Personalitatile dreptei: Corneliu Coposu

Corneliu Coposu – Maestru al tinerilor din România

 

Comemorarea lui Corneliu Coposu

A vorbi despre Corneliu Coposu este pentru mine o mare onoare şi, în acelaşi timp, o datorie pentru generaţia mea, în primul şi în primul rând graţie interesului pe care Domnia-sa l-a purtat celor tineri. El a avut încredere de la început, din decembrie 1989, în puterea şi în puritatea celor care au făcut adevărata Revoluţie.

Îl cunoscusem pe Nenea Puiu, prima dată, când aveam 12 ani. Venise la Cluj împreună cu doamna Tita Ivasiuc, văduva scriitorului Alexandru Ivasiuc. Discuţia purtată împreună cu părinţii mei s-a lungit până noaptea târziu. Adolescent fiind, statura impunătoare a domnului Coposu m-a impresionat profund.

În zilele fierbinţi ale evenimentelor din decembrie ’89, mai precis la 26 decembrie 1989, nenea Puiu a telefonat la Cluj, unde îmi aveam domiciliul împreună cu părinţii mei, întrebându-mă dacă aş vrea să-i fiu alături, ca şef de cabinet. Explicaţia pentru alegerea mea era foarte întemeiată din punctul său de vedere: foştii colaboratori şi chiar securiştii mişunau peste tot. El avea nevoie de un tânăr cu sufletul nepătat. În plus, ca o altă garanţie, bunicul meu a fost mare luptător maramureşean Ilie Lazăr, cel care în procesul Iuliu Maniu a fost până la capăt alături de Sfinxul de la Bădăcin. Îl cunoscuse foarte bine pe „moşul meu drag”, îmi cunoştea familia şi, cum „sângele apă nu se face”, tradiţia de naţional-ţărănist trebuia să aibă continuitate.

Am sosit în Bucureşti pe data de 29 decembrie 1989 devenind „primul şef de cabinet al celui mai mare om politic al României post-decembriste”. Alături de Domnia-Sa am petrecut momente de neuitat, care până la moarte mă vor urmări, deoarece impactul lor a fost foarte adânc şi semnificativ.

Pe data de 28 ianuarie 1990, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, împreună cu celelalte două partide istorice (P.N.L. şi P.S.D.R.) a organizat un mare miting de protest împotriva deciziei F.S.N. de a participa la alegeri. A fost, practic, primul miting adevărat al României democratice de după furtul alegerilor din 1946.

Am avut posibilitatea extraordinară de a fi alături de liderii P.N.Ţ.C.D., la invitaţia făcută de către Ion Iliescu şi Petre Roman, în clădirea Guvernului, la discuţii. Pentru un tânăr care la vremea rerspectivă avea 20 de ani acel moment a reprezentat o lecţie de democraţie şi patriotism adevărat. Această lecţie a fost predată de profesorul Corneliu Coposu. Cei doi conducători ai României de atunci încercau prin orice metode să-l impresioneze şi să-l ameninţe pe Corneliu Coposu. Neclintit, cum a fost şi timp de 17 ani în închisoare, Seniorul a demontat toate acuzaţiile ce-i erau aduse de către aceşti foşti comunişti. Întâlnirea de la Guvern începuse la ora 12 şi a ţinut până la ora 20. Între timp, în jurul orei 16, pe motivul că manifestanţii partidelor istorice „omoară cetăţenii paşnici” şi „încearcă printr-o lovitură de forţă să intre în clădirea guvernului”, Ion Iliescu i-a cerut lui Corneliu Coposu să se adreseze mulţimii şi să-i facă să renunţe la acel miting. Îmi amintesc foarte bine cuvintele preşedintelui Coposu: „Noi nu am venit aici pentru a da o lovitură de forţă, ci pentru a încerca un dialog civilizat cu cei care au frâiele Puterii. F.S.N.-ul trebuie să înţeleagă că cei care au murit la Revoluţie şi-au dat viaţa pentru o Românie democratică. Vă rog să nu creaţi incidente, pentru a nu da prilejul Puterii actuale să vă discrediteze”.

Contrar oricărui simţ democratic, având Televiziunea şi Radioul în mână, F.S.N.-ul, prin minciună şi dezbinare, a reuşit să aducă în Piaţa Victoriei muncitori de la marile uzine din Bucureşti, chipurile pentru a apăra democraţia. Manifestaţia partidelor istorice se desfăşurase paşnic, până la ora 19. În acel moment, înarmaţi cu bâte şi lanţuri, „apărătorii” democraţiei au creat panică şi i-au lovit pe cei care erau cu mâinile goale. Informându-se permanent despre ce se întâmpla în piaţă şi aflând că în jurul orei 19,30 majoritatea celor din faţa clădirii erau suţinători ai F.S.N.-ului, Ion Iliescu a început să strige, ameninţându-i pe liderii partidelor istorice şi în special pe domnul Corneliu Coposu, acuzându-i de lovitură de stat, făcându-i pasibili de închisoare. Cu calmul său desăvârşit, pentru a nu ştiu câta oară, „Nenea Puiu” şi-a argumentat poziţia, neclintindu-se niciun muşchi de pe faţa lui. Văzând că nu-l poate îndupleca sub nicio formă, preşedintele Iliescu a avut acea replică rămasă în istoria post-decembristă: „Domnule Coposu, mie să nu încerci să-mi bagi sula în coaste”.

A doua zi a fost încă un moment semnificativ pentru fragila noastră democraţie. Având sprijinul muncitorilor, minerilor şi al tuturor celor care fuseseră minţiţi prin radio şi televiziune, F.S.N. a organizat în Bucureşti şi în toată ţara mitinguri de sprijin pentru F.S.N. şi de protest împotriva partidelor istorice. Îmi amintesc foarte bine acea zi de 29 ianuarie 1990. De dimineaţă, eram la preşedintele Coposu acasă. În jurul orei 9 ne-am deplasat către sediul partidului din Bdul Carol nr. 34. Ajunşi acolo, ca un făcut, au început să se adune contestatarii. Într-o oră şi jumătate, în faţa sediului nostru şi în toată Piaţa Rosetti era o mare de oameni care cereau „moarte lui Coposu” şi „afară din ţară cu trădătorii”. Ura şi dezlănţuirea mulţimii era împotriva celui care – aşa cum credeau ei – nu mâncase salam cu soia şi venise din străinătate pentru a „vinde ţara Occidentului”. E adevărat că preşedintele Coposu nu mâncase salam cu soia. Timp de 17 ani el a mâncat „terci”, asta în timpurile bune, deoarece regimul de închisoare era atât de dur, încât zile întregi se întâmpla să nu mănânce absolut nimic. Omul care timp de cinci ani a stat zidit în celulă nu mâncase salam cu soia. Străinătatea, pentru el, însemnase înstrăinare şi îndepărtare de cei dragi, pe timpul puşcăriei, în timpul domiciliului forţat în Bărăgan, iar, mai apoi, supraveghere continuă la domiciliul său din Bucureşti.

Revenind asupra celor întâmplate în aceea zi de ianuarie 1990, ţin să precizez, din nou, lecţia de democraţie predată de domnul  Coposu. Văzând că mulţimea adunată de peste trei  ore nu-l îndupleca,  şi nu-l îngenunchea, F.S.N.-ul, prin reprezentantul său de marcă, Petre Roman, a venit să dialogheze şi să negocieze cu liderul opoziţiei. Ca şi cu o zi înainte, Corneliu Coposu a rămas neclintit şi pe aceeaşi poziţiei: democraţie înseamnă pluripartitism. Bazându-se pe furia mulţimii, dintr-o dată domnul prim-ministru a încercat să apară drept salvatorul lui Coposu. Ieşind pe balcon din Cabinetul Preşedintelui şi profitând de simpatia pe care i-o purta mulţimea, Petre Roman a declarat: „S-au demascat, dar vă rog pe dumneavoastră să îi lăsaţi să plece, fără să vă atingeţi de ei”. Insistenţele au durat circa o oră şi jumătate. Corneliu Coposu îi declara însă solemn că va pleca din sediul partidului doar pentru a merge la Televiziune să facă o declaraţie prin care să demaşte toată mârşăvia actualei conduceri. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă sub nicio formă, Petre Roman i-a promis că îl va duce sub escortă să facă o declaraţie. În jurul orei 14, o delegaţie formată din: Corneliu Coposu, Liviu Petrina, Ion Rădoi (fostul preşedinte al organizaţiei de tineret P.N.Ţ.C.D.) şi subsemnatul s-a pregătit să plece spre televiziune. Ieşind în curte, am descoperit că singurul mijloc prin care puteam părăsi acel loc era o tanchetă, pusă la dispoziţie de armată. În momentul intrării în TAB, eram în faţa preşedintelui. Am întors capul să văd dacă totul este în regulă cu Domnia-Sa. În acel moment, un muncitor înarmat cu o bâtă a încercat să mă lovească. Norocul meu a fost că mi-am ferit capul, fiind lovit totuşi destul de puternic în umăr. Cu toate acestea, am reuşit să ne urcăm în tanchetă. Sentimentul pe care l-am avut, fiind înăuntru, a fost oribil şi cred că nu-l voi uita niciodată. Mulţimea dezlănţuită bătea cu mâinile şi cu picioarele în tanchetă, neacceptând ideea că-l vor scăpa şi nu-l vor masacra pe Coposu. Câţiva soldaţi lăsaseră o ferăstruică a tanchetei deschisă. Pe acolo se înghesuiau foarte mulţi să scuipe şi să arunce cu tot felul de lucruri. Nemaisupotând această batjocură, aflându-mă chiar lângă gemuleţ, am astupat acea gaură cu mâna. Norocul meu a fost extraordinar deoarece, o fracţiune se secundă după ce mi-am înlăturat mâna, a apărut un cuţit care încerca să ne rănească. În acea tanchetă, eram cu toţii speriaţi de ceea ce se va întâmpla cu noi. Singurul de neclintit era Corneliu Coposu. Prin cuvinte de îmbărbătare, el a reuşit să ne facă să ne recăpătăm speranţa. Tot ce se întâmpla în jurul său îl lăsa impasibil. După anii petrecuţi în puşcărie,. El devenise al doilea Sfinx. Dumnezeu a avut grijă de el în timpul suferinţelor îndurate în puşcărie şi avea şi în acel moment grijă de el şi de noi. Cu chiu, cu vai, după o jumătate de oră de stat în tanchetă în faţa sediului, am pornit spre televiziune. Aici am fost întâmpinaţi de domnul Petre Popescu, care la vremea respectivă era şeful departamentului „Actualităţi” al televiziunii Române. El ne-a asigurat că va face înregistrarea cu protestul nostru şi o va da chiar în acea seară la televiziune, ca primă informaţie la rubrica actualităţilor. Până în ziua de astăzi materialul cu protestul P.N.Ţ.C.D.-ului referitor la evenimentele zilelor de 28 şi 29 ianuarie 1990 nu a apărut pe postul naţional de Televiziune.

Un alt moment semnificativ la anului 1990 a fost venirea minerilor pe 14 iunie. Datorită unui telefon primit în miez de noapte din partea unui anume Iancu, preşedintele Coposu şi-a părăsit domiciliul, scăpând astfel de devastarea şi incendierea propriei locuinţe. Întrebarea care se pune este cine era oare acel domn Iancu, care ştia cu precizie ora la care vot veni minerii. Este oare aceeaşi persoană care cu trei luni înainte (martie 1990) venise la sediul P-N-Ţ.C.D. şi îi dăduse preşedintelui Coposu o hârtiuţă cu rezultatele exacte ale alegerilor din mia 1990? Părerea mea este că Securitatea şi Puterea de atunci nu aveau niciun interes să-l omoare sau să-i creeze probleme grave preşedintelui Coposu. Dacă se întâmpla ceva cu Domnia-Sa, Occidentul era pregătit pentru a protesta şi ei nu aveau niciun interes ca aceasta să se întâmple.

Cum spuneam la început, am fost primul şef de cabinet. Studiile pe care mi le-am făcut în Franţa (ştiinţe politice) timp de patru ani (1991-1995), m-au obligat să fiu departe de Nenea Puiu. Eram departe doar ca distanţă. Sufletul şi inima îmi erau alături de el. În Franţa fiind, am descoperit popularitatea de care se bucura Corneliu Coposu în ţara democraţiei şi drepturilor omului. Era numit „Le seul representant de la vraie democratie en Roumanie”, ceea ce îi aducea recunoaşterea deplină a meritelor şi calităţilor sale. Întorcându-mă în ţară, în mai 1995, eram fericit pentru că puteam cu adevărat să-mi ofer serviciile partidului în care au crezut părinţii şi bunicii mei şi în care cred şi eu acum. Eram fericit pentru că preşedintele îmi propusese să-i devin şef de cabinet. Din păcate, o întâmplare dureroasă (moartea tatălui meu, şi el martir al închisorilor comuniste) m-a făcut să amân venirea la Bucureşti până la sfârşitul lui septembrie 1995. Am asistat, pe 6 octombrie 1995, la apogeul carierei unui om politic: decernarea legiunii de Onoare, cu grad de ofiţer, marelui OM Corneliu Coposu.

Nu vreau să insist asupra momentului plecării dintre noi a lui nenea Puiu. Este un moment prea dureros pentru mine, pentru a reuşi să pun pe hârtie cele întâmplate timp de aproape două săptămâni în spital. Doamna Doina Alexandru a prezentat cu multă precizie cele întâmplate atunci, în careta ei „Coposu – confesiuni” apărută la Editura Fundaţia Anastasia. Doar atât ţin să precizez: anul 1995 a reprezentat pentru mine pierderea a două imense statui. Tatăl meu, care mi-a fost un drag prieten şi desăvârşit, şi Corneliu Coposu, care mi-a fost ca un tată. Obligaţia mea este să continui lupta începută şi, din păcate, neterminată , a acestor oameni. Este o datorie de conştiinţă şi o datorie de onoare.
Acest demn urmaş al Sfinxului de la Bădăcin, Iuliu Maniu, care prin statura sa impunătoare şi dreaptă aminteşte de Hercule, eroul Olimpului, iar prin suferinţele morale şi fizice îndurate aminteşte de Iisus răstignitul, a dovedit nu numai celor care l-au iubit, ci întregului popor al României, precum şi lumii întregi care a ştiut să-l aprecieze, că pot exista oameni cu ţinută dreaptă şi cu ţinută morală în viaţa politică. Lupta lui a fost lupta noastră, şi pentru acest lucru îi datorăm recunoştinţă eternă. Preşedintele moral al României a plecat puţin dintre noi. Ne-a lăsat însă o mare moştenire: Speranţa.

Ion (Ionuț) Andrei Gherasim

Anunțuri

2 răspunsuri to “Personalitatile dreptei: Corneliu Coposu”

  1. Se implinesc 15 ani de la moartea Seniorului « Hai ca se poate! Says:

    […] Alianta Dreptei, Alexandru Marin, Varujan Vosganian, […]

  2. Basescu vrea sa o recompenseze pe Anastase pentru ca a FURAT BINE « Dum spiro, spero Says:

    […] Mizil, Marcu, Transildania, Zina-Lecturi recenzate, Mihnea Georgescu, Hoaratiu Buzatu,  Lilick, Alianta Dreptei, Alexandru Marin, Varujan Vosganian, […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: