unghiul în care ei înşişi se situau, Partidul Naţional Ţărănesc a avut covârşitorul merit că într-o perioadă de mari frământări sociale, menţinându-se pe poziţii ferme, a reuşit să polarizeze cea mai mare parte a tendinţelor populare, atrăgându-le pe calea echilibrului social şi asigurând stabilitatea ţării.

La un an după constituire, Partidul Naţional Ţărănesc s-a afirmat pe plan internaţional prin aderarea la Biroul Internaţional Agrar (cu sediul la Praga), ca urmare a răspunsului afirmativ al Comitetului de Direcţie al Partidului (21 noiembrie 1927) la invitaţia semnată de Antonin Švehla, prim-ministrul Cehoslovaciei, şi de Charles Mecir. Mihail Ghelmegeanu a fost desemnat reprezentantul Partidului Naţional Ţărănesc în relaţiile cu această organizaţie.

Acordul dintre Iuliu Maniu şi Ion Mihalache cu privire la principiile fuziunii, încheiat la 12 iulie 1926 prevedea:

  • Fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc, sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc;
  • Adoptarea ca principii programatice de bază a celor 10 puncte convenite în 1924;
  • Statutul întocmit în 1924 urma să constituie, după votarea în proximul congres general, baza de organizare a noului partid;
  • Provizoriu, conducerea centrală să fie exercitată de un Comitet Central, compus de Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional şi din Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc, existente în momentul fuziunii, aduse la un număr egal în ambele partide;
  • Comitetul de direcţie trebuia să se constituie din 12 membri, delegaţi de fiecare partid, din componenţa comitetului său central:
  • Biroul Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ) a fost alcătuit din: Preşedinte: (PNR) – Iuliu Maniu, Vicepreşedinţi (PŢ) – Ion Mihalache şi dr. N. Lupu, (PNR) – Al. Vaida-Voevod şi Pavel Brătăşanu, Secretar general: (PŢ) – Virgil Madgearu, Casier: (PNR) – Mihai Popovici

Programul Partidului Naţional Ţărănesc, adoptat după fuziunea din 1926, prevedea:

  • Adoptarea unei noi Constituţii care să cuprindă toate garanţiile drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, precum şi mijloacele de apărare legală contra oricărui abuz de putere.
  • Responsabilitatea miniştrilor şi a funcţionarilor publici.
  • Descentralizarea administrativă.
  • Drepturile minorităţilor naţionale şi a cultelor, conform cu rezoluţia de la Alba Iulia.
  • Un nou statut al funcţionarilor publici, care să le garanteze libertatea şi independenţa morală şi materială.
  • Unificarea legislaţiei.
  • Ridicarea nivelului magistraturii şi independenţa sa de politică.
  • Reorganizarea contenciosului administrativ.
  • Reorganizarea armatei pentru a corespunde misiunii sale de apărare a teritoriului, cu interdicţie categorică de a fi utilizată în conflicte interne; standardizarea armamentului; organizarea industriei de armament; reducerea duratei serviciului militar; retribuirea ofiţerilor corespunzător cu poziţia lor socială.
  • Lichidarea analfabetismului; şcolarizarea adecvată necesităţilor ţării; restructurarea învăţământului universitar care să formeze cercetători şi specialişti în toate domeniile.
  • Asigurarea unui rol important bisericii „pentru îndrumarea sănătoasă a vieţii naţionale”; libertatea şi protecţia tuturor cultelor.
  • Organizarea creditului rural; reorganizarea camerelor agricole; libera circulaţie a pământului ţărănesc pentru selecţionarea cultivatorilor serioşi; împiedicarea atât a pulverizării proprietăţilor mici, cât şi a refacerii marii proprietăţi latifundiare; măsuri de modernizare a agriculturii şi a zootehniei.
  • Încurajarea industrializării produselor alimentare şi a ramurilor industriale întemeiate pe materii prime autohtone.
  • Diminuarea protecţionismului vamal, care favoriza industriile „parazitare”.
  • Liberalizarea comerţului; combaterea speculei.
  • Încurajarea cooperaţiei prin credite speciale.
  • Stabilizarea monetară; stabilirea unui echilibru bugetar; reorganizarea Băncii Naţionale.
  • Reorganizarea monopolurilor statului pe baze comerciale, în primul rând prin regii mixte.
  • Reorganizarea comunicaţiilor.
  • Colaborarea cu capitalul străin.
  • Recunoaşterea şi sprijinirea sindicatelor, a asociaţiilor profesionale, ca organe de mediere între muncă şi capital; măsuri de mediere a conflictelor de muncă; măsuri de ocrotire socială, asigurări sociale şi pensii; încheierea de contracte colective de muncă; introducerea minimului de salariu.
  • Acţiuni pentru menţinerea sănătăţii publice.
  • Raportul de colaborare cu toate naţiunile lumii.

Încă de la primul manifest (19 octombrie 1926), Partidul Naţional Ţărănesc şi-a proclamat hotărârea de a răsturna guvernul averescan şi a pune capăt oligarhiei liberale. În acest scop, a făcut apel la opinia publică: „PNŢ vă cere sprijin şi vă cheamă sub steagul său”.

În orientarea internă a criticat politica economică şi fiscală a averescanilor, care subordonau guvernul intereselor economice ale Partidului Naţional Liberal.

Partidul Naţional Ţărănesc a sprijinit politica externă de consolidare a alianţelor care urmăreau integritatea teritoriului României. Încercarea partidului averescan de a atrage PNŢ într-un guvern de uniune naţională a eşuat (decembrie 1926-ianuarie 1927).

Devenit dizident în partid, un grup condus de dr. Nicolae Lupu a părăsit PNŢ, a reînfiinţat Partidul Ţărănesc (19 februarie 1927) şi şi-a arătat disponibilitatea de a colabora cu Partidul Naţional Liberal.

Sub guvernarea liberală a lui Ion I. C. Brătianu, după o campanie electorală violentă, la alegerile din iunie 1927, Partidul Naţional Liberal a obţinut 61,69% din voturile alegătorilor (318 deputaţi, inclusiv cu prima oferită de legea electorală), iar Partidul Naţional Ţărănesc – 22,09% (54 deputaţi).

La 20 iulie 1927, a încetat din viaţă Regele Ferdinand, ceea ce avut drept urmare intrarea în funcţiune a Regenţei (prin „actul de la 4 ianuarie 1926” a fost anulat dreptul de succesiune la coroana României a principelelui Carol), întrucât moştenitorul tronului, Mihai, fiul lui Carol şi nepotul lui Ferdinand, era minor.

La 24 noiembrie 1927, a încetat din viaţă şi Ion I. C. Brătianu. Succesorul său la Preşedinţia Consiliului de Miniştri desemnat de Regenţă, Vintilă Brătianu, i-a propus lui Iuliu Maniu colaborarea, asigurându-i 45% din locurile din Parlament, ofertă neacceptată de către acesta.

În perioada ianuarie-martie 1928, s-au organizat adunări locale, judeţene şi provinciale în toată ţara şi s-a cerut Regenţei „îndepărtarea guvernului prezidat de Vintilă Brătianu, dizolvarea Parlamentului şi alegeri libere şi cinstite”. La 18 martie 1928, în urma unei manifestaţii în Bucureşti, la care au participat 40.000 de oameni, Iuliu Maniu a prezentat o moţiune la Palat. Întrucât Regenţa a amânat decizia privind demiterea guvernului liberal, PNŢ a hotărât retragerea din Parlament a propriilor deputaţi şi senatori, constituirea lor într-un for politic independent şi convocarea unei mari adunări naţionale la Alba-Iulia, simultan cu alte cinci întruniri organizate în oraşele Bucureşti, Brăila, Cernăuţi, Craiova şi Iaşi.

În ziua de 6 mai 1928, în sala teatrului „I. L. Caragiale” din Alba-Iulia, s-a desfăşurat al doilea Congres general al Partidului Naţional Ţărănesc, cu participarea a 677 delegaţi din toate judeţele ţării. Prin rezoluţia congresului, se cerea Regenţei demiterea guvernului liberal şi instalarea unui guvern naţional-ţărănist. În continuare, delegaţii s-au deplasat pe platoul cetăţii, unde erau adunate peste 100.000 de persoane.

Cu toată atitudinea sobră şi rezervată impusă de către Iuliu Maniu, spiritele s-au înfierbântat şi lumea prezentă a cerut să se pornească un marş spre Capitală. Conducerea partidului a reuşit să-i calmeze pe manifestanţi şi să-i determine să renunţe la ideea marşului.

Regenţa şi guvernul au ignorat avertismentul şi nu au reacţionat, deşi răsunetul intern şi extern al manifestaţiei de la Alba-Iulia a fost extraordinar. În această situaţie, manifestaţiile antiguvernamentale s-au repetat săptămânal.

Situaţia financiară a ţării era dezastruoasă. Încercările lui Vintilă Brătianu de a obţine un credit în vederea stabilizării monetare, măsură aprobată de Parlament, s-au lovit de refuzul creditorilor străini. După demisia guvernului (3 noiembrie 1928), încercările Regenţei de a forma un guvern de uniune naţională au fost respinse de Iuliu Maniu, care a declarat că Partidul Naţional Ţărănesc îşi asumă întreaga răspundere a guvernării.

La 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a primit din parte Regenţei însărcinarea de a forma noul guvern.

La două zile după ce Regenţa i-a încredinţat mandatul de a forma guvernul, Iuliu Maniu a prezentat lista noilor miniştri şi a avut loc depunerea jurământului. În componenţa guvernului au intrat: Alexandru Vaida-Voievod (interne), Aurel Vlad (culte şi arte), Mihai Popovici (finanţe), Ion Mihalache (agricultură şi domenii), Virgil Madgearu (industrie şi comerţ), Gheorghe Gh. Mironescu (afaceri străine), Grigore Iunian (justiţie), Ion Răducanu (muncă, cooperaţie şi asigurări sociale), Nicolae Costăchescu (instrucţiune publică) ş.a.

Iuliu Maniu a dizolvat Parlamentul şi a fixat data alegerilor pe 12 decembrie la Cameră, respectiv 15-19 decembrie 1928 la Senat.

Ziarul „Dreptatea” scria: „Vremea în care libertăţile şi drepturile poporului românesc înscrise în legile ţării nu mai sunt literă moartă a sosit”.

Prima măsură de liberalizare a fost decizia Consiliului de Miniştri de ridicare a cenzurii, iar în regiunile aflate sub stare de asediu, desfiinţarea acesteia. S-au luat măsuri ferme pentru respectarea legilor existente şi contra agitaţiilor comuniste antistatale.

Rezultatul alegerilor a relevat o victorie categorică a PNŢ: 77,76% şi 348 de mandate pentru Cameră, ceea ce a reprezentat cel mai bun rezultat înregistrat vreodată la alegerile din România, în condiţiile pluralismului şi ale democraţiei parlamentare. De reţinut şi faptul că aceste alegeri au fost cele mai corecte, naţional-ţărăniştii, deşi se aflau la guvernare, nu au admis ingerinţele administraţiei centrale sau locale în opţiunile alegătorilor. Ca urmare, nu s-a înregistrat nici un protest din partea partidelor învinse în alegeri, deşi rezultatul a fost pentru ele dezastruos (PNL, de pildă, a obţinut doar 13 mandate!).

Efortul principal al guvernului a fost îndreptat spre consolidarea economiei. Această acţiune a fost stânjenită de cea mai mare criză economică din lumea capitalistă (1929 – 1933), accentuată în ţara noastră de preţurile de dumping practicate de URSS.

Guvernul a acţionat în vederea stabilizării şi convertibilizării leului, cu reuşite remarcabile în condiţiile generale de criză.

Această realizare a fost însă condiţionată de numeroasele împrumuturi externe care au împovărat bugetul şi au diminuat avantajele obţinute prin participarea capitalului străin în diferite activităţi economice.

Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice (din 16 martie 1929) şi Legea minelor (din 28 martie 1929) au demonstrat atât aplicarea politicii „porţilor deschise” capitalului strain, cât şi calea de instaurare a unei organizări bune şi rentabile.

O preocupare deosebită a guvernului a fost îndreptată spre rezolvarea problemelor ţărănimii. La 28 martie 1929, prin Legea cooperaţiei, s-a acordat autonomie şi s-a introdus autocontrolul în unităţile cooperatiste, consolidând, totodată, băncile populare. În vederea dezvoltării agriculturii, prin legi succesive s-au asigurat ţărănimii facilităţi la creditare.

La 2 august 1929, s-a legiferat vânzarea pe credit a uneltelor agricole, iar la 20 august 1929, prin Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile dobândite prin împroprietărire, s-a permis înstrăinarea acestora, fără formalităţi speciale.

Legea privind tariful vamal (1 august 1929) a fost adoptată, aşa cum a motivat Virgil Madgearu, „pentru protecţia intereselor economiei româneşti şi, în primul rând, ale agriculturii”.

Ansamblul acestei vaste opere legislative a relevat dorinţa şi preocuparea guvernului naţional-ţărănesc pentru o bună administrare a statului şi pentru ridicarea nivelului de viaţă al cetăţenilor. Criza mondială însă a determinat anumite sporuri de impozite şi introducerea (după 1 ianuarie 1931) a „curbelor de sacrificiu”, respectiv reduceri de salarii, însoţite de alte restricţii bugetare.

Alături de criza economică mondială, criza dinastică a provocat greutăţi deosebite guvernării naţional-ţărăniste. Întors în ţară în urma unui complot politico-militar, prinţul Carol, devenit Regele Carol al II-lea (8 iunie 1930), nu şi-a onorat promisiunile făcute lui Iuliu Maniu, constituind o „camarilă” prin care a încercat să-şi promoveze politica de instituire a unui regim de autoritate personală. În această situaţie, Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului (8 octombrie 1930). A urmat tot un guvern PNŢ, condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a rezistat, până în aprilie 1931, tentativelor regelui de discreditare a democraţiei parlamentare.

În politica externă, guvernul naţional-ţărănist a beneficiat de capacitatea şi prestigiul lui Nicolae Titulescu, personalitate de factură europeană, care a promovat o politică de alianţe: Mica Înţelegere (cu Cehoslovacia şi Iugoslavia), Tratatul de conciliaţiune şi arbitraj (cu Polonia), Protocolul de la Moscova etc., iar pentru descurajarea acţiunilor revizioniste: Înţelegerea Balcanică, Pactul pentru definirea agresiunii, Pactul Briand-Kellogg. Ales în două rânduri preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, Nicolae Titulescu a obţinut clauze avantajoase privind reparaţiile de război şi a câştigat „procesul optanţilor” cu reprezentanţii latifundiarilor maghiari.

Pe planul relaţiilor externe, s-a evidenţiat şi Virgil Madgearu, un adevărat lider al Blocului agrar est-european, alcătuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România şi Ungaria, ţări pe care le-a reprezentat şi ale căror interese le-a susţinut la Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor.

Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă s-a sfârşit la 4 aprilie 1931, o dată cu demisia cabinetului Gh. Gh. Mironescu, confruntat cu tendinţele tot mai autoritare ale Regelui Carol al II-lea.

La 18 aprilie 1931, Nicolae Iorga a format un guvern zis de „uniune naţională”, care în realitate reprezinta un guvern de „tehnicieni”. În alegerile care au urmat (1 iunie 1931), Partidul Naţional Ţărănesc a ocupat locul al doilea, cu 30 de mandate.

La 31 mai 1932, Nicolae Iorga a demisionat, confirmând dificultăţile economice insurmontabile de guvernare provocate de criza mondială şi recunoscând necesitatea guvernării monocolore, prin partide politice puternice.

La recomandarea lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod a fost însărcinat cu formarea noului guvern. A depus jurământul în seara zilei de 6 iunie 1932, constituind un cabinet de coloratură naţional-ţărănistă, cu Gh. Gh. Mironescu la finanţe, Voicu Niţescu la agricultură, Dimitrie Gusti la culte şi arte. Cu acest prilej, a intrat în arena politicii externe Grigore Gafencu, ca subsecretar de stat.

Alegerile generale s-au ţinut la 17 iulie (Adunarea Deputatilor) şi 20-26 iulie (Senat), fiind câştigate de guvern cu 40,3% din voturi. Datorită primei majoritare prevăzute de legea electorală, acesta a obţinut 274 de mandate, faţă de PNL (Ion G. Duca) cu 28 mandate şi PNL (Gh. Brătianu) cu 14 mandate.

După alegeri, Vaida-Voievod şi-a depus mandatul, dar în urma refuzului lui Iuliu Maniu de a redeveni prim-ministru, a format un nou guvern naţional-ţărănist (la 11 august 1932), în care au fost incluşi Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihai Popovici, Petre Andrei, Eduard Mirto şi generalul Nicolae Samsonovici. Guvernul a rezistat doar până la 17 octombrie 1932, când Alexandru Vaida-Voievod a demisionat, ca urmare a divergenţelor cu Nicolae Titulescu în
problema tratativelor dintre România şi URSS.

În anii ‘30, din PNŢ s-au desprins două personalităţi proeminente: Constantin Stere (4 aprilie 1930) şi Grigore Iunian (13 octombrie 1932). În pofida prestigiului lor personal, aceste desprinderi nu au afectat structura organizatorică şi puterea reală a PNŢ. Cei doi au organizat separat partide de sorginte ţărănească, şi anume: Constantin Stere – Partidul Ţărănesc-Democrat (6 mai 1931), iar Grigore Iunian – Partidul Radical-Ţărănesc (20 noiembrie 1932). Aceste partide nu au avut nici o pondere electorală, chiar şi după fuziunea lor sub numele de Partidul Ţărănesc-Radical (13 februarie 1933).

În urma acceptării de către rege a condiţiilor cerute de Iuliu Maniu, şi anume de despărţirea de Elena Lupescu şi de camarila formată în jurul său, Maniu a admis să formeze guvernul (la 20 octombrie 1932), cedând insistenţelor conducerii de partid, ca ultimă încercare de verificare a sincerităţii angajamentelor regale.

Ca urmare a refuzului regelui de a semna înlocuirea lui Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi a lui Constantin Dumitrescu, comandantul jandarmeriei, persoane din camarila regală, Ion Mihalache, ministrul de interne, a demisionat la 8 ianuarie 1933, iar Iuliu Maniu, în semn de solidaritate, a prezentat demisia guvernului patru zile mai târziu.

Contrar moralităţii politice, Alexandru Vaida-Voievod a acceptat un nou mandat şi a format guvernul, la 14 ianuarie 1933. Ca urmare a orientării de colaborare cu Regele Carol al II-lea şi camarila regală, orientare pe care, din păcate, partidul o adoptase la acea vreme, Iuliu Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (20 ianuarie 1933). Comitetul Central Executiv a decis atribuirea preşedinţiei partidului lui Al. Vaida-Voievod (6 mai 1933). Ca şef de guvern, acesta a negociat şi a obţinut moratorii la plata datoriilor externe pentru deţinătorii de rente. A promovat legi protecţioniste, înscriind în Legea vămilor tarife ridicate, pe bază de reciprocitate. A prelungit Legea pentru încurajarea industriei naţionale.

Producţia şi exporturile au crescut cantitativ, însă valoarea acestora a rămas sub nivelul anului 1929, din cauza preţurilor scăzute ale produselor agricole practicate pe piaţa internaţională.

Datorită greutăţilor economice, a crescut valul de revendicari şi greve, ceea ce a condus la votarea în Parlament a introducerii stării de asediu pentru şase luni (la 3 februarie 1933), lege întâmpinată cu reticenţe chiar şi în cadrul partidului. Tot atunci, au avut loc mişcări muncitoreşti la Atelierele Griviţa, soldate, din nefericire, cu morţi şi răniţi.
Implicarea unor fruntaşi naţional-ţărănişti într-un proces pe marginea unor contracte de înzestrare a armatei a fost un eşec, procesul care a făcut o vâlvă deosebită fiind cunoscut sub numele de „Afacerea Škoda”. La originea acestuia s-au aflat
instigările camarilei regale, care a desfăşurat o acţiune susţinută şi a stârnit o campanie a presei de opoziţie. S-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, care însă a trebuit să constate nu numai lipsa totală de temei a învinuirilor, dar şi uzul de acte falsificate practicat pentru a se întemeia acuzaţiile.

Guvernul Al. Vaida-Voievod nu a mai beneficiat de sprijinul PNŢ şi a demisionat în ziua de 9 noiembrie 1933, cu aprobarea întregului partid. Ziarul „România Nouă” scria: „În realitate, guvernul Vaida a căzut de mult. Exact în ziua în care a abandonat steagul şi programul partidului. Partidul trebuia să plece în opoziţie deodată cu şeful său, dl. Iuliu Maniu, în ziua când d-sa a fost împiedicat să mai guverneze de forţele oculte, care se cheamă sub nume colectiv: camarila”.

După urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea, succesiunea prim-miniştrilor în guvernările naţional-ţărăniste a reflectat divergenţele existente între PNŢ şi rege:

  • Gh. Gh. Mironescu 07.06.1930 – 13.06.1930
  • Iuliu Maniu 13.06.1930 – 10.10.1930
  • Gh. Gh. Mironescu 10.10.1930 – 18.04.1931
  • Al. Vaida-Voievod 06.06.1932 – 20.10.1932
  • Iuliu Maniu 20.10.1932 – 14.01.1933
  • Al. Vaida-Voievod 14.01.1933 – 14.11.1933

O dată cu demisia cabinetului Vaida-Voievod a luat sfârşit perioada guvernărilor naţional-ţărăniste. Împrejurările istorice ulterioare au evidenţiat situaţia paradoxală că Partidul Naţional Ţărănesc, devenit în scurt timp cel mai puternic partid din România, cu cea mai mare bază de simpatizanţi, cu cea mai temeinică structură organizatorică, având oameni politici reprezentativi pentru valorile fundamentale ale democraţiei şi dreptăţii sociale, ca Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, acest partid, aşadar, a rămas în opoziţie de-a lungul deceniilor care au urmat. Faptul a constituit, poate, un semn al opoziţiei în care însuşi poporul român era menit să trăiască faţă de guvernările şi de structurile statale pe care aceleaşi împrejurări istorice le-au impus peste voinţa sa şi a celor care trebuiau să fie conducătorii lui fireşti.

La 21 noiembrie 1933, s-a întrunit Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, care a acceptat demisia lui Alexandru Vaida-Voievod şi a ales pe Ion Mihalache în funcţia de preşedinte al partidului.

În alegerile programate în prima decadă a lunii decembrie 1933, liberalii au obţinut 50,99% din voturi şi 300 de mandate, iar naţional-ţărăniştii numai 13,92% şi 29 mandate.

Preluând conducerea PNŢ, Ion Mihalache şi-a îndreptat eforturile în direcţia întăririi şi reorganizării partidului. A fost reînfiinţat Cercul de studii al PNŢ (8 februarie 1934), sub preşedinţia lui Constantin Rădulescu-Motru, având ca secretar pe profesorul de sociologie Petre Andrei. Rolul „Cercului” a fost de a pregăti noul program al partidului, pe baza studiilor şi rapoartelor prezentate de personalităţi ca: Dimitrie Gusti, Virgil Madgearu, Mihail Ralea, Armand Călinescu, dr. D. Mezincescu, V. Rădulescu-Mehedinţi, Petre Andrei, Mihail Ghelmegeanu, Ion Răducanu, Grigore Gafencu ş.a. S-au elaborat principiile de bază pentru actualizarea statutului. Au fost promovate elemente tinere. S-a stabilit o clauză de vechime medie de doi ani pentru dreptul de a candida pe listele partidului.

Din iniţiativa lui Ion Mihalache, s-a înfiinţat „Şcoala de vară de la Câmpulung Muscel” pentru pregătirea, în special, a membrilor Tineretului Naţional-Ţărănesc, care includea şi gruparea Tineretului universitar naţional-ţărănesc. La această şcoală s-au predat cursuri de istorie a mişcării ţărăniste, de sociologie, economie politică, de cooperaţie etc. Au ţinut prelegeri Ion Mihalache, Ion Răducanu, Petre Andrei, Victor Jinga, Armand Călinescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mihail Ralea, Grigore Mladenatz, Virgil Madgearu, Gheorghe Zane ş.a. De asemenea, PNŢ a organizat „universităţi ţărăneşti” şi şcoli de gospodărie practică în numeroase localităţi din ţară.

Partidul s-a consolidat prin revenirea, la 11 martie 1934, a Partidului Ţărănesc (dr. Nicolae Lupu), desprins din PNŢ cu şapte ani în urmă, dar a înregistrat sciziunea lui Alexandru Vaida-Voievod. Acesta, îmbrăţişând fără rezerve politica Regelui Carol al II-lea îndreptată spre subminarea partidelor şi întărirea puterii personale, a fost exclus din partid (22 martie 1935), împreună cu aderenţii săi, cu toate că fusese preşedintele PNŢ şi de trei ori prim-ministru al ţării.

Al treilea Congres general al Partidului Naţional Ţărănesc, întrunit în zilele de 22 şi 23 aprilie 1935, în sala „Rio” din Bucureşti, l-a confirmat pe Ion Mihalache în funcţia de preşedinte al partidului. S-au votat Statutul şi Programul, în formele reactualizate. Prin noul program, Partidului Naţional Ţărănesc propunea ţării: introducerea responsabilităţii ministeriale, descentralizarea administrativă, o politică agrară bazată pe proprietatea ţărănească şi şi pe sprijinirea industrializării agricole, o politică industrială de consolidare şi dezvoltare a micii industrii ţărăneşti, a industriei casnice, a industriei care foloseşte materii prime din ţară, a industriei de apărare. De asemenea, se prevedea dezvoltarea învăţământului profesional şi agricol, introducerea salariului minim, extinderea asigurărilor sociale, un vast program de lucrări publice, construirea de locuinţe ieftine, controlul de către opinia publică a activităţii politice şi politic-administrative în vederea descurajării abuzurilor puterii etc. În politica externă, programul se pronunţa ferm pentru înţelegere internaţională (respectarea tratatelor de pace de după primul război mondial şi constituirea unui sistem de alianţe pentru asigurarea securităţii colective în Europa), conform principiilor Societăţii Naţiunilor, între grupuri de state şi prin relaţii bilaterale între state vecine. În noul program naţional-ţărănesc, ideea de democraţie era considerată ca un bun al societăţii moderne definitiv câştigat.

Faţă de grupările extremiste, PNŢ s-a situat în permanenţă pe poziţii de respingere, pronunţându-se împotriva oricărei forme de totalitarism. Pe această linie s-a înscris marea manifestaţie de la Bucureşti din 31 mai 1936 (100.000 de participanţi) care, ca şi victoria în alegerile locale desfăşurate în 16 judeţe, a demonstrat recâştigarea popularităţii PNŢ în rândurile electoratului românesc.

În primăvara anului 1937, devenise tot mai evident că apropiata încheiere a mandatului lui Tătărescu va fi urmată de o guvernare ţărănistă, pe care regele era constrâns să o accepte. În aceste împrejurări, a avut loc, la 4 aprilie 1937, al patrulea Congres al PNŢ, care trebuia să aleagă un nou preşedinte cu misiunea de a conduce partidul în campania electorală şi la guvernare. Ion Mihalache, al cărui mandat urma să expire, l-a propus pentru preşedinţie pe Iuliu Maniu. Partidul însă, cunoscând antipatia profundă a Regelui Carol al II-lea faţă de Maniu şi temându-se că o asemenea alegere ar periclita desemnarea PNŢ pentru succesiunea la guvernare, l-a desemnat din nou pe Ion Mihalache pentru alt mandat de preşedinte al partidului.

S-a repetat, în acest fel, eroarea făcută de partid în ianuarie 1933, când nu s-a retras în opoziţie o dată cu Iuliu Maniu, ci a continuat sub Alexandru Vaida-Voievod o guvernare păguboasă. Consecinţele compromisului conjunctural din aprilie 1937 s-au arătat câteva luni mai târziu, vădind că atunci când principiile şi demnitatea sunt negociate şi abandonate de dragul puterii, rezultatele politice sunt dezastruoase. Din nefericire, se pare că această lecţie nu a fost învăţată nici mai târziu, peste ani, în martie-aprilie 1998. Atunci, partidul a fost pus să aleagă, pe de o parte, între voluptatea puterii şi dulceaţa guvernării şi, pe de altă parte, păstrarea principiilor şi a verticalităţii, cu riscul unor confruntări politice şi electorale cu rezultate imprevizibile, dar în orice caz onorante şi benefice pe termen lung.

Lipsa de popularitate a cabinetului Tătărescu, l-a determinat pe rege, la 12 noiembrie 1937, să-i propună lui Ion Mihalache formarea guvernului, condiţionându-i însă mandatul de colaborarea cu Al. Vaida-Voievod. În şedinţa desfăşurată a doua zi, clauza, fiind considerată umilitoare, a fost respinsă de Delegaţia Permanentă a PNŢ. În această situaţie, Mihalache a respins mandatul şi regele i-a încredinţat, din nou, lui Tătărescu formarea guvernului şi organizarea alegerilor.

La 23 noiembrie 1937, s-a întrunit Comitetul Central Executiv, unde Ion Mihalache a rostit un discurs în care a exprimat hotărârea partidului de a susţine monarhia în cadrul constituţionalităţii. După ce l-a apreciat pe Iuliu Maniu ca „simbol al luptei constituţionale”, a încheiat cu impresionantele cuvinte: „Domnule Maniu, ia comanda şi dă poruncă”. Reapariţia lui Iuliu Maniu la conducerea PNŢ a fost urmată de o mare afluenţă de noi înscrieri în partid, între care cea a lui Nicolae Titulescu.

În vederea alegerilor care se apropiau şi pentru curmarea drumului spre dictatură, Iuliu Maniu a propus opoziţiei un „pact de neagresiune electorală” care a fost semnat de Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu), Partidul Naţional Liberal (Gheorghe Brătianu), Totul pentru Ţară (Corneliu Zelea Codreanu), Partidul Socialist (Iosif Jumanca), Uniunea Agrară (Constantin Argetoianu) şi Uniunea Evreilor (dr. Wilhelm Filderman).

Prezenţa mişcării legionare alături de celelalte formaţiuni politice semnatare ale pactului era văzută de Iuliu Maniu ca o posibilitate de descurajare a unor eventuale încercări ale guvernului Tătărescu de a folosi violenţa în campania electorală. De altfel, declaraţiile făcute într-un discurs la Cluj (27 ianuarie 1938) au precizat incontestabil opoziţia lui Maniu şi a PNŢ faţă de politica preconizată de Corneliu Zelea Codreanu de alianţă cu Germania hitleristă.

Rezultatele alegerilor din 20 decembrie 1937 au marcat nu numai înfrângerea guvernului, ci şi un evident progres în conştientizarea politică a maselor care şi-au manifestat independent opţiunea. Guvernul a obţinut 35,9% şi 152 mandate, iar PNŢ – 20,4% şi 86 mandate.

Ignorând logica şi tradiţia, regele a însărcinat pe Octavian Goga, pentru care votase numai 9,15% din electorat, cu formarea unui nou guvern. În cabinetul Goga au fost incluşi şi câţiva fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, atraşi de promisiunile regelui: Armand Călinescu, Virgil Potârcă, V. Rădulescu-Mehedinţi, Dinu Simian. Aceştia au fost excluşi din PNŢ, la 25 decembrie 1937, pentru trădarea programului şi pentru indisciplină în partid.

La 10 februarie 1938, regele a impus demisia lui Goga, după ce şi-a asigurat, prin făgăduieli şi presiuni, asentimentul principalelor partide politice (cu excepţia PNŢ) pentru constituirea unui guvern de uniune naţională condus de patriarhul Miron Cristea. Acesta a preluat în aceeaşi zi puterea, introducând pe lista guvernamentală şapte foşti prim-miniştri. Iuliu Maniu a respins oferta făcută de a li se alătura, socotind că avea datoria de a continua „lupta pentru apărarea vieţii constituţionale şi democratice a ţării”.

A doua zi, la 11 februarie 1938, a fost decretată starea de asediu şi s-a introdus cenzura, iar la 24 februarie 1938 a fost adoptată, prin plebiscit, noua Constituţie.

La 30 martie au fost desfiinţate prin decret-lege toate partidele, iar la 15 aprilie au fost închise sediile acestora, ca urmare a dizolvării. Pentru PNŢ, momentul a constituit, de fapt, cea de-a patra trecere în clandestinitate ca partid, dacă se iau în considerare şi cele suferite anterior de PNR. Iuliu Maniu nu a recunoscut legalitatea dizolvării şi a continuat activitatea de partid, dar a îngăduit membrilor săi să depună jurământul -impus de lege- pentru a nu-şi pierde slujbele. Pe de altă parte, a exclus din partid pe toţi cei care au acceptat participarea la guvern: Mihail Ralea, Grigore Gafencu, Mihail Ghelmegeanu, Nicolae Ottescu, Petre Andrei, Victor Jinga, Mihai Şerban.

Ca reacţie la abuzurile dictaturii, poziţiile PNŢ şi ale PNL (Dinu Brătianu) s-au apropiat. Au fost întreprinse demersuri comune în favoarea revenirii la o guvernare constituţională. În context, mai mulţi fruntaşi naţional-ţărănişti au fost trimişi în lagăr: Virgil Madgearu, Corneliu Coposu, Aurel Leucuţia, Ilie Lazăr, Ghiţă Popp şi alţii.

La 16 decembrie 1938, a fost înfiinţat prin decret Frontul Renaşterii Naţionale, ca partid unic, singurul în drept de a desemna candidaţi în alegerile parlamentare, administrative şi profesionale (bresle). Iuliu Maniu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Aurel Dobrescu şi Nicolae Georgescu-Tulcea au refuzat să îmbrace uniforma obligatorie a partidului unic şi au fost socotiţi demisionaţi din demnitatea de senator de drept.

La 7 martie 1939, în urma încetării din viaţă a patriarhului Miron Cristea, conducerea guvernului a fost preluată de Armand Călinescu.

La 23 august 1939, s-a semnat Tratatul de neagresiune germano-sovietic (pactul Molotov-Ribbentrop), cu faimosul protocol secret care i-a oferit lui Hitler posibilitatea de a dezlănţui cel de-al doilea război mondial, prin invadarea Poloniei (1 septembrie 1939), iar lui Stalin, mână liberă pentru ocuparea unor imense teritorii care nu-i aparţineau de drept.

La 26-28 iunie 1940, în urma unor note ultimative, URSS a ocupat, fără rezistenţă armată, Bucovina de Nord şi Basarabia. Mai mulţi membri ai Consiliului de Coroană, între care Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga, s-au opus acceptării ultimatumului sovietic şi cedării, fără apărare, a teritoriului patriei.

La 4 iulie 1940, 12 foşti miniştri PNŢ şi PNL, în frunte cu Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu, primiţi în audienţă la Palat, au cerut regelui să renunţe la dictatură şi să formeze un guvern de uniune naţională. În aceeaşi zi, s-a constituit un guvern prezidat de Ion Gigurtu, în care au fost incluşi trei miniştri legionari.

La 30 august 1940, prin „Dictatul de la Viena”, impus de Germania şi Italia, a fost smulsă României partea de nord-vest a Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43.492 km2 şi o populaţie de 2.667.000 de locuitori.

Într-o audienţă avută înainte de Consiliul de Coroană din 30 august 1940, Iuliu Maniu i-a spus regelui că „în politică greşelile se plătesc şi se şi sancţionează”, iar la întrebarea acestuia: „Sunteţi de părere să abdic?”, a răspuns: „Da, Majestate, nu văd altă soluţie”.

Iuliu Maniu şi alţi fruntaşi ţărănişti, precum şi întregul PNŢ, au protestat împotriva ciuntirii teritoriului ţării. Iuliu Maniu a adresat lui Hitler şi Mussolini memorii în care, demonstrând dreptatea cauzei româneşti, a declarat că „poporul român nu va accepta niciodată această hotărâre”.

La 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a fost numit prim-ministru. La 5 septembrie a fost suspendată Constituţia din 1938, iar Antonescu a preluat o parte din prerogativele regale. În aceeaşi zi, Regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I.

La 7 septembrie, printr-un tratat de frontieră încheiat la Craiova, România a cedat Bulgariei sudul Dobrogei.

Este grăitor finalul unui articol publicat de Iuliu Maniu în „Universul” (13 septembrie 1940): „Să ne întoarcem la Dumnezeu şi la Naţiune. Astfel făcând, vom servi patria, dinastia şi pe M.S. Regele Mihai!”.

La 14 septembrie 1940, România a fost proclamată, prin decret regal, „stat naţional-legionar”, consfinţind interzicerea activităţii tuturor partidelor politice (a cincea interdicţie aplicată PNŢ).

La 23 noiembrie 1940, România a aderat, prin semnătura lui Ion Antonescu, la Pactul Tripartit (Germania, Italia şi Japonia).

Având în vedere conjunctura politică internaţională, capacitatea şi integritatea morală a generalului Ion Antonescu şi neputând să prevadă atitudinea pe care o vor adopta legionarii ajunşi la conducerea statului, PNŢ s-a limitat să desfăşoare o serie de activităţi revendicative faţă de samavolniciile la care era supus poporul român.

În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, echipe legionare au asasinat la Jilava peste 60 de foşti demnitari. A doua zi, au fost masacraţi de legionari marele istoric Nicolae Iorga şi profesorul Virgil Madgearu, secretarul general al PNŢ. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au înaintat un violent protest lui Ion Antonescu. Generalul a dezavuat public asasinatele şi a anunţat aplicarea de sancţiuni.

Dezaprobarea manifestată de Ion Antonescu şi demiterea generalului Petrovicescu de la conducerea Ministerului de Interne au condus la manifestaţii legionare, finalizate printr-o rebeliune contra generalului Antonescu (21 ianuarie 1941), rebeliune înăbuşită de armată în numai trei zile.

La 27 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a format un guvern alcătuit în cea mai mare parte din militari.

Deşi organizaţiile politice neautorizate de stat au fost interzise prin decretul-lege din 5 februarie 1941 (a şasea interdicţie suferită de PNŢ), activitatea PNŢ, PNL şi a altor partide a fost tolerată, ce e drept nu fără unele măsuri coercitive (procese, internări în lagăre etc.).

După intrarea unităţilor militare germane în România, Maniu a considerat ţara sub ocupaţie străină, calificând guvernul ca ilegitim şi nereprezentativ. În condiţiile inexistenţei unei vieţi democratice, activitatea politică a fost dirijată spre combaterea „Dictatului de la Viena” şi a consecinţelor sale. Lupta încheiată cu mai bine de două decenii în urmă, prin naşterea României Mari, trebuia reluată. S-au editat numeroase manifeste şi broşuri clandestine de protest, iar PNŢ, depăşind constrângerile cenzurii, şi-a făcut cunoscută opinia în publicaţii editate de fruntaşi ai partidului.

La 22 iunie 1941, a început războiul de reîntregire a României, prin reintegrarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în frontierele fireşti ale ţării, acţiune aprobată de PNŢ. Omul politic Ion Mihalache şi-a oferit participarea voluntară până la Nistru.

În august 1941, după ce trupele au atins linia Nistrului, Iuliu Maniu s-a opus continuării războiului. Maniu şi Brătianu au protestat, în nenumărate rânduri, contra orientării politice externe, contra regimului dictatorial, contra plebiscitelor, contra trecerii sub control german a exploatărilor petroliere, a industriei, comerţului şi finanţelor ţării.

După autodizolvarea Internaţionalei Comuniste (15 mai 1943), Iuliu Maniu a acceptat să discute cu Partidul Comunist din România (PCdR), cu condiţia ca acesta să se dezică de tezele antiromâneşti ale congreselor anterioare şi să recunoască frontierele României din 1939.

Credincios alianţelor tradiţionale ale ţării, Iuliu Maniu a întreţinut în permanenţă legătura cu aliaţii, în vederea retragerii României din război. Fiind conştient de incapacitatea forţelor germane de a câştiga războiul, Maniu a acţionat prin diplomaţi americani, apoi prin diplomaţi ai altor ţări occidentale acreditaţi în România şi prin diplomaţi români (Grigore Gafencu, Citta Davila, Cornel Bianu, Alexandru Cretzianu etc.), în vederea ieşirii României din război. A făcut demersuri la Eduard Beneş, preşedintele în exil al Cehoslovaciei, cerându-i medierea pe lângă guvernul URSS, în interesul României.

Legătura cu guvernele aliate din Occident a fost asigurată, încă din 1943, prin intermediul a două grupuri de radio-transmisionişti. Ulterior, a fost trimis la Cairo Barbu Ştirbey (19 martie 1944), dublat de Constantin Vişoianu (de la 25 mai 1944). În acelaşi timp, s-a tratat la Stockholm cu ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontay, prin consilierul de legaţie G. Duca.

Toate acestea au contribuit la înţelegerea de către aliaţi a situaţiei României, dar nu s-a putut depăşi nici hotărârea luată la Casablanca (14-24 ianuarie 1943), reconfirmată la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), de a se impune adversarilor „capitularea necondiţionată”, nici hotărârea miniştrilor de externe, adoptată la Moscova (octombrie 1943), ca orice tratative de pace să fie duse cu asentimentul şi cunoştinţa tuturor celor trei aliaţi care, în funcţie de interese, au lăsat ţara noastră la discreţia URSS.

La 12 aprilie 1944, guvernul sovietic a cerut oficial României capitularea necondiţionată, pe care mareşalul Antonescu a respins-o.

În această situaţie complicată şi, totodată, dramatică, Partidul Naţional Ţărănesc s-a ridicat deasupra întemeiatelor sale rezerve pe care le avea în privinţa Partidului Comunist din România şi a consimţit să constituie (sub patronajul Palatului) o alianţă politică în care, alături de cele trei partide democratice, PNŢ, PNL şi PSD, să intre şi PCdR.

La începutul lunii mai 1944, a avut loc prima luare de contact şi constituirea unui birou în componenţa căruia au intrat Ghiţă Popp şi Ioan Hudiţă (PNŢ), Constantin (Bebe) Brătianu şi C. Zamfirescu (PNL), Ştefan Voitec şi Iosif Jumanca (PSD), Petre Constantinescu-Iaşi şi Vasile Bâgu (PCdR).

La 25 mai 1944, condiţiile de armistiţiu, amendate de partea română, au fost prezentate aliaţilor, la Cairo, de către Constantin Vişoianu. La 1 iunie, cei trei aliaţi au întrerupt discuţiile, nefiind dispuşi să negocieze pe baza contrapropunerilor româneşti.

La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu au convenit asupra platformei „Blocului Naţional Democrat” care îşi însuşea ideea semnării armistiţiului în condiţiile date, dar şi intenţia de a obţine ulterior clauze cât mai favorabile. În ipoteza răsturnării prin forţă a regimului antonescian, Corneliu Coposu, Aurel Leucuţia şi Cezar Spineanu au fost însărcinaţi să preia, să depoziteze şi să distribuie armament din depozitele armatei.

La 23 august 1944, ora 16, a avut loc audienţa mareşalului Antonescu la Regele Mihai I, în prezenţa generalilor Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi a lui Mocsonyi-Stârcea, care s-a încheiat cu demiterea guvernului de către rege şi arestarea lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Constantin (Piki) Vasiliu.

La 23 august 1944, seara, s-a constituit guvernul Sănătescu, având în componenţa sa liderii celor patru partide: Iuliu Maniu, C. I. C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Printre primele măsuri luate de noul guvern au fost amnistia politică generală şi desfiinţarea lagărelor de concentrare.

La 23 august, ora 22, a fost difuzată la posturile de radio „Proclamaţia către Ţară”, prin care Regele Mihai I anunţa ieşirea României din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. La ordinul lui Hitler, forţele germane aflate pe teritoriul românesc au declanşat ostilităţi împotriva României, încercând să ocupe, fără succes, Bucureştiul.

După actul de la 23 august 1944, Partidul Naţional Ţărănesc s-a profilat ca principala forţă politică a ţării, iar speranţele întregii naţiunii s-au concentrat în persoana lui Iuliu Maniu, cel mai înverşunat adversar al dictaturilor, luptătorul consecvent pentru păstrarea alianţelor tradiţionale şi a democraţiei. În paralel şi în aceeaşi măsură cu adeziunea maselor la PNŢ, a crescut ura şi înverşunarea PCdR, a cărui luptă pentru cucerirea puterii, în vederea înrobirii ţării, era stânjenită de această popularitate.

În acţiunea de reorganizare a partidului, Iuliu Maniu a semnat, la 28 august 1944, o circulară către preşedinţii organizaţiilor judeţene PNŢ, prin care le-a cerut să completeze forurile de conducere în baza statutului existent şi a programului din 1935.

La 27 august 1944, a reapărut ziarul „Dreptatea”, sub conducerea lui Ion Livianu şi, ulterior, a lui Nestor Badea şi Nicolae Carandino. A continuat să se tipărească „Ardealul”, apărând şi alte gazete centrale şi locale de orientare naţional-ţărănistă.

Ion Mihalache şi-a asumat sarcina de a actualiza programul PNŢ, astfel încât să ţină seama de noile realităţi politice, dar fără abandonarea poziţiilor de principiu ale partidului. Acţiunea a fost finalizată la 16 octombrie 1944, prin publicarea „Manifestului-program”, în care vechile principii au fost reafirmate sau reformulate.

Încă din primele zile din septembrie 1944, PNŢ a fost silit să se angajeze în lupta pentru putere datorită acţiunilor PCdR care, pentru început, a căutat să schimbe raportul de forţe dintre partidele istorice şi comunişti în cadrul „Blocului Naţional Democrat”. Comuniştii urmăreau promovarea în componenţa acestuia a unor formaţiuni-satelit care, dacă nu aveau sprijin popular, se bucurau în schimb de încrederea Kremlinului. Întrucât această tentativă a eşuat, comuniştii au creat, împreună cu formaţiunile respective, „Frontul Naţional Democrat” (FND), pe care au căutat să-l opună „Blocului Naţional Democrat” (BND).

La 4 noiembrie 1944, a fost constituit un nou guvern Sănătescu, un guvern politic, în care partidele istorice deţineau majoritatea portofoliilor: PNŢ – cinci ministere, PNL – patru ministere, faţă de FND, cu şase ministere.

Guvernul era sabotat în continuare de FND, care provoca dezordine în ţară prin agresarea organelor de stat şi instalări ilegale de primari şi prefecţi, precum şi prin ocuparea abuzivă a proprietăţilor agricole.

La 2 decembrie 1944, generalul Sănătescu a fost nevoit să-şi depună mandatul. Iuliu Maniu, căruia Regele Mihai I şi celelalte forţe politice democratice i s-au adresat pentru a prelua conducerea guvernului, a refuzat, apreciind că în situaţia politică dată nu era nici în interesul ţării, nici în cel al partidului asumarea de către el a acestei răspunderi. Ca urmare, guvernul a fost format tot de un militar, generalul Nicolae Rădescu, care la 6 decembrie 1944 a obţinut investitura. Noul guvern diferea de cel precedent numai prin înlocuirea lui Nicolae Penescu la Ministerul de Interne de către însuşi şeful guvernului. Câteva zile mai târziu, N. Penescu devenea secretarul general al PNŢ, în locul lui Ghiţă Popp, demisionat.

Confruntat cu anarhia în care FND (de fapt, PCdR) căuta să împingă ţara prin instigarea ţăranilor contra moşierilor, a muncitorilor contra industriaşilor şi prin nenumărate manifestaţii agresive, generalul Rădescu a încercat o mobilizare a forţelor democrate printr-un discurs de răsunet pe care l-a rostit în sala „Aro”. În replică, FND, încurajat de forţele armate sovietice din ţară, a intensificat manifestaţiile prin care se cerea demisia guvernului Rădescu, ceea ce s-a şi reuşit la 28 februarie 1945.

La 1 martie 1945, în urma presiunilor şi ameninţărilor la care au fost supuşi din partea comuniştilor, tipografii au renunţat să mai tipărească ziarul „Dreptatea”.

La 6 martie 1945, Andrei Vâşinski, prim-locţiitor al comisarului poporului pentru afaceri externe al URSS, susţinut de tancurile sovietice care patrulau pe străzile Capitalei, a impus guvernul Petru Groza, în care, pe lângă reprezentanţi ai FND, au fost atraşi şi dizidenţi liberali (Gheorghe Tătărescu) şi ţărănişti (Anton Alexandrescu).

La 9 mai 1945, a luat sfârşit războiul în Europa. Între 17 iulie şi 2 august 1945, în cadrul Conferinţei de la Potsdam, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie şi-au exprimat neîncrederea în guvernele Bulgariei, României şi Ungariei, considerându-le nereprezentative. În replică, la 6 august 1945, URSS a restabilit relaţiile diplomatice cu România.

La 21 august 1945, la îndemnul partidelor istorice şi cu asentimentul SUA, Regele Mihai I a cerut demisia guvernului Petru Groza care, contrar prevederilor constituţionale, nu s-a conformat. Regele s-a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, declanşând „greva regală”. Guvernul, ignorând prerogativele regelui şi convenienţele politice, în mod abuziv a continuat să rămână la putere.

Cu ocazia zilei onomastice a Regelui Mihai I (8 noiembrie 1945), tineretul naţional-ţărănist a organizat o mare manifestaţie în Piaţa Palatului Regal, la care au participat şi studenţi liberali, precum şi o parte a populaţiei Capitalei. Bande de comunişti, în autocamioane, au încercat să împrăştie manifestanţii cu forţa. Agresorii au fost fugăriţi, iar autocamioanele răsturnate şi incendiate. Comuniştii au tras asupra mulţimii, înecând demonstraţia în sânge. Oficial, a fost anunţat un număr de numai şapte morţi.

Între 16 şi 25 decembrie 1945, a avut loc la Moscova Conferinţa miniştrilor de externe din SUA, Marea Britanie şi URSS, cu care ocazie primii doi au cerut introducerea în Guvernul României a unor reprezentanţi ai PNŢ şi PNL, ca o condiţie pentru a recunoaşte acest executiv.

La 7 ianuarie 1946, au fost cooptaţi în guvern, ca miniştri de stat fără portofoliu, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), fapt care, fără a aduce nici o modificare a modului de guvernare, a fost de natură să liniştească puterile occidentale, de altfel conştiente că nu au asigurat cu nimic dreptul românilor la autoguvernare.

La 6 februarie 1946, ca urmare a acestui „surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României.

La 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin (Piki) Vasiliu şi Gheorghe Alexianu au fost executaţi în urma unui proces desfăşurat la Bucureşti, între 7 şi 18 mai, în faţa „Tribunalului Poporului”, instanţă înfiinţată ad-hoc.

La Conferinţa de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), pentru susţinerea cauzei româneşti, partidele din opoziţie au adoptat în general o atitudine solidară cu guvernul.

În paralel, s-a desfăşurat o campanie electorală plină de abuzuri şi acte de violenţă. Rezultatul alegerilor, favorabil guvernului, a fost obţinut în culise, prin fraudă şi prin desconsiderarea celor mai evidente probe. Rezultatele comunicate oficial au fost: Blocul Partidelor Democratice, reprezentându-i pe comunişti şi sateliţii lor, 78,45% şi 347 de mandate; Partidul Naţional Ţărănesc -12.62% şi 33 de mandate; Uniunea Populară Maghiară -9,84% şi 29 de mandate; Partidul Naţional Liberal -4,72% şi trei mandate. În realitate, PNŢ, ducându-şi campania electorală în numele unui anticomunism intransigent şi „contra partidelor româneşti care servesc tendinţele comuniste”,a polarizat marea masă a alegătorilor şi a totalizat peste 70% din voturi.

Din păcate, rezultatul oficial al alegerilor s-a bucurat de recunoaşterea membrilor Comisiei Aliate de Control şi, în acest context, la 1 decembrie 1946, Regele Mihai I a deschis noul Parlament.

Pus în faţa situaţiei de fapt, Iuliu Maniu şi-a dat seama că atât timp cât România va fi lăsată în „sfera de influenţă” a URSS nu va mai fi posibilă exprimarea politică democratică şi că singura cale de a face cunoscute lumii năzuinţele reale ale românilor a rămas trimiterea peste hotare a unui grup reprezentativ de membri ai PNŢ. Hotărât pentru această soluţie, a organizat în grabă plecarea din ţară, cu avionul, a unui grup de fruntaşi ai partidului: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr.

Încercarea nu a reuşit, grupul fiind arestat la Tămădău, în apropierea Bucureştiului (14 iulie 1947). O acţiune normală în orice stat civilizat, cum ar fi plecarea peste hotarele propriei ţări, a fost răstălmăcită şi incriminată ca trădare. Drept urmare, întregul Partid Naţional Ţărănesc a fost culpabilizat şi, la 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a deputaţilor PNŢ, iar la 25 iulie, Consiliul Politic al BPD a propus dizolvarea PNŢ.

La 29 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, a fost dizolvat Partidul Naţional Ţărănesc (a şaptea desfiinţare a partidului).

Între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, s-a desfăşurat primul proces intentat PNŢ. Pe banca acuzării au fost aduşi conducătorii partidului şi câţiva înalţi funcţionari din Ministerul de Externe: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Nicolae Penescu, Vasile Serdici, Ion Mocsonyi-Stârcea, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florian Roiu, Emil Lăzărescu, colonelul Ştefan Stoika, lt.col. Dumitru Stătescu, Radu Niculescu-Buzeşti. Au fost judecaţi în lipsă Grigore Niculescu-Buzeşti, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzianu. Unii avocaţi solicitaţi de acuzaţi au fost refuzaţi de instanţă, iar apărătorii din oficiu, dacă nu şi-au acuzat proprii clienţi, au cerut numai clemenţă şi circumstanţe atenuante. Cum nu exista vinovăţie penală, condamnările au fost stabilite în funcţie de personalitatea politică şi de dârzenia inculpaţilor (de la muncă silnică pe viaţă până la închisoare corecţională).

Au urmat zeci şi sute de procese înscenate, intentate în majoritate împotriva fruntaşilor naţional-ţărănişti, atât în Capitală, cât şi în ţară. Numărul proceselor a fost impresionant şi nu pot fi nici măcar enumerate într-o sinteză a istoriei partidului. Mare parte a membrilor PNŢ au fost arestaţi, condamnaţi penal sau pedepsiţi prin decizii administrative (vezi volumele lui Ioniţoiu editate de Maşina de scris).

Numărul celor care au murit în detenţie în închisorile din Sighet, Aiud, Galaţi, Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Dej, Caransebeş, Craiova, Oradea, Suceava, Râmnicul Sărat, Botoşani, Vaslui, în mine, la Canal, precum şi în satele din Bărăgan, de ordinul zecilor de mii, nu este încă precis cunoscut.

În paralel, printr-o propagandă fără scrupule a fost semănată invidia şi a fost cultivată ura. Moşierimea ereditară, cu tradiţie, şi gospodarii satelor au fost identificaţi, în mod intenţionat, cu cartoforii care îşi irosiseră averile în străinătate, cu arendaşii şi cămătarii odioşi, prin repetarea unor lozinci false. A fost anihilat orice fel de discernământ din judecata maselor, iar cei care obţinuseră, cu sacrificii, o poziţie socială mai bună erau identificaţi cu speculanţii şi escrocii. S-a ajuns ca bunăstarea, prin ea însăşi, să fie considerată o gravă vinovaţie.

Sub pavăza armatei sovietice „frăţeşti”, reformele comuniste s-au succedat într-un ritm vertiginos:

  • 11 iunie 1948 – naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport;
  • 3 noiembrie 1948 – naţionalizarea instituţiilor medico-sanitare şi a instituţiilor cinematografice;
  • 2 martie 1949 – foştii mari proprietari au fost deposedaţi şi de terenurile pe care le mai deţineau în virtutea Legii agrare din martie 1945, precum şi de cea mai mare parte a celorlalte bunuri; celor mai mulţi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu;
  • 3-5 martie 1949 – începutul colectivizării socialiste a agriculturii;
  • 2 aprilie 1949 – naţionalizarea farmaciilor şi laboratoarelor;
  • 20 aprilie 1950 – naţionalizarea locuinţelor. S-a „organizat” presa (citeşte cenzura), a fost introdus sistemul de colectare (forţată) a produselor agricole vegetale şi de stabilire centralizată şi de planificare a preţurilor.

Au fost introduse pedepsele administrative şi lagărele de muncă forţată, care au scutit autorităţile de a mai înscena procese, deoarece, în virtutea acestor măsuri „secrete”, aveau posibilitatea să priveze de libertate pe orice presupus adversar politic suspectat de a desfăşura activităţi contra regimului şi să-l interneze în condiţii precare de existenţă în lagăre de muncă obligatorie.

Până în aprilie 1962, desfăşurând întregul arsenal de „metode de convingere”, de la presiuni morale la ruina economică şi de la ameninţări până la crimă, PMR (PCR) a reuşit să realizeze spolierea ţăranilor prin colectivizare.

O mare parte a liderilor politici ai României interbelice, a vârfurilor intelectualităţii şi societăţii civile, adică tot ce fusese mai reprezentativ în clasa conducătoare a fost exterminată sau redusă la tăcere.

Genocidul început prin lichidarea vârfurilor politice şi sociale a fost extins asupra intelectualilor. Statul comunist a dirijat crima asupra generaţiilor viitoare prin discriminarea dreptului la învăţătura. Au fost eliminaţi din învăţământul superior 24.000 de studenţi. Obligaţi la condiţii de existenţă inferioare, descendenţii intelectualităţii şi ai celor înstăriţi prin muncă cinstită au fost aruncaţi, în cea mai mare parte, la periferia societăţii.

Aceasta a fost prima etapă a căii spre comunism: încurajarea dezordinii, răsturnarea valorilor umane, înşelarea naivilor, lichidarea temerarilor, docilizarea prin teamă şi ignoranţă a oamenilor.

Rezistenţa împotriva regimului comunist din România a însemnat reacţia de apărare a demnităţii naţionale împotriva jafurilor, arestărilor şi crimelor comise de ocupanţii sovietici şi de uneltele lor.

O componenta importantă a acestei rezistenţe a constituit-o lupta armată desfăşurată de anticomuniştii retraşi în munţi şi susţinuţi de localnici, luptă care a durat peste un deceniu. În această mişcare au fost implicaţi mii de oameni care au rezistat eroic atacurilor trupelor de securitate. În timp, aproape toţi luptătorii fie au căzut sub gloanţe, fie au fost prinşi, condamnaţi la moarte şi executaţi. Cei care i-au ajutat sau aprovizionat cu alimente şi îmbrăcăminte, dacă nu au fost executaţi, au primit pedepse grele, înfundând închisorile şi lagărele de exterminare.

Începând din 1955, situaţia în Europa s-a axat pe împărţirea politico-militară în două blocuri: Pactul Nord-Atlantic, al cărui conducător era SUA, şi Tratatul de la Varşovia, care se afla sub hegemonia de fier a Moscovei. Eşecul Revoluţiei maghiare din 1956 dovedea liderilor comunişti de la Bucureşti lipsa de interes a Pactului Nord-Atlantic faţă de evoluţia evenimentelor din spaţiul comunist al Europei. De altfel, după anul 1956, liderii de la Washington şi Moscova, iniţiau procesul destinderii care atenua virulenţa confruntării ideologice de la începutul „războiului rece”.

Ce au făcut în această perioadă naţional-ţărăniştii? Unde au fost? În ţară! În temniţe! În lagăre! În mine! La Canal! Cei mai mulţi au fost sacrificaţi pe altarul libertăţii şi credinţei strămoşeşti, s-au înfrăţit anonim cu pământul ţării, în morminte fără cruci. Cei rămaşi în viaţă, lipsiţi de mijloace de existenţă, au fost obligaţi să presteze, în cele mai multe cazuri, munci necalificate sau să aibă funcţii inferioare pregătirii şi capacităţii lor, şicanaţi de repetate concedieri şi anchete ale Securităţii.

După anii 1964-1965, regimul comunist şi-a schimbat tactica. Încrezător în reuşita operei, presupus încheiată, de dresare a indivizilor, la care participase din plin, Nicolae Ceauşescu, după ce a ocupat primul loc în ierarhia Partidului Comunist Român (1965), a încercat o politică de liberalizare „de tip comunist”. Astfel, a început o nouă etapă a tragediei poporului român sub teroarea comunistă.

Regimul dispunea de o Securitate numeroasă şi puternică, cu ramificaţii bine puse la punct în toate straturile societăţii, pentru a-şi permite această modificare tactică. Misiunea de supraveghere fusese, de altfel, substanţial uşurată prin diminuarea drastică a numărului celor care trebuiau urmăriţi. Afişarea unui naţionalism cu orientare moderată antirusă şi antisovietică a fost de natură să abată atenţia opiniei publice interne, să facă să încolţească speranţe care nu aveau să rodească niciodată, dar mai ales să atragă simpatia lumii libere şi să atenueze, şi prin aceasta, rezistenţa anticomunistă din ţară. S-a dezvoltat un nou tip de genocid, cel al personalităţii. Înfăptuirea sa a reclamat proliferarea inimaginabilă a Securităţii şi a reţelei de informatori.

Sub dictatura comunistă, membri şi simpatizanţi naţional-ţărănişti, supravieţuitori ai terorii din anii ‘50-60 au încercat să revigoreze Partidul Naţional Ţărănesc, în condiţii de clandestinitate. Ei au organizat întâlniri în grupuri mici, întâlniri urmate de cele mai multe ori de interogatorii şi declaraţii la Securitate. Sporadic, au apărut şi unele manifeste semnate de organizaţii ale partidului dizolvat oficial, dar nu desfiinţat în fapt.

După decretul de graţiere al deţinuţilor politici din 1964, o parte din membrii fostei clase politice, întemniţaţi între 1946-1964, au fost eliberaţi. Această măsură a fost luată din două considerente. În primul rând, de noua direcţionare a politicii externe de îndepărtare de linia impusă de la Kremlin şi orientarea spre strângerea relaţiilor, îndeosebi economice, cu Occidentul. În al doilea rând, conducerea PMR (PCR) era convinsă de ireversibilitatea evoluţiei socialismului de tip comunist, atât în România, cât şi pe plan mondial.

Speranţa democratizării regimului comunist a fost întărită de atitudinea pe care noul lider al PMR (PCR), Nicolae Ceauşescu, a afişat-o cu prilejul invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în august 1968. În timpul unui mare miting organizat la Bucureşti de către Secţia de propagandă a CC al PCR, Ceauşescu a condamnat procedeul iniţiat de Kremlin de a pune capăt, cu forţa, tendinţelor reformatoare ale comuniştilor din Cehoslovacia. Această atitudine a fost interpretată ca o încercare a lui Ceauşescu de a se desprinde de tutela Moscovei şi de a iniţia o nouă linie a politicii interne care tindea spre democratizare.

Evoluţia ulterioară a regimului comunist sub Ceauşescu a dovedit zădărnicia acestei speranţe. În locul democratizării aşteptate, Ceauşescu a instaurat cel mai dictatorial regim din tot spaţiul comunist sud-est european, cu excepţia, poate, a regimului din Albania. Concomitent cu acest proces intern, România strângea relaţiile economice şi politice cu Occidentul capitalist şi îndeosebi cu SUA. Punctul culminant l-a constituit turneul politic la Bucureşti al preşedintelui american Richard Nixon, în vara anului 1969, urmată apoi de aceea a succesorului acestuia, Gerald Ford. Aceste evenimente au fost interpretate de supravieţuitorii terorii comuniste din anii 1950-1960 ca semnele unei viitoare destinderi a vieţii politice din România, care să facă posibilă reactivarea, fie şi sub formă tolerată, a unor mari partide din perioada antebelică. Astfel, încă din 1969, emigraţia românească din SUA a adresat preşedintelui Richard Nixon, care se pregătea pentru vizita la Bucureşti, un memoriu prin care se cerea contactarea lui Corneliu Coposu de către oficialităţile care urmau să-l însoţească pe şeful executivului american. În emigraţia românească exista speranţa că fostul PNŢ putea fi reînfiinţat, devenind centrul renaşterii unei vieţi politice democratice în România.

Conducerea noului PNŢ urma să fie încredinţată lui Corneliu Coposu şi lui Ioan Hudiţă, foşti secretari generali adjuncţi. În exil, se contura formarea unei ramuri externe a PNŢ, sub conducerea lui Nicolae Penescu, ultimul secretar general al partidului lui Iuliu Maniu. Penescu era contestat de cercurile foştilor ţărănişti deoarece, cedând presiunilor Securităţii, depusese o mărturie defavorabilă lui Iuliu Maniu şi celorlalţi acuzaţi în timpul procesului din 29 octombrie – 11 noiembrie 1947. Nicolae Penescu a fost însă acceptat ca preşedinte al Uniunii Românilor Liberi, organizaţie a diasporei româneşti.

În octombrie 1970, a avut loc la Bucureşti prima reuniune a foştilor lideri ţărănişti în locuinţa lui Victor Anca, din str. Calomfirescu nr. 11. Întâlnirea a fost organizată de Corneliu Coposu şi Ioan Hudiţă, în colaborare cu Leonida Romanos, exilat român care lucra la un cotidian străin şi făcea o vizită în România. La întâlnire, prima care s-a organizat în clandestinitate după 1947, au participat: Ioan Bărbuş, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Alexandru Bratu, Niculae Ionescu Galbeni, Gheorghe Mocanu, Maria Achim, Ion Ovidiu Borcea, Victor Coconeţi. Erau toţi foşti deţinuţi politici şi se aflau încă sub supravegherea Securităţii. Tema discuţiei a fost situaţia lui Nicolae Penescu, aflat în exil, care avea pretenţia că reprezintă vechea conducere a PNŢ, fiindcă deţinuse cea mai importantă funcţie în partid, după Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Cei mai mulţi participanţi la consfătuirea secretă s-au opus ca Penescu să devină preşedintele PNŢ în exil şi clandestinitate, datorită poziţiei acestuia la procesul lui Maniu. În timpul discuţiilor, au fost abordate problemele situaţiei politice interne ale României, în contextul evoluţiei momentului istoric 1968-1970. Dovadă că Securitatea era informată despre adunarea din str. Calomfirescu o constituie pecheziţia la care a fost supus Leonida Romanos la aeroport, când se pregătea să se reîntoarcă în Occident. Leonida Romanos avea misiunea să ducă un mesaj din partea lui Corneliu Coposu lui Constantin Vişoianu, fostul secretar al generalului Rădescu, care în anii ‘50 întemeiase un comitet al românilor în exil. La percheziţia de la aeroport, Romanos, profitând de neatenţia ofiţerilor de securitate, a distrus mesajul. Evident, întâlnirea care a avut loc la domiciliul lui Victor Anca nu a rămas fără urmări, însă faţă de anii‘50-60, Securitatea îşi schimbase tactica. În locul arestării imediate, a fost aplicată supravegherea operativă. Pentru naţional-ţărănişti s-a creat în cadrul Securităţii statului o grupă operativă specială, împărţită în subunităţi care acţionau în fiecare judeţ, sub comanda colonelului Stan Nicolae.

În 1972, Securitatea a declanşat operaţiunea „Negura”, în cadrul căreia s-a alcătuit un plan de măsuri de ordin informativ, prin care cei suspectaţi că fac parte din PNŢ clandestin să intre sub supravegherea directă a Securităţii, fără a mai apela la organizaţiile politice ale PCR. În aceste condiţii, la 10 mai 1972, la locuinţa lui Victor Coconeţi din str. Arh. Burcuşi nr. 5, a avut loc o întâlnire secretă la care au luat parte Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Niculae Ionescu Galbeni, Ion Puiu şi Gheorghe Mocanu. Iniţiativa acestei miniconferinţe clandestine au avut-o Victor Coconeţi şi Niculae Ionescu Galbeni. În urma discuţiilor s-au luat următoarele hotărâri:

• Atitudinea PNŢ în privinţa politicii interne şi a perspectivelor politicii externe ale României, în cazul în care PNŢ ar fi fost solicitat de organismele europene să propună alte soluţii decât cele ale regimului comunist. Trebuie menţionat că în anul 1972 se pregăteau lucrările Conferinţei de cooperare în Europa, proiectată să aibă loc la Helsinki. Temele viitoarei Conferinţe se axau asupra respectării drepturilor omului de către regimurile statelor participante la Conferinţă. Ceauşescu dorea să aibă o contribuţie pozitivă la această întâlnire, de aceea orice represiune politică în interior urma să „strice” combinaţiile sale în politica externă.

• Organizarea întâlnirilor conspirative în diferite locuri pentru a înşela vigilenţa Securităţii. La fiecare întâlnire urmau să se discute una sau două teme referitoare la problema agrară şi a proprietăţii, la problema tineretului şi a educaţiei, problema economică, problemele politicii externe. Dezbaterile nu trebuiau să dureze mai mult de douăzeci de minute.

• La întrevederi urmau să participe, ca invitaţi, Alexandru Bratu şi Camil Demetrescu, iar Ioan Bărbuş şi Cicerone Ioniţoiu, deoarece aveau copii şi trebuia evitată periclitarea situaţiei lor familiale, urmau să fie informaţi despre cele discutate.

O a treia întâlnire s-a ţinut la 16 iunie 1972, la domiciliul lui Niculae Ionescu Galbeni din cartierul Drumul Taberei. În septembrie 1972, Niculae Ionescu Galbeni şi Victor Coconeţi au descoperit că sunt filaţi în mod intensiv de Securitate şi, de aceea, s-a luat hotărârea ca întâlnirile să fie suspendate pentru o perioadă.

În ianuarie 1973, cu ocazia funeraliilor lui Cezar Spineanu, membru de frunte al PNŢ, care au avut loc la Cimitirul Mănăstirii Cernica, participanţii au hotărât celebrarea Centenarului Iuliu Maniu şi comemorarea a douăzeci de ani de la moartea sa în temniţa de la Sighet. În acest scop, s-a hotărât organizarea unui parastas la o biserică catolică, ştiut fiind că Iuliu Maniu era de confesiune greco-catolică. Lipsa unui lăcaş de cult adecvat, din cauza interzicerii Bisericii Unite cu Roma de către regimul comunist (încă din 1949), l-a obligat pe Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu, să apeleze la un preot romano-catolic maghiar, care însă a refuzat să organizeze ceremonia. Securitatea a intervenit imediat. Rând pe rând, membrii PNŢ au fost convocaţi la interogatoriu, punându-li-se în vedere să nu mai întreprindă în viitor astfel de acţiuni. Ion Puiu a fost anchetat la Cluj, unde a confirmat existenţa unor întâlniri clandestine cu caracter politic. La Bucureşti, Victor Coconeţi a fost găsit zdrobit (la 28 februarie 1973) pe caldarâmul din curtea interioară a clădirii unde lucra într-un birou de proiectare de la etajul cinci. Moartea sa a fost oficial declarată ca sinucidere. Cauza nu a fost însă elucidată nici până astăzi. Este posibil să fi căzut victimă unui asasinat pus la cale de anchetatori sau, într-adevăr, să se fi sinucis din cauza presiunilor psihologice la care a fost supus în timpul interogatoriilor. Sfârşitul tragic al lui Victor Coconeţi nu a descurajat pe liderii ţărănişti în ceea ce priveşte activitatealor politică clandestină, dar i-a obligat la schimbarea tacticii. În locul întâlnirilor la unul din domiciliile participanţilor, a fost aleasă calea întâlnirilor în doi sau a întâlnirilor ocazionale.

În iunie 1973, cu ocazia înhumării la Cimitirul „Dămăroaia” a unui alt membru al PNŢ, Andrei Matrache, s-au întâlnit: Corneliu Coposu, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Niculae Ionescu Galbeni, Alexandru Bratu şi Ion Borcea. Securitatea era informată…

Începând din 6 iunie 1974, Direcţia a VI-a din cadrul Ministerului de interne declanşase acţiunea de urmărire penală „Himerele”, care consta în supravegherea şi anchetarea în stare de libertate a şapte lideri ţărănişti. Securitatea a alcătuit un plan de acţiune prin care se urmărea introducerea de informatori în cercurile de prieteni ai lui Ioan Bărbuş şi Cicerone Ioniţoiu, respectiv percheziţii repetate la domiciliul lui Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Niculae Ionescu Galbeni şi a celorlalţi.

Perioada anilor 1974-1977 a însemnat pentru liderii ţărănişti un nou val de represiune pe care Securitatea se străduia să-l ascundă cu mare grijă pentru a nu ajunge la urechile opiniei publice româneşti şi internaţionale. Fazele operaţiunii „Himera” s-au desfăşurat pe parcursul a doi ani.

În noiembrie 1974, Camil Demetrescu a fost arestat. Capetele de acuzare erau fragile, iar rechizitoriul procuraturii – pueril. În urma unei percheziţii la domiciliul lui Corneliu Coposu, fusese confiscat volumul „Şi a fost ora H” de Haralamb Zincă, autor al unor romane poliţişte şi de spionaj, volum a cărei acţiune se desfăşura în timpul actului de la 23 August 1944. Camil Demetrescu, participant activ la aceste evenimente, comentase pe marginile paginilor o serie de fapte descrise în mod fals în roman. Sentinţa pronunţată de tribunal a fost de zece ani de închisoare. Agitaţia făcută în Occident prin intermediul postului de radio „Europa Liberă” împotriva acestui abuz a modificat însă atitudinea autorităţilor comuniste de la Bucureşti. A primat dorinţa lui Ceauşescu de a face figură de şef de stat comunist „democrat şi liberal”. La scurt timp după proces şi condamnare, Camil Demetrescu a fost graţiat în urma unei cereri semnate în fals, la intervenţia expresă a Securităţii.

Pe 25 martie 1974, o altă acţiune a Securităţii avea loc împotriva lui Niculae Ionescu Galbeni căruia, la ordinul lt. col. Cekezi şi a maiorului Catană, i se introduseseră mijloace de ascultare în locuinţă.

În acelaşi an, în luna august, a fost arestat Alexandru Bratu, pe baza mărturiilor unor informatori, şi condamnat la zece ani de închisoare. A fost eliberat după doi ani (în 1977), la intervenţia autorităţilor americane. În aprilie 1977, Bratu a emigrat în Statele Unite.

Cu toate aceste măsuri represive ale Securităţii, activitatea politică în clandestinitate a ţărăniştilor a continuat şi după 1976. Printre aceste acţiuni se înscrie şi opoziţia făcută făţiş de Cicerone Ioniţoiu, care urma modelul dizidenţilor din spaţiul Europei comuniste. Acţiunile sale au debutat printr-un memoriu transmis lui Nicolae Ceauşescu, prin care solicita reparaţii morale şi materiale pentru foştii deţinuţi politici din perioada anilor 1950 – 1964. Neprimind răspuns, Cicerone Ioniţoiu a declarat greva foamei în sediul Comitetului Central al PCR, concomitent înaintând un memoriu Ambasadei SUA la Bucureşti şi trimiţând mai multe scrisori în Occident, prin Remus Radina. Autorităţile comuniste, în timpul unor interogatorii, l-au ameninţat cu internarea într-un azil psihiatric, metodă aplicată cu mult succes dizidenţilor sovietici de către KGB. În toată această perioadă, Cicerone Ioniţoiu păstra legătura cu ceilalţi lideri ţărănişti. Numeroase întrevederi le-a avut cu Corneliu Coposu care fusese anchetat de Securitate de aproximativ 175 de ori. Alte întrevederi Cicerone Ioniţoiu le-a avut cu Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni care, în 1977, fusese chemat la sediul Securităţii din Bucureşti, unde a fost bătut cu bestialitate, fiind apoi eliberat, fără interogatoriu şi fără nici o explicaţie. În anul 1979, Cicerone Ioniţoiu, la intervenţia preşedintelui Franţei Valery Giscard D’Estaing, a reuşit să emigreze în Franţa.

În anul 1981, la Paris, Cicerone Ioniţoiu a reorganizat PNŢ pe baze democratice, cu alegeri din doi în doi ani, la care putea să participe orice membru. A fost elaborat un program după linia tradiţională creată de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În scurt timp s-au înfiinţat secţii PNŢ, atât în rândurile diasporei româneşti din Europa Occidentală, cât şi din America. În ţară, nucleul PNŢ s-a concentrat în jurul lui Corneliu Coposu.

La 2 februarie 1987, Seniorul Corneliu Coposu a reuşit să se întâlnească la Bucureşti cu Jean Marie Daillet, vicepreşedintele Internaţionalei Creştin Democrate, solicitând înscrierea PNŢ în rândurile marii familii creştin democrate.

În contextul crizei generale a comunismului şi a destrămării accelerate a structurilor sale internaţionale create după al doilea război mondial, evenimentele din decembrie 1989 au marcat începutul unei noi etape istorice în devenirea poporului român, a României.

Prima acţiune politică de reactivare a PNŢ a fost lansarea manifestului „Apel către ţară” (22 decembrie 1989), semnat, printre alţii, de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni. Ulterior, s-a adoptat o declaraţie programatică în care se preciza că instaurarea democraţiei, a unei economii libere şi a libertăţii religioase reprezentau principalele obiective ale partidului.

La 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti a înregistrat prima cerere de înscriere a unui partid, aceea a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, noua titulatură a PNŢ, pusă în acord cu apartenenţa la Internaţionala Creştin Democrată. Corneliu Coposu a devenit preşedinte al PNŢCD.

În perspectiva alegerilor din 1990, Delegaţia Permanentă a partidului, întrunită la 6 aprilie 1990, a desemnat pe Ion Raţiu drept candidat la preşedinţia ţării. Câteva zile mai târziu, PNŢCD, PNL şi PSDR au dat o declaraţie comună prin care anunţau că vor colabora şi se vor sprijini reciproc în alegeri.

La alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990, PNŢCD a obţinut 2,56% din voturile pentru Adunarea Deputaţilor şi 2,50% din voturile pentru Senat (12 mandate de deputat şi unul de senator). Candidatul la preşedinţie al partidului, Ion Raţiu, a obţinut 617.007 voturi (4,29%).

În vara lui 1990, s-au reînfiinţat Departamentele de studii, doctrine şi programe ale partidului, coordonate de profesorul Gabriel Ţepelea, membru de onoare al Academiei Române, în cadrul cărora s-au publicat peste 200 de volume cu carater programatic, doctrinar şi istoric (subliniem traducerea „O Europă şi cealaltă” a lui Wilfied Martens, „Libertate sub semnul răspunderii – doctrina creştin-democrată germană”,„Iuliu Maniu în faţa istoriei”, „Ion Mihalache în faţa istoriei”, „Corneliu Coposu în faţa istoriei” etc.).

La iniţiativa lui Corneliu Coposu, PNŢCD a constituit la 15 decembrie 1990, alături de PNL, PSDR, UDMR şi PER, Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei (CNID), ale cărei obiective erau instaurarea democraţiei, adevărului, toleranţei, armoniei sociale, patriotismului autentic.

Primul Congres al PNŢCD (25–27 septembrie 1991) a adoptat Statutul şi Programul şi a desemnat conducerea. Preşedinte al partidului a fost ales Corneliu Coposu, prim-vicepreşedinte Ion Diaconescu, secretar general Valentin Gabrielescu, vicepreşedinţi Ion Raţiu, Gabriel Ţepelea, Cicerone Ioniţoiu, Ioan Bărbuş, Şerban Ghica.

La scurt timp după acest Congres, la 26 noiembrie 1991, PNŢCD a constituit, alături de formaţiunile membre ale CNID şi de formaţiunile civice din Forumul Democratic Antitotalitar, Convenţia Democratică din România (CDR), alianţă ce viza cucerirea puterii printr-o strategie comună la viitoarele alegeri locale şi legislative, prin participarea pe liste comune. PNŢCD s-a dovedit, în timp, componenta cea mai constantă a CDR, participând pe listele acestei alianţe la toate alegerile locale şi parlamentare până în 2004 (PNL şi UDMR s-au retras în 1992; PNL a revenit în CDR înaintea alegerilor din anul 1996, dar s-a retras din nou în 2000).

La alegerile legislative din 27 septembrie 1992, ca urmare a rezultatelor obţinute de CDR (peste 20%), PNŢCD a trimis în Parlament 41 deputaţi şi 21 senatori, devenind cel mai puternic partid din opoziţie.

Congresul al II-lea al PNŢCD (19-21 ianuarie 1996) a ales ca preşedinte, în urma trecerii în eternitate a lui Corneliu Coposu (11 noiembrie 1995), pe Ion Diaconescu, care a obţinut 539 de voturi faţă de cele 151 ale contracandidatului său, Ion Raţiu. Delegaţia Permanentă a ales noile structuri naţionale de conducere: Biroul de Conducere, Coordonare şi Control (BCCC) şi Comitetul de Conducere. Alături de Ion Diaconescu, din BCCC mai făceau parte: Gabriel Ţepelea – prim-vicepreşedinte, Radu Vasile – secretar general, Niculae Ionescu Galbeni, Ion Raţiu, Mircea Ciumara, Vasile Lupu, Ulm Spineanu, Remus Opriş, Mircea Popa-Zlatna, Sorin Lepşa – vicepreşedinţi. Congresul a adoptat programul politic şi o rezoluţie privind viitoarea strategie politică a partidului.

Alegerile locale din iunie 1996 au adus CDR rezultate foarte bune, ce anunţau câştigarea puterii la alegerile legislative din toamna aceluiaşi an. Candidatul CDR, Victor Ciorbea, propus de PNŢCD, a câştigat Primăria Capitalei în faţa contracandidatului din partea PDSR, Ilie Năstase.

În vederea stabilirii listelor electorale ale CDR pentru alegerile legislative din noiembrie 1996, au fost luate în consideraţie rezultatele alegerilor locale şi cele ale sondajelor de opinie comandate pentru a stabili forţa electorală a partidelor membre ale alianţei. Astfel, trei sondaje au stabilit că PNŢCD se bucura de cea mai mare popularitate, fiind urmat la o distanţă de 20 – 30% de PNL (revenit în Convenţie în decembrie 1994): două din cele trei sondaje acordau o popularitate de aproximativ 50% pentru PNŢCD, în cadrul CDR.

La alegerile legislative din 3 noiembrie 1996, CDR a obţinut 30,17% din voturile pentru Camera Deputaţilor şi 30,70% din cele pentru Senat, plasându-se pe primul loc. PNŢCD, cel mai puternic partid din Convenţie, a trimis în Parlament 83 deputaţi şi 27 senatori.

În guvernul de coaliţie CDR-USD-UDMR, pe baza algoritmului negociat, PNŢCD a deţinut postul de premier – prin Victor Ciorbea – şi cele mai multe ministere.

În urma demisiei premierului Victor Ciorbea şi a Guvernului (15 aprilie 1998), urmărindu-se menţinerea coaliţiei de guvernământ, ameninţată de plecarea Partidului Democrat (PD), PNŢCD a desemnat un nou premier, în persoana lui Radu Vasile.

La 13 decembrie 1999, BCCC al PNŢCD a retras sprijinul politic premierului Radu Vasile, acesta fiind ulterior exclus din partid (27 decembrie 1999).

La 21 decembrie 1999, Parlamentul a acordat votul de încredere unui nou guvern, condus de Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale. Renunţând la funcţia de premier în favoarea unui independent, PNŢCD a păstrat ministerele deţinute anterior şi a obţinut şefia Consiliului Economic, organism nou înfiinţat, cu rolul de a coordona activitatea ministerelor economice.

Delegaţia Permanentă întrunită la 28-30 ianuarie 2000 a stabilit strategia partidului pentru alegerilor locale, a adus modificări Statutului (BCCC a devenit Birou Naţional de Conducere -BNC) şi a operat schimbări în conducere: Ioan Avram Mureşan – prim-vicepreşedinte, Remus Opriş – secretar general, Tănase Barde, Gheorghe Ciuhandu, Mircea Ciumara, Constantin Dudu Ionescu, Niculae Ionescu Galbeni, Vasile Lupu, Vlad Roşca, Radu Sârbu – vicepreşedinţi.

La începutul anului 2000, s-au purtat discuţii cu PNL pentru revizuirea protocolului CDR. La 18 februarie 2000 s-au semnat două protocoale care prevedeau participarea celor două partide pe liste separate la primul tur de scrutin al alegerilor locale (cu sprijin reciproc în turul secund) şi participarea pe liste comune la alegerile parlamentare, cu sprijinirea unui candidat comun la prezidenţiale. Totodată, s-a convenit ca în baza rezultatelor la alegerile locale şi ale sondajelor de opinie, se va hotărî care dintre cele două partide să deţină preşedinţia alianţei.

Rezultatele modeste înregistrate de CDR la alegerile locale din iunie 2000 (10,10% din voturile pentru primari, 7,27% din cele pentru Consiliile Judeţene) şi nerevenirea liberalilor în alianţă au determinat conducerea PNŢCD să caute o nouă formulă politică pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2000. Astfel, a luat naştere Convenţia Democrată Română – 2000, o alianţă care a reunit la 7 august 2000 Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD) şi Federaţia Ecologistă din România (FER), cărora li s-au adăugat Partidul Moldovenilor (PM), la 17 august, şi Alianţa Naţională Creştin Democrată (ANCD), la 20 august.

În absenţa unui candidat propriu la preşedinţie şi a renunţării preşedintelui Emil Constantinescu de a mai candida pentru un nou mandat, PNŢCD şi CDR-2000 au susţinut candidatura premierului independent Mugur Isărescu.

Este un fapt de notorietate că între anii 1996 şi 2000, PNŢCD a guvernat România, după 63 de ani de opoziţie, într-o coaliţie pornită pe calea reformelor, alături de partide ca PNL, PD, UDMR, cu doctrine deosebite faţă de doctrina sa. Interesele de partid în cadrul coaliţiei au fost deosebit de puternice încât s-au produs blocaje decizionale, cu efecte negative asupra procesului de reformă. Cu toate acestea, guvernarea coaliţiei a reprezentat o cotitură fundamentală în evoluţia vieţii politice româneşti, după anii comunismului. În politica internă au fost luate măsuri de reformă economică şi socială, s-a creat cadrul legislativ şi instituţional care să situeze România la nivelul ţărilor occidentale, adoptând şi respectând valorile acestora, făcându-se imposibilă revenirea la un regim comunist. De asemenea, în politica externă s-a produs o orientare sinceră şi hotărâtă de integrare în structurile europene şi euroatlantice.

PNŢCD a fost constrâns la compromisuri, devenind atât victima propriilor greşeli cât şi, mai ales, ale greşelilor partenerilor de guvernare, nereuşind să împlinească pe deplin aşteptările oamenilor.

PNŢCD a fost singurul partid din coaliţie care şi-a asumat guvernarea 1996–2000, cu reuşitele şi neîmplinirile ei.

Alegerile legislative din 26 noiembrie 2000 au demonstrat că popularitatea coaliţiei, implicit a partidelor componente, s-a erodat progresiv în timpul exercitării guvernării. Rezultatele alegerilor pentru CDR-2000 s-au situat sub pragul electoral prevăzut la alianţe: 5,04% la Camera Deputaţilor şi 5,29% la Senat.

Ca urmare a eşecului, la 27 noiembrie 2000, conducerea PNŢCD şi-a anunţat demisia colectivă, asumându-şi astfel responsabilitatea. Conducerea interimară a fost asigurată de Forul Tranzitoriu de Conducere care, întrunit la 2 decembrie 2000, a desemnat un Birou Interimar de Conducere. Din acest organism, însărcinat cu organizarea unui nou congres în luna ianuarie 2001, au făcut parte Constantin Dudu Ionescu (coordonator), Vasile Lupu, Remus Opriş, Bogdan Piţigoi şi Radu Sârbu.

Congresul al III-lea al PNŢCD (19-21 ianuarie 2001) a ales pe Ion Diaconescu în calitate de preşedinte de onoare al PNŢCD şi pe Andrei Marga, preşedintele partidului. Alegerea preşedintelui s-a făcut în urma modificării Statutului, în prima zi a Congresului, în sensul eliminării condiţiei unei vechimi de minim cinci ani în partid pentru candidaţii la preşedinţie. Preşedinte al partidului a devenit Andrei Marga, prim-vicepreşedinte a fost ales Vasile Lupu, secretar general – Călin Cătălin Chiriţă, iar în BNC au fost aleşi ca vicepreşedinţi Şerban Bubenek, Ion Caramitru, Gheorghe Ciuhandu, Constantin Dudu Ionescu, Ioan Avram Mureşan, Nicolae Noica, Irinel Popescu şi Radu Sârbu. Noul preşedinte şi-a propus reformarea partidului şi restabilirea popularităţii lui.

Imediat după Congres a început elaborarea unui nou Statut şi a unui nou Program, adaptate schimbărilor intervenite în partid. Între acţiunile menite să promoveze ideologia creştin-democrată s-au numărat înfiinţarea, la iniţiativa lui Constantin Dudu Ionescu, a Institutului de Studii Creştin Democrate (14 februarie 2001) şi relansarea ziarului de
partid „Dreptatea” (22 mai 2001).

La începutul lunii mai 2001, Andrei Marga a solicitat foştilor demnitari ţărănişti cu imagine nefavorabilă în timpul guvernării să renunţe la funcţiile de conducere pentru a nu afecta imaginea partidului. Apelul său nu a fost urmat de nici un fost demnitar.

Comitetul de Conducere, reunit la 2 iunie 2001, a decis în unanimitate comasarea prin absorbţie a ANCD (condus de Victor Ciorbea), a adoptat Programul „Acţiunea românească în unitate europeană” şi un nou Statut. Acest început de reformă a partidului a fost întrerupt de demisia lui Andrei Marga din funcţia de preşedinte (transmisă prin fax la 6 iulie 2001), motivată de imposibilitatea colaborării cu membrii BNC care se opuneau deciziilor sale, adesea dictatoriale. Actul său a dat naştere celei mai mari crize din istoria post-decembristă a partidului. Conform Statutului, conducerea interimară a partidului revenea fie prim-vicepreşedintelui Vasile Lupu, fie preşedintelui Comitetului Naţional de Conducere Victor Ciorbea. Delegaţia Permanentă, întrunită de urgenţă a doua zi, a ales ca preşedinte interimar pe Victor Ciorbea şi a suspendat din funcţiile de conducere pe Vasile Lupu – prim-vicepreşedinte şi pe Călin Cătălin Chiriţă – secretar general. Aceste hotărâri nu au fost recunoscute de gruparea condusă de Vasile Lupu şi Călin Cătălin Chiriţă, care a anunţat convocarea unui congres extraordinar la 17 august 2001.

PNŢCD, condus de Victor Ciorbea, a organizat la 14 august 2001 Congresul extraordinar care, pe baza moţiunii „Forţa Unităţii”, a ales pe Victor Ciorbea preşedinte al partidului (cu 431 voturi din 438). Congresul a anulat toate hotărârile luate începând cu Congresul din ianuarie 2001 şi a validat excluderea din partid a celor din gruparea Lupu-Chiriţă. În Biroul Naţional de Conducere au fost aleşi Constantin Dudu Ionescu – secretar general şi Şerban Bubenek, Ion Caramitru, Gheorghe Ciuhandu, Cornelia Coroian-Stoicescu, Alexandru Herlea, Dorin Mihai, Teodor Morariu, Ioan Avram Mureşan, Nicolae Noica, Remus Opriş, Irinel Popescu, Radu Sârbu şi Gheorghe Vâlceanu – vicepreşedinţi.

Congresul din 17-19 august 2001, convocat de Vasile Lupu şi Călin Cătălin Chiriţă, a adoptat decizia constituirii unui Comitet de Iniţiativă pentru formarea unui nou partid creştin-democrat, fără a renunţa însă la lupta pentru PNŢCD.

La 30 septembrie 2001, PNŢCD a convocat un Congres extraordinar pentru aniversarea a 75 de ani de la înfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, prilej de reconfirmare a hotărârilor şi alegerilor din 14 august. Abia la 8 martie 2002, instanţele judecătoreşti au dat câştig de cauză PNŢCD faţă de gruparea Lupu – Chiriţă care, între timp, a constituit Partidul Popular Creştin (PPC).

Anul 2002 marchează încercarea partidului de a reveni în prim-planul scenei politice româneşti. Astfel la 18 februarie, PNŢCD a organizat o masă rotundă cu tema „Analiza actului de guvernare 2001 – un an ratat pentru România”, cea mai amplă şi coerentă analiză a guvernării PSD făcută de vreun partid politic (coordonator: Virgil Petrescu, director coordonator al Departamentelor de Politici, Programe şi Doctrină).

La 24 iulie 2002, Biroul Naţional de Conducere a hotărât delegarea atribuţiilor sale preşedintelui Victor Ciorbea, iar trei zile mai târziu, Delegaţia Permanentă Naţională a aprobat echipa propusă de preşedinte, devenită Consiliu Permanent de Conducere (CPC). Această echipă a preluat toate atribuţiile Biroului Naţional de Conducere, ale Secretariatului General şi ale departamentelor partidului pentru o perioadă de un an. CPC a avut mandatul de a pune în aplicare un plan de acţiuni pentru accelerarea relansării partidului ca alternativă creştin-democrată la guvernarea PSD.

La 31 august 2002 a fost lansată o declaraţie de principii („Noua Politică”), pe baza căreia s-a elaborat noul program politic al PNŢCD. Această declaraţie prevedea, ca unul din obiectivele centrale ale partidului, lupta împotriva sărăciei şi a corupţiei.

La 21 septembrie 2002, PNŢCD a organizat în Capitală o demonstraţie (aproximativ 6.000 – 8.000 de participanţi), având drept scop strângerea semnăturilor pentru propria iniţiativă legislativă privind declararea şi controlul averii demnitarilor.

La 21 noiembrie 2002, a avut loc la Cercul Militar Naţional „Întâlnirea prietenească cu intelectualitatea” – întâlnire a conducerii PNŢCD cu lideri de opinie, oameni de cultură, artă, muzicieni, analişti politici, scriitori, actori – exponenţi de marcă ai vieţii culturale şi ştiinţifice – lideri ai altor formaţiuni politice etc.

La 20 decembrie 2002, s-au desfăşurat, la Bucureşti, lucrările „Forumului agricultorilor”, în prezenţa lui Wim van Velzen, vice-preşedinte al PPE, prilej cu care au fost prezentate documente vizând politica agrară şi rurală a PNŢCD.

În ianuarie 2003 au fost cooptaţi în BNC al PNŢCD preşedintele AFDPR Constantin Ticu Dumitrescu (revenit în partid), prof. univ. dr. Virgil Petrescu şi criticul literar Alex Ştefănescu, iar la 16 februarie 2003 a avut loc, în Bucureşti, sesiunea de comunicări „2003 – Anul comemorativ Iuliu Maniu – Ion Mihalache”

La 3 martie 2003, PNŢCD a organizat masa rotundă „Anul 2002, anul sărăciei şi al corupţiei”, care a avut ca scop analiza generală şi sectorială a guvernării PSD în anul 2002, o radiografiere critică a situaţiei economico-sociale a României (coordonator: Virgil Petrescu, vicepreşedinte al PNŢCD şi director coordonator al Departamentelor de Politici, Programe şi Doctrine). De subliniat faptul că, începând din 2001 şi până în 2004, Departamentele de Politici, Programe şi Doctrine au editat peste 27 de buletine de informaţie internă („INFO-PNŢCD”), precum şi alte materiale politice şi electorale.

În conformitate cu Legea partidelor politice nr.14 din 9 ianuarie 2003, PNŢCD a depus printre primele partide politice cererea de reînregistrare însoţită de documentele legale. S-au prezentat liste cu un număr de 56.163 de membri fondatori, reprezentând 39 judeţe ale ţării. În şedinţa publică din 26 mai 2003, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, prin Decizia Civilă nr.11, decizie rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr.1667/30.07.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus reînregistrarea PNŢCD în Registrul special al partidelor politice.

La 9 septembrie 2003, s-a reunit Biroul Naţional de Conducere al partidului, care şi-a reintrat în atribuţii o dată cu încetarea mandatului Consiliului Permanent de Conducere.

La 29-30 noiembrie 2003, au avut loc reuniunile Biroului Naţional de Conducere, Delegaţiei Permanente şi Comitetului Naţional de Conducere, prilej cu care s-au operat modificări în structura BNC: Constantin Ticu Dumitrescu a fost ales prim-vicepreşedinte al partidului, Gheorghe Ciuhandu – preşedinte al Comitetului Naţional de Conducere, Ion Caramitru – preşedinte al Delegaţiei Permanente Naţionale şi Teodor Morariu – secretar general (funcţia devenind vacantă prin plecarea din partid a lui Constantin Dudu Ionescu). Totodată, Comitetul Naţional de Conducere a hotărât înfiinţarea Prezidiului de Onoare al partidului, alcătuit din preşedintele de onoare Ion Diaconescu şi din doamnele Doina Cornea şi Rodica Coposu. CNC a aprobat strategia partidului pentru alegerile locale din 2004, care prevedea ca obiectiv cel puţin 7,5% voturi şi un număr de minim 200 de primari.

Din păcate, anii 2003 şi următorii nu au adus mult aşteptata relansare a PNŢCD pe scena politică românească, iar rezultatele partidului la alegerile locale din 2004 (cu excepţia Timişoarei, unde Gheorghe Ciuhandu a câştigat pentru a treia oară primăria din primul tur) au fost sub aşteptări: 35 de primari -1,08%, 6 consilieri judeţeni – 0,42% (toţi în judeţul Timiş) cu 1,96% voturi şi 674 consilieri locali – 1,68% cu 2,27% voturi.

Drept urmare, preşedintele Victor Ciorbea şi-a prezentat demisia, iar Congresul extraordinar din 7 august 2004 a ales o nouă conducere a partidului: preşedinte – Gheorghe Ciuhandu, preşedintele Comitetului Naţional de Conducere – Adrian Orza, preşedintele Delegaţiei Permanente Naţionale – Ion Caramitru, secretar general – Marius Anghel, vicepreşedinţi – Cornel Boiangiu, Voicu Bora, Şerban Bubenek, Andrei Dimitriu, Corneliu Furtună, Mihai Marinescu, Virgil Petrescu, Marius Popovici, Zoe Rădulescu, Viorel Sasca, Liviu Scarlat, Alex Ştefănescu.

Tratativele de fuziune cu Acţiunea Populară (gândită în ideea de a nu dispersa voturile creştin-democraţilor) nu s-au concretizat, astfel încât PNŢCD s-a prezentat în alegerile parlamentare sub propria siglă, pentru prima oară după scrutinul din anul 1990. Cu toată remarcabila campanie electorală a lui Gheorghe Ciuhandu, în calitate de candidat al partidului la preşedinţia României, ca şi a altor candidaţi pentru parlament, rezultatele din noiembrie 2004 au fost sub pragul electoral. S-a văzut extrem de clar că electoratul nu mai doreşte să voteze un partid (PNŢCD) a cărui imagine a fost erodată, chiar dacă pe nedrept, în ultimii ani, nici să acorde votul altor formaţiuni care se revendică a fi de factură creştin-democrată sau populară, mergând pe ideea votului „util”, promovată de Alianţa „Dreptate şi Adevăr” (DA).

La sfârşitul lui 2004 şi începutul anului 2005 s-au purtat tratative de reunificare a creştin-democraţiei din România. La 3 martie 2005, s-a semnat protocolul de unificare dintre PNŢCD şi Uniunea pentru Reconstrucţia României (URR). Câteva zile mai târziu, la 6 martie 2005, a avut loc Congresul comun extraordinar al celor două partide care a decis comasarea prin absorbţie a URR în noul partid, Partidul Popular Creştin Democrat – PPCD (PNŢCD), noua denumire a PNŢCD adoptată cu o zi mai devreme.

Congresul extraordinar din 6 martie 2005 a adoptat Programul politic şi Statutul, alegând şi noua conducere a partidului: preşedinte – Gheorghe Ciuhandu, prim-vicepreşedinte – Şerban Bubenek, preşedintele Comitetului Naţional de Conducere – Marian Petre Miluţ, secretar general – Adrian Pop, vicepreşedinţi – Cosmin Alexandru, Ion Caramitru, Claudiu Cristea, Andrei Dimitriu, Mihai Marinescu, Adrian Orza, Virgil Petrescu, Şerban Rădulescu, Zoe Rădulescu, Viorel Sasca, Crinu Şandru.

La 2 iunie 2005, în faţa a peste 100 de reprezentanţi ai Partidului Popular European, reuniţi la Bucureşti, PPCD (PNŢCD) a făcut o propunere de unificare a tuturor forţelor politice de centru-dreapta într-un proiect federativ, astfel încât, în alegeri, acestea să se regăsească pe liste comune, cu un program comun, dar păstrându-şi fiecare identitatea. Solicitarea nu a primit nici un răspuns.

În toamna anului 2006, Comitetul Naţional de Conducere a hotărât păstrarea numelui partidului – PNŢCD -, iar la 21 ianuarie 2007, Congresul Extraordinar a ales o nouă echipă de conducere şi a aprobat “Programul politic postaderare al PNŢCD”.

Preşedintele nou ales a fost Marian Petre Miluţ. Din Biroul Naţional de Conducere au făcut parte: Aurelian Pavelescu – prim-vicepreşedinte, Gheorghe Ciuhandu – preşedinte CNC, Adrian Ghiţă – secretar general şi vicepreşedinţi: Virgil Petrescu, Andrei Dimitriu, Radu Munteanu, Claudiu Cristea, Vasile Lupu, Zoea Rădulescu şi Marius Popovici.

La scurtă vreme după alegerea sa, Marian Petre Miluţ a început o decapitare fără precedent a conducerilor organizaţiilor care îi erau ostile şi a exclus din partid sau a suspendat din funcţie numeroşi membri marcanţi ai PNŢCD. Şerban Rădulescu, Radu Sârbu, Gheorghe Ciuhandu, etc. La aceste excluderi, organizaţiile judeţene şi membrii CNC au reacţionat, organizând un Congres Extraordinar.

În ziua de 24 august 2008, în Sala „Mihail Jora” a Societăţii Române de Radiodifuziune, a avut loc Congresul Extraordinar al PNŢCD, convocat statutar de 28 de organizaţii judeţene şi de sector. Preşedinte al PNŢCD a fost ales domnul Radu Sârbu, iar Biroul Naţional de conducere are următoarea componenţă: Dorel Năsui – Primvicepreşedinte, Gheorghe Ciuhandu – Preşedinte CNC, Alexandru Popescu – Secretar General, Ion Caramitru, Alexandru Herlea, Adrian Ghiţă, Virgil Petrescu, Andrei Dimitriu, Mihai Grigoriu, Radu Rizescu – Vicepreşedinţi.

Sursa. PNTCD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: