Comunicat al presedintelui PNTCD

Aşa zisul „congres al PNŢCD”, convocat şi organizat de Aurelian Pavelescu, este nul de drept şi nu va avea altă consecinţă decât prelungirea proceselor în care Marian Miluţ a târât partidul. Începând să piardă în instanţă – în ciuda sprijinului preşedintelui Băsescu – Miluţ s-a retras. „Ştafeta” a fost însă preluată de Aurelian Pavelescu. Nimeni nu a făcut parte din mai multe partide decât Aurelian Pavelescu, care vrea acum să confişte PNŢCD, pentru a-l tranzacţiona în interes personal.

Împotriva PNŢCD se poartă o luptă, care are ca scop recuperarea culoarului creştin democrat în viaţa politică românească. Câtă vreme există PNŢCD, chiar la o cotă de 2% în preferinţele electoratului, nimeni nu va crede că un alt partid reprezintă creştin democraţia în România. Ultimele atacuri la adresa noastră vin dinspre Traian Băsescu şi PDL, care se pregăteşte să-şi schimbe din nou denumirea, doctrina şi echipa de conducere, în speranţa că va reuşi să înşele electoratul; după PCR/FSN/PD/PDL, ar urma ceva cu CD.

Deşi, de-a lungul celor douăzeci de ani de la reînfiinţarea sa, a fost manipulat şi dezbinat prin infiltraţi, PNŢCD a supravieţuit, reuşind să rămână consecvent principiilor, valorilor şi tradiţiilor sale şi oferind permanent soluţii corecte şi morale problemelor cu care se confruntă românii şi România.

Vom învinge şi de această dată, iar PNŢCD va reveni în prim planul scenei politice naţionale!

Radu Sârbu

Preşedintele PNŢCD

 

 

Bucureşti, 17 iulie 2010

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Anunțuri

Carol I al Romaniei

Material preluat de pe portalul: Barbatul Secolului 21

Carol_I_of_Romania

Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen — (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen – 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. În perioada sa au fost construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv Bucureşti. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termina cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc.

Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat şi de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.

Ion Brătianu (Presedintele PNL) a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României.

Carol_I

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puţin amical că va fi nevoit să pupe “papucul Sultanului”, fapt în sine care a fost ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia). După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până la podul Mogoşoaiei.

P80_Carol_I

Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză:

===>“Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială“.<===

Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Imediat după sosirea în ţară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831.

Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituţionalizării obligaţiilor faţă de Poartă), acţiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă.

Articolul 82 specifica: “Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.

Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteţă regală”. Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 15 mai 1881.

Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane.

carol-i-1

În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.

În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a iîntâmpinat anumite dificultati in obţinerea recunoaşterii independenţei, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o ţară independentă, unde i-a fost impus României un “schimb”, astfel Cadrilaterul intra în componenţa statului Român, dar era cedat sudul Basarabiei(mai exact judeţele: Cahul, Bolgrad şi Ismail). Marile Puteri, nemulţumite de privilegiile obţinute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878,unde delegţia română nu a fost primită iniţial, ea fiind primită după ce delegaţia condusă I.C. Brătianu, a consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de “Sublima Poartă,” dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuşi independenţa a fost recunoscută dupa acceptarea “schimbului” de la San-Stefano şi modificarea articolului 7 din Constituţie, care până în acel moment prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea relativei “şubrezimi” şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independenţă, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern şi internaţional a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin “pactul de familie” incheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau suucesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, intrucat exista o legatura de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.

portret-carol-i

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.
Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul până în martie. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea puterilor centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German.

A fost convocată o întrunire de urgenţă a membrilor guvernului unde Carol le-a comunicat acestora existenţa tratatului şi şi-a exprimat dorinţa sa. A întâmpinat o opoziţie crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influenţa soţiei sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.
Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania, pentru a-şi găsi o mireasă. În final, a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied (3 noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma pierderii unicului copil.Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni.

001 Carol I la Plevna

Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soţia lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influenţeze pe prinţ ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituţiei române, însă, nu avea voie să ia de soţie o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soţie pe Maria.

După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituţional.

Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiţii. El a fost fiul Iosefinei şi al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine şi de punctualitate. Firea prinţului era în contrast cu ţara ce i-a fost dat s-o conducă, „ţară lipsită de măsură şi mereu în schimbare”. El a reuşit să conducă ţara nu prin îngâmfare ci prin multă înţelepciune şi obiectivitate.

Carol I a fost căsătorit cu Elisabeta-Paulina-Otilia-Luiza principesă de Wied, „harnică, iubitoare de oameni, cultă şi talentată”. Se spune că după o convorbire care nu a ţinut mai mult de o oră, prinţul a cerut-o de soţie şi în aceeaşi zi s-a întors ca logodnic al ei. Elisabeta a primit o educaţie aleasă de la profesori foarte buni. Ea ştia să vorbească limba franceză, engleză, italiană, suedeză, română.

Domnii români au fost aleşi până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre acestia se considerau pe aceeaşi treaptă socială cu prinţul Carol I. El a trebuit să-i facă să înţeleagă că tocmai prin naşterea sa, el stă mai presus de supuşii săi. Principalul scop al Prinţului a fost să pună pe picioare ţara, care întâmpina dificultăţi în mai toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor şi să realizeze ce este mai bine pentru ţară.

 Carol I

În mai 1877, Carol I a comandat personal armata română de la Calafat împotriva redutelor turceşti de peste Dunăre, de pe afetul unui tun de asalt. Când unul din proiectilele artileriei turceşti a căzut mai aproape de rege, un soldat a sărit să-i scoată fitilul pentru a impiedica explozia dar ajungând prea târziu, inevitabilul s-a produs iar soldatul a fost sfârtecat de schije. Atunci Carol ar fi exclamat: “Asta-i muzica ce-mi place”.
Coroana regilor Romaniei era fabricată dintr-o ţeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coşbuc a descris-o în volumul „Coroana de Oţel”.

Sculptorul croat Ivan Meštrović a executat statuia ecvestră a regelui care a fost amplasată în faţa Bibliotecii Universitare Române. Din notaţiile contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de comunişti, unii istorici susţin că ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Sunt şanse ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmaşilor lui Meštrović .

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

„Dreapta românească”: pozitia si rolul Partidului National Liberal

Foto: Titus Maiorescu

Vă invităm marţi, 20 iulie, de la ora 19, pe strada Fildeşului, nr. 2, la dezbaterea ” Dreapta românească”, prin care vrem să înţelegem poziţia si rolul Partidului Naţional Liberal in istoria României.

Distinşi înaintaşi ai PNL sau personalităţi din rândurile societăţii civile vor încerca să atingă şi să aprofundeze momentele cele mai importante din viaţa Partidului Naţional Liberal.

Printre aceştia se vor număra:

Varujan Vosganian, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din Romania,

profesorul Ursache de la Academia de Studii Economice şi

distinsul director al anticariatului Brătianu, Lucreţiu Tudoroiu.

Vă aşteptăm să înţelegem împreună poziţia celui mai puternic partid din istoria României.

Cu drag,
Alexandru Marin,
copilul democraţiei
alexandrumarin.wordpress.com

Dreapta romaneasca – Repere Istorice

Istoria moderna a Romaniei cunoste in perioada 1848, de la prima emanicipare a burgheziei romane, pana la instaurarea comunismului exact 100 de ani mai tarziu, mai multe formatiuni de dreapta.

Atat in Moldova, cat si Tara Romaneasca se etaleaza Partidul Conservator si Partidul National Liberal.

Partidul Conservator sa constituit in 1880, din fuziunea grupurilor parlamentare conservatoare. In sanul miscarii conservatoare se remarca grupul literar-filosofiz „Junimea”, din care enumar: P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Gr. Tausan. Partidul Conservator avea sa guverneze in alternanta cu Partidul National Liberal, Regatul Romaniei pana la Marea Unire in 1918.  In noul mileniu conservtorii romani au fost condusi de Titus Maiorescu.

Din sanul Partidului Conservator se naste o alta grupare de dreapta: Partidul Poporului, formatiune fondata in 1918 si condusa de Generalul Averescu. Din tranşeele Primului Razboi Mondial, generalul Averescu va intra în viaţa politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru.

Partidul Naţional Român (numit şi Partida Naţională) a fost partidul politic care a reprezentat interesele naţiunii române din Transilvania, în perioada dualismului austro-ungar. Până la conferinţa de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 au activat două partide naţionale: PNR din Banat şi Ungaria şi PNR din Transilvania, ambele fondate in 1867.

Împreună cu Partidul Social-Democrat din Transilvania şi Banat a organizat Adunarea Naţională din 1918 de la Alba Iulia, prin care Transilvania s-a unit cu România.

În zilele de 1920 noiembrie 1922 s-a hotărât fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Conservator-Democrat, moment odată cu care sediul central al partidului s-a mutat de la Cluj la Bucureşti.

În cursul anului 1923, Partidul Naţional a încheiat un prim acord de colaborare cu Partidul Ţărănesc, pe baza căruia cele mai mari partide din opoziţie de la acel moment constituiau Opoziţia Unită, în scopul de a forma un front comun de luptă împotriva guvernării liberale.

În cele din urmă, noile tratative desfăşurate în perioada aprilie – septembrie 1926 au fost încununate cu succes, ajungându-se la semnarea unui nou acord de fuziune între Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

La 10 octombrie 1926 s-a desfăşurat la Bucureşti, în sala „Transilvania” congresul Partidului Naţional, care a aprobat fuziunea „cu aclamaţii”, constituindu-se astfel Partidul Naţional-Ţărănesc.

Dreapta romana a intrat in martie 2010 intr-o noua epoca. Platforma-program al PNL cumuleaza si integreaza curentele contemporane de dreapta (liberalism, crestindemocratie, conservatorism) intr-un singur partid politic. Astfel bateria doctrinara a PNL se cumuleaza din programele si platformele doctrinare ale partidelor istorice de dreapta: Partidul Conservator 1880-1918, Partidul Poporului 1918-1938 si ale formatiuniilor de dreapta fuzionate prin absorbtie in PNL: Partidul Taranesc Progresist (fuzionat prin comasare in iulie 1992) Noul Partid Liberal (fuzionat prin comasare in februarie 1993), Partidul Alianta Civica (fuzionat prin comasare in martie 1998), Partidul Liberal fuzionat prin comasare in septembrie 1998), Partidul National Liberal-Campeanu fuzionat prin comasare in septembrie 2003), Uniunea Fortelor de Dreapta (fuzionat prin comasare in aprilie 2003), si Actiunea Populara (fuzionat prin comasare in aprilie 2008).

Gabriel Savulescu

GSPublicRelations@2010

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

FRJ MediaSind solicită stoparea falimentării industriei de media

FRJ MediaSind solicită stoparea falimentării  industriei de media

Federaţia Română a Jurnaliştilor MediaSind protestează faţă de intenţia actualei puteri de a falimenta industria de media şi, implicit, de a suprima  libertatea de exprimare. Constatăm că acest plan, ridicat la rang de politică de stat prin strategia naţională de securitate a  Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, este pus în practică  de unele măsuri luate de către clasa politică, cum ar fi: impozitarea excesivă a activităţilor de media, introducerea unor noi impozite aberante pentru Contractele de drepturi de autor, diversele tentative de a impune o Lege a Presei (prevederile din Codurile civil şi penal, Legea ştirilor pozitive şi negative etc), refuzul de a depolitiza radioul şi televiziunea publică, refuzul de a acorda facilităţi fiscale pentru presă conform celor din majoritatea statelor din Uniunea Europeană.

Constatăm  că în prezent se încearcă o nouă lovitură dată presei prin falimentarea principalului distribuitor de presă din România, RODIPET. Deşi s-a descoperit o fraudă de peste 35 milioane de euro în urma cercetărilor demarate de DIICOT la SC NETWORK PRESS CONCEPT SA (fostul RODIPET) şi Grupul de firme AWDI se încearcă, deliberat, falimentarea acestei societăţi şi vinderea pe bucăţi a unor active din cadrul societăţii. Administratorul special  desemnat de AGA împreună cu Admninistratorul judiciar CONSULTA 99 SPRL au început să încheie contracte de asociere cu diverse firme prin care spaţiile societăţii sunt închiriate pe sume modice unor diverse societăţi private. Numai în perioda 16.02.2010 şi până în prezent au fost încheiate peste 30 de contracte de asociere în participaţiune cu diverse firme private agreate de cei doi reprezentanţi. Grav este şi faptul că aceste contracte de asociere în participaţiune prevăd, la capitolul Obligaţiile Asociatului, că  „asociatul se obligă în caz de faliment să recunoască investiţiile făcute de  x şi să recunoască dreptul de preemţiune în caz de valorificare în procedura falimentului, pe baza modalităţii aprobate de Adunarea Creditorilor, în favoarea x”.

FRJ Mediasind solicită autorităţilor statului să înceteze ofensiva declanşată împotriva presei şi să se implice în adoptarea unui set de măsuri de sprijinire a acestui domeniu important pentru democraţie, mass-media. De asemenea, FRJ MediaSind solicită Agenţiei de Valorificare a Activelor Statului – AVAS să solicite administratorului special şi firmei lichidatoare CONSULTA 99 sprl să iniţieze împreună cu reprezentanţii angajaţilor şi ai Sindicatului Liber din RODIPET (afiliat FRJ MediaSind) un plan real de reorganizare şi de reluare a activităţii pentru cei 1800 de angajaţi, măsuri extrem de  necesare pentru sprijinirea industriei de media.

Preşedinte FRJ MediaSind,

Cristi Godinac

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Perpetuarea partidului-stat

Romania este guvernata timp de 72 de ani de partidul-stat populist-stangist, corporatist si patrimonial-sultanist (vezi definitia la Max Weber) care asemanator unui cameleon se adapteaza fiecarui sistem politic.

Fenomenul partid-stat se regaseste in Frontul Romanesc infiintat in 1935 de Alexandru Vaida-Voievod. Formatiunea sa transformat in 1938 in Frontul Renasterii Nationale prezidat de acelasi lider. Interzis de catre Antonescu, partidul-stat a renascut in 1944 prin aparitia Frontului National Democrat, ulterior transformat in Blocul Partidelor Democratice. Fraudarea alegerilor din 1946 a intemeiat dictatura comunista.

In noul sistem comunist partidul-stat sa numit Frontul Democratiei Populare. In 1969 pe fundalul eurocomunismului emanat de partidele comuniste din UE si miscarea reformista din blocul stalinist („Primavarai de la Praga”) FDP se transforma in Frontul Unitatii Socialiste.

Anticipand Prerestroika Ceausescu relanseaza FUS in Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste.

In noul sistem FDUS se adapteaza la normele democratice si guverneaza Romania in perioada 90-92 sub denumirea de Frontul Salvarii Nationale FSN.

Sciziunea FSN intr-un partid-prezidential FDSN si un partid-prim-ministru PD (FSN) intareste de facto controlul partidului-stat asupra sistemului de partide.

Emanatiile feseniste au guvernat non-stop Romania si/sau au controlat legislativul in perioada 2007-08. La polul opus Partidul National Liberal, formatiune care integreaza toate curentele dreptei in randuriile sale, ii revine misiunea istorica sa guverneze singur si sa reconstruiasca Romania conform princiipilor conservatoare: traditie, ordine si prosperitate.

Analogii partide-stat:

Frontul Romanesc – Vaterländische Front (Austria)
Frontul Renasterii Nationale – Falanga Popular (Spania)
Blocul Partidelor Democratice – Demokratischer Block (RDG)
Frontul Democratiei Populare – Nationale Front (RDG)
Frontul Salvarii Nationale – Partidul Revolutiei Institutionalizate (Mexic)
Partidul Democrat-Liberal – Uniunea Crestin Socialista din Bavaria (RFG)

Gabriel Savulescu

 

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Nevoia de alternativa. Acum!

România arată ca un stat în derivă. Un stat acefal, neguvernat şi fără direcţie. Cum altfel am putea descrie un stat în care preşedintele mai întâi ne propune sacrificarea pensionarilor, apoi se ascunde în tăcere în Palatul său, din care iese doar pentru a se răsti la sinistraţii cărora apele le-au luat casele; un preşedinte care se comportă ca un dictator în raport cu instituţiile şi atunci când vine vorba de puterea personală, dar nu are niciun proiect în raport cu societatea. Cum altfel am putea descrie un stat în care guvernanţii n-au nici un plan, decât propria supravieţuire politică; în care măsuri cu grave consecinţe economice şi sociale, precum creşterea TVA, sunt luate la nimereală, peste noapte; un stat în care administraţia centrală nu mai este de mult în slujba interesului public, ci a unei clientele, care trebuie hrănită, pentru că a cotizat greu în campania electorală.

Românii nu mai au astăzi încredere în stat. Statul nu-i mai protejează, nu le oferă minime garanţii privind nivelul de trai, ci doar o nesfârşită bâlbâială şi măsuri de natură să le îngrădească existenţa. Aici de fapt este fondul problemei. Vorbim la nesfârşit despre deficit, despre împrumutul de la FMI, despre cota unică sau impozitul progresiv, despre TVA şi preţuri. Ele sunt doar la suprafaţă. Cauza profundă a blocajului total în care ne aflăm este că nu ştim încotro ne îndreptăm, ca stat, ca naţiune, ca indivizi, că cei care ne conduc n-au o viziune, nu sunt şi nu au capacitatea interioară de a deveni lideri autentici ai acestei societăţi.

O societate care nu-şi întrezăreşte viitorul devine o societate în derivă, condamnată la o perpetuă criză, nu economică, nu financiară, ci interioară, de mentalitate şi atitudine.
O societate demoralizată şi resemnată, pentru că nu mai vede nicio ieşire din fundătura în care a ajuns, pentru că nu mai are nicio speranţă şi nicio urmă de încredere.

De aceea, România are nevoie de o alternativă acum. Nu peste un an, nu când vin alegerile, nu când calculele politice par favorabile unuia sau altuia. Acum. Pentru că atunci va fi prea târziu. Iar noi, ca liberali, suntem datori să lucrăm la construcţia unei alternative.

Proiectul nostru politic, la care lucrăm acum, este să oferim o alternativă concretă de politici şi oameni. Ce presupune acest proiect:

Un program realist şi dezideologizat pentru combaterea crizei. Ar trebui să lăsăm de-o parte falsa retorică ideologică. Nu cred că pe oameni îi interesează azi dacă soluţiile sunt din arsenalul dreptei sau stângii, ci eficienţa lor. Fundamentul acestui program trebuie să fie repornirea motoarelor economiei private. România nu se poate salva doar reducând deficitul şi aşteptând să profite de un presupus reviriment miraculos al economiei mondiale.

O echipă de un profesionalism şi de o integritate indiscutabilă. De data aceasta, toate mecanismele clasice de funcţionare a partidelor trebuie puse între paranteze. La vremuri de criză, partidele şi participanţii la un asemenea proiect al alternativei trebuie să înţeleagă să sacrifice interesele activiştilor proprii. Cei propuşi pentru o viitoare guvernare nu vor fi nici rezultatul jocurilor de interese ale organizaţiilor judeţene, nici exponenţii grupurilor de finanţatori, ci oameni capabili să gestioneze ieşirea din criză a României. Cu sau fără carnet de partid.

Un program adevărat de depolitizare a administraţiei şi de transparenţă a cheltuirii banului public. De ani de zile se vorbeşte despre depolitizarea administraţiei. Unii strigă acum, din raţiuni propagandistice, că toţi cei din administraţie, de la secretari de stat în jos, să fie funcţionari publici. Nu cred că acest lucru e posibil în România. Noi trebuie să propunem soluţii care au şanse de a rezista în timp şi nu fantezii electorale. Nu mai avem nevoie de slogane şi de populisme de felul acesta, în care nimeni nu crede în mod real. Odată pentru totdeauna trebuie să abandonăm sistemul în care spunem publicului ce credem că se aude bine şi facem cum vrem noi. De aceea voi propune tuturor partidelor politice un pact naţional privind depolitizarea administraţiei publice, un acord care să prevadă explicit câte posturi din administraţie, la nivel central sau local, sunt numite politic şi câte aparţin funcţionarilor de carieră. Vom face, împreună, o carte albă a administraţiei publice. Acolo va scrie clar şi fiecare cetăţean al României va şti, atunci când candidează pentru un post administrativ, dacă acesta e numit politic sau e de funcţionar de carieră.

• O guvernare responsabilă trebuie să elimine alocarea de fonduri clientelei de partid. Furăciunea de partid, de la guvern până la ultima primărie, trebuie să se oprească. A venit vremea să introducem reguli şi criterii, care să ţină cont de dimensiunea şi nevoile comunităţilor şi să elimine arbitrariul în ceea ce priveşte distribuirea banilor de la buget. Poate, în felul acesta, n-o să mai fie nevoie de tragedia morţii unor oameni şi de vieţi distruse după inundaţii, ca să constatăm că banii pentru diguri s-au dus la săli de sport, pentru a ajunge în buzunarele unor clienţi politici.

Miza construirii unei alternative este acum mai mare ca oricând. Am auzit zeci de voci spunând că toţi politicienii sunt la fel. Este o temă falsă, alimentată deliberat şi, aş spune, în mod cinic. Miza proiectului alternativei este, în primul rând, să arate că există diferenţe, că se poate şi altfel, că nu suntem toţi la fel. Dincolo de orice fel de calcule electorale, datoria noastră este să redăm oamenilor încrederea că există soluţii şi acestea pot veni din interiorul sistemului politic. Putem da o direcţie acestei ţări şi putem întrezări un altfel de viitor. Întotdeauna există soluţii, cine vrea o să le găsească, cine nu o să găsească scuze…

Crin Antonescu

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Comemorarea victimelor celui de-al doilea val de deportări, din 6 iulie 1949

Foto: Grupul Independent pentru Democratie

Comemorarea victimelor celui de-al doilea val de deportări, din 6 iulie 1949

06 Iulie 2010

Primăria municipiului Chişinău a organizat astăzi un miting de comemorare a victimelor deportărilor comuniste, din 6 iulie 1949. Acţiunea s-a desfăşurat în Scuarul Gării Feroviare din Chişinău, locul de unde acum 61 de ani peste 11 mii de familii, sau peste 41 mii de persoane, au fost deportate în Siberia sau Kazahstan. La manifestare au fost prezenţi preşedintele interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu, premierul Vlad Filat, deputaţi, membri ai cabinetului de miniştri, funcţionari ai Primăriei, consilieri municipali, deportaţi etc.

De asemenea, Primăria Chişinău a prezentat macheta viitorului monument, care va fi edificat în memoria victimelor deportărilor regimului comunist. În discursul său, primarul general al capitalei, Dorin Chirtoacă, a menţionat că „ziua de 6 iulie este una tragică pentru ţara noastră şi acest adevăr trebuie spus”. În acest sens, edilul capitalei a subliniat că „cei care nu-şi cunosc trecutul, nu au viitor, iar cei care nu-şi cunosc istoria, riscă să o repete”. De asemenea, Dorin Chirtoacă a precizat că este de datoria autorităţilor să-i comemoreze pe cei care au avut de suferit de pe urma deportărilor, dar şi în general pe toate victimele regimului comunist de ocupaţie. Primarul general a spus că peste un an va fi dezvelit şi monumentul în memoria victimelor deportărilor comuniste. Acest proiect este susţinut de Primăria Chişinău, iar autorul monumentului este artistul plastic Iurie Platon.

De menţionat că în acest an este pentru prima dată când autorităţile de stat participă la acţiunile de comemorare a victimelor deportărilor în masă. Până acum, aceste manifestări erau organizate de Primăria Chişinău şi Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova. Pe parcursul zilei de 6 iulie, Primăria Chişinău a  arborat drapelul de stat de pe instituţie în bernă.

Direcţia Relaţii Publice,
Primăria Municipiului Chişinău

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: