Despre fundamentala componentă diplomatică a regalității


Autor: Principele Radu al Romaniei

Sursa informationala: ACUM

Componenta diplomatică a regalității a fost mereu o constantă, o fațetă importantă a instituției monarhice, în toate timpurile. În programul săptămânal al Familiilor Regale, reprezentarea, ospitalitatea și diplomația sunt fundamente ale activității publice. A fost așa și va rămâne mereu așa. Fiindcă ambientul, cadrul în care Familia Regală trăiește și muncește este dătător de inspirație, mândrie, încredere, confort identitar. Ritualul de zi cu zi al primirilor și vizitelor regale este un prilej de a face națiunea mai bine înțeleasă în lume, el este un fel de carte de vizită vie a unei țări.

În Familia Regală română acest aspect a fost valabil mereu, chiar și în anii exilului. Nenumărate au fost vizitele Regelui Mihai și ale Reginei Ana, ale Reginei-mamă Elena, apoi ale Principeselor în lume, pentru a reprezenta cum se cuvine țara din care veneau. În ultimii douăzeci de ani aceste eforturi de reprezentare externă nu au făcut decât să crească.

Urmând tradiția Reginei Maria, Principesa Moștenitoare a fost reprezentanta Familiei cea mai activă în plan extern. Dacă ar fi să numărărăm deplasările ei externe, din Elveția sau, după 2001, din România, am ajunge la cifre remarcabile.

În iunie 2009 și aprilie 2010 am fost oaspeții Regelui Juan Carlos I și ai Regine Sofia la Madrid. În cea de-a doua vizită, Regele Mihai I și Regina Ana au luat, de asemenea, parte la slujba de Înviere din Piața Columb, în prezența a mii de români. Principele și Principesa de Asturia au fost prezenți la întâlnirea din aprilie 2010.

Regina Elisabeta a II-a și Ducele de Edinburg au fost gazdele noastre în noiembrie 2008, la Palatul Buckigham. Au fost prezenți Principele de Wales și Ducesa de Cornwall. Cu aceeași ocazie, ne-am întâlnit cu Președintele Hamid Karzai al Afganistanului, cu Regele Abdullah II al Iordaniei, cu Emirul Qatarului și cu Regele Bahrainului. Au fost, de asemenea, prezenți majoritatea regilor și reginelor Europei. În noiembrie 2009, Regina Elisabeta II ne-a primit din nou, pe Principesa Moștenitoare și pe mine, la Palatul Buckingham. În anul 2007, am fost oaspeții Principelui de Wales la Clarence House. În mai 2010, Principele Charles a dorit să vină la Palatul Elisabeta, pentru a sărbători alături de noi cei cincizeci de ani ai mei, și numai un detaliu neprevăzut din program l-a împiedicat să o facă.

În noiembrie 2009 am efectuat prima noastră vizită în Statul Qatar, ca oaspeți ai Alteței Sale Emirului.

În aprilie 2010 am fost oaspeții Regelui Abdullah II, în Iordania. Cu acea ocazie ne-am întâlnit cu Principesa Muna, mama Suveranului, și cu Principele El Hassan.

În patru ocazii, în ultimii ani, am fost oaspeții Marelui Duce și ai Marei Ducese de Luxemburg. Cum Luxemburg este, alături de Bruxelles și de Strasbourg, una dintre capitalele Uniunii Europene, vizitele au fost un prilej de a avea contacte cu înalți oficiali europeni.

La Bruxellles, în ultimii ani am fost primiți de Regele Albert II și de Regina Paola, ne-am întâlnit cu Principele Moștenitor Philippe și Principesa Moștenitoare Mathilde, cu Regina Fabiola, cu Principesa Astrid și Principele Lorenz. De asemenea, Principesa Moștenitoare și cu mine ne-am întâlnit cu președintele Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering și cu președintele Comisiei Europene, José Manuel Barosso și cu doamna Margarida Barosso.

În anul 2006, Principesa Moștenitoare și cu mine am reprezentat România și Familia Regală la Stockholm, invitați de Regele Carl XVI Gustaf și Regina Silvia, cu ocazia ceremoniilor de Stat prilejuite de jubileul de 60 de ani ai Regelui. În iunie 2010, amândoi am reprezentat Familia Regală română la căsătoria Principesei Moștenitoare Victoria cu Principele Daniel.

În anul 2007 am efectuat o vizită în Senegal, în cursul căreia m-m-am întâlnit cu oficiali parlamentari, guvernamentali și militari, la Dakar și Saint-Louis. De asemenea, am fost oaspetele Primei Doamne a Senegalului, Viviane Wade, la Palatul Prezidențial.

În Turneele Prieteniei din SUA, Principesa și cu mine am fost primiți de Guvernatorii statelor Illinos, Ohio și Nevada.

La Moscova, în mai 2005, Regele Mihai și Regina Ana, însoțiți de mine, am fost prezenți la comemorarea împlinirii a 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Atunci am întâlnit pe Președintele Vladimir Putin. Cu ocazia comemorării a 65 de ani de la aelași eveniment, în mai 2010, Regele Mihai, însoțit de mine, a fost din nou prezent la Moscova, unde s-a întâlnit cu Președintele Dmitri Medvedev.

Regele Mihai și Regina Ana, însoțiți de mine, s-au întâlnit cu Președintele Slovaciei și cu Prima Doamnă a Cehiei, Livia Klausova, în mai 2005, la Bratislava și Praga. O nouă vizită la Praga este programată pentru noiembrie 2010.

În anul 2005, am fost primit la Tbilisi, în cadrul primei mele vizite în Georgia, de Președintele Mihail Saakașvili.

La Paris, Prima Doamnă a Franței, Bernadette Chirac, a onorat cu prezența sa Gala Fundației Principesa Margareta a României, în anul 2006.

Regele Mihai și Regina Ana au fost primiți în audiență privată la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea, în anul 1999. Principesa Mpoștenitoare și cu mine am fost primiți în audiență generală, în aprilie 2003. Regele Mihai a participat la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea.

În diverse ocazii oficiale, am întâlnit în capitale ale Europei înalte personalități statale: Principele Moștenitor Naruhito al Japoniei la Madrid în anul 2004, Principesa Sirindhorn a Thailandei la Luxemburg în 2006, Regina Beatrix a Olandei în 2006, 2007 și 2008, pe Regele Harald V la Londra în 2008, pe Președintele Stipe Mesici la Zagreb în 2004 și la Moscova în 2005 și 2010.

La rândul nostru, am fost gazde la București sau Săvârșin în multe ocazii. Principele Felipe și Principesa Letiția ai Spaniei în 2009, Prima doamnă a Cehiei în 2006, Prima doamnă a Senegalului în 2008, Marele Duce Henri și Marea Ducesă Maria Tereza ai Luxemburgului în 2005, Regele Carl XVI Gustaf și Regina Silvia ai Suediei în 2003, Regele Juan Carlos și Regina Sofia ai Spaniei în 2003, Regele Simeon și Regina Margarita ai Bulgariei în 2006, 2008 și 2009, Arhiducele Otto al Austriei în 2007, Principele Suveran al Ordinului de Malta în 2003, ocazie cu care Principesa Margareta a primit Marea Cruce a Ordinului, Principesa Astrid și Principele Lorenz în anul 2006, Regele Constantin II și Regina Anne-Marie ai Greciei în 2008, Președintele Parlamentului Filipinelor în anul 2006, Principele El Hassan al Iordaniei în 2006 și 2008.

Cu ocazia evenimentului anual numit “România, o călătorie regală”, mulți alți membri ai Familiilor Regale ale lumii, miniștri, parlamentari, politicieni și reprezentanți ai organizațiilor internaționale au trecut pragul Palatului Elisabeta. În fiecare an, la Palatul Elisabeta are loc o seară dedicată Corpului Diplomatic acreditat la București, în luna noiembrie sau decembrie. Este o tradiție pornită în secolul XIX de Regele Carol I și urmată de fiecare generație regală.

Continuăm să susținem, în fiecare an, un număr de angajamente externe, fiind convinși de importanța demersului nostru. De asemenea, suntem convinși de utilitatea lui, de complementaritatea efortului regal față de cel politic, guvernamental sau parlamentar. România are nevoie să câștige încrederea și respectul celorlalți, iar odată câștigate, are nevoie să și le consolideze.

Anunțuri

Calendar monarhist

Calendar monarhist:
1. aprilie, ziua de nastere al ASR Nicolae Principe al Romaniei
29. aprilie, nunta regala intre Printul William si Catherin Middletone
10 mai, Ziua Nationala al Regatului Romaniei
25 octombrie, ziua de nastere al MSR Regele Mihai
8 noiembrie, ziua ononomastica al MSR Regele Mihai

Stratfor.com: „Interventia Europei in Libia”

Sursa informationala: Stratfor.com

Autor: George Friedman

Distinct interests sparked the European involvement in Libya. The United Kingdom and France have issued vociferous calls for intervention in Libya for the past month, ultimately managing to convince the rest of Europe — with some notable exceptions — to join in military action, the Arab League to offer its initial support, and global powers China and Russia to abstain from voting at the U.N. Security Council.

U.S. President Barack Obama said March 21 that the leadership of the U.S.-European coalition against Libya would be transitioned to the European allies “in a matter of days.” While the United States would retain the lead during Operation Odyssey Dawn — intended to incapacitate Tripoli’s command and control, stationary air defenses and airfields — Obama explained that Odyssey Dawn would create the “conditions for our European allies and Arab partners to carry out the measures authorized by the U.N. Security Council resolution.” While Obama pointed out that the U.S.-European intervention in Libya is very much Europe’s war, French nuclear-powered aircraft carrier Charles de Gaulle (R91) and Italian aircraft carrier Giuseppe Garibaldi (551) arrived in waters near Libya, giving Europeans a valuable asset from which to increase European air sortie generation rates and time on station.

Before analyzing the disparate interests of European nations in Libya, one must first take stock of this coalition in terms of its stated military and political goals.

The Military Response to the ‘Arab Spring’

The intervention in Libya thus far has been restricted to the enforcement of a no-fly zone and to limited attacks against ground troops loyal to Libyan leader Moammar Gadhafi in the open. However, the often-understated but implied political goal seems to be the end of the Gadhafi regime. (Some French and British leaders certainly have not shied from stressing that point.)

Europeans are not united in their perceptions of the operation’s goals — or on how to wage the operation. The one thing the Europeans share is a seeming lack of an exit strategy from a struggle originally marketed as a no-fly zone akin to that imposed on Iraq in 1997 to a struggle that is actually being waged as an airstrike campaign along the lines of the 1999 campaign against Serbia, with the goal of regime change mirroring that of the 2001 Afghan and 2003 Iraq campaigns.

Underlying Europeans’ willingness to pursue military action in Libya are two perceptions. The first is that Europeans did not adequately support the initial pro-democratic protests across the Arab world, a charge frequently coupled with accusations that many European governments failed to respond because they actively supported the regimes being challenged. The second perception is that the Arab world is in fact seeing a groundswell of pro-democratic sentiment.

The first charge particularly applies to France — the country now most committed to the Libyan intervention — where Former French Foreign Minister Michele Alliot-Marie vacationed in Tunisia a few weeks before the revolution, using the private jet owned by a businessman close to the regime, and offered then-Tunisian President Zine El Abidine Ben Ali the services of French security forces to suppress the rebellion. Though an extreme example, the French case highlights the close business, energy and often personal relationships Europeans had with Middle Eastern leaders.

In fact, EU states have sold Gadhafi 1.1 billion euros ($1.56 billion) worth of arms between 2004, when they lifted their arms embargo, and 2011, and were looking forward to much more in the future. Paris and Rome, which had lobbied hardest for an end to the embargo, were particularly active in this trade. As recently as 2010, France was in talks with Libya for the sale of 14 Dassault Mirage fighter jets and the modernization of some of Tripoli’s aircraft. Rome, on the other hand, was in the middle of negotiating a further 1 billion euros worth of deals prior to the unrest. British media meanwhile had charged the previous British government with kowtowing to Gadhafi by releasing Abdel Basset Ali al-Megrahi, a Libyan held for the Pan Am Flight 103 bombing. According to widespread reports, the United Kingdom’s Labour government released al-Megrahi so that British energy supermajor BP would receive favorable energy concessions in Libya.

The second perception is the now-established narrative in the West that the ongoing protests in the Middle East are truly an outburst of pro-democratic sentiment in the Western sense. From this, there arises a public perception in Europe that Arab regimes must be put on notice that severe crackdowns will not be tolerated since the protests are the beginning of a new era of democracy in the region.

These two perceptions have created a context under which Gadhafi’s crackdown against protesters is simply unacceptable to Paris and London and unacceptable to domestic public opinion in Europe. Not only would tolerating Tripoli’s crackdown confirm European leaderships’ multi-decade fraternization with unsavory Arab regimes, but the eastern Libyan rebels’ fight against Gadhafi has been grafted on to the narrative of Arab pro-democracy movements seeking to overthrow brutal regimes — even though it is unclear who the eastern rebels are or what their intentions are for a post-Gadhafi Libya.

The Coalition

According to U.N. Security Council resolution 1973, the military objective of the intervention is to enforce a no-fly zone over Libya and to protect civilians from harm across all of Libya. The problem is that the first goal in no way achieves the second. A no-fly zone does little to stop Gadhafi’s troops on the ground. In the first salvo of the campaign — even before suppression of enemy air defenses operations — French aircraft attacked Libyan ground troops around Benghazi. The attack — which was not coordinated with the rest of the coalition, according to some reports — was meant to signal two things: that the French were in the lead and that the intervention would seek to protect civilians in a broader mandate than just establishing a no-fly zone.

Going beyond the enforcement of the no-fly zone, however, has created rifts in Europe, with both NATO and the European Union failing to back the intervention politically. Germany, which broke with its European allies and voted to abstain from resolution 1973, has argued that mission creep could force the coalition to get involved in a drawn-out war. Central and Eastern Europeans, led by Poland, have been cautious in providing support because it yet again draws NATO further from its core mission of European territorial defense and the theater they are mostly concerned about: the Russian sphere of influence. Meanwhile, the Arab League, which initially offered its support for a no-fly zone, seemed to renege as it became clear that Libya in 2011 was far more like Serbia 1999 than Iraq in 1997 — airstrikes against ground troops and installations, not just a no-fly zone. Italy, a critical country because of its air bases close to the Libyan theater, has even suggested that if some consensus is not found regarding NATO’s involvement it would withdraw its offer of air bases so that “someone else’s action did not rebound on us,” according to Italian Foreign Minister Franco Frattini. In reality, Rome is concerned that the Franco-British alliance is going to either reduce Italy’s interests in a post-Ghadafi Libya or fail to finish the operation, leaving Italy to deal with chaos a few hundred miles across the Mediterranean.

Ultimately, enforcing a humanitarian mandate across the whole of Libya via air power alone will be impossible. It is unclear how Gadhafi would be dislodged from power from 15,000 feet in the sky. And while Europeans have largely toed the line in the last couple of days that regime change is not the explicit goal of the intervention, French and British leaders continue to caveat that “there is no decent future for Libya with Gadhafi in power,” as British Prime Minister David Cameron stated March 21, virtually mirroring a statement by Obama. But wishing Gadhafi gone will not make it so.

Endgame Scenarios

With the precise mission of the intervention unclear and exact command and control structures yet to be decided (though the intervention itself is already begun, a summit in London on March 29 will supposedly hash out the details) it is no surprise that Europeans seem to lack a consensus as to what the exit strategies are. Ultimately some sort of NATO command structure will be enacted, even if it is possible that NATO never gives its political consent to the intervention and is merely “subcontracted” by the coalition to make coordination between different air forces possible. Europe’s Libya Intervention: Special Series

U.S. military officials, on the other hand, have signaled that a divided Libya between the Gadhafi-controlled west and the rebel-controlled east is palatable if attacks against civilians stop. Resolution 1973 certainly does not preclude such an end to the intervention. But politically, it is unclear if either the United States or Europe could accept that scenario. Aside from the normative issues the European public may have with a resolution that leaves a now-thoroughly vilified Gadhafi in power, European governments would have to wonder whether Gadhafi would be content ruling Tripolitania, a pared-down version of Libya, given that the bulk of the country’s oil fields and export facilities are located in the east.

Gadhafi could seek non-European allies for arms and support and/or plot a reconquest of the east. Either way, such a scenario could necessitate a drawn-out enforcement of the no-fly zone over Libya — testing already war-weary European publics’ patience, not to mention government pocketbooks. It would also require continuous maritime patrols to prevent Gadhafi from unleashing migrants en masse, a possibility that is of great concern for Rome. Now that Europe has launched a war against Gadhafi, it has raised the costs of allowing a Gadhafi regime to remain lodged in North Africa. That the costs are not the same for all participating European countries — especially for Italy, which has the most to lose if Gadhafi retains power — is the biggest problem for creating European unity.

The problem, however, is that an alternative endgame scenario where Gadhafi is removed would necessitate a commitment of ground troops. It is unclear that the eastern rebels could play the role of the Afghan Northern Alliance, whose forces had considerable combat experience such that only modest special operations forces and air support were needed to dislodge the Taliban (or, rather, force them to retreat) in late 2001 through early 2002. Thus, Europe would have to provide the troops — highly unlikely, unless Gadhafi becomes thoroughly suicidal and unleashes asymmetrical terrorist attacks against Europe — or enlist the support of an Arab state, such as Egypt, to conduct ground operations in its stead. The latter scenario seems far-fetched as well, in part because Libyans historically have as much animosity toward Egyptians as they do toward Europeans.

What ultimately will transpire in Libya probably lies somewhere in between the extreme scenarios. A temporary truce is likely once Gadhafi has been sufficiently neutralized from the air, giving the West and Egypt sufficient time to arm, train and support the rebels for their long march to Tripoli (though it is far from clear that they are capable of this, even with considerable support in terms of airpower, basic training, organization and military competencies). The idea that Gadhafi, his sons and inner circle would simply wait to be rolled over by a rebel force is unlikely. After all, Gadhafi has not ruled Libya for 42 years because he has accepted his fate with resignation — a notion that should worry Europe’s governments now looking to end his rule.

Next: France and the United Kingdom have led the charge on the intervention in Libya. Our next installment in this series examines their role in the crisis there.

Texte fundamentale: Carl Schmitt, „Conceptul de politica”

„Denn das Leben kämpft nicht mit dem Tod und der Geist nicht nur mit der Geisteslosigkeit. Geist kämpft gegen Geist, Leben gegen Leben, und aus der Kraft eines integren Wissens entsteht die Ordnung der menschlichen Dinge. Ab integro nascitur ordo, Carl Schmitt – „Das Zeitalter der Neutralisierungen und Entpolitisierungen” (1929), Der Begriff des Politischen, S. 95, 4. Nachdruck der Auflage von 1963, 6. Auflage, Berlin, 1996.

Neoconservatorismul este dominat de trei mari teoreticieni: Carl Schmitt, Leo Strauss si Eric Voegelin.
Despre Eric Voegelin cititi aici,
Volumul „Teologia Politica„, poate fi accesat aici. Versiunea engleza o cititi aici.
Teoria politica conceputa de Carl Schmit se bazeaza pe decisionismul lui Hobbes. Volumul „Leviathan” poate fi accesat aici.
Hobbes elaboreaza diferentele constitutionale intre „status monarchicus”, „status democraticus”, „status mixus” in volumul De Cive. Il accesati aici.

In acest posting ne vom ocupa de opera fundamentala a lui Carl Schmitt: „Conceptul de politica„.
Carl Schmitt a condus teza de doctorat „Monarhia sociala” (“Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie”) al lui Mihail Farcasanu (Presedintele TNL in perioada 1940-46).
Dictatura, statul totalitar, aceste concept negative, anti-democratice, sunt analizate in conceptul politic al lui Carl Schmitt. Si acest concept nu este unul accidental, ci evolutiv. Statul totalitar, dictatura sunt evolutive, sunt o reactie asupra modernismului, asupra liberalismului constitutional.
Politologul nord-american George Schwab (traducatorul operelor lui Schmitt in SUA) a caracterizat dichotomia „friend vs foe” astfel: „Since Schmitt identified himself with the epoch of the national sovereign state with jus publicum Europaeum, he used the term Feind in the enemy and not the foe sense.” Schmitt, „The concept of the political”, 1976, 26.

Niveles y dimensiones de lo político en la obra de Carl Schmitt

Giovanni B. Krähe

En un post sobre Carl Schmitt, Carlos E. Pérez Crespo se pregunta sobre la posibilidad de observar diferentes niveles ascendentes de lo político en la obra del jurista. En nuestro comentario afirmabamos que es posible hablar, sin duda, de una lectura ascendente o jerárquica de lo político en Schmitt. Una lectura ascendente deberá poseer exclusividad sistemática entre sus partes y categorías, sin negar al final una visión conjunta, unitaria, ni excluir la posibilidad de observar múltiples relaciones y contexturas del fenómeno, de observar, en otras palabras, unapolicontexturalidad (G. Günther) en el fenónemo de lo político. Para alcanzar tal sistematicidad, sabemos preliminarmente que el Derecho y la hermenéutica jurídicaya cumplen con tales presupuestos básicos de exclusividad sistemática. En efecto, Schmitt expone su objeto en términos lógico-jurídicos (ratio juris), no sólo lógicos. Intentaremos acercarnos, entonces, a los niveles y dimensiones de lo político en nuestro autor, sin olvidar en ningún momento tal premisa.

Pasemos ahora a proponer una esquema análitico básico para acercarnos pertinentemente al fenónemo de lo político según Schmitt. Realizaremos tres pasos:1) pasaremos inicialmente de la lectura por niveles de lo político a 2) las dimensiones fenoménicas propias del objeto en cuestión. Sucesivamente observaremos conjuntamente 3) las esferas de lo político-teológico en Schmitt (al respecto otro post). La realización de estos tres pasos presupone la necesidad de un método. Uno de los objetivos del presente post será, entonces,  promover y proponer heurísticamente la posibilidad de abandonar completamente la banalísima perspectiva corriente del Schmitt autor de tal o cual tema – siempre ociosamente de moda entre sus críticos (Schmitt y la “dictadura”, Schmitt y la “excepción”, Schmitt y “el enemigo”) – para pasar a pensar a Carl Schmitt como métodoPensar a Carl Schmitt como método: tal es la Heraus-forderung, el reto, que pretende proponer este post al lector atento.

Si asumimos, entonces, la hipótesis de Crespo como valida, una lectura ascendente de lo político deberá corresponder preliminarmente a un orden teórico-jurídico ascendente entre los criterios que Carl Schmitt utiliza para explicar su objeto en términos de conflicto o polemos. Tal orden teórico ascendente será, por lo tanto,polemológico (J. Freund) y normativo en relación a lo político y no meramentepolemógeno como afirma Giovanni Sartori (1995: 276-284). Intentar pensar Schmitt como método querrá decir comprender también esta última distinción fundamental. En efecto, nuestro autor nos propone una lectura normativa de lo político como polemos, no nos da elementos para generarlo, para promover la conflictualidad! Tal prejuicio conflictualista de los lectores improvisados de Schmitt se debe en parte a la completa  reducción de la fenomenología del conflicto a la componente delenemigo: tal sería el “carácter fundamental” de la “teoría” amigo-enemigo schmittiana. Sabemos que cualquier teoría “amigo-enemigo” es rechazada explícitamente por nuestro autor (Schmitt 2000: 16). No se olvide, entonces, nuevamente la premisa jurídico-hermenéutica mencionada líneas arriba y algo más todavía: Schmitt no sólo intenta brindarnos los elementos para un análisis polemológico  de lo político. El autor nos propone una lectura normativa como criterio para acercarnos al fenómeno del polemos. Schmitt intenta, entonces, no sólamente comprender y regular la conflictualidad y sus efectos. Subrayamos “para acercarnos al”, porque la dimensión del polemos exige mucho más de la mera normatividad positiva: cuando pasemos a analizar las esferas de lo político-teológico en Schmitt, podremos observar cómo nuestro autor nos da los elementos para poder hablar de  una ontología política a partir de su método, el métodoschmittiano.

La cruz como símbolo del polemos: una propuesta de análisis

Schmitt nos propone determinadas perpectivas teóricas que pueden considerarse esenciales para delinear un primer orden por niveles de tipo jerárquico entre los criterios que utiliza para acercarse al fenómeno de lo político, es decir: 1) la teoría política 2) El Derecho constitucional 3) El Derecho internacional 4) La Teología política. En ese orden. Pregunta: ¿Corresponden tales niveles ascendentes en la obra del jurista a un carácter ascendente o jerárquico de lo político como fenómeno polemológico? Crespo afirma que los cuatro niveles ascendentes propuestos no serían excluyentes entre sí. Esta observación nos permite afirmar que lacorrespondencia entra la lectura teórico-ascendente del autor y la forma que lo político muestra como fenómeno, posee específicas dimensiones que la teoría trataría de explicar por niveles. Segunda pregunta: ¿Cuáles son estas dimensiones y cómo se da esta correspondencia con una teoría por niveles ascendentes? En otras palabras: ¿Cuál es la relación entre niveles y dimensiones de lo político?

En el prefacio del 1963 al Concepto de lo político, Schmitt (2000: 9-19) nos da una pista. Imaginemos analíticamente un plano cartesiano, una cruz digamos, como símbolo del pólemos, como posibilidad de explicarlo. Presentamos la idea gráficamente con el siguiente video (fuente: Geviert-Kreis):

1) Un primer criterio clásico (Bodin) que Schmitt utiliza para comprender el fenómeno de lo político es  el criterio de la estatualidad. La relación polemológica biunívoca (cfr. video) que Schmitt observa preliminarmente, es la relación entre lo estatal (staatlich, das Staatliche) y lo político (politisch, das Politische). Este primer criterio nos permite distinguir todo aquello que no pertenece a la esfera del Estado, todo aquello que no pertenece – en su concepción clásica – a lo político por excelencia. Fuera del tal esfera, todo – la sociedad por ejemplo  – es consideradopreliminarmente a-político. ¿Cuál es la base histórico-jurídica de tal distinción? Tal distinción se funda en la aparición del denominado Leviathan, el Estado moderno. En efecto, Schmitt subraya la distinción político/a-político como una de las características históricas principales de la originaria forma estatal. En el mencionado prefacio, nuestro autor observa además una distinción anterior, una distinción pre-wesfaliana. Nos referimos a la distinción entre el poder espiritual y el poder temporal (Cfr. el principio del jus utrumque). Es interesante notar que Schmitt ya observa una componente política  en la esfera del poder temporal en su relación con el poder espiritual (Schmitt 2000: 9). Con el tratado de Wesfalia (1648) y la instauración de la forma estatal, se instaura una instancia superior super partes a la facciones religiosas en conflicto, es decir, se instaura algo similar a una instancia superior especular al poder espiritual que mantenga la unidad, pero esta vez en el espacio de la territorialidad y al interior mismo del poder temporal. Tal es la peculiaridad de la forma  estatal: ser un Dios mecánico en la tierra (Cfr. Schmitt 1937).

2) Una dimensión que “corta” verticalmente, digamos, tal relación polemológica horizontal y biunívoca de lo político-estatal, es aquella de la forma extrema y última del polemos: La guerra (Krieg). Esta dimensión vertical fundamenta en un cierto sentido la relación horizontal primaria, es decir, fundamenta su tensión relacional en términos polemológicos precisamente. En efecto, el tratado de Wesfalia introduce una nueva forma de asumir la conflictualidad, es decir, entenderla por primera vez como beligerancia inter-estatal regulada. La guerra, el enemigo es, por lo tanto, una posibilidad real que no puede ser obviada. Schmitt observa en esta dimensión vertical una progresiva intensidad conflictual y determina jurídicamente al sujeto-agente portador de tal conflictualidad: el enemigo público (Feind). Se observe en el video que el Feind no pertenece en ningún sentido y bajo ninguna forma a la relación horizontal político-estatal (Staatlich-politisch) mencionada inicialmente. Por este motivo no existe ninguna teoría amigo-enemigo en sentido estricto. El Feind, el enemigo, podrá pertenecerlógicamente a un supuesto “amigo” (Freund) como metáfora de la comunidad política. Es el caso de aquellos que piensan que  el Estado sea una especie de individuo antropomorfo, completamente arrojado a meras relaciones amicus-inimicus. El enemigo público es el hostis, es la concreta negación lógico-jurídica,  fáctica y normativa, de la relación polemológica biunívoca Staatlich-politischmencionada. Su introducción intenta normar la dimensión vertical mencionada. Se debe concluir, por lo tanto, que el criterio del enemigo – visto desde la esfera estatal mencionada – es una definición polemológica y normativa, antes que meramente polemógena. Tal negación del enemigo público es, pues, una negación en términos materiales: su objetivo es intentar normativizar una distinción neta y explícita entre guerra (Krieg) y paz (Friede). Sabemos, sin embargo, que todo enemigo público desea imponer su propia legitimidad. Precisamente por este motivo,  podemos considerar  – ahora sí con propiedad y pertinencia- al enemigo público como un agente polemógeno. Es posible entonces observar analíticamente (cfr. video) una relación polemógena ascendente que se extiende desde enemigo (Feind) a su forma extrema, la guerra (Krieg). Si observamos el video con atención, notaremos que el Feind aparece desde la base misma de nuestro plano cartesiano ideal. La aparición concreta del enemigo público co-determina, en efecto, nuestra manera pacífica, ideal y neutral de considerar la mencionada relación horizontal de lo político como “buena vida” por ejemplo,  poniéndonos ineluctablemente frente al problema de la decisión y la excepción, además de plantear el problema auténtico de la identidad política, no sólo en términos existenciales. “El enemigo es nuestra identidad como forma (Gestalt)”, dirá Schmitt (Glossarium). En efecto, el enemigo público (potencial y real) codetermina concretamente las posibilidades (e imaginarios posibles) de nuestra identidad política. Si intentamos observar ahora la relación horizontal político-estatal (punto 1) desde la perspectiva vertical ascendente del enemigo-guerra (Feind-Krieg), podemos notar que el enemigo no sólo co-determina la identidad política. Este determina stricto sensu  la formamisma de la soberanía como unidad político-estatal.

3) Los posibles niveles de lo político propuestos por Pérez Crespo corresponden, entonces, a tal dimensión vertical Feind-Krieg, vista politológicamente desde la dimensión horizontal de la estatualidad. Dado el carácter indeterminado, contigente y excepcional, “no-normal”, del caso extremo y del enemigo como tal, dicha relación vertical la representamos transversal a la relación normativa de la esfera estatal. Observemos finalmente las dos relaciones (horizontal y vertical) conjuntamente y en modo flexible como dimensiones concomitantes entre sí (imaginemos el plano ortogonal de manera integral como una “cruz”).  Observemos conjuntamente, en otras palabras, la dimensión de lo politico-estatal por un lado y la dimensión del enemigo y la guerra por el otro, pero de manera integral esta vez, como Schmitt mismo nos indica (Schmitt 2000: 9). Las  consecuencias de estadoble relación polemológica biunivoca son (cfr. video):

a) la clara distinción entre el estado de guerra externa y paz interna (distinción delimitada normativamente). La definición del enemigo público concreto y el reconocimiento jurídico de su condición como tal, sin su criminalización ideológica en términos absolutos, ni su eliminación (cfr. video außerstaatliche Feindschaft, enemistad externa),

b) la clara neutralidad (klare neutralität),

c) la paz interna (innenstaatlicher Friede, paz interna, orden y seguridad interna),

A este doble nivel comenzamos a movernos poco a poco en el campo del Derecho internacional. Se observe que todas estas meras relaciones analíticas deben ser consideradas desde una concreta perspectiva histórico-jurídica (europea). La relación horizontal del punto 1 será vista desde el proceso que va desde la instauración  del jus reformandi (1555, paz de Augsburgo) a la institucionalización del principio del cuius regio, eius religio (paz de Westfalia, 1648). La segunda relación, la relación vertical (punto 2), será vista desde la instauración del Jus Publicum Europaeum hasta su completa disolución luego de la Primera Guerra Mundial (cfr. Schmitt 1997). A partir de aquí se podrán estudiar los desarrollos poteriores hasta el día de hoy. El punto 1 puede ser visto obviamente desde una doctrina del Estado y desde la perspectiva de la Teoría política. El punto 2 será visto, en cambio, desde la teoría del Derecho internacional y las Relaciones internacionales. En otro post volveremos a ver los dos puntos conjuntamente como un único símbolo de tipo teológico-político. Veremos en particular como el problema del enemigo y la identidad permitirán introducir la pregunta de una posible ontología política en Carl Schmitt.

El proceso del “Estado total” o democratización

Schmitt (2002: 24) denomina el proceso de democratización, las famosas “olas” democráticas de Huntington, con el nombre de proceso del “Estado total” (totaler Staat). Sobre el fenómeno de la democratización, las ciencias sociales en general se han limitado simplemente a excluir como una “paréntesis” accidental el fenónemo denominado con el término totalitarismo. Tal objeto es meramente estudiado sociológicamente, es decir,  únicamente desde la perspectiva de la historia social, sus estructuras y demás aspectos relacionados con tal proceso de democratización precisamente. Poco sabemos, en efecto, qué significó tal proceso totalizante desde la esfera de la estatualidad. Esta es la perspectiva y la lectura que Schmitt nos propone con el término “Estado total”.

El fenómeno del totalitarismo (Fascismo y Nacionalsocialismo) no fue otra cosa que el punto culminante y extremo de la absoluta politización del cuerpo social al interior del denominado proceso de democratización. Fue la completa inversión de la relación entre el cuerpo social y el cuerpo político. Desde este punto de vista, la relación expuesta en el punto 1 aparece como una mera “pausa” de la conflictualidad pre-wesfaliana. Es un lugar común afirmar corrientemente que, en efecto, los totalitarismos “totalizaron” su relación con la sociedad. Se olvida considerar la relación inversa: ver como el cuerpo social politizado totalizó para sí la dimensión estatal a través de este inquietante fenómeno precisamente (Cfr. De Felice, J. Talmon, G. Mosse, Z. Sternhell et. al.). Toda relación total es siempre biunívoca en integral.  Se considere que no nos ponemos la pregunta sumamente inquietante de considerar todo este proceso conjuntamente desde la esfera político-teológica como hace permanentemente Schmitt (Cfr. el problema del Katechon).

En nuestro video representamos el proceso del Estado total con la progresiva in-distinción entre la línea horizontal de lo político y lo a-político –  cfr. en el video cómo desaparecen los dos términos de la relación horizontal inicial Staatlich y Politisch, al mismo tiempo que se absolutiza, de manera independiente, la relación vertical enemigo-guerra. Tal in-distinción comporta una progresiva y concomitante politización de aquello que era considerado a-político, el cuerpo social, como proceso polemógeno de democratización. Todos los marcos normativos precedentes (el plano vertical, interestatal principalmente) desaparecen progresivamente. Podemos notar que la línea vertical, la relación enemigo-guerra (cfr. video), va mutando y redefiniéndose concomitantemente (cfr. por ejemplo la aparición del fenómeno del partisan) y fuera de cualquier marco regulativo o normativo posible. Todo este proceso de politización polemógena total se da gracias también al desarrollo de la técnica moderna. En este cuadro, Schmitt observa un doble proceso de progresiva conflictualidad: una conflictualidad interna (por ejemplo, el anarquismo, el liberalismo inglés) y una externa (comunismo internacional), todo esto al interior del proceso de politización radical de lo social (la revoluciones democráticas). Todo esto lleva finalmente, según Schmitt, a la completa reducción de la dimensión estatal a Estado-aparato, como eje del futuro espacio democrático poliárchico (Dahl) y sus gatekeepers, los partidos. Schmitt intuye lúcidamente  este ineluctable proceso de disolución de la forma estatal y se dedica a sistematizar teóricamente el último reducto posible contra  tal proceso: la constitución (cfr. la doctrina de la constitución). Como afirma el mismo Schmitt, no ha sido un caso que el título de su libro sea precisamente Verfassungslehre(doctrina de la constitución) y no Staatslehre (doctrina del Estado). Para Schmitt no se podrá hablar más de la dimensión estatal  en los términos clásicos del punto 1, puesto que todo se ha sido politizado  por el proceso de democratización, convirtiéndose, en factor polemógeno e indistinto. Ocupándose de la constitución como último reducto regulativo, Schmitt demuestra una exacta convergencia garantista con la doctrina del liberalismo inglés. A partir de este momento se comenzarán a utilizar criterios indistintos y heterárquicos como sistema político,sistema social, sistema económico, etc. Se comenzará a usar sobre todo – en modo autológico, ontológico y absoluto – el término “social”.

Las ciencias sociales tienen una figura que  anticipa lúcidamente todo este proceso del Estado total: es  la visión premonitora y magnífica de un gran analista comoAlexis de Tocqueville. La teología política de Schmitt nos propone otro gran visionario a la altura de la situación: Donoso Cortés (Schmitt 1950). No se olvide que el título de su libro es Donoso Cortés interpretado en una perspectiva paneuropea. Para Schmitt se trata, pues, del advento de la época del pavor. Si recordamos nuevamente la mencionada distinción pre-moderna, pre-wesfaliana, que Schmitt observa preliminarmente (cfr. punto 1), podemos notar sutilmente que, en el fenómeno del Estado total, se da una progresiva ontologización político-religiosa, culturológica y autológica de lo social. Es la progresiva eliminación de la distinción y dimensión político-estatal del Dios mecánico y su sustitución con una absolutización de la instancia contractual: la sociedad. Schmitt llama esta fase final del triunfo del contractualismo individualista  como forma política, con un término sumamente oscuro, pero sugestivo: cristología política (Schmitt 1996: 11).

La progresiva indistición de las dos dimensiones (horizontal y vertical. Cfr. video) lleva a la completa disolución de las relaciones biunívocas mencionadas en los puntos 1 y 2 respectivamente. Las consecuencias concretas no son únicamente analíticas:

a)  es la completa indistinción entre guerra, paz y neutralidad,

b) la progresiva criminalización del enemigo público (Guerras mundiales, Irak, Guantánamo),

c) la completa imposibilidad de deteminar normativamente la guerra, debido en parte al desarrollo de la tecnología militar (era nuclear),

d) el surgimiento del principio neo-realista del Self-help (auto defensa), del dog fight (los conflictos interestatales al interior de la arena delimitada por la guerra fría y sus dos polos)

e)  el surgimiento de estrategias de baja intensidad (insurgencia y contrainsurgencia), etc.

f) axiomatización ideológica de (a): “paz eterna” (Kant), “guerra justa”, “guerra humanitaria”,  etc; institucionalización instrumental de (b) según el principio del jus contra belli,

Este cuadro  lleva a formas de “enemistad pública” indistintas, tanto internas como externas (cfr. en el video innenstaatliche Feindschaft/außersaatliche Feindschaft, enemistad política interna/enemistad política externa).  Las consecuencias tanto internas como externas a la forma estatal no se hacen esperar: surgimiento de extremismos de izquierda y derecha,  despolitización como falta de participación política, ultra-individualismo, autología cultural como post-modernismo, anomia, populismo y neo-populismo, etc.  A nivel externo, interestatal (cfr. a la derecha, en el fondo), vemos fenómenos como la internacionalización del fenómeno de la guerrilla (años 60-70) o las recientes formas de terrorismo global. En nuestro video, la relación clave, vertical, del polemos, es la única que se mantiene intacta, gracias al desarrollo de la técnica (militar) moderna. Luego de proponernos el término cristología política, schmitt nos propone otro término para ver todo este cuadro de manera integral: el término Guerra civil mundial (Weltbürgerkrieg).

A partir de esta propuesta analítica observaremos próximamente cómo Schmitt nos propone un lectura político-teológica del mismo. Pasaremos a definir una lectura a esferas y un método de análisis político-teológico, aplicable a cualquier contingencia histórico-política.

Bibliografie Carl Schmitt

1910

  • Über Schuld und Schuldarten. Eine terminologische Untersuchung

1912

  • Gesetz und Urteil, Eine Untersuchung zum Problem der Rechtspraxis
  • Kritik der Zeit

1913

  • Schattenrisse

1914

  • Der Wert des Staates und die Bedeutung des Einzelnen

1916

  • Theodor Däublers Nordlicht – Drei Studien über die Elemente, den Geist und Aktualität des Werkes

1917/18

  • Die Sichtbarkeit der Kirche – Eine scholastische Erwägung
  • Recht und Macht
  • Die Buribunken

1919

1921

1922

1923

1924

  • Die Diktatur des Reichspräsidenten nach Art.48 der Reichsverfassung
  • Reichsauflösungen, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze aus den Jahren 1924-1954: Materialien zu einer Verfassungslehre von Carl Schmitt
  • Nochmalige Reichstagsauflösung, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Der begriff der modernen Demokratie in seinem Verhältnis zum Staatsbegriff, in: Positionen und Begriffe

1925

  • Politische Romantik, 2.Auflage
  • Einmaligkeit und gleicher Anlaß bei der Reichstagsauflösung nach Art.25 der Reichsverfassung, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Die Rheinlande als Objekt internationaler Politik, in: Positionen und Begriffe
  • Der Status quo und der Friede, in: Positionen und Begriffe

1926

  • Unabhängigkeit der Richter, Gleichheit vor dem Gesetz und Gewährleistung des Privateigentums nach der Weimerer Verfassung.
  • Das Doppelgesicht des Genfer Völkerbundes, in: Positionen und Begriffe
  • Zu Friedlich Meineckes „Idee der Staatsräson”, in: Positionen und Begriffe
  • Der Gegensatz von Parlamentarismus und moderner Massendemokratie, in: Positionen und Begriffe
  • Die Kernfrage des Völkerbundes
  • Volksentscheid und Volksbegehren. Ein Beitrag zur Auslegung der Weimarer Verfassung und zur Lehre von der unmittelbaren Demokratie

1927

  • Der Begriff des Politischen, in: Positionen und Begriffe
  • Donoso Cortés in Berlin, 1849, in: Positionen und Begriffe
  • Demokratie und Finanz, in: Positionen und Begriffe

1928

1929

  • Zehn Jahre Reichsverfassung, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Der Hüter der Verfassung
  • Das Zeitalter der Neutralisierung und Entpolitisierung, in: Positionen und Begriffe
  • Staatsstreichpläne Bismarcks und Verfassungslehre, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Das Reichsgericht als Hüter der Verfassung, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Die Auflösung des Enteignungsbegriffs, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Ratifikation völkerrechtlicher Verträge und innerstaatliche Auswirkungen der Wahrnehmung auswärtiger Gewalt, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Wesen und Werden des faschistischen Staates, in: Positionen und Begriffe
  • Der unbekannte Donoso Cortés, in: Positionen und Begriffe

1930

  • Staatsethik und Pluralistischer Staat, in: Positionen und Begriffe
  • Hugo Preuß: Sein Staatsbegriff und seine Stellung in der deutschen Staatslehre
  • Das Problem der innerpolitischen Neutralität des Staates, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze

1931

  • Der Hüter der Verfassung
  • Freiheitsrechte und institutionelle Garantien der Reichsverfassung, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Wohlerworbene Beamtenrechte und Gehaltskürzungen, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Die staatsrechtliche Bedeutung der Notverordnung, insbesondere ihre Rechtsgültigkeit, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Die Wendung zum totalen Staat, in: Positionen und Begriffe
  • Übersicht über die verschiedenen Bedeutungen und Funktionen des Begriffes der innerpolitischen Neutralität des Staates, in: Positionen und Begriffe

1932

  • Legalität und Legitimität, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Der Begriff des Politischen
  • Gesunde Wirtsschaft im starken Staat!
  • Missbrauch der Leglität
  • Die Verfassungsmäßigkeit der Bestellung eines Reichskommissars für das Land Preußen
  • Grundrechte und Grundpflichten, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Völkerrechtliche Formen des modernen Imperialismus, in: Positionen und Begriffe
  • Schlußrede vor dem Staatsgerichtshof in Leipzig in dem Prozeß Preußen contra Reich, in: Positionen und Begriffe

1933

  • Starker Staat und Gesunde Staates
  • Machtpositionen des modernen Staates, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Das Gesetz zur Behebung der Not von Volk und Reich
  • Das Reichsstatthaltergesetzt
  • Weiterentwicklung des totalen Staats in Deutschland, in: Positionen und Begriffe, oder in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Staat, Bewegung und Volk
  • Die Stellvertretung des Reichspräsidenten, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Reich – Staat – Bund, in: Positionen und Begriffe
  • Die deutschen Intellektuellen

1934

  • Nationalsozialismus und Rechtsstaat
  • Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens
  • Der Führer schutzt das Recht, in: Positionen und Begriffe
  • Staatsgefüge und Zusammenbruch des Zweiten Reiches. Der Sieg des Bürgers über den Soldaten
  • Nationalsozialismus und Völkerrecht

1935

  • Was bedeutet der Streit um den Rechtsstaat?
  • Über die innere Logik der Allgemeinpakte auf gegenseitigen Beistand, in: Positionen und Begriffe
  • Die Verfassung der Freiheit

1936

  • Die deutsche Rechtswissenschaft im Kampf gegen den jüdischen Geist
  • Die siebente Wandlung des Genfer Völkerbundes, in: Positionen und Begriffe
  • Vergleichender überblick über die neueste Entwicklung des Problems der Gesetzgeberischen Ermächtigungen; „Legislative Delegationen”, in: Positionen und Begriffe
  • Über die neuen Aufgaben der Verfassungsgeschichte, in: Positionen und Begriffe

1937

  • Totaler Feind, totaler Krieg, totaler Staat, in: Positionen und Begriffe
  • Der Begriff der Praterie, in: Positionen und Begriffe
  • Der Staat als Mechanismus bei Descartes und Hobbes

1938

  • The Leviathan in der Staatslehre des Thomas Hobbes, Sinn und Fehlanschlag eines politischen Symbols
  • Über das Verhältis der Begriffe Krieg und Feind, in: Positionen und Begriffe
  • Das neue Vae Neutris!, in: Positionen und Begriffe
  • Völkerrechtliche Neutralität und völkische Totalität, in: Positionen und Begriffe
  • Die Wendung zum diskriminierenden Kriegsbegriff

1939

  • Über die zwei großen „Dualismen” des heutigen Rechtssystems, in: Positionen und Begriffe
  • Neutralität und Neutralisierungen, in: Positionen und Begriffe
  • Großraum gegen Universalismus, in: Positionen und Begriffe
  • Der Reichsbegriff im Völkerrecht, in: Positionen und Begriffe

1940

  • Positionen und Begriffe im Kampf mit Weimarer, Genf, Versailles. 1923-1939

1941

  • Staats als ein konkreter, an eine geschichtliche Epoche gebundener Begriff, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht

1942

  • Land und Meer. Eine weltgeschichtliche Betrachtung

1943/44

  • Die Lage der europäischen Rechtswissenschaft, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze

1947

  • Der Zugang zum Machthaber, ein zentrales verfassungsrechtliches Problem, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze

1950

  • Das Problem der Legalität, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze
  • Der Nomos der Erde
  • Drei Stufen historischer Sinngebung
  • Ex Captivitate Salus. Erinerungen der Zeit

1951

  • Justitima tellus. Das Reczt als Einheit von Ordnung und Ortung

1952

  • Rechtsstaatlicher Verfassungsvollzug, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze

1953

  • Nehmen / Teilen / Weiden, in: Verfassungsrechtliche Aufsätze

1956

  • Hamlet oder Hekuba: Die Einbruch der Zeit in das Spiel

1957

  • Die andere Hegel-Linie. Hans Freyer zum 70. Geburtstag

1958

  • Verfassungsrechtliche Aufsätze aus den Jahren 1924-1954: Materialien zu einer Verfassungslehre von Carl Schmitt

1959

  • Nomos – Nahme – Name

1963

  • Der Begriff des Politischen: Text von 1932 mit einem Vorwort und drei Corollarien
  • Theorie des Partisan: Zwischenbemerkung zum Begriff des Politischen

1967

  • Die Tyrannie der Werte

1970

  • Politische Theologie II. Die Legende von der Erledigung jeder Politischen Theologie

Sursa: Carl Schmitt


Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Analiza comparativa FIDESZ vs PNL

FIDESZ, formatiune infiintata in 1988, a parcurs o evolutie asemanatoare. La data infiintarii FIDESZ se definea drept partid „radical-liberal”. In alegerile din 1990 FIDESZ obtine 8,6%. In acelasi an FIDESZ este primit in Internationala Liberala.  Patru ani mai tarziu, Viktor Orban impune formatiunii sale un curs national-conservator. Strategia impusa de Orban este soldata cu succes. In 20 de ani, FIDESZ a crescut de la 8,6% in 1990 la 52,73% in 2010.
Astazi FIDESZ domina scena politica in Ungaria. In Parlamentul European FIDESZ este reprezentant de 13 europarlamentari.
FIDESZ, Rezultate electorale 1990-2010:
1990: 8,95%, 21 mandate, 439.481 VVE, partid de opozitie
1994: 7,02%, 20 mandate, 379.295 VVE, partid de opozitie
1998: 28,18%, 148 mandate, 1.263.522, partid guvernamental dominant
2002: 41,07%, 188 mandate, 2.306.763 VVE, (alianta electorala cu Forumul Democrat Ungar MDF), partid de opozitie dominant
2004: 47,4%, 12 mandate (europarlamentare)
2006: 42,03%, 164 mandate (alianta electorala cu Partidul Popular Crestindemocrat KDNP), 2.273.979 VVE, partid de opozitie dominant
2009: 56,36%, 13 mandate (europarlamentare)
2010: 52,73%, 227 mandate (alianta electorala cu Partidul Popular Crestindemocrat), 2.706.292 VVE, partid guvernamental dominant
Comparativ rezultatele electorale obtinute de PNL in perioada 1990-2009:
1990: 7,06%, 39 mandate, 985.094 VVE, partid de opozitie/10/91-10/92 partid guvernamental
1992: 2,67%. 292.584 VVE, partid de opozitie
1996: 6,18%, 41 mandate, partid guvernamental (alianta electorala CDR alaturi de Partidul National-Taranesc Crestindemocrat PNTCD)
2000: 7,48%, 43 mandate, 814.383 VVE, partid de opozitie
2004: 17,99%, 92 mandate, partid guvernamental (alianta electorala DA alaturi de Partidul Democrat)
2007: 13,44%, 6 mandate, 688.859 VVE (europarlamentare)
2008:  18,74%, 93 mandate, 1.291.029 VVE, partid de opozitie
2009:  14,52%, 5 mandate, 702.974 VVE (europarlamentare)

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com/

Discursul Presedintelui PNL, Crin Antonescu – Motiunea de cenzura 16.03.2011

Noul Cod al Muncii legalizează sclavia

Confederaţia Sindicatelor Democratice din Romania – CSDR respinge în totalitate ultimul proiect de modificare a Codului Muncii transmis, ieri, de Guvern Confederaţiilor patronale şi sindicale, reprezentative la nivel naţional.

Proiectul Codului Muncii încalcă în mod flagrant Directivele Europene şi Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii ratificate de statul român, salariaţii devenind, în acest mod, sclavii propriilor contracte de muncă.

Astfel, prin modificările propuse, salariaţii nu vor mai avea nici o protecţie din partea sindicatelor, contractele colective de muncă vor fi la dispoziţia patronului, acesta putând angaja pentru acelaşi post oricâte persoane doreşte, cu titlu de perioadă de probă; salariaţii vor putea fi oricând concediaţi pentru necorespundere profesională, vor putea fi delegaţi permanenţi, fără ca angajatorul să mai poată fi obligat la introducerea clauzei de mobilitate în CIM; salariatul nu va mai putea continua activitatea din momentul în care autorizaţia, atestatul ori avizul necesar desfăşurării profesiei nu mai este valabil; patronul poate micşora oricând activitatea salariatului, precum şi salariul angajatului pe motiv că şi-a redus temporar activitatea; în cazul concedierilor, vor fi disponibilizaţi salariaţii care „nu au realizat obiectivele de performanţă individuală” – criterii stabilite unilateral de către patron -, fără a ţine cont de tehnologia şi performanţele acestora; contractele de muncă pe perioadă nedeterminată vor dispărea, motiv pentru care salariaţii nu vor mai primi plăţi compensatorii, nu vor mai putea face credite, etc.; patronul poate impune oricând salariaţilor să stea peste program fără acordul lor, având libertatea de a modifica  oricând norma de muncă.

Încă din 6 noiembrie 2010, în cadrul Consiliul Naţional, membrii afiliaţi ai CSDR au susţinut că, prin acest proiect de lege, actuala putere încearcă să desfiinţeze contractele colective şi să utilizeze forţa de muncă fără a remunera angajaţii la adevărata lor valoare. Este o tentativă de a zădărnici activitatea mişcărilor sindicale din România, transformând angajaţii în nişte sclavi aflaţi la discreţia patronatelor şi a clasei politice.. „Modificările preconizate la legislaţia muncii nu urmăresc flexibilizarea forţei de muncă, ci o dereglementare a relaţiilor de muncă, astfel încât salariaţii, prin organizaţiile sindicale, să nu-şi mai poată apăra drepturile în instanţele de judecată, rămânând la dispoziţia patronilor Prioritatea numărul unu a României nu este modificarea Codului Muncii, ci identificarea şi aplicarea soluţiilor pentru depăşirea crizei economice. Locurile de muncă se creează prin creşterea performanţelor şi a Produsului Intern Brut, nu prin destabilizarea relaţiilor de muncă” – a declarat Iacob Baciu, preşedintele CSDR.

Confederaţia Sindicatelor Democratice din România i-a convocat pe membrii Consiliului Naţional în şedinţă extraordinară pentru data de 21 februarie, ora 14.00, pentru a analiza aceste grave probleme şi pentru a hotărî programul acţiunilor de protest ce se impun a fi declanşate împreună cu celelalte confederaţii sindicale reprezentative la nivel naţional.

 

18 februarie 2011

Confederaţia Sindicatelor Democratice din România

Departament Comunicare

Confederaţia Sindicatelor Democratice din România – CSDR este organizaţie reprezentativă, conform legii, la nivel naţional, cuprinzând peste 500 000 de membri, este afiliată  la Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES) şi membră fondatoare a Confederaţiei Internaţionale a Sindicatelor (CIS).

Sursa informationala: FRJ MediaSind.ro

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: