Memoria istoriei: George Tatarascu

Material preluat de pe blogul „Parlogul PNTCD

„…La vârsta adolescenţei, când ne căutăm vocaţia şovăind în alegerea drumului, George Tătărăscu era convins că va juca un rol politic şi se prepara.

Mai exact, îşi forma mijloacele de a-şi deschide drum, de a se impune: îşi exercita memoria şi elocvenţa. Era uimitor cum recita versuri din “Les chatiments”, din “Legendes du siecle”  de Victor Hugo. Darul natural al elocinţei îl avea, vroia numai să dee vocii un cât mai mare volum.

Vara, în lunile de vacanţă, pretextând pasiunea lui pentru vânătoare – poate unica pasiune reală  – hoinărea prin munţii Gorjului. Şi în singurătăţile munţilor făcea exerciţii de desvoltare a puterii de emisiune a vocii. Recita versuri şi asculta ecoul spre a verifica intensitatea, calitatea melodică, claritatea vocii.

Nu a fost niciodată un om de bibliotecă, un pasionat de lectură, un adâncitor de probleme; inteligenţa lui sprintenă, uşurinţa ideaţiei îi acopereau cu prisosinţă lacunele culturii lui. De formaţie literară romantică, a fost poate singurul om politic – bineînţeles afară de N. Iorga – care a citit “L’Histoire des Girondins” a lui Lamartine.

Admira proza frumos cadenţată a lui Lamartine, admira ţinuta teatrală, emfatică, a lui Roland, elocvenţa pompoasă a lui Vergniaud sau a lui Brissot.

Şi-a luat doctoratul în Drept la Paris cu teza “Le regime electoral et parlamentaire en Roumanie (1912).

Întors la Tg. Jiu, s-a înscris în Barou şi în PNL. Ca avocat nu a avut clientelă; baroul de la Tg. Jiu avea elemente de elită ca Titu Frumuşeanu şi un tânăr Grigore Iunian, cu temeinice cunoştinţe în Drept, cu o practică serioasă, stăpânind toate întortocheturile procedurii.

În PNL nu reprezenta decât pe tatăl lui, generalul N. Tătărăscu, ales senator în 1914. A căutat tânărul avocat Tătărăscu o afacere celebră, un mare proces la Juraţi, ca să aibă prilejul să se manifeste. Dar tribunalul de la Gorj nu oferea asemenea ocazii de revărsare a elocvenţii. Şi George Tătărăscu tânjea spre disperarea bătrânului general care îşi vedea fiul sortit să vegeteze la Tg. Jiu. Mi-a povestit Grigore Iunian îndoielile ce puseseră stăpânire pe bătrânul general în ceea ce privea viitorul fiului său; l-a rugat pe Iunian să-l sprijine, să-i înlesnească posibilitatea de a avea clienţi. În 1910, nimeni nu bănuia ascensiunea de mai târziu a lui G. Tătărăscu. Cum timp avea, slavă Domnului, s-a dedicat pasiunii lui, vânatul, şi hoinărind, nu era vârf de munte, poiană, pe care să nu o cunoască. Deoarece luptasem, în prima parte a campaniei, câteva luni în munţii Gorjului, m-a rugat odată, fiindu-i oaspete la Poiana Gorjului, să-i numesc locurile pe unde mă purtase hazardul luptelor: Poiana Bordului, Stersura, Semileul, deasupra Dobriţei, în faţa muntelui Straja, Leşul, deasupra satului Vai de Ei.

Cunoştea toate aceste locuri cu o impresionantă precizie;  piciorul lui neobosit le străbătuse de atâtea ori încât fiecare cleanţ de munte îi era cunoscut. Nu-l pasiona vânătoarea pentru plăcerea de a nimici cu o ageră ţintire sălbăticiunile pădurii, el iubea hoinăreala prin păduri pentru încântarea pe care i-o da vastele singurătăţi ale munţilor, pentru poezia codrilor plini de taine.

În 1914, Gorjul avea păduri în care nu intrase încă securea. Se făceau glume pe socoteala lui, când întors de la vânătoare, avea întotdeauna tolba goală.

Gorjenii folosesc cu o minunată siguranţă acul ironiei; un tipic reprezentant al spiritului gorjean a fost Grigore Iunian de ale cărui ironii se fereau chiar şi cei mai buni debateri parlamentari. Ori, gorjenii spuneau: George este un neostenit vânător, dar nu aduce nimic acasă, uită să ia cartuşiera. – Te înşeli, complecta altul, se întoarce cu tolba de poveşti vânătoreşti.

George Tătărăscu zâmbea, continuând să rătăcească prin munţi ca să dialogheze cu singurătăţile. Era un ţintaş de rasă, dar nu simţea plăcere să doboare vietăţile pădurilor. Temperamental nu era un tip violent sau sanguinar; blândeţea lui naturală îl făcea să caute linia împăciuitoare.

Răsboiul din 1916 l-a găsit obscur avocat la Tg. Jiu. A început campania ca comandant al unei companii de infanterie din reg. 18 Gorj; în partea a doua a răsboiului a fost aghiotantul comandantului şcoalei militare din Botoşani. O puternică impresie i-a făcut dezarmarea a două corpuri de armată rusească de către elevii şcoalei militare din Botoşani.

În 1919 G. Tătărăscu a fost ales deputat de Gorj. Prima lui manifestare de la tribuna Camerei a impresionat; discursul lui de o frumoasă arhitectură, de o îngrijită ţinută literară, avea cu atât mai mare merit cu cât susţinea o teză ingrată: necesitatea consolidării de autoritate.

Parlamentul din 1919 era expresia fidelă a stărilor de spirit din cuprinsul României Mari: entuziaşti, naţionalişti, democraţi radicali şi organic ostili ideii de autoritate, aceştia erau în marea majoritate deputaţii.

Doctorul N. Lupu, ministru de Interne, atacase jandarmeria ca instituţie; G. Tătărăscu i-a răspuns apărând jandarmeria. În general, orice tânăr debutant îşi alege o temă generoasă care să-i asigure atenţia prietenoasă a Camerii. Ori, tema lui Tătărăscu profund antipatică, a provocat resentimentele imensei majorităţi.

Incontestabil, era un act politic de curaj.

Părerea unanimă a fost că tânărul parlamentar era un orator politic de talent, dar a săvârşit o greşeală debutând ca apărător al unei instituţiii – evident necesară – însă antipatică tuturor.

George Tătărăscu, politic, calculase fără greş; la debutul lui, apărând o teză ingrată, asistase Ionel I. C. Brătianu care i-a încredinţat în februarie 1922 subsecretariatul la Interne, având jandarmeria şi poliţia sub conducerea lui. Al doilea subsecretar era Richard Franasovici. Primul ministru Ionel I. C. Brătianu era şi titular al Ministerului de Interne, deci de fapt cei doi tineri subsecretari de Stat conduceau ministerul.

După ce bolşevicii au luat puterea în Rusia, nici un moment nu au încetat activitatea de răspândire a comunismului în Basarabia. O primă acţiune de revoltă a fost în 1919 în judeţul Hotin; acţiunea bine concepută s-a manifestat printr-un atac prin surprindere; generalul Poetaşu, comandantul diviziei, a fost asasinat. Moscova căuta punctul slab al prezenţei noastre în Basarabia, era deci, firesc ca propaganda comunistă să se concentreze în sudul Basarabiei unde populaţia nu era compact românească şi unde varietatea minorităţilor oferea mai multe posibilităţi de izbândă. Revoltele, îndelung şi cu multă grijă pregătite, au isbucnit simultan în mai multe puncte, luând un aspect neted revoluţionar la Tatar-Bunar. George Tătărăscu, subsecretar de Stat, a condus cu multă pricepere şi tact acţiunea de potolire a spiritelor. Evident, represiunea implica întrebuinţarea forţei militare. Faptul că presa comunistă ataca violent pe Tătărăscu dovedea că Rusia sovietică pusese mari speranţe în această insurecţie în Sudul Basarabiei. Şi Rusia nu uită, lucru de care Tătărăscu n-a ţinut seama.

În decembrie 1925, după renunțarea prințului Carol la drepturile de moștenitor al tronului, George Tătărăscu, subsecretar de Stat, a publicat o broșură în care erau reproduse în facsimil și scrisorile cu caracter politic pe care zvăpăiatul prinț le trimisese primei lui soții, Zizi Lambrino. Între altele, și scrisoarea prin care își recunoștea fiul care trebuia să se nască. Broșura nu avea caracterul de pamflet, era sobru alcătuită și păstra un aspect strict documentar.

În 1926, când generalul Averescu a format guvernul, Partidul National-Liberal trecea în opoziție, George Tătărăscu se contura ca o făgăduitoare utilitate într-o viitoare guvernare. Astfel, în iunie 1927, când Ionel Brătianu a format din nou guvernul, G. Tătărăscu a revenit la Interne ca subsecretar de Stat, ministru fiind I.G. Duca. Obiceiul în partidul liberal era ca membrii să fie înaintați la vechime; excepție au făcut în 1914, I.G. Duca și Victor Antonescu și ultimul G. Tătărăscu.

În timpul când era subsecretar de Stat la Interne, locuia în strada Silvestru, o casă în formă de vilă a cărei siluetă sveltă se încadra mai bine unui peisaj de munte. Cum legase prietenie din 1919, îl vedeam des. Îmi plăcea atmosfera liniștită care amintea vremuri dispărute. Sanda, fetița lui Tătărăscu, avea 11 ani și cu o seriozitate de soră mai mare repeta lecțiile cu fratele ei. Punea atâta seriozitate în împlinirea misiunii ei de educatoare, că îmi era foarte dragă. Se respira în casa din strada Silvestru o plăcută modestie, o simplitate primitoare. De fapt, George Tătărăscu se socotea în stare de provizorat în București, era parcă zorit să se întoarcă în Gorj, la Poiana de pe Jiu.

Cu moartea regelui Ferdinand, căreia i-a urmat la scurt timp moartea lui Ionel Brătianu, Partidul National-Liberal a intrat în criză. Admirabila orânduială a camarilei prezidată de Barbu Știrbei nu mai funcționa. Regența nu-și putea permite luxul regelui Ferdinand de a ignora indicațiile opiniei publice; ori, Partidul National-Liberal, straniu, nu s-a bucurat de nici o popularitate în România Mare pe care o realizase tactul politic al lui Ionel Brătianu. Opinia publică este uneori de o uluitoare nedreptate. Ceeace a fost Cavour pentru realizarea unității Italiei, a fost Ionel Brătianu pentru România, dar având de luptat cu condiții infinit mai grele. Îmi amintesc de un articol al lui I.G. Duca, în care evoca pe Ionel Brătianu care se întorsese dela Paris într-o atmosferă de ostilitate generală , cu toate că reușise să consfințească România Mare prin tratate; era hulit în primul parlament al votului obștesc și al țărănimii împroprietărite. La această ostilitate a corpului electoral s-a adăugat, în iunie 1930, suirea pe tron a regelui Carol.

Partidul liberal, printr-o eroare de apreciere a situației, s-a menținut la actul dela 3 ianuarie 1926, adică a socotit pe Carol ca uzurpator al tronului fiului său minor. Asemenea atitudini și le pot îngădui partide ai căror membri sunt uniți printr-o ideologie, nu prin interese. Ori, mistica liberală era epuizată de mai bine de o jumătate de secol. Fără îndoială, Ion C. Brătianu a fost un foarte lucid constructor al micului regat , suplu în dialectica ajustării la împrejurările fatal schimbătoare, dar acest exces de supleță era, adesea, împins până la oportunism care este inamicul tuturor idealismelor. Când, într-un moment de revoltă a conștiinței lui de om onest a spus am tolerat “crime şi asasinate”, uita să adauge că îşi călcase pe inimă spre a organiza un partid, spre a solidariza partizanii cu opera lui pe care vroia să o realizeze, cel puţin în parte, din idealurile dela 1848. Oamenii pot fi seduşi de chemările spre înălţimile idealului, numai că ostenesc repede şi ajunge o ispitire la realitatea materială ca năzuinţele lor spre neprihănitele culmi ale unui ideal să fie oprite.

Cei 12 ani de guvernare a lui Ion C. Brătianu au dat o structură solidă partidului liberal, dar i-a consumat întreaga mistică. Într-o carte “Nos fils”, scrisă cu doi ani înainte de a muri, Jules Michelet făcea această melancolică mărturisire: “Ştiţi care este, dintre toate relele lumii de azi, cea care mă doare cel mai mult? Este strângerea inimii”. Această strângere de inimă, această tristeţă au simţit-o toţi cei de la 1848, ctitorii partidului liberal. Mai păstra ceva din focul tinereţii C.A. Rosetti, Carada, care, cu o nebănuită intransigenţă, a rămas republican până la sfârşitul vieţii. Era guvernator al  Băncii Naţionale şi a refuzat să ceară audienţă regelui Carol I pentru a i se prezenta. Regele, apreciind această ţinută, a anunţat într-o zi că vroia să viziteze Banca Naţională. Bătrânul Carada l-a primit, fireşte, cu toată cinstea cuvenită regelui ţării, dar tot republican a rămas.

(va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: