Regele Mihai, Doctor Honoris Causa al Universității Politehnica din Timișoara

Text + Foto: Prince Radu Blog „Romania Altfel”

 

LAUDATIO
în onoarea Majestăţii Sale Regele Mihai I al României

Majestatea Voastră, Rege Mihai I al României,
Majestatea Voastră, Regină Ana,
Alteţele Voastre Regale,
Onoraţi invitaţi,
Stimaţi colegi,

Conducerea Universităţii “Politehnica” din Timişoara, formată din subsemnatul, ca Rector şi colegii Prorectori, Secretar Ştiinţific, Director General Administrativ şi reprezentantul ales al studenţilor în Biroul Senatului, împreună cu decanii celor 10 facultăţi pe care universitatea le cuprinde, avem onoarea şi bucuria de a fi prezenţi astăzi, 27.12.2010, în faţa Domniilor Voastre, aici, la Reşedinţa Casei Regale de România, din Săvârşin, ca mesageri ai Senatului Universităţii, pentru a decerna Majestăţii Voastre, Rege Mihai I de România, supremul titlu onorific al Universităţii “Politehnica” din Timişoara, acela de Doctor  Honoris Causa.

Ca Rector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara, şcoală ctitorită în baza Decretului Regal, semnat de Regele Ferdinand I al României, în urmă cu 90 de ani -aşadar: la scurt timp după unirea într-un singur stat a tuturor teritoriilor româneşti-, pentru a răspunde nevoii de ingineri, resimţită de societatea românească a vremii, în relansarea economică şi amplul program de dezvoltare la care ea s-a angrenat, îmi revine cinstea de a prezenta Laudatio întocmit de Comisie, în onoarea Majestăţii Voastre.

Majestatea Sa, Mihai I de România s-a născut la Sinaia, la 25 octombrie 1921. A fost suveran în două perioade, între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930 şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. A devenit pentru prima dată Rege al României după moartea regelui Ferdinand I şi după renunţarea la tron a tatălui său, prinţul Carol. Avea vârsta de 6 ani, când, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, a fost proclamat Rege. Pe perioada minoratului Regelui Mihai, funcţia monarhică a fost girată de o regenţă din care au făcut parte prinţul Nicolae, Miron Cristea – Patriarhul României şi Gheorghe Buzdugan, Prim Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La 8 iunie 1930, prinţul Carol a revenit din exil şi a preluat tronul, devenind Regele Carol al II-lea.

Schimbarea fundamentală a vieţii Majestăţii Sale avea să se petreacă în anul 1940. Deposedată de Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de nord-vest şi Cadrilater, România pierduse milioane de cetăţeni români. În timpul celui de-al doilea război mondial, suveranul a făcut eforturi deosebite pentru a rezista în faţa ameninţării Germaniei naziste şi Uniunii Sovietice. În 1943, Regele Mihai a acceptat să fie liderul opoziţiei unite, atribut recunoscut de partidele politice şi de Alianţa antinazistă. Potrivit baronului Ion Mocsony Stârcea, un apropiat al familiei regale, domnia tânărului suveran era văzută de către nazişti şi comunişti ca o ameninţare a intereselor lor în România şi în zonă. În timpul războiului, Germania şi Uniunea Sovietică îşi disputaseră supremaţia asupra regiunilor Europei centrale, de est şi de sud-est, teritoriul României fiind socotit de importanţă strategică.

În viziunea Regelui Mihai, declararea stării de război faţă de Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie reprezenta o mare eroare a politicii româneşti. Potrivit tânărului suveran, firesc era ca aliaţii să fie ajutaţi pentru a înfrânge Reich-ul nazist. De asemenea, în cadrul Alianţei antinaziste, anglo-americanii trebuiau sprijiniţi în mod deosebit, ei fiind cei ce puteau garanta împotriva eventualelor noi pretenţii teritoriale ale Uniunii Sovietice. Regele Mihai a dispus ca piloţii britanici, canadieni şi americani doborâţi în misiune de luptă deasupra României să nu fie internaţi în lagăre de prizonieri de război ori predaţi trupelor germane. Totodată, suveranul a încurajat negocierile neoficiale pentru încheierea armistiţiului cu aliaţii, la Ankara, Stockholm şi Cairo şi a patronat dialogul cu Alexandra Kolontay, ambasadoarea Uniunii Sovietice în Suedia.

Urmările războiului în care mareşalul Ion Antonescu angajase România se prefigurau ca un adevărat şi de proporţii dezastru pentru Ţară. Regele Mihai reprezenta singura opoziţie reală, fapt ce reiese din repetatele dialoguri purtate cu liderii partidelor liberal şi ţărănesc. Însăşi dificultatea încheierii unui acord – acesta fusese solicitat de puterile aliate- între cei patru lideri, Iuliu Maniu (PNT), Constantin (Dinu) I. C. Brătianu (PNL), Titel Petrescu (PSDR) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR) ia îngreunat enorm misiunea regelui Mihai. În final, rămăsese exclusiv pe seama suveranului luarea celei mai importante decizii: arestarea lui Ion Antonescu – şeful guvernului – şi ieşirea României din războiul contra aliaţilor.

În vara lui 1944, sovieticii au forţat linia Prutului şi au intrat pe teritoriul românesc. Regele Mihai l-a autorizat pe liderul ţărănist Iuliu Maniu să încheie armistiţiul cu aliaţii. Nu numai schimbările de pe front, dar şi condiţiile interne au determinat luarea amintitei decizii. Toate acestea l-au determinat pe regele Mihai să iniţieze actul decisiv de ieşire a României din război.

În anii 1942-1943, când inspectase armata pe front, suveranul României a avut ocazia să intre în contact cu militarii români şi să se asigure de ataşamentul acestora faţă de dinastie. Prin persoana suveranului, Casa Regală ieşise din izolarea impusă de Ion Antonescu la începutul războiului. Când a aflat de opoziţia şi de întâlnirile secrete ale regelui Mihai, de simpatia sa pentru armatele britanică şi americană, Ion Antonescu a cerut siguranţei statului să supravegheze permanent Palatul Regal şi să fie informat asupra partenerilor de dialog şi asupra opţiunilor Regelui.

Schimbarea politică de la 23 August 1944 a fost îndelung pregătită, fiind susţinută de opozanţii regimului şi de o parte a liderilor militari din ţară.

La câteva minute după sosirea la palat a mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu -adjunctul său în guvern-, aceştia au fost arestaţi din înaltul Ordin Regal de garda personală a Regelui Mihai. Planul arestării lui Ion Antonescu, cel ce se autointitulase Conducătorul Statului, a fost elaborat de Regele Mihai împreună cu baronul Ion Mocsony Stârcea. În Proclamaţia către ţară din 23 august 1944, Majestatea Sa susţinea:

„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit în deplină înţelegere cu poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa… Dictatura a luat sfârşit şi cu ea toate asupririle”. Devenită celebră prin conţinutul său, Proclamaţia a însemnat totodată revenirea parţială la prevederile Constituţiei din 1923 şi redarea câtorva drepturi cetăţeneşti fundamentale. Deşi în Proclamaţie se făceau referiri la stricta neutralitate a României, în ziua de 24 august a intervenit starea de război cu Germania, ca urmare a atacurilor acesteia asupra populaţiei civile.

Actul de la 23 august 1944 a reprezentat un gest politic de mare curaj şi de o enormă responsabilitate. El avea să aducă România în tabăra aliaţilor şi să restabilească prestigiul ţării noastre faţă de Marea Britanie, Franţa şi SUA. După cum s-a exprimat Comandantul Suprem Aliat în Europa, generalul Dwight D. Eisenhower, Regele Mihai şi România şi-au câştigat un loc de frunte printre membrii Naţiunilor Unite care au participat la cruciada democraţiei pentru a elibera Europa de plaga ciumei fasciste şi naziste. Fapta istorică a oferit României şansa de a fi ferită de dezastru şi de a putea recupera o parte importantă din teritoriile pierdute în 1940. Aliaţii au recunoscut că întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste a scurtat durata războiului cu aproximativ şase luni. Regele Mihai a fost recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi lideri ai Naţiunilor Unite care au luptat împotriva Axei naziste. Guvernele francez, britanic, american şi sovietic i-au înmânat cele mai valoroase ordine şi decoraţii.

La iniţiativa guvernului, Majestatea Sa a exercitat până în 1945 puterea executivă şi puterea legislativă. Cele două guverne ale generalilor Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu au încercat să introducă o normalitate în viaţa publică, izbindu-se, însă, la tot pasul, de şicane din partea Moscovei. Presiunile exercitate de Kremlin au dus la instaurarea în ziua de 6 martie 1945 a unui guvern pro-sovietic, sub conducerea unui partizan al comuniştilor: Dr. Petru Groza. În august 1945, ca o reacţie faţă de deciziile ilegale ale comuniştilor de a infiltra şi a îndoctrina poliţia, jandarmeria şi armata, regele Mihai a declanşat o acţiune personală, cunoscută şi sub numele de „greva regală”. Fusese un alt act de mare curaj, motivat de dorinţa de salvare a democraţiei într-o ţară deja ocupată de trupele sovietice.

„Greva regală” a durat până la începutul anului 1946, dată la care se apropiau alegerile parlamentare. Rezultatele acestor alegeri au fost fraudate în mod grosolan de către comunişti. În realitate, ele fuseseră câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc. Pentru moment, unii generali i-au propus Regelui alungarea sovieticilor din ţară, ceea ce nu era tocmai lipsit de şansă de reuşită sub aspect militar. Trupele sovietice erau dispersate în România, Bulgaria şi Ungaria, iar trupele române aveau o uşoară superioritate numerică. Nu la fel stăteau, însă, lucrurile, şi sub aspect politic, respectiv geopolitic. Pentru a scuti populaţia de ororile unui nou conflict armat, suveranul a refuzat acest plan.

În urma proceselor înscenate din anii 1946-1947, partidele istorice au fost practic desfiinţate, ceea ce a dus la o şi mai mare izolare politică a suveranului.

Regele Mihai a dat dovadă de o demnitate rar întâlnită în viaţa politică, preferând să abdice decât să rişte vieţile cetăţenilor luaţi ostateci de către autorităţile comuniste. Graba comuniştilor de a-l detrona pe Rege la finele anului 1947 a fost explicată de baronul Ion Mocsony Stârcea prin pericolul pe care îl reprezenta pentru Partidul Comunist Român, implicit pentru Moscova, proiectata căsătorie a monarhului român. Apariţia unui moştenitor ar fi reprezentat continuitatea dinastiei, iar populaţia ar fi avut un simbol puternic în jurul căruia să-şi focalizeze rezistenţa anticomunistă. În aceste condiţii, îndepărtarea familiei regale din ţară servea intereselor sovietice de totală subordonare a României. Totuşi, continuitatea dinastiei a fost asigurată, deoarece  pe  10 iunie 1948 Regele Mihai s-a căsătorit la Atena cu Prinţesa Anna de Bourbon-Parma.

Mesajele din fiecare an, de Paşte, de Crăciun ori de 10 Mai, transmise de suveran, pe tot parcursul epocii comuniste, la Radio Europa Liberă, au avut darul de a ridica moralul populaţiei din ţară şi de a articula în jurul Casei Regale aspiraţiile românilor de pretutindeni. Prin intermediul Fundaţiei „Regele Carol I”, cu sediul în Franţa, Majestatea Sa s-a îngrijit ca numeroşi refugiaţi din ţară, ajunşi în Iugoslavia lui Iosip Broz Tito, să nu fie expulzaţi, ci să primească documentele necesare emigrării în Vest şi ajutor material din partea Crucii Roşii Internaţionale. Un element constant al conduitei suveranului României a fost refuzul de a coopta legionari între liderii diasporei româneşti. Concepţia suveranului era că cei ce se făcuseră vinovaţi de violenţă politică nu aveau nici un temei moral în a-şi conduce conaţionalii de peste hotare sau din ţară.

Mesajele Majestăţii Sale -pilduitoare pentru o gândire politică pluralistă şi pentru civismul şi europenitatea României- conţin o pledoarie împotriva urii şi dezumanizării, o memorabilă idee pentru fiecare dintre noi, anume, că nimeni nu este imun la inumanitate. Asemenea atitudine l-a făcut popular printre mulţi concetăţeni români din ţară şi din diasporă. Demnitatea, onoarea, tactul, echilibrul, armonia sufletească, toleranţa şi compasiunea sunt caracteristice suveranului României, trăsături ce ies întotdeauna în evidenţă atunci când tratează problema reconcilierii societăţii româneşti.

În lunga durată a exilului, Majestatea Sa a acţionat pentru îmbunătăţirea imaginii României peste hotare. S-a dovedit a fi cel mai important ambasador şi reprezentant al românilor pe lângă structurile de decizie din NATO şi UE. Cuvântul Regelui Mihai I este ascultat cu interes şi în forurile de conducere ale ONU. Regele României s-a înscris, astfel, în ilustra familie a foştilor suverani care îşi ajută ţările pe care le-au condus. După cum au recunoscut toate guvernele de după 1989, Regele Mihai I este cel mai important ambasador al cauzei statului nostru peste hotare.

Popularitatea de care se bucură în România s-a văzut întâia oară cu ocazia vizitei efectuate în 1992, de Sfintele Paşti, când Majestatea Sa a fost ovaţionat la Bucureşti de peste 1.000.000 de cetăţeni. La fel de importantă a fost vizita la Timişoara din 1997, populaţia oraşului făcându-i o primire entuziastă.

Pentru susţinerea financiară a învăţământului superior în Timişoara, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a înfiinţat Eforia Universităţii de Vest. Din aceasta urmau să facă parte primarii municipiilor Timişoara şi Arad, prefecţii judeţelor din Banat şi ai judeţului Arad, rectorul Politehnicii din Timişoara, rectorul Universităţii de Vest, decanii facultăţilor Universităţii de Vest, episcopii ortodocşi români de Timişoara, Arad şi Caransebeş, episcopul greco-catolic de Lugoj, episcopul romano-catolic de Timişoara, preşedinţii sindicatelor muncitoreşti, preşedinţii organizaţiilor profesionale ale corpului didactic universitar, secundar şi primar, reprezentanţii vieţii culturale şi economice locale, etc. Din păcate, cursul vremurilor a făcut ca Eforia Universităţii de Vest să nu apuce să-şi atingă nobila misiune. Dar ea, misiunea-i, nu a fost niciodată abandonată, ci, dimpotrivă, pas cu pas, până în zilele noastre, inclusiv, după cum vremurile au permis-o, a fost şi continuă să fie pusă în operă.

Majestatea Voastră, Rege Mihai I de România

Ceremonia de astăzi reprezintă, pentru noi, toţi, din forul cel mai savant al acestei părţi de ţară, un gest de apreciere a excepţionalelor calităţi umane, intelectuale  şi politice dovedite în perioada în care aţi condus România -adică: în cel mai dificil deceniu al existenţei moderne a României-, precum şi în anii în care aţi fost referinţa dintâi a gândirii şi a acţiunilor politice autentice ale exilului, un simbol al rezistenţei morale în faţa agresiunii şi dominaţiei totalitarismului comunist, dar şi în anii postcomunişti.

Este o mare onoare pentru corpul profesoral al Universităţii „Politehnica” din Timişoara, pentru studenţii acestei universităţi, pentru întregul mediu academic din Timişoara, ca, la propunerea Comisiei Senatului Universităţii, formată din:
1. Prof.dr.ing. Nicolae Robu -Rectorul Universităţii “Politehnica” din Timişoara, Preşedintele Comisiei
2. Prof.dr.ing. Ioan Anton -Membru Titular al Academiei Române
3. Prof.dr.ing. Toma Dordea -Membru Titular al Academiei Române
4. Prof.dr.ing. Corneliu Davidescu -Prorector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara
5. Prof.dr.ing. Sevastean Ianca -Prorector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara
6. Prof.dr.ing. Viorel Şerban -Prorector al Universităţii “Politehnica” din Timişoara
7. Prof.dr.ing. Radu Vasiu -Secretar Ştiinţific al Universităţii “Politehnica” din Timişoara

să acorde înalta distincţie de Doctor Honoris Causa Majestăţii Sale, Regele Mihai I de România.

Primiţi, vă rog, Majestate, însemnele acestei distincţii: diploma-unicat şi roba. Este, pentru mine, o mare cinste să vi le pot înmâna.

Prof.dr.ing. Nicolae ROBU
RECTORUL UNIVERSITĂŢII “POLITEHNICA” DIN TIMIŞOARA

Săvârşin, 27 decembrie 2010

2 Răspunsuri to “Regele Mihai, Doctor Honoris Causa al Universității Politehnica din Timișoara”

  1. Starea NATIUNII Says:

    Traiasca REGELE !
    Un an mai bun va doresc !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: