Motiunea de cenzura – Legea Educaţiei Naţionale, o lege anti-educaţie şi anti-românească!

Domnule Preşedinte al Senatului,

Doamnă deputat Roberta Alma Anastase,

Stimaţi Colegi,

Doamnelor şi Domnilor Parlamentari,

Domnule Prim Ministru,

O societate modernă este o societate creativă, inovatoare, capabilă să proiecteze dezvoltarea într-o manieră durabilă, o societate care ştie să construiască şi, în egală măsură, să utilizeze capacitatea intelectuală a cetăţenilor săi. Educaţia şi cercetarea, ca principali vectori de clădire a unei societăţi bazate pe cunoaştere, acţionează în profunzimea oricărei societăţi, pe intervale de timp care depăşesc cu mult logica ciclurilor politice, dar care determină/afectează evoluţiile cetăţenilor, dinamica de dezvoltare a comunităţilor şi forţa naţiunilor. Prin urmare, o societate modernă este o societate care nu doar enunţă obiective strategice cu privire la investiţiile în capitatul uman, declarând educaţia prioritate naţională, dar care este şi capabilă să pună în practică aceste obiective.

În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi de faptul că mimarea unor politici active, moderne în domeniul educaţiei şi cercetării va fi decontată de generaţiile prezente dar mai ales de cele viitoare.

După cum este cunoscut, sistemul de educaţie este cel mai mare şi cel mai sensibil sistem social în orice ţară. Prin urmare, măsurile de reformare ale acestuia trebuie să se facă cu înţelepciune şi printr-un acord social cât mai larg. Iată motivaţia centrală a Moţiunii de cenzură pe care o supunem atenţiei Dumneavoastră astăzi, o moţiune izvorâtă din necesitatea de a proteja viitorul acestei ţări, de a proteja şansele copiilor şi tinerilor de astăzi, de a trăi mâine într-o Românie modernă.

Ignorând orice procedură constituţională şi parlamentară, Guvernul Boc s-a prezentat în faţa Parlamentului României cu un proiect de Lege a Educaţiei Naţionale care, în opinia noastră, este departe de ceea ce ţara are nevoie, atentând chiar la securitatea naţională prin:

a) oficializarea dispreţului faţă de REGULĂ;

b) îngrădirea sau chiar suprimarea unor principii clasice ale sistemului de educaţie, cum ar fi echitatea, egalitatea de şanse, respectul faţă de valori, autonomia universitară şi libertăţile academice, independenţa faţă de orice factori externi perturbatori, ca de exemplu politizarea etc.;

c) lipsa de viziune strategică;

d) impunerea unor formule de organizare a sistemului de educaţie care nu au nimic de-a face cu interesul public şi principiul responsabilităţii publice, ci mai mult cu interesele de grup, deşi, poate, mai corect ar fi să le numim interese de partid şi de satisfacere a clientelei portocalii.

Proiectul Legii Educaţiei Naţionale, pe care actualul Guvern îşi asumă răspunderea, poate fi uşor caracterizat prin: neprofesionalism, anacronism, diletantism. Acest proiect este un proiect dăunător României.

Neprofesionalismul proiectului:

  • Proiectul nu schimbă starea învăţământului din România, ci colează, din documentele diferitelor universităţi şi instituţii, idei disparate care par noi, dar nu sunt organizate într-o abordare coerentă. Nimic nu este nou în detalii, singurele aspecte noi fiind diletantismul abordării  – trebuie România să-şi schimbe educaţia după vederile unor studenţi mediocri, plagiatori sau diletanţi şi voinţa perceptibilă de a lua sub control direcţiunile şcolilor şi liceelor, rectoratele universităţilor pentru viitoarele alegeri parlamentare din România;
  • Proiectul are scopuri de politizare a învăţământului, iar proba cea mai clară este faptul că nu înţelege valoarea autonomiei universitare, pe care o distruge, şi nu cunoaşte evoluţia învăţământului din Europa actuală;
  • În epoca descentralizărilor, proiectul de lege aduce cea mai centralistă organizare a învăţământului din istoria recentă a României;
  • Proiectul, dincoace de erori de gramatică, de logică, de drept, de conţinut, nu înţelege ce înseamnă „competenţele” şi se învecinează cu viziunea proiectelor anilor 30 (vezi proiectele germane din 1934).

Anacronismul proiectului:

  • Consiliul de administraţie al şcolilor şi liceelor este compus dintr-o majoritate din afara unităţilor de învăţământ, ceea ce este fără echivalent în Europa normalizată.
  • Angajarea cadrelor didactice este trecută în seama şcolilor, liceelor, în vreme ce răspunderea statului se anulează;
  • Autonomia universitară este distrusă cu articole de felul „ministerul controlează aplicarea autonomiei”, carta universitară se poate aproba de către senat numai după „rezoluţia pozitivă” din partea ministrului rectorul este demis de ministru, nu după aprobarea, ci cu „avizul senatului” etc.
  • Studenţilor li se reduce fundamental rolul în procesul decizional, fiind restrânşi la un grup nesemnificativ;
  • Guvernul înfiinţează facultăţi fără ca o astfel de procedură să trebuiască a fi generată de către senatul universităţii, redus în acest caz la un simplu for consultativ;
  • Înlocuirea catedrelor cu departamentele nu se poate face în cadrele de organizare date; prin departamentizare se produce un amestec de culturi organizaţionale, creându-se astfel confuzii structurale şi funcţionale;
  • Întrucât Titu Maiorescu, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Florian Ştefănescu Goanga, Ion Lupas, Emil Haţieganu, Pentru Andrei şi mulţi alţii au activat în partide, ar fi trebuit să fie daţi afară din rectorate şi din alte funcţii, dacă am lua în considerare aberantele articole din actualul proiect, de genul celui care prevede că nu pot fi responsabili de universităţi persoane care activează pentru înnoirea ţărilor lor prin partide, singurele structuri eficiente în democraţie. În nicio ţară, afară de România, nu se adoptă asemenea articole de lege, profund retrograde.

Caracterul dăunător pentru România:

Oricare dintre erorile evocate mai sus costă enorm România. Oricum ţara noastră plăteşte astăzi costurile scumpe ale amatorismului şi relei credinţe în deciziei.

Pe de o parte, calitatea acestui document şi modul în care se încearcă transformarea lui în text de lege nu ne miră. Cunoaştem deja Guvernul Boc, un guvern fără proiecte ancorate în realităţile secolului XXI, care, în mod sistematic, lasă sistemul de învăţământ să se confrunte cu cele mai grave probleme din ultimii 20 de ani: deprofesionalizare, subfinanţare, iar aici trebuie să subliniem faptul că în acest an academic am înregistrat recordul la sub-finanţare, cu un buget de sub 3% din PIB, promovarea non-valorilor, scăderea drastică a calităţii, distrugerea şi înstrăinarea infrastructurii etc.

O asemenea abordare a sistemului de învăţământ este simţită zilnic de elevi, studenţi, cadre didactice şi părinţi şi semnalată de mass-media. Pe parcursul mandatului actualului Cabinet Boc au fost desfiinţate peste 18.000 de posturi din sistemul de învăţământ au fost închise peste 1.000 de şcoli, iar alte 1.800, conform anunţului făcut de Guvernul Boc, urmează să fie închise chiar dacă suntem în mijlocul anului şcolar.

Ministrul Daniel Petru Funeriu nu a reuşit să se remarce decât prin atitudinea arogantă şi desconsiderarea tuturor actorilor implicaţi în sistemul de învăţământ, prin lipsa de dialog cu partenerii sociali şi, în fond, prin lipsa totală de ataşament faţă de sistemul pe care ar trebui  să-l coordoneze. Nu vedem să aibă vreo tresărire la gândul că acţiunile sale îşi vor lăsa amprenta, din păcate, pentru mulţi ani asupra şcolii româneşti. Ştim că nu are experienţă. Ştim că nu a condus niciodată nimic înainte ca PD-L să-l aşeze la biroul de la care, cândva, Spiru Haret şi Nicolae Iorga au condus cu onoare şcoala românească. Ştim că este contestat de profesori, de elevi şi studenţi, de sindicate, de asociaţiile părinţilor, de asociaţiile profesionale, de universităţi. Ştim că a învăţat foarte repede cum să se aşeze în fruntea unui grup de interese. Ştim că a învăţat să slujească Mai Marii PD-L cu aceeaşi viteză cu care a calculat mişcarea pumnului Preşedintelui. Ceea ce nu ştim este de ce, după aproape un an de mandat, PD-L nu reuşeşte să înţeleagă situaţia ridicolă în care se află menţinând în această funcţie de înaltă responsabilitate publică pe cineva care nu poate să vorbească decât dacă i se şopteşte ce să spună.

Pe de altă parte, ORICINE citeşte textul proiectului Legii Educaţiei Naţionale înaintat Parlamentului de Guvernul PD-L – UDMR observă şi înţelege de ce această asumare a fost necesară. În urmă cu o săptămână am asistat la modul în care Guvernul Boc, care se bucură de 10% încredere în opţiunile cetăţenilor români, a reuşit să facă faţă unei alte moţiuni de cenzură.

În continuare aducem argumente pentru toate cele spuse mai sus:

1. Abuz în raport cu procedura parlamentară. Ignorarea deciziilor Curţii Constituţionale

În dispreţul Constituţiei, a regulilor parlamentarismului românesc şi democraţiei, asumarea răpunerii Guvernului Boc pe Legea Educaţiei Naţionale în data de 27 octombrie este nelegală, neconstituţională şi nedemocratică.

Nelegală pentru că această procedură s-a făcut cu încălcarea gravă a regulilor parlamentare, deoarece s-a realizat în faţa unui Parlament aflat în lipsa cvorumului legal de şedinţă.

Nedemocratică pentru că textul iniţial, cel al Camerei Deputaţilor pe care Guvernul îl depusese la începutul procedurii în Parlament a fost total amendat, practic introducându-se o formă nouă a proiectului de lege care nu a fost supus niciodată dezbaterii publice şi nici dezbaterii Parlamentului.

Neconstituţională deoarece prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009 a fost declarată procedura de angajare a răspunderii pe Legea Educaţiei Naţionale ca neconstituţională, arătându-se că „pentru a nu fi catalogată o procedură de nesocotire a raţiunilor ce au stat la baza edictării dispoziţiilor art. 114 din constituţie, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi făcută oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie”.

Guvernul Boc, în dispreţul acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dar mai ales a motivaţiei mai sus citate, revine cu angajarea răspunderii Guvernului, deşi Curtea Constituţională s-a pronunţat împotrivă,  cu Legea Educaţiei Naţionale, şi prin abuz de drept demonstrând că poate „oricând, oricum şi în orice condiţii” să facă ceea ce vrea. De data aceasta, generând şi un conflict între puterile statului de drept, între puterea executivă şi cea legislativă. Deoarece proiectul de lege a educaţiei naţionale se află în finalul procesului dezbaterii legislative, fiind deja adoptat în Comisia de specialitate şi în plenul Camerei Deputaţilor şi dezbătut, în proporţie de peste 70%, în Comisia de specialitate a Senatului României. Invocându-se o ipotetică şi nereală blocare în Comisia de învăţământ a Senatului se face apel la procedura angajării răspunderii pe textul adoptat în Camera Deputaţilor, pentru urgentarea intrării în vigoare a Legii. Urgenţa fiind, în realitate, fals invocată deoarece Legea urmează în orice situaţie să fie aplicată abia în anul şcolar 2011-2012. Mai mult, textul asumat pe data de 27 octombrie de Guvernul Boc nu mai respectă nici varianta adoptată de Camera Deputaţilor şi s-a prezentat un text fundamental schimbat, care eludează atât dezbaterea publică iniţială, cât şi cea din Camera Deputaţilor.

Astfel, se dă naştere unui conflict între puterile statului, aspect constatat de Preşedintele Senatului în sesizarea sa către Curtea Constituţională şi aflat în dezbaterea acesteia. Aceasta este o manieră grosolană de stopare a procesului legislativ de către Guvern, prin întreruperea dezbaterii textului de lege în Senatul României, care a lucrat şi lucrează serios şi aplicat pentru amendarea unui text plin de contradicţii şi erori şi care a dezbătut deja  cea mai mare parte din Lege, practic partea cea mai complexă, cea a învăţământului preuniversitar şi statutul cadrelor didactice şi unde tot ce s-a adoptat până în prezent a întrunit „consensul” reprezentanţilor forţelor politice din Senat, lucru admirabil pentru o lege de profund interes naţional, cum este cea a educaţiei.

Acest „conflict între puterile statului” care se află în analiză la Curtea Constituţională, ca de altfel şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 privind neconstituţionalitatea procedurii de asumare încercate de Guvernul Boc în 2009, nu împiedică acest guvern iresponsabil să forţeze în continuare legile fundamentale ale României şi principiile democratice ale guvernării şi să meargă şi mai departe „să calce în picioare” votul dat pe aceste texte în Camera Deputaţilor, şi pe care le recunoscuse iniţial, să modifice substanţial aceste texte, pentru ca voinţa parlamentarilor exprimată în Comisia de specialitate şi în Plenul Camerei Deputaţilor, concretizată în proiectul de lege înaintat Senatului să fie complet ignorată.

De asemenea, în afara aspectelor generale ale ignorării legilor în vigoare ale României, începând cu Constituţia şi până la încălcarea celor mai elementare principii democratice, textul de lege asumat de Guvernul Boc, mai ales în forma finală amendată în „noaptea cuţitelor lungi” de 26 spre 27 octombrie 2010, când, pe parcursul câtorva ore, în sălile şi pe culoare Guvernului României a fost măcelărit textul acestei importante Legi, au apărut nenumărate aspecte de neconstituţionalitate: de încălcare grosolană a autonomiei universitare, a regimului incompatibilităţilor, de ştirbire şi chiar naţionalizare a proprietăţii private, care intră în conflict cu legile ţării şi cu normele dreptului european. Toate aceste aspecte vulnerabilizează textul propus în faţa unui control de constituţionalitate, şi fapt, fără precedent în istoria vieţii parlamentare româneşti, s-ar putea readuce un text de lege pe o temă atât de importantă cum este educaţia pentru a doua oară în decursul unui singur an la momentul „0”.

Acest joc de poker, de tip aventurier, prin care se încearcă, ca prin forţă, să fie anulate regulile democraţiei, exersat de Guvernul Boc, încă de la întronarea sa, aduce însă prejudicii fundamentale şi instabilitate într-un sistem, ca cel educaţional, ale căror costuri vor fi plătite de generaţiile viitoare, mult timp de aici înainte.

Sunt încă speranţe pentru lupta împotriva acestui mod mai mult decât samavolnic de a guverna în dispreţul legii.

Cel mai important demers este acela de continuare şi adoptare a proiectului de lege venit de la Camera Deputaţilor în Senatul României. Astfel, după probabil o ultimă încercare de obstrucţionare a acestei legi, prin intervenţia „ultimului fundaş” al Guvernării Boc, care ar putea, teoretic, retrimite Legea Educaţiei Naţionale în Parlament, Preşedintele Traian Băsescu, Legea cea adevărată rezultată din dezbaterea parlamentară şi întrunind consensul politic al tuturor forţelor reprezentate în Parlament, ar intra în vigoare pentru binele copiilor, pentru viitorul educaţiei româneşti.

2. Atentat la siguranţa naţională

Legea asumată ne întoarce la Legea nr. 84/1995, prin reducerea învăţământului obligatoriu de la zece la nouă clase. Astfel, art. 23 prevede că ” învăţământul primar cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I – IV” iar ”învăţământ secundar inferior sau gimnazial cuprinde clasele V – IX”, şi aceasta în condiţiile în care, în anul 2003, prin modificarea legii învăţământului, aprobată în unanimitate de Parlament, învăţământul obligatoriu a devenit de 10 ani, prin includerea primilor doi ani de liceu.

Pe de altă parte, în legea asumată se acreditează ideea câştigării în ciclul de învăţământ obligatoriu a grupei pregătitoare care, în acest moment, din toate statisticile oficiale ale Ministerului Educaţiei, reiese că aceasta este urmată de peste 97% din populaţia şcolară cu vârsta cuprinsă între 5-6 ani. Aceste modificări „reformatoare” elimină obligativitatea clasei a X-a de liceu şi reduce cu un an finanţarea învăţământului obligatoriu.

Decizia cu privire la trecerea clasei a IX–a în cadrul învăţământului secundar inferior sau gimnazial constituie o gravă eroare datorită faptului că aceasta va conduce la izolarea tinerilor din mediul rural, care nu vor mai urma cursurile ciclului superior al învăţământului preuniversitar liceul. Acest lucru va conduce la scăderea ponderii absolvenţilor de liceu şi la condamnarea elevilor din mediul rural. Pe de altă parte, trecerea clasei a IX–a la învăţământul secundar inferior se face fără studii de impact, fără evaluarea infrastructurii şi a resurselor umane necesare.

Astăzi, pe buna dreptate, părinţii acuză presiunea care se pune pe note cât mai mari, în vederea admiterii la liceu. În reglementările actuale, această medie contează doar 50%.

În ciuda afirmaţiilor sforăitoare că legea dă posibilitatea liceelor performante să-şi selecteze singure elevii, nota finală de admitere în liceu va fi dată de 70% portofoliul educaţional din învăţământul obligatoriu, media de finalizare a acestuia şi media la evaluările de la sfârşitul clasei a IX-a, şi doar de 30 % examenul de admitere în liceul respectiv! Am propus ca aceste procente să fie de 40% şi, respectiv, 60%. Numai aşa ar fi putut liceul să-şi selecteze copiii cu care să-şi păstreze sau crească nivelul de performanţă, copii care, la rândul lor, evaluaseră corect nivelul lor de pregătire şi pe cel al liceului de exigentă. Evident, amendamentul a fost respins şi presiunea pe note, mărită!

Amputarea învăţământului liceal, care, în România, în mod tradiţional a fost de patru ani, va aduce mari prejudicii pregătirii prin acest ciclu de învăţământ preuniversitar.

3. Populaţia minoritară fără  drepturi în propria ţară

În conformitate cu prevederile art. 45 alin. (5) şi (6), pe raza unei localităţi ”funcţionează cel puţin o unitate şcolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă, indiferent de efectivul de elevi”. Acest aspect este de menţionat mai ales în condiţiile speciale din judeţele Harghita, Covasna, Mureş, Satu Mare, Bihor, unde, în multe dintre localităţi, cetăţenii români sunt minoritari, iar copiii lor nu vor putea avea o şcoală, în timp ce pentru elevii care învaţă în limba maternă, indiferent de efectivul de elevi, pentru fiecare limbă maternă, se va înfiinţa o şcoală cu personalitate juridică cu toată structura necesară: director, contabil etc.

În timp ce pentru minorităţi, indiferent de efectivul de elevi, se fac şcoli, pentru cetăţenii români nu este posibil acest lucru, chiar dacă aceştia sunt minoritari în anumite zone.

În conformitate cu art. 19 alin. (1), numărul de elevi necesari pentru înfiinţarea unei şcoli cu personalitate juridică este de 300.

Deşi promovarea drepturilor minorităţilor naţionale este o condiţie sine qua non a unui stat democratic, totuşi, este de la sine înţeles că ea nu trebuie să se concretizeze în ignorarea sau limitarea drepturilor majorităţii. Principiul care trebuie să guverneze organizarea sistemului de învăţământ este cel al egalităţii tuturor cetăţenilor români, şi nu acela al satisfacerii unor minorităţi, în scopul atragerii susţinerii politice din partea grupărilor care le reprezintă interesele. Situaţia de inegalitate dureroasă creată prin plasarea elevilor aparţinând minorităţilor naţionale deasupra elevilor români este înjositoare, reliefând, încă o dată, caracterul anti-românesc al Legii Educaţiei Naţionale, în forma actuală. În concepţia executivului, un elev de etnie minoritară valorează cât 300 de elevi români, lucru de neacceptat, care calcă în picioare istoria şi identitatea poporului nostru.

4. Alte discriminări pentru copiii românilor

În cadrul art. 45 alin.(7), ”Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba maternă, sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba maternă”. Această favoare este făcută în lege doar pentru elevii care nu pot studia în limba maternă, nu şi pentru cetăţenii care studiază în limba română.

Mai mult decât atât ”finanţarea de bază a şcolii cu predare în limbile minorităţilor naţionale, costul standard per elev şi per preşcolar se calculează după un coeficient mărit pe baza factorilor de corecţie, luând în considerare predarea în limba minorităţii naţionale sau a limbii minorităţii naţionale. În cazul acestor unităţi se are în vedere izolarea lingvistică, geografică şi numărul redus de elevi şi preşcolari, precum şi elevii la care se referă alin. (7) citat mai sus”( art. 45, alin (17)).

Prin această măsură, elevii români sunt condamnaţi la abandon şcolar, încurajându-se, practic, eliminarea românilor din zonele unde sunt minoritari. Neavând posibilitatea de a-şi continua studiile în zona în care trăiesc, aceştia fie o vor părăsi, fie vor deveni unelte docile în mâna populaţiilor majoritare. Astfel, vom asista la o formă perfidă de înrobire a românilor în propria lor ţară, susţinută activ chiar de Guvernul României.

În cadrul aceluiaşi articol, art. 45 alin. (9), este stipulat faptul că în unităţile şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice din minoritatea respectivă.

5. „Manuale de import” – una dintre inovaţiile acestei legi !!!

Legea permite introducerea, în sistemul de învăţământ românesc cu predare în limbile minorităţilor naţionale, a ”manualelor de import ”, creând astfel un precedent păgubos şi  inacceptabil pentru sistemul naţional de învăţământ care trebuie să fie unitar şi coerent.” – art. 45 alin. (13).

6. Limba română – limbă străină pentru anumiţi cetăţeni români

Legea Educaţiei Naţionale atentează la fiinţa statului român, prin introducerea unor prevederi referitoare la studierea limbii române pe tot parcursul învăţământului preuniversitar, după programe şi manuale elaborate special. În fapt, acest lucru oficializează statutul limbii române ca limbă străină. Cităm art. 46 alin (2): ”Disciplina Limba şi literatura română se predă, pe tot parcursul învăţământului preuniversitar, după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă”.

Limba română este singura limbă oficială pe teritoriul ţării noastre, iar statutul ei trebuie apărat prin toate mijloacele, aceasta fiind o datorie faţă de istoria neamului şi faţă de jertfele atâtor generaţii pentru formarea statului naţional unitar român. În aceste condiţii, pentru orice cetăţean al României, fie el de etnie română sau de altă etnie, trebuie să fie obligatorie învăţarea limbii şi literaturii române după aceleaşi manuale, fără a lăsa loc vreunor interpretări tendenţioase. Geneza limbii române este strâns legată de geneza poporului român, astfel încât nu putem lăsa minorităţile naţionale – dintre care unele au contestat în dese rânduri adevărul istoric al etnogenezei româneşti – să-şi conceapă propriile manuale de limbă română, în care să fie lăsate să-şi insereze propria viziunea despre aceasta. Este absolut necesar ca manualul de limba şi literatura română să se adreseze exact în acelaşi mod elevului român şi elevului de etnie minoritară, întrucât învăţarea limbii române şi cunoaşterea literaturii române reprezintă o datorie a fiecărui cetăţean al acestei ţări. Prin art. 46 alin. (2) din Legea Educaţiei Naţionale, Guvernul încearcă să inoculeze ideea că învăţarea limbii române de către minorităţi reprezintă un favor pe care acestea îl fac statului şi etnicilor români majoritari. Este de neiertat ca tocmai Executivul român să prigonească limba română şi populaţia majoritară a ţării, adoptând măsuri cu un vădit caracter anti-naţional. După ce, prin alte acte normative, a lovit în mijloacele de subzistenţă ale populaţiei, diminuând salariile, pensiile şi ajutoarele sociale, disponibilizând bugetarii fără a le asigura un cadru de reintegrare pe piaţa muncii, Guvernul atentează acum, prin măsurile prevăzute în Legea Educaţiei Naţionale, la însăşi identitatea culturală a românilor, dovedindu-şi, încă o dată, dispreţul faţă de popor şi faţă de sacrificiile acestuia. Acest Guvern este unul anti-românesc, dispus să sacrifice valorile supreme ale neamului pentru atragerea unei susţineri politice care să asigure bunăstarea grupurilor de interese pe care le reprezintă cu adevărat.

7. Istoria şi Geografia României – predate, cu generozitate, ŞI în limba română

Dorim să invităm toţi parlamentarii care astăzi sunt chemaţi să îşi exercite dreptul democratic de vot să citească art. 46 alin. (8), care prevede că în tot ciclul ” învăţământului preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale, disciplinele Istoria şi Geografia României se predau în aceste limbi, (…) cu obligaţia transcrierii şi a însuşirii toponimiei şi a numelor proprii româneşti ŞI  în limba română ”.

8. Sistem de evaluare „modern” – minim ŞASE probe pentru a intra la liceu !

Legea asumată modifică substanţial sistemul de evaluare, din păcate, însă, nu în sensul urmărit în toată lumea de a accentua evaluarea continuă în dauna evaluărilor periodice.

Astfel, Legea, prin art. 74, 75 şi 76, instituie evaluări periodice la sfârşitul grupei pregătitoare, la finalul claselor a II-a, a IV-a, a VI-a şi a IX-a. Această ultimă evaluare, de la finalul clasei a IX-a, cuprinde 5 examene, 6 pentru elevii care aparţin minorităţilor naţionale şi învaţă în limba maternă, şi este urmată de examenul de admitere la liceu, care are, la rândul său, una sau mai multe discipline.

O asemenea abordare nu are cum să fie acceptată de părinţi, elevi sau cadre didactice.

9. Bacalaureat confuz şi – IAR – atac la Istoria României

Abordarea examenului de bacalaureat se face în manieră inechitabilă între filiera teoretică şi cea tehnologică, respectiv vocaţionale, care devin de ”mâna a doua”. Astfel, pentru filiera tehnologică, la examenul de bacalaureat probele scrise sunt:

– probă scrisă „disciplinară” specifică profilului,

– probă transdisciplinară specifică domeniului de pregătire.

În timp ce, pentru filiera teoretică, profilul umanist,  respectiv real, sunt precizate disciplinele:

– limbă de circulaţie internaţională,

– probă transdisciplinară din geografie, istorie, ştiinţe socio-umane, respectiv,

– matematică,

– probă transdisciplinară din fizică, chimie şi biologie.

Înlocuirea, pentru profilul umanist, a istoriei cu o limbă de circulaţie internaţională reprezintă de fapt eliminarea istoriei şi reluarea unui examen de limbă străină în condiţiile în care între probele de evaluare a competenţelor lingvistice există deja prevăzute probe la două limbi de circulaţie internaţională, iar în curriculum sunt cuprinse două limbi străine.

10. Aruncarea profesorilor în incertitudine prin anularea examenului de titularizare

Cel mai mare câştig al cadrelor didactice a fost, fără doar şi poate, existenţa unei forme de garantare a locului de muncă prin examenul naţional de titularizare, cel mai dificil examen din carieră. Acest câştig a reprezentat un element important, în atragerea tinerilor în sistemul de învăţământ, în condiţiile în care salariile cadrelor didactice nu au fost niciodată motivante.

Actuala lege anulează acest câştig, anulează examenul de titularizarea şi aruncă profesorii la dispoziţia directorilor şcolilor, care vor fi, la rândul lor, numiţi politic de către reprezentanţii partidelor politice de pe plan local. Art. 89 precizează explicit faptul că ”ocuparea posturilor se face prin concurs la nivelul unităţii de învăţământ” şi nu la nivel naţional. Noţiunea de titular al sistemului de învăţământ a dispărut, profesorul devenind titular al postului obţinut la o anumită şcoală. Art. 254 alin. (13): ”Candidaţii (…) care au ocupat prin concurs validat (…) de consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ un post didactic vacant sunt titulari pe postul ocupat”.

Puterea directorilor unităţilor de învăţământ devine absolută, astfel încât profesorii vor devenii o masă de manevră temătoare în mâna aparatului de partid al PD-L. Nici un profesor nu v-a mai avea curajul să îşi exprime un punct de vedere, să protesteze, atât timp cât postul său este la dispoziţie exclusivă a directorului şcolii. ”Deciziile privind vacantarea posturilor didactice, organizarea concursurilor pe post şi angajarea personalului didactic se iau la nivelul unităţii de învăţământ de către consiliul de administraţie, la propunerea directorului” – art. 254 alin (4).

11. Bariere în calea tinerilor care vor să devină cadre didactice

Sistemul de învăţământ a suferit şi suferă de lipsă de atractivitate cauzat în primul rând salarizării. Începând cu actuala lege, accesul în sistem va deveni extrem de greu. Astfel, un tânăr poate ocupa un post didactic după ce a absolvit un stagiu de pregătire de 6 ani: 3 ani de facultate, 2 ani de master şi un an de stagiu practic. Există, de asemenea, posibilitatea ca un tânăr care nu a promovat examenul de definitivat în învăţământ să constate la finalul celor 6 ani de studiu că nu îi este recunoscută nicio calificare. Acest fapt va conduce la îndepărtarea tinerilor absolvenţi de sistemul educaţional şi o criză de cadre didactice din ce în ce mai mare. – Art. 236 şi 241.

12. Şcoala este supusă total voinţei politicului local

În conformitate cu art. 96, consiliul de administraţie este dominat de persoane din afara şcolii şi are reprezentanţi personali ai primarului şi ai consiliului local. Acest consiliu de administraţie va organiza concursul pentru ocuparea posturilor de director şi director adjunct. Directorii vor deveni instrumente în mâna decidenţilor politici, astfel încât politica guvernamentală să poată fi transpusă cu acurateţe şi  fără nicio oprelişte în cel mai îndepărtat cătun. ”În urma promovării concursului, directorul încheie contract de management cu primarul,[…] respectiv preşedintele consiliului judeţean pe raza căreia se afla unitatea de învăţământ”. – Art. 257.

13. Finanţarea şcolilor NEGARANTATĂ de stat dar la dispoziţia primarilor

Potrivit art. 8, pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual 6% din PIB. Însă, Guvernarea portocalie anulează această prevedere prin art. 361 alin. (3) lit. g) şi prorogă termenul de aplicare pentru anul 2012, anul la care ei nu vor mai fi la guvernare.

Legea asumată de executiv pune sub semnul întrebării siguranţa sistemului de învăţământ românesc, prin înlăturarea din textul legii a tuturor prevederilor care garantau finanţarea sistemului. Astfel, dacă în conformitate cu Legea Învăţământului nr. 84/1995, finanţarea învăţământului preuniversitar se face din cote defalcate din TVA, taxa cu cel mai mare grad de colectare, ceea ce constituie o garanţie a finanţării sistemului, în legea asumată această prevedere a dispărut. De asemenea, Legea în vigoare precizează explicit faptul că ordonatorii de credit nu pot schimba destinaţia sumelor alocate pentru finanţarea învăţământului, o astfel de acţiune fiind încadrată în categoria faptelor penale. Astfel, astăzi, primarii sunt obligaţi să asigure, cu prioritate, finanţarea salariilor profesorilor din banii repartizaţi de către stat. În Legea propusă de Guvernul PD-L – UDMR, aceste garanţii au dispărut, iar salariile profesorilor au rămas la buna dispoziţie a primarilor.

Finanţarea sistemului de învăţământ este expediată şi uneori confuză.

Art. 103 alin. (1) precizează că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are drept de iniţiativă în domeniile politicii financiare şi resurselor umane, dar nu se precizează ce poate iniţia şi nici în ce mod. În alin. (2), de la acelaşi articol, se afirmă: „consiliile locale, judeţene pot contribui din bugetele proprii la finanţarea de bază şi complementar”, când,de fapt, toate resursele şcolii sunt direct din bugetele proprii ale acestor instituţii.

Repartizarea capitolului de cheltuieli ce alcătuiesc finanţarea de bază, respectiv finanţarea complementară, nu au în vedere o repartizare judicioasă astfel încât să se realizeze acoperirea prioritară cu resurse a capitolelor de cheltuieli care să asigure funcţionarea şcolilor.

Este confuz rolul pe care îl au în finanţarea şcolilor direcţiile finanţelor publice.

În art. 107 cu referire la finanţarea suplimentară se spune că se realizează din bugetul ministerului, ca o măsură a procesului de „descentralizare” şi se face pe baza unui contract încheiat între unitatea şcolară şi finanţator. Chiar dacă nu mai sunt peste 20.000 de şcoli totuşi măsura arată o supra şi recentralizare imposibil de asigurat cu personalul ministerului. De altfel, din bugetul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului urmează să se finanţeze alte 11 capitole.

Aşa da descentralizare!

14. Atac la principii constituţionale

În conformitate cu art.125  alin.(1) lit. a), precum şi art. 212 alin.(3), ministrul educaţiei poate revoca rectorul unei universităţi dacă acesta nu respectă ”politicile naţionale în domeniu”, cu alte cuvinte, dacă nu respectă programul de guvernare. Acest lucru reprezintă o ingerinţă politică fără precedent în viaţa universitară şi presupune o gravă încălcare a prevederilor Constituţiei României, care prevede, la art. 32 alin.(6), ”Autonomia universitară este garantată”.

De asemenea, se încalcă  principiul simetriei în drept potrivit căruia entitatea care a ales poate determina revocarea celui pe care l-a ales (sau desemnat).

Articolul contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 72/1995 care stipulează clar că ”rectorul poate fi revocat din funcţie numai de către Senatul universităţii, prin aceeaşi procedură folosită la numire.”

Această prevedere este, fără îndoială, generatoare de abuzuri şi deschide calea lumii politice de a interveni în mod brutal şi discreţionar în viaţa universitară. Nici măcar în perioada comunistă rectorul universităţii nu a fost numit şi revocat de către partid, ci a trecut prin filtrul comunităţii academice.

Prin art. 125 al Legii, ipocrizia pentru anularea autonomiei universitare este dusă pe culmi neegalate chiar de centralismul comunist. Pentru revocarea rectorilor este inventat un aşa zis Consiliu de Etică şi Management Universitar, ca instrument obedient la dispoziţia ministrului, prin care politicul poate intra cu picioarele în multiseculară libertate şi autonomie universitară. Comisia este formată din trei reprezentanţi ai rectorilor, unul al studenţilor, unul al ARACIS, trei numiţi de ministru, alţi trei de organe ale Ministerului coordonate de ministru. Se creează astfel un instrument şi o majoritate guvernamentală care poate face totul în învăţământul românesc, la comandă politică, de la revocarea rectorilor din învăţământul superior de stat, particular şi confesional şi până la propunerea de desfiinţare a unei universităţi, care nu pleacă steagul în faţa intereselor ministrului în funcţie.

15. Înfrângerea Autonomiei Universitare

Autonomia universitară a fost desfiinţată şi s-a legiferat calea politizării universităţilor!

Prima atestare documentară a autonomiei universitare a fost în 1231, când, în urma grevei de la Universitatea din Paris, Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a acceptat să ofere independenţa Universităţii, totul fiind reglementat prin Bula papala Parens Scientiatorum. De atunci, principiul autoguvernării universităţilor a stat la baza organizării acestora în întreaga tradiţie occidentală. El este reafirmat de Magna Charta Universitatum – Declaraţia de la Bologna – din 1988, carta semnată iniţial de 80 de universităţi, acum fiind 668. Aici se defineşte principiul autonomiei universitare, ce înseamnă el în practică şi, pe lângă alte precizări, se afirmă clar că procesele de educaţie şi cercetare din universităţi trebuie să fie independente moral şi intelectual de orice autoritate politică sau putere economică şi că libertatea educaţiei şi cercetării este, de asemenea, fundamentală.

Prin art. 5 alin. (2) potrivit căruia ”orice modificare sau completare a prezentei legi intră în vigoare începând cu prima zi a anului şcolar, respectiv universitar, următor celui  în care a fost adoptată prin lege” în mod abuziv, neconstituţional se încearcă limitarea dreptului la iniţiativă legislativă a deputaţilor şi senatorilor. ”Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot”  şi se încalcă şi prevederea constituţională potrivit căreia o lege intră în vigoare la trei zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial sau, la o dată ulterioară pe care acea lege şi nu o lege a educaţiei o prevede.

Autonomia universitară este grav încălcată şi prin prevederile mai multor articole prin care se consacră posibilitatea generării unor presiuni asupra universităţilor şi a unor imixtiuni în viaţa comunităţii universitare. Vocaţia primordială a instituţiei autonomiei universitare, garantată prin prevederea sa expresă în Constituţia României este acea de a fundamentă o existenţă liberă, creativă a comunităţii universitare iar consacrarea controlului exerciţiului autonomiei este o dovadă în plus a dorinţei de a subjuga universităţile unor interese poate şi de natură politică dacă ne gândim că acest minister are un conducător, adesea, membru de partid. De altfel, însăşi din formularea ”modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară, îşi asumă misiunea generală … ” este evidentă calea abuzurilor. Cine stabileşte ”standardul” după care s-ar putea ”standardiza” exerciţiul ”corect” al autonomiei pentru ca în urma unui asemenea tip de control, universitatea, conducătorii acesteia să nu fie sancţionaţi. Evident, totul fiind pradă arbitrariului, mascat dar ferm şi chiar violent, prin această prevedere se fundamentează, neconstituţional însă, o ”bază legală” a unor abuzuri.

Încălcarea autonomiei, de altfel o preocupare predilectă cuprinsă în cadrul prevederilor acestei legi, este continuată şi în dispoziţiile de la art. 124 şi 125, care prevăd obligaţii deosebit de generale urmate însă de sancţiuni precise, evident că acordate arbitrar căci cine poate determina, spre exemplu, cu precizie dacă universitatea ”a respectat politicile europene în domeniul învăţământului superior” sau dacă ”eficienţa managerială” este ”îndeplinită” pentru a nu se aplica aceste sancţiuni. Defectele majore şi reaua credinţă a acestor prevederi din art. 124 şi 125 sunt evidente şi prin prisma faptului că art. 124 are ca titular al răspunderii publice universitatea de stat sau particulară, iar art. 125 alin. (1) lit. a) are ca titular al sancţiunii grave aplicate pe rectorul universităţii care trebuie, în concepţia acestei legi, revocat. Deoarece înţelegem prin universitate comunitatea umană, compusă din sute, mii sau zeci de mii de oameni căreia i se adresează prevederile Cartei universitare ale acelei comunităţi se poate ajunge şi la situaţia ca, dacă UN SINGUR membru al comunităţii este dovedit că, potrivit acestei legi, nu a respectat Carta proprie, atunci revocăm Rectorul? Căci numai aşa se pot interpreta aceste prevederi. Mai mult, aflăm, cu aducere aminte la normele de odinioară care consacrau DELAŢIUNEA şi pe DELATORI că orice persoană fizică sau juridică poate iniţia procedura de aplicare a sancţiunilor îndreptate asupra rectorilor.

Evident că o asemenea optică patologică, poliţienească, menită să creeze presiuni de neimaginat este demnă de o lege care să poată fi adoptată într-un regim dictatorial dar ea nu are ce căuta în rândul unei legislaţii dintr-un regim democratic.

Mai departe însă aflăm că însăşi Carta universitară, aşa a priori deja ”scrisă” prin textul acestei legi mai are nevoie de ”rezoluţia pozitivă” a ministrului de resort. Dacă oricum, abuziv, s-a stabilit în detaliu care sunt prevederile acestei Carte – standard, dacă oricum, la fiecare aliniat reapare sintagma favorită, ”cu respectarea strictă a prevederilor legale”, mai aflăm, destul de adesea, din articolele acestei legi, că orice prevedere contrară ei este nulă de drept – ceea ce nu era necesar să se prevadă expres să înţelegem şi înţelegem că prin această suprareglementare acest minister şi acest ministru este un minister al Poliţiei iar ministrul Poliţistul –Şef? Nu avem nevoie de aşa ceva!

Dintre prevederile neconstituţionale fac parte şi acelea privitoare la învăţământul superior particular şi confesional particular, astfel:

Dreptul de proprietate privată al fondatorilor acestor universităţi este încălcat prin întreruperea exerciţiului acestui drept. Prevederile acestei legi recunosc, întemeiat, că fondatorul unei universităţi particulare şi confesional particulare sunt titulari ai patrimoniului universităţii la înfiinţarea acesteia şi la desfiinţarea acesteia dar pe parcursul existenţei universităţii particulare şi confesional particulare exerciţiul dreptului de proprietate nu mai aparţine fondatorului ceea ce încalcă atât prevederile constituţionale cât şi cele ale legislaţiei în materia proprietăţii.

În privinţa autonomiei specifice universităţilor particulare şi confesional-particulare aceasta este desfiinţată prin „alinierea” totală la prevederile stricte ale Legii.

De asemenea, eliminarea funcţiei de Preşedinte al Universităţii din cadrul Legii este abuzivă.

Această funcţie, existentă în peste 6000 de universităţi din lume, în peste jumătate din universităţile aflate în Top 100 şi în marea majoritate a universităţilor din Top 500 şi-a dovedit eficienţa şi utilitatea. Totodată, unei universităţi particulare, care îşi îndeplineşte toate obligaţiile legale de calitatea educaţiei şi pe care STATUL nu o finanţează nu i se poate stabili MANAGEMENTUL. Mai mult decât atât, după doua decenii de la fondarea universităţilor particulare şi confesional particulare care au demonstrat că sunt valoroase, că îndeplinesc toate standardele privind calitatea procesului de învăţământ, că au reuşit să pregătească pentru multiple domenii de activitate sute de mii de absolvenţi se pune îndreptăţit întrebarea dacă aceste reuşite nu sunt datorate, în bună măsură, managementului deosebit de performant. Ingerinţa neconstituţională şi abuzivă în managementul universităţilor particulare care, iată, că şi-au dovedit pe deplin validitatea este şi dăunătoare în acelaşi timp. Explicaţia în acest sens al aspectului dăunător o regăsim şi în aceea că Statul care nu finanţează şi nu sprijină învăţământul superior particular şi particular confesional nu poate decide în privinţa managementului acestora.

Prevederile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată şi a deciziei manageriale a universităţilor particulare şi confesional particulare sunt abuzive şi neconstituţionale.

Dintre aberaţiile acestei legi amintim şi tratamentul discriminatoriu între învăţământul preuniversitar particular care ajunge să fie finanţat de STAT şi cel universitar particular şi confesional particular care nu va fi finanţat de STAT, astfel:

Unităţilor de învăţământ preuniversitar particulare li se recunoaşte libertatea, drepturile specifice prin prevederi exprese: ”Statul sprijină şi coordonează învăţământul particular şi confesional, în condiţiile legii, respectând în întregime drepturile acestuia” art. 60 alin. (6) şi decizia managerială prin art. 60 alin. (7), iar universităţilor particulare şi confesional particulare aceste prevederi le-au fost confiscate, deşi STATUL nu are niciun aport în sprijinirea sau finanţarea lor.

La art. 126 alin. (3) se prevede că: ”Spaţiul universitar este inviolabil. Accesul în spaţiul universitar este permis numai în condiţiile stabilite prin lege şi prin Carta universitară.” Întrucât legea nu stabileşte aceste condiţii suntem în situaţia în care  nu vom putea accede în spaţiul universitar întrucât  nu se stabilesc condiţiile acestui acces.

Art.146 ”Rectorul poate anula, cu aprobarea Senatului universitar, un certificat sau o diplomă de studii atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor codului de etică şi deontologie universitară” ori este de notorietate că numai o instanţa de judecată poate anula un asemenea act.

Art.208, alin. (2) ”Senatul universitar îşi alege, prin vot secret, un preşedinte care conduce şedinţele Senatului universitar şi reprezintă Senatul universitar în raporturile cu rectorul”. Dacă  Rectorul va fi ales şi nu desemnat nu este el acel Preşedinte al Senatului?!

La art. 364 alin. (2) se prevede că ”La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităţilor se vor stabili în baza prezentei legi.” Conform acestei legi nu există însă decât structuri şi funcţii de conducere; care este organul de conducere ?

Dar, de altfel din partea unor iniţiatori ai unui text de lege care îşi permit, în repetate rânduri, să scrie cuvântul Constituţie cu litera c – mic nu ne putem aştepta decât la repetata încălcare a Constituţiei care, pentru dumnealor reprezintă un lucru minor.

Principiul autonomiei universitare este încălcat în mod repetat. Deşi art. 118 alin. (1) lit. a), menţionează explicit principiul autonomiei universitare, iar art. 123 alin. (1), precizează ” Instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase”,  art. 132, alin.(3) şi alin.(5), oficializează abuzurile din partea Guvernului şi a ministerului în viaţa universitară prin posibilitatea înfiinţării unor programe de studii şi mai ales a unor facultăţi în cadrul universităţilor, fără a cere aprobarea senatelor universitare. De asemenea, prin art. 121, ministerul educaţiei controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia universitară, iar prin art. 123 alin. (4), ”autonomia universitară se exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice”, chiar dacă autonomia este garantată de Constituţie, aşa cum am arătat mai sus.

16. Dacă eşti copil român în România eşti penalizat !

Conform art. 135 alin. (5), ”Finanţarea de bază se calculează după un coeficient mărit pentru studenţii care urmează cursurile în limba unei minorităţi naţionale”. Acest articol încalcă Constituţia României, art. 6 alin. (2): ”Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.

17. „Modernizarea” universităţilor prin subordonare şi birocratizare – o altă inovaţie PD-L

Deşi se pretinde că această lege vine să modernizeze universitatea românească, în fapt, pe de o parte, universitatea este subordonată structurilor guvernamentale şi, pe de altă parte, este obligată să construiască structuri paralele şi redundante în interiorul acestei,a care nu fac decât să crească birocraţia şi să scadă calitatea. Un exemplul elocvent în acest sens este Secţiunea 12. Ciclul III. Studii universitare de doctorat, art. 158 – 170.

18. Titlul de conducător de doctorat este dus în derizoriu

Deşi declaraţiile oficiale ale domnului Prim Ministru fac trimitere la creşterea calităţii actului educaţional, legea coboară standardele de calitate la un nivel niciodată atins în România. Dacă în conformitate cu actuala Lege a Educaţie titlul de conducător de doctorat era dobândit numai după obţinerea gradului didactic de profesor universitar şi după dovedirea unor competenţe ştiinţifice deosebite, în legea asumată de executiv, art. 166 alin.(1), se prevede că dreptul de conducere de doctorat poată să ”fie obţinut de cadrele didactice cu gradul de lector/şef de lucrări”.

19. Logica electorală  PD-L este exportată în universităţi

Astăzi conducerea universităţii este aleasă pe baza unui sistem democratic, în care, pe fiecare etaj de decizie, votul cadrelor didactice şi studenţilor este transparent şi asigură o selecţie a valorilor universităţii.

Legea asumată de Guvern vine să legalizeze în spaţiul universitar practicile electorale de tip PD-L, facilitându-se accesul candidaţilor portocalii la funcţii şi titluri academice, prin fraudarea alegerilor şi cumpărarea voturilor.

Acest mecanism constituie o pârghie prin care universitatea – ultima redută –  care nu a fost ocupă de „ciuma” portocalie, ajunge să fie îngenuncheată.

Rectorul ales pe model PD-L guvernează universitatea după model PD-L. Toate numirile în funcţii (prorectori, decani, prodecani) sunt numiţi direct de rector. Practic, se introduce o dictatură a unei singure persoane care decide absolut tot în universitate. Art. 211 alin.(2) ”rectorul confirmat de ministru îşi numeşte prorectorii”, alin.(4) ”decanii sunt selectaţi prin concurs public organizat de rector”.

20. Continuarea demersurilor de înstrăinare a patrimoniul educaţiei

Autorii legii tratează cu o lejeritate intenţionată problematica patrimoniului unităţilor şi instituţiilor de învăţământ. Această atitudine nu reprezintă decât o continuare a demersului deja oficializat anul acesta de înstrăinare a patrimoniului taberelor şcolare, cluburi şi baze sportive etc.

21. Decapitarea intelectualităţii academice româneşti

Învăţământul superior românesc va fi decapitat ca urmare a aplicării art. 289: ”Personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani”.

Toate legislaţiile postbelice ale României au permis „prelungirea” activităţii profesorilor de vârf, după împlinirea vârstei de 65 de ani, conform cu practica internaţională. Între timp, Germania şi Franţa au urcat la 68 de ani limita medie a vieţii active, Brazilia la 75 de ani, la profesorii universitari de vârf, Italia la 70 de ani, SUA şi Canada au desfiinţat orice limită, lăsând valoarea să vorbească. Exemplele pot fi multiplicate. Cu proiectul de lege din 2010, România face un pas greşit şi dăunător, renunţând la folosirea unor specialişti de vârf în favoarea diletanţilor agresivi. Această situaţie riscă să genereze, pe lângă emigrarea elevilor, studenţilor şi licenţiaţilor de vârf, o emigrare a profesorilor universitari performanţi. Nimeni nu va accepta reglementarea primitivă, anacronică şi dăunătoare a României. Ţara noastră va avea, din nefericire, cea mai vârstă şi mai calificată emigraţie din istoria ei.

Această decizie, fără o pregătire prealabilă a sistemului, va conduce la blocarea activităţii universităţilor, mai ales în condiţiile în care sistemul este unul neatractiv din punct de vedere al salarizării pentru tineri din ţară şi, cu atât mai mult pentru cei şcolarizaţi în afara ţării. Un număr important de universităţi dintre cele mai performante vor pierde între 40 şi 60 % din cadrele didactice cu gradul didactic de conferenţiar şi profesor universitar odată cu aplicarea Legii. La acest lucru se adaugă faptul că de doi ani Guvernul Boc a blocat scoaterea la concurs a posturilor didactice, ceea ce a condus la accentuarea lipsei de cadre didactice.

Sistemul medical românesc va fi din plin afectat iar cei mai buni specialişti cadre didactice care astăzi deţin funcţii de conducere precum şef de clinică, şef de secţie în cele mai prestigioase spitale din ţară vor fi nevoite să părăsească sistemul. Consecinţele vor fi resimţite de marea masă a populaţie României, care nu va mai beneficia de serviciilor medicale de calitatea în condiţiile în care un număr însemnat de medici părăsesc ţara.

22. Texte neclare, contradictorii, lipsă de profesionalism, viziune totalitară

Nu în ultimul rând, Legea face dovada faptului că autorii acestei au dat dovadă de lipsă elementară de profesionalism, fără cunoaşterea elementelor de bază a tehnicii legislative, cu texte care se repetă, fără coerenţa, cu afirmaţii fără acoperire, pe alocuri hilare:

– art.  9, alin. (2) este identic cu art.101 alin. (2);

– art. 29 alin. (1) şi art. 30 alin. (1), Învăţământul primar se organizează şi funcţionează, de regulă, cu program de dimineaţă”

art. 31 alin. (3), ”Pentru unele forme de învăţământ cu frecvenţă (care??) şi cu frecvenţă redusă, durata studiilor se prelungeşte cu un an”.

Nu în ultimul rând, textul denotă o viziune totalitară. Spre exemplu, dacă un Prim Ministru sau un ministru, peste capul Senatului Universităţii în care aceştia pot preda, vor să îşi facă o facultate “jucăria” lor, nimic nu îi poate împiedica! Decizia asupra oportunităţii înfiinţării sau desfiinţării unei facultăţi o poate avea DOAR Senatul! Însă într-o altă ţară decât România…

Propuneri:

Legea Educaţiei Naţionale trebuie să fie o lege în care să se regăsească aspiraţiile tuturor românilor, şi care să conducă la aşezarea învăţământului românesc pe făgaşul integrării depline în familia europeană.

Toate categoriile implicate în sistemul de învăţământ, elevi, studenţi, cadre didactice, părinţi, autorităţi locale şi centrale, sindicate trebuie să fie parteneri activi în procesul de legiferare, să conducă la cristalizarea unui proiect de lege care să răspundă nevoilor concrete ale sistemului de învăţământ românesc cu …

Adoptarea unui asemenea act, precum Legea Educaţiei naţionale, trebuie să constituie încununarea unui şir de dezbateri publice, de analize ale experţilor, de comparaţii cu legislaţiile europene, toate acestea finalizându-se cu o dezbatere parlamentară amplă şi cu adoptarea unei legi care, trecând peste animozităţile politice, să exprime, în mod real, consensul unei vaste majorităţi.

Legea trebuie să respecte cu stricteţe principiul egalităţii de şanse oferind spaţiul, mijloacele şi mecanismele prin care toţi cetăţenii României, fără deosebire de naţionalitate, sex, religie, stare socială, să poată învăţă liber şi în cele mai bune condiţii.

Statul român are obligaţia, mai ales în context european, să crească durata învăţământului obligatoriu, să elimine abandonul şcolar, să ofere tinerilor din învăţământul rural, din familiile dezavantajate şanse reale pentru participarea la educaţie. De aceea este necesar menţinerea ciclurilor actuale de învăţământ şi stabilirea învăţământului obligatoriu de 10 clase în mod real.

Legea trebuie de asemenea să nu atenteze la fiinţa statului român, la valorile naţionale, cu respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, condiţie sine qua non a unui stat democratic.

În mod obligatoriu, Legea trebuie să asigure necesarul de alocaţii financiare, minimum 6% din PIB pentru educaţie şi să garanteze (cote defalcate din TVA) şi să protejeze aceste alocaţii astfel încât sistemul de învăţământ să poată funcţiona în condiţii optime indiferent de ingerinţele politice, personale sau de grup.

Stabilitatea cadrelor didactice a constituit şi va trebui să constituie o garanţie a calităţii actului educaţional, iar titularizarea în sistem este una dintre modalităţile prin care acest deziderat – calitatea, poate fi atins.

Este necesar ca în lege modalităţile de evaluare a elevilor să fie clare şi centrate pe acumularea de cunoştinţe şi competenţe pe tot parcursul vieţii şcolare.

Depolitizarea învăţământ, deşi clamată prin toate mijloacele, a fost, aşa cum am arătat, uitată. O lege a educaţiei are nevoie de stabilirea odată pentru totdeauna a departajării lumii şcolare şi universitare de lumea politică.

Este imperios necesar ca legea să prevadă mecanismele de organizare, conducere, control a sistemului fără nicio posibilitate de intervenţie din partea factorului politic.

Legea educaţiei trebuie să respecte cu adevărat autonomia învăţământului superior, autonomie ce este garantată de Constituţie.

Ingerinţele de orice fel în lumea academică trebuie să fie eliminate.

Alegerea structurilor de conducere, asumarea răspunderii publice, înfiinţarea şi desfiinţarea de structuri universitare sunt şi trebuie să rămână exclusiv atribute ale lumii academice.

Carta universitară reprezintă legea fundamentală a universităţii şi trebuie elaborată cu respectarea prevederilor legale, dar ţinând cont de specificul, tradiţiile, bunele practici idealurile fiecărei universităţi, fără îngrădiri şi condiţionalităţi stabilite de ministerul educaţiei.

În concluzie, având în vedere argumentele solide prezentate dar şi modalitatea în care Guvernul încearcă să adopte Legea Educaţiei Naţionale, caracterul dăunător al proiectului legislativ propus, caracterul neconstituţional al multor prevederi, caracterul nerealist al altora, pericolele care ar putea să apară prin punerea în aplicare a măsurilor prevăzute de acest text etc., vă solicităm, stimaţi parlamentari,

– respingerea acestui proiect de lege, prin adoptarea moţiunii de cenzură,

– continuarea normală a procesului legislativ pentru adoptarea proiectului Legii Educaţiei Naţionale în Senatul României.

Stoparea acestui demers de legiferare a Legii Educaţiei Naţionale prin angajarea răspunderii guvernului este singura soluţie pentru a apăra România de ocupaţia portocalie a învăţământului.

Trebuie să ferim ţara noastră de această lege anti-educaţie şi anti-românească!

Sursa: Hai ca se poate! Blog

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

2 Răspunsuri to “Motiunea de cenzura – Legea Educaţiei Naţionale, o lege anti-educaţie şi anti-românească!”

  1. 1989 vs. 2010. Trecut versus prezent! « joy Says:

    […] pe voi (cei care le-aţi prins pe ambele) să decideţi. Poate ne vor lămuri: Al Phagora, Alecs, Alianţa dreptei, Ana Usca, Andrew, Burli, Blog de prost, Mariciu, Burloiu, Caius, Lexa, Consiliul blogosferei, […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: