„The Divided States of Europe”

Text+analiza+grafica+sursa informationala:

Autor: Marco Papic

Europe continues to be engulfed by economic crisis.  The global focus returns to Athens on June 28 as Greek parliamentarians debate austerity measures imposed on them by eurozone partners. If the Greeks vote down these measures, Athens will not receive its second bailout, which could create an even worse crisis in Europe and the world.

It is important to understand that the crisis is not fundamentally about Greece or even about the indebtedness of the entire currency bloc. After all, Greece represents only 2.5 percent of the eurozone’s gross domestic product (GDP), and the bloc’s fiscal numbers are not that bad when looked at in the aggregate. Its overall deficit and debt figures are in a better shape than those of the United States — the U.S. budget deficit stood at 10.6 percent of GDP in 2010, compared to 6.4 percent for the European Union — yet the focus continues to be on Europe.

That is because the real crisis is the more fundamental question of how the European continent is to be ruled in the 21st century. Europe has emerged from its subservience during the Cold War, when it was the geopolitical chessboard for the Soviet Union and the United States. It won its independence by default as the superpowers retreated: Russia withdrawing to its Soviet sphere of influence and the United States switching its focus to the Middle East after 9/11. Since the 1990s, Europe has dabbled with institutional reform but has left the fundamental question of political integration off the table, even as it integrated economically. This is ultimately the source of the current sovereign debt crisis, the lack of political oversight over economic integration gone wrong.

The eurozone’s economic crisis brought this question of Europe’s political fate into focus, but it is a recurring issue. Roughly every 100 years, Europe confronts this dilemma. The Continent suffers from overpopulation — of nations, not people. Europe has the largest concentration of independent nation-states per square foot than any other continent. While Africa is larger and has more countries, no continent has as many rich and relatively powerful countries as Europe does. This is because, geographically, the Continent is riddled with features that prevent the formation of a single political entity. Mountain ranges, peninsulas and islands limit the ability of large powers to dominate or conquer the smaller ones. No single river forms a unifying river valley that can dominate the rest of the Continent. The Danube comes close, but it drains into the practically landlocked Black Sea, the only exit from which is another practically landlocked sea, the Mediterranean. This limits Europe’s ability to produce an independent entity capable of global power projection.

However, Europe does have plenty of rivers, convenient transportation routes and well-sheltered harbors. This allows for capital generation at a number of points on the Continent, such as Vienna, Paris, London, Frankfurt, Rotterdam, Milan, Turin and Hamburg. Thus, while large armies have trouble physically pushing through the Continent and subverting various nations under one rule, ideas, capital, goods and services do not. This makes Europe rich (the Continent has at least the equivalent GDP of the United States, and it could be larger depending how one calculates it).

What makes Europe rich, however, also makes it fragmented. The current political and security architectures of Europe — the EU and NATO — were encouraged by the United States in order to unify the Continent so that it could present a somewhat united front against the Soviet Union. They did not grow organically out of the Continent. This is a problem because Moscow is no longer a threat for all European countries, Germany and France see Russia as a business partner and European states are facing their first true challenge to Continental governance, with fragmentation and suspicion returning in full force. Closer unification and the creation of some sort of United States of Europe seems like the obvious solution to the problems posed by the eurozone sovereign debt crisis — although the eurozone’s problems are many and not easily solved just by integration, and Europe’s geography and history favor fragmentation.

Confederation of Europe

The European Union is a confederation of states that outsources day-to-day management of many policy spheres to a bureaucratic arm (the European Commission) and monetary policy to the European Central Bank. The important policy issues, such as defense, foreign policy and taxation, remain the sole prerogatives of the states. The states still meet in various formats to deal with these problems. Solutions to the Greek, Irish and Portuguese fiscal problems are agreed upon by all eurozone states on an ad hoc basis, as is participation in the Libyan military campaign within the context of the European Union. Every important decision requires that the states meet and reach a mutually acceptable solution, often producing non-optimal outcomes that are products of compromise.

The best analogy for the contemporary European Union is found not in European history but in American history. This is the period between the successful Revolutionary War in 1783 and the ratification of the U.S. Constitution in 1788. Within that five-year period, the United States was governed by a set of laws drawn up in the Articles of the Confederation. The country had no executive, no government, no real army and no foreign policy. States retained their own armies and many had minor coastal navies. They conducted foreign and trade policy independent of the wishes of the Continental Congress, a supranational body that had less power than even the European Parliament of today (this despite Article VI of the Articles of Confederation, which stipulated that states would not be able to conduct independent foreign policy without the consent of Congress). Congress was supposed to raise funds from the states to fund such things as a Continental Army, pay benefits to the veterans of the Revolutionary War and pay back loans that European powers gave Americans during the war against the British. States, however, refused to give Congress money, and there was nothing anybody could do about it. Congress was forced to print money, causing the Confederation’s currency to become worthless.

With such a loose confederation set-up, the costs of the Revolutionary War were ultimately unbearable for the fledgling nation. The reality of the international system, which pitted the new nation against aggressive European powers looking to subvert America’s independence, soon engulfed the ideals of states’ independence and limited government. Social, economic and security burdens proved too great for individual states to contain and a powerless Congress to address.

Nothing brought this reality home more than a rebellion in Western Massachusetts led by Daniel Shays in 1787. Shays’ Rebellion was, at its heart, an economic crisis. Burdened by European lenders calling for repayment of America’s war debt, the states’ economies collapsed and with them the livelihoods of many rural farmers, many of whom were veterans of the Revolutionary War who had been promised benefits. Austerity measures — often in the form of land confiscation — were imposed on the rural poor to pay off the European creditors. Shays’ Rebellion was put down without the help of the Continental Congress essentially by a local Massachusetts militia acting without any real federal oversight. The rebellion was defeated, but America’s impotence was apparent for all to see, both foreign and domestic.

An economic crisis, domestic insecurity and constant fear of a British counterattack — Britain had not demobilized forts it held on the U.S. side of the Great Lakes — impressed upon the independent-minded states that a “more perfect union” was necessary. Thus the United States of America, as we know it today, was formed. States gave up their rights to conduct foreign policy, to set trade policies independent of each other and to withhold funds from the federal government. The United States set up an executive branch with powers to wage war and conduct foreign policy, as well as a legislature that could no longer be ignored. In 1794, the government’s response to the so-called Whiskey Rebellion in western Pennsylvania showed the strength of the federal arrangement, in stark contrast to the Continental Congress’ handling of Shays’ Rebellion. Washington dispatched an army of more than 10,000 men to suppress a few hundred distillers refusing to pay a new whiskey tax to fund the national debt, thereby sending a clear message of the new government’s overwhelming fiscal, political and military power.

When examining the evolution of the American Confederation into the United States of America, one can find many parallels with the European Union, among others a weak center, independent states, economic crisis and over-indebtedness. The most substantial difference between the United States in the late 18th century and Europe in the 21st century is the level of external threat. In 1787, Shays’ Rebellion impressed upon many Americans — particularly George Washington, who was irked by the crisis — just how weak the country was. If a band of farmers could threaten one of the strongest states in the union, what would the British forces still garrisoned on American soil and in Quebec to the north be able to do? States could independently muddle through the economic crisis, but they could not prevent a British counterattack or protect their merchant fleet against Barbary pirates. America could not survive another such mishap and such a wanton display of military and political impotence.

To America’s advantage, the states all shared similar geography as well as similar culture and language. Although they had different economic policies and interests, all of them ultimately depended upon seaborne Atlantic trade. The threat that such trade would be choked off by a superior naval force — or even by North African pirates — was a clear and present danger. The threat of British counterattack from the north may not have been an existential threat to the southern states, but they realized that if New York, Massachusetts and Pennsylvania were lost, the South might preserve some nominal independence but would quickly revert to de facto colonial status.

In Europe, there is no such clarity of what constitutes a threat. Even though there is a general sense — at least among the governing elites — that Europeans share economic interests, it is very clear that their security interests are not complementary. There is no agreed-upon perception of an external threat. For Central European states that only recently became European Union and NATO members, Russia still poses a threat. They have asked NATO (and even the European Union) to refocus on the European continent and for the alliance to reassure them of its commitment to their security. In return, they have seen France selling advanced helicopter carriers to Russia and Germany building an advanced military training center in Russia.

The Regionalization of Europe

The eurozone crisis — which is engulfing EU member states using the euro but is symbolically important for the entire European Union — is therefore a crisis of trust. Do the current political and security arrangements in Europe — the European Union and NATO — capture the right mix of nation-state interests? Do the member states of those organizations truly feel that they share the same fundamental fate? Are they willing, as the American colonies were at the end of the 18th century, to give up their independence in order to create a common front against political, economic and security concerns? And if the answer to these questions is no, then what are the alternative arrangements that do capture complementary nation-state interests?

On the security front, we already have our answer: the regionalization of European security organizations. NATO has ceased to effectively respond to the national security interests of European states. Germany and France have pursued an accommodationist attitude toward Russia, to the chagrin of the Baltic States and Central Europe. As a response, these Central European states have begun to arrange alternatives. The four Central European states that make up the regional Visegrad Group — Poland, the Czech Republic, Slovakia and Hungary — have used the forum as the mold in which to create a Central European battle group. Baltic States, threatened by Russia’s general resurgence, have looked to expand military and security cooperation with the Nordic countries, with Lithuania set to join the Nordic Battlegroup, of which Estonia is already a member. France and the United Kingdom have decided to enhance cooperation with an expansive military agreement at the end of 2010, and London has also expressed an interest in becoming close to the developing Baltic-Nordic cooperative military ventures.

Regionalization is currently most evident in security matters, but it is only a matter of time before it begins to manifest itself in political and economic matters as well. For example, German Chancellor Angela Merkel has been forthcoming about wanting Poland and the Czech Republic to speed up their efforts to enter the eurozone. Recently, both indicated that they had cooled on the idea of eurozone entry. The decision, of course, has a lot to do with the euro being in a state of crisis, but we cannot underestimate the underlying sense in Warsaw that Berlin is not committed to Poland’s security. Central Europeans may not currently be in the eurozone (save for Estonia, Slovenia and Slovakia), but the future of the eurozone is intertwined in its appeal to the rest of Europe as both an economic and political bloc. All EU member states are contractually obligated to enter the eurozone (save for Denmark and the United Kingdom, which negotiated opt-outs). From Germany’s perspective, membership of the Czech Republic and Poland is more important than that of peripheral Europe. Germany’s trade with Poland and the Czech Republic alone is greater than its trade with Spain, Greece, Ireland and Portugal combined.

The security regionalization of Europe is not a good sign for the future of the eurozone. A monetary union cannot be grafted onto security disunion, especially if the solution to the eurozone crisis becomes more integration. Warsaw is not going to give Berlin veto power over its budget spending if the two are not in agreement over what constitutes a security threat. This argument may seem simple, and it is cogent precisely because it is. Taxation is one of the most basic forms of state sovereignty, and one does not share it with countries that do not share one’s political, economic and security fate.

This goes for any country, not just Poland. If the solution to the eurozone crisis is greater integration, then the interests of the integrating states have to be closely aligned on more than just economic matters. The U.S. example from the late 18th century is particularly instructive, as one could make a cogent argument that American states had more divergent economic interests than European states do today, and yet their security concerns brought them together. In fact, the moment the external threat diminished in the mid-19th century due to Europe’s exhaustion from the Napoleonic Wars, American unity was shaken by the Civil War. America’s economic and cultural bifurcation, which existed even during the Revolutionary War, erupted in conflagration the moment the external threat was removed.

The bottom line is that Europeans have to agree on more than just a 3 percent budget-deficit threshold as the foundation for closer integration. Control over budgets goes to the very heart of sovereignty, and European nations will not give up that control unless they know their security and political interests will be taken seriously by their neighbors.

Europe’s Spheres of Influence

We therefore see Europe evolving into a set of regionalized groupings. These organizations may have different ideas about security and economic matters, one country may even belong to more than one grouping, but for the most part membership will largely be based on location on the Continent. This will not happen overnight. Germany, France and other core economies have a vested interest in preserving the eurozone in its current form for the short-term — perhaps as long as another decade — since the economic contagion from Greece is an existential concern for the moment. In the long-term, however, regional organizations of like-minded blocs is the path that seems to be evolving in Europe, especially if Germany decides that its relationship with core eurozone countries and Central Europe is more important than its relationship with the periphery.

We can separate the blocs into four main fledgling groupings, which are not mutually exclusive, as a sort of model to depict the evolving relationships among countries in Europe:

  1. The German sphere of influence (Germany, Austria, the Netherlands, Belgium, Luxembourg, Czech Republic, Hungary, Croatia, Switzerland, Slovenia, Slovakia and Finland): These core eurozone economies are not disadvantaged by Germany’s competitiveness, or they depend on German trade for economic benefit, and they are not inherently threatened by Germany’s evolving relationship with Russia. Due to its isolation from the rest of Europe and proximity to Russia, Finland is not thrilled about Russia’s resurgence, but occasionally it prefers Germany’s careful accommodative approach to the aggressive approach of neighboring Sweden or Poland. Hungary, the Czech Republic and Slovakia are the most concerned about the Russia-Germany relationship, but not to the extent that Poland and the Baltic states are, and they may decide to remain in the German sphere of influence for economic reasons.
  2. The Nordic regional bloc (Sweden, Norway, Finland, Denmark, Iceland, Estonia, Lithuania and Latvia): These mostly non-eurozone states generally see Russia’s resurgence in a negative light. The Baltic states are seen as part of the Nordic sphere of influence (especially Sweden’s), which leads toward problems with Russia. Germany is an important trade partner, but it is also seen as overbearing and as a competitor. Finland straddles this group and the German sphere of influence, depending on the issue.
  3. Visegrad-plus (Poland, Czech Republic, Slovakia, Hungary, Romania and Bulgaria). At the moment, the Visegrad Four belong to different spheres of influence. The Czech Republic, Slovakia and Hungary do not feel as exposed to Russia’s resurgence as Poland or Romania do. But they also are not completely satisfied with Germany’s attitude toward Russia. Poland is not strong enough to lead this group economically the way Sweden dominates the Nordic bloc. Other than security cooperation, the Visegrad countries have little to offer each other at the moment. Poland intends to change that by lobbying for more funding for new EU member states in the next six months of its EU presidency. That still does not constitute economic leadership.
  4. Mediterranean Europe (Italy, Spain, Portugal, Greece, Cyprus and Malta): These are Europe’s peripheral states. Their security concerns are unique due to their exposure to illegal immigration via routes through Turkey and North Africa. Geographically, these countries are isolated from the main trade routes and lack the capital-generating centers of northern Europe, save for Italy’s Po River Valley (which in many ways does not belong to this group but could be thought of as a separate entity that could be seen as part of the German sphere of influence). These economies therefore face similar problems of over-indebtedness and lack of competitiveness. The question is, who would lead?

And then there are France and the United Kingdom. These countries do not really belong to any bloc. This is London’s traditional posture with regard to continental Europe, although it has recently begun to establish a relationship with the Nordic-Baltic group. France, meanwhile, could be considered part of the German sphere of influence. Paris is attempting to hold onto its leadership role in the eurozone and is revamping its labor-market rules and social benefits to sustain its connection to the German-dominated currency bloc, a painful process. However, France traditionally is also a Mediterranean country and has considered Central European alliances in order to surround Germany. It also recently entered into a new bilateral military relationship with the United Kingdom, in part as a hedge against its close relationship with Germany. If France decides to exit its partnership with Germany, it could quickly gain control of its normal sphere of influence in the Mediterranean, probably with enthusiastic backing from a host of other powers such as the United States and the United Kingdom. In fact, its discussion of a Mediterranean Union was a political hedge, an insurance policy, for exactly such a future.

The Price of Regional Hegemony

The alternative to the regionalization of Europe is clear German leadership that underwrites — economically and politically — greater European integration. If Berlin can overcome the anti-euro populism that is feeding on bailout fatigue in the eurozone core, it could continue to support the periphery and prove its commitment to the eurozone and the European Union. Germany is also trying to show Central Europe that its relationship with Russia is a net positive by using its negotiations with Moscow over Moldova as an example of German political clout.

Central Europeans, however, are already putting Germany’s leadership and commitment to the test. Poland assumes the EU presidency July 1 and has made the union’s commitment to increase funding for new EU member states, as well as EU defense cooperation, its main initiatives. Both policies are a test for Germany and an offer for it to reverse the ongoing security regionalization. If Berlin says no to new money for the newer EU member states — at stake is the union’s cohesion-policy funding, which in the 2007-2013 budget period totaled 177 billion euros — and no to EU-wide security/defense arrangements, then Warsaw, Prague and other Central European capitals have their answer. The question is whether Germany is serious about being a leader of Europe and paying the price to be the hegemon of a united Europe, which would not only mean funding bailouts but also standing up to Russia. If it places its relationship with Russia over its alliance with Central Europe, then it will be difficult for Central Europeans to follow Berlin. This will mean that the regionalization of Europe’s security architecture — via the Visegrad Group and Nordic-Baltic battle groups — makes sense. It will also mean that Central Europeans will have to find new ways to draw the United States into the region for security.

Common security perception is about states understanding that they share the same fate. American states understood this at the end of the 18th century, which is why they gave up their independence, setting the United States on the path toward superpower status. Europeans — at least at present — do not see their situation (or the world) in the same light. Bailouts are enacted not because Greeks share the same fate as Germans but because German bankers share the same fate as German taxpayers. This is a sign that integration has progressed to a point where economic fate is shared, but this is an inadequate baseline on which to build a common political union.

Bailing out Greece is seen as an affront to the German taxpayer, even though that same German taxpayer has benefited disproportionally from the eurozone’s creation. The German government understands the benefits of preserving the eurozone — which is why it continues bailing out the peripheral countries — but there has been no national debate in Germany to explain this logic to the populace. Germany is still waiting to have an open conversation with itself about its role and its future, and especially what price it is willing to pay for regional hegemony and remaining relevant in a world fast becoming dominated by powers capable of harnessing the resources of entire continents.

Without a coherent understanding in Europe that its states all share the same fate, the Greek crisis has little chance of being Europe’s Shays’ Rebellion, triggering deeper unification. Instead of a United States of Europe, its fate will be ongoing regionalization.

Declaraţie de presă Crin Antonescu, la finalul şedinţei grupurilor parlamentare USL, 27 iunie 2011

Jurnalist: Cum comentaţi declaraţiile făcute de Traian Băsescu în Parlament, care le-a spus parlamentarilor că nu a venit decât pentru a discuta revizuirea Constituţiei şi nu a vorbit nimic de reorganizarea teritorială?

Crin Antonescu: Aşa se pare. Nu comentez. Vă las pe dumneavoastră să comentaţi, dumneavoastră sunteţi comentatori.

Jurnalist: Aveţi cumva păreri de rău că n-aţi participat la discurs?

Crin Antonescu: Eu despre acest domn mi-am spus în repetate rânduri părerea. Mi-am spus-o serios, mi-am spus-o academic, mi-am spus-o plastic, mi-am spus-o în termeni de pamflet, aia este părerea mea, şi nimic din ceea ce s-a întâmplat astăzi n-a schimbat părerea mea. Vă las pe dumneavoastră să comentaţi. A dispărut regionalizarea.

Jurnalist: A fost în faţa unui Parlament aproape gol. Ce greutate mai are preşedintele?

Crin Antonescu: Nu e prima dată. A fost în faţa a ceea ce înţelege domnia sa prin Parlament. A fost în faţa acestei mari adunări naţionale pe care o constituie în mod ilegitim PDL-ul şi transfugii.

Jurnalist: Faptul că a renunţat la ideea reorganizării ce vă spune?

            Crin Antonescu: Păi ce să îmi spună? Că e o înfrângere politică majoră şi eu cred că este un semn bun faptul că totuşi în societatea românească şi în politica românească există resurse şi forţe de rezistenţă faţă de toate aberaţiile care îi trec prin cap unui om care nu mai are niciun fel de limită.

Eu n-aş trimite decât la argumentele pe care UDMR-ul le-a adus şi care coincid în bună măsură cu ale noastre, argumente care arată de ce nu se poate face într-o săptămână o asemenea mişcare politică. E clar că preşedintele n-a avut decât motive pur electorale şi este foarte bine că nu a fost dată o ţară peste cap, din interesele electorale ale unui singur om.

Jurnalist: După ultima rundă de consultări de la Cotroceni au rezultat nişte declaraţii foarte dure, din partea domnului preşedinte Traian Băsescu, din partea Opoziţiei. Se poate spune..

            Crin Antonescu: Nu. Nu. Staţi puţin. Să nu facem nişte confuzii. Eu am văzut la mulţi dintre colegii dumneavoastră titluri pe care cred că le-au pus ca să nu mai muncească, le-au scos de la raft: „Circ la Cotroceni”, „Scandal la Cotroceni”. Poate spune cineva în ce a constat circul? Întâlnirea mea şi a lui Victor Ponta de la Cotroceni, cu Traian Băsescu, a fost una, cum să vă spun, exemplară, de dat la BBC. Nu s-a folosit niciun cuvânt mai colorat, s-au spus lucrurile, cred, în termenii cei mai cuviincioşi şi de-o parte şi de alta. Nu văd în ce a constat circul. Doar aşa că există o placă pe care, hai să o punem, de câte ori sunt consultări, în ceea ce îi priveşte pe unii colegi de-ai dumneavoastră.

După ce am plecat de acolo noi am făcut nişte declaraţii foarte echilibrate în care ne-am prezentat încă o dată propunerile cu care veniserăm, au existat întradevăr nişte declaraţii nepotrivite ale preşedintelui, în care ne-a insultat pe noi ca lideri politici, dar asta s-a întâmplat numai de partea domniei sale, nu şi de partea noastră, şi dacă nu reuşiţi să ne deosebiţi, e grav.

Jurnalist: Domule preşedinte, Traian Băsescu, spunea în Parlament, printre altele şi că aţi face o greşeală, parlamentarii, dacă nu aţi accepta limitarea imunităţii. Sunteţi şi senator.

Crin Antonescu: Asta e o discuţie care are conotaţii foarte serioase. Există în sensul acesta o jurisprudenţă constituţională, o experienţă europeană. E o discuţie care trebuie făcută de principiu, nu pe un heirup populist, nu pe îndemnurile domnului preşedinte Băsescu, şi sigur că până la urmă Constituţia se discută în Parlament, ca şi organizare administrativ-teritorială, este chiar răspunsul pe care domnul preşedinte, nu altcineva, l-a dat la întrebarea pe care i-am pus-o clar, la Cotroceni, v-aduceţi aminte că l-am întrebat: „Până la urmă cine modifică Constituţia şi cine discută reorganizarea teritorială” şi a răspuns cu un singur cuvânt, a răspuns corect: „Parlamentul”. Deci asta e problema Parlamentului şi ea se va discuta în tihnă coerent pentru o durată lungă, după principii de drept, după considerente politice, nu aşa pe picior şi nu când şi cum vrea preşedintele Băsescu.

Jurnalist: Până la urmă mai există vreo punte de dialog între Opoziţie şi preşedintele Traian Băsescu?

Crin Antonescu: Aşa cum a reacţionat preşedintele la efortul nostru de a stabili totuşi o astfel de punte, cred că nu, şi, de altfel, noi nu am fost astăzi prezenţi în Parlament, pentru că socotim definitiv că acest preşedinte nu mai are ce să ne spună.

Sursa informationala: YellowGondolin

MS Printul Charles despre MS Regele Mihai (2001)

Pare un lucru extraordinar ca Mihai implineste varsta de optzeci de ani!

Pentru ca il cunosc de la inceputul vietii mele – si pentru ca l-am vazut la, practic, toate sarbatorile familiei noastre de la Incoronarea mamei incoace – cred ca am o mica idee despre ceea ce a trebuit sa indure de-a lungul vietii sale.

Inima mea se sfasie pentru Mihai si Ana cand stiu prin ce teribile incercari si necazuri au trebuit sa treaca.

Inima mea a suferit, de asemenea, pentru romani, ale caror vieti, traditii si bunastare au fost brutal sfaramate pentru un numar de ani.

In fata acestor orori si alienari de neinteles, Mihai nu s-a lasat niciodata cuprins de amaraciune sau de razbunare. El si-a pastrat intotdeauna umanitatea sa de om de stat, valorile lui de civilizatie si linistea sa intelegatoare. El a ramas, pentru multi romani, o lumina de speranta in intuneric si conationalii lui pot acum, in sfarsit, sa vada adevarul care a fost innegurat atatia ani de minciuni si propaganda.

Fii binecuvantat, Mihai, si la multi ani!



Cu drag, varul tau,


Sursa informationala: Initiativa Tinerilor pentru Modernizarea Romaniei ITMR

Departamentele PSD condamna declaratiile lui Traian Basescu la adresa MS Regele Mihai

Georgică Severin: Bună ziua. Aş dori să mă refer la afirmaţiile făcute aseară de preşedintele statului român legate de anumite realităţi istorice şi anumite acuzaţii pe care le-a lansat la adresa Majestăţii-Sale Regele Mihai. De ce mi-am asumat acest lucru? Din două motive: unu, sunt senator de Valea Prahovei, de Sinaia, şi, implicit, prin ceea ce vă voi prezenta, vorbim despre lucruri care sunt legate de colegiul meu. În al doilea rând, sunt, totuşi, profesor de istorie, chiar dacă nu mai profesez, specializat în istoria contemporană a României.

Nu voi insista foarte mult să demantelez ceea ce a spus aseară domnul Traian Băsescu, pentru că a fost evident că a vorbit cu rea-voinţă, în cel mai bun caz în neştiinţă, dar eu sunt convins că a vorbit cu rea-credinţă. Vă reamintesc doar câteva lucruri cu care subiectul nu mai trebuie comentat. În vara anului 1940 ştiţi că a avut loc Dictatul de la Viena. România a intrat într-o criză politică şi, sub presiunea germană, Regele Carol al II-lea l-a adus la putere pe generalul Ion Antonescu. În septembrie 1940 Regele Carol al II-lea a abdicat, totodată producându-se o serie de modificări de natură constituţională, respectiv, printr-un decret semnat de Carol al II-lea, Ion Antonescu a devenit conducător al statului cu puteri depline. Deci, ca să lămurim acest lucru, conducător al statului cu puteri depline! Prin acelaşi decret, rolul Regelui redevenea, dacă vreţi, inferior celui pe care l-a avut până la Constituţia din 1938, practic, un rol ornamental, decorativ de reprezentare. Deci acestea sunt realităţile constituţionale ale României anului 1940. Despre gestul abdicării s-a vorbit foarte mult în ultimele ore, nu mai insist.

Ce este însă mult mai grav în tot acest lucru este că domnul Traian Băsescu, obişnuit probabil cu raporturile de putere pe care le are cu domnul prim-ministru Emil Boc, a spus aşa: de vină pentru ceea ce s-a întâmplat în anii 1940-1944 este şeful statului, Regele Mihai, şi nu primul-ministru Ion Antonescu. Cred că este evident pentru oricine are cunoştinţe minime de istorie că puterea era deţinută în mod total de Mareşalul Antonescu şi singurii care îl controlau pe Antonescu erau reprezentanţii Armatei germane, iar Regele era o simplă persoană. Ştim şi declaraţiile lui Antonescu despre Rege, dar nu ăsta era neapărat subiectul. Am vrut să precizăm aceste lucruri, pentru că există adevăruri istorice care nu pot fi distruse nici chiar de către Traian Băsescu.

Mult mai interesant este însă altceva: a fost o ieşire la nervi? A citit vreun articol domnul Traian Băsescu care l-a deranjat? A apărut vreo carte nouă în ultimele zile care a demonstrat că, de exemplu, Actul de la 23 August a influenţat scorul scăzut al PDL-ului din ultimele sondaje? A apărut în ultima vreme cumva vreo nouă dimensiune istorică, o dimensiune care să afecteze, să spunem, relaţiile României cu alte ţări? Din câte cunosc eu, nu, şi cred că nici dumneavoastră n-aţi aflat aşa ceva. Eu am ajuns însă să cred că în general domnul Băsescu nu face nimic întâmplător şi, dincolo de o, dacă vreţi, fobie anti-rusă pe care o are preşedintele nostru, dovedită însăşi prin faptul că aseară a avut plăcerea să reamintească scufundarea unui vas sovietic de către o fregată românească în al Doilea Război Mondial, la fel, fără legătură, daţi-mi voie să vă dau câteva ştiri pe care le-am citit în ultimele zile, dar, sincer, nu le-am dat importanţă. Le-am urmărit pentru că se refereau la anumite lucruri din colegiul meu. Ei bine, Direcţia Naţională Anticorupţie, DNA, a confirmat – o ştire din 19 iunie 2011 pentru, că e normal să-i amintesc pe cei care au muncit – existenţa unui dosar care vizează modul în care Guvernul Tăriceanu a retrocedat domeniul Peleş Casei Regale. Verificările par a fi efectuate în mare secret, reprezentanţii DNA nedorind să dea foarte multe detalii despre anchetă. Drept dovadă, nici măcar Casa Regală nu a fost înştiinţată despre acest dosar. Purtătorul de cuvânt DNA Lidia Săplăcan a declarat că procurorii efectuează cercetări în legătură cu retrocedarea domeniului Peleş, dar nu a dorit să dea alte detalii. A precizat însă că deocamdată nu a fost începută urmărirea penală. Avocatul Casei Regale, domnul Vasiliu, declara în aceeaşi ştire că, pe de altă parte, Casa Regală nu a fost informată până în prezent despre existenţa acestui dosar. Adrian Vasiliu a precizat că nu a primit până în prezent o înştiinţare oficială de la DNA şi spunea: „Ştiu şi eu ce ştiţi şi dumneavoastră. Nu am fost înştiinţat oficial. Ştiu doar că a fost un raport al Corpului de Control al premierului făcut acum vreo doi ani”. Deci, atenţie!, acum vreo doi ani. „Se agaţă de tot felul de chestii, nu contestă dreptul de proprietate, ci spun că sunt nişte îmbunătăţiri acolo care trebuia evidenţiate în memorandum, respectiv memorandumul privind retrocedarea domeniului Peleş. Dar ele au fost evidenţiate, aşa că nici asta nu înţeleg. Probabil că este o luptă pentru putere între ei, în fond ei nu contestă dreptul de proprietate”.

Pornind de la această realitate, haideţi să ne gândim ce l-a deranjat pe domnul Băsescu. L-a deranjat poate faptul că Regina Elisabeta nu l-a primit în timpul vizitei oficiale la Londra, iar Regele Mihai a fost vedeta, dacă vreţi, din punct de vedere istoric al nunţii regale din aprilie a Prinţului William? Ar fi culmea! Orice ţară s-ar bucura să aibă încă în viaţă un supravieţuitor al celui de-al Doilea Război Mondial la nivel de şef de stat, mai ales din tabăra bună, cel care a dus România pe calea victorioasă, în fond. Aşa că mi-am adus aminte că preşedintele Traian Băsescu are un cumătru. Se numeşte Paul Lambrino, este fiul fiului ilegitim al Regelui Carol al II-lea şi a cărui apartenenţă la Casa Regală a fost stabilită de un tribunal din Alexandria. Alexandria de Teleorman, ca să nu fac greşeli! Vreau să reamintesc, pentru cei care nu cunosc, Casele Regale în toată lumea au un statut special. Apartenenţa sau nu la o Casă Regală este stabilită de şeful Casei Regale, şi nu de tribunalele civile. Este, dacă vreţi, ca în fotbal, unde dacă politicul se amestecă în treburile fotbalului, naţionala respectivă este eliminată – ştiţi la ce mă refer. La fel şi în zona Caselor Regale, când politicul se amestecă în acest lucru, nu discutăm de eliminări, dar discutăm de sancţiuni. Fiţi convinşi că faptul că preşedintele Băsescu nu a fost atât de bine primit la Londra – de fapt, nu a fost primit – de către Casa Regală britanică şi nici nu s-a prea întâlnit cu regalitatea europeană este datorat şi acestui sprijin dat domnului Paul Lambrino, care am înţeles că este cumătrul său, i-a botezat copilul.

Deci eu acum, în calitatea mea de senator de Prahova, pentru că vorbim despre cele mai importante, dacă vreţi, monumente din colegiul meu – vorbim de Castelul Peleş, de Pelişor, de toată zona aceasta extraordinară construită, să fim foarte oneşti, de Casa de Hohenzollern, nu de statul român, este o mare diferenţă –, mi-am pus următoarea întrebare: dacă se demonstrează că retrocedarea are hibe, să spunem, ea va fi anulată, evident că nu se va pune problema să nu se dea, să se anuleze de tot – cred că am deveni complet paria Europei –, dar dacă la o nouă retrocedare ar apărea acolo parte sprijinită de şeful statului şi domnul Paul Lambrino, recunoscut de tribunalul din Alexandria-Teleorman? Nu credeţi că lucrurile ar căpăta o explicaţie pentru acest atac? Nu ar fi mai în ton cu ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în această ţară? Este singura explicaţie logică, pentru că altceva în atacul domnului Băsescu nu găsesc, decât o situaţie foarte gravă.

Cu asta o să închei şi vă aştept întrebările, dacă sunt. Dincolo de atacurile personale, preşedintele Băsescu, în mingea care i-a fost ridicată aseară la fileu, să fim foarte cinstiţi, s-a referit la problema Holocaustului. Nu există la ora actuală – o spun ca un om care cunoaşte foarte bine aceste lucruri – o problemă mai delicată decât cea a Holocaustului. În acest context, având în vedere că în aceste zile sau într-o săptămână şi ceva aşteptăm vizita prim-ministrului Israelului domnul Netanyahu legată de viitoarea proclamare unilaterală a statului palestinian în septembrie, având în vedere că ştim cât de delicată este problema aceasta în relaţiile cu finanţatorii internaţionali, ce a făcut ieri domnul Băsescu nu mai este un amestec în nişte treburi care nu-l privesc, cele ale Casei Regale, este, dacă vreţi, o gafă care afectează credibilitatea României. Ion Antonescu are meritele sale, dar nimeni de pe lumea asta nu poate să uite că ordinele pentru tot ce s-a întâmplat le-a dat el. A semnat el acele hârtii şi a muta responsabilitatea în altă parte doar pentru a obţine avantaje electorale meschine sau materiale mi se pare extrem de grav.

Cam asta am vrut să precizez. Este evident că aş vrea să amintesc, în final, două lucruri: când stăteam aici am aflat că co-preşedintele USL Crin Antonescu a trimis o scrisoare deschisă către Majestatea-Sa Regele Mihai I în care îşi cere scuze în numele tuturor românilor care nu pot fi de acord cu golănia de aseară. Vreau şi eu să mă alătur şi sunt convins că şi toţi ceilalţi colegi ai mei din PSD se alătură moralmente acestei scrisori şi să pun o întrebare, înainte să vin aici am fost la o televiziune şi am pus şi acolo aceeaşi întrebare şi o pun şi aici: aştept cu mult interes comentariile şi reacţiile domnilor Sever Voinescu, Mircea Cărtărescu, Sabina Fati, Andreea Pora şi toţi ceilalţi care au fost monarhişti, care au sprijinit sincer această instituţie, şi cum vor încerca acum să îl spele pe domnul Băsescu. Din câte cunosc, domnul Voinescu a declarat că nu comentează o opinie subiectivă a preşedintelui Băsescu. Dacă asta este atitudinea, nu mă mai aştept la multe!

Vă mulţumesc!

„Noi va iubim, Majestatea Voastra!”

RegeleMihaiUnul dintre motivele pentru care istoria noastra este asa de ratacitoare e faptul ca avem atat de putine repere pe care sa le asumam si cu care sa ne mandrim. Istoria mai veche e luata in raspar. Istoria recenta e atat de tulbure, incat nu stim a deosebi calaul de victima. Iar viitorul este incert. Nu este de mirare, in astfel de conditii, ca mizele noastre se ieftinesc intr-atat incat totul se pune sub semnul indoielii si, in consecinta, devine negociabil.

M-am intrebat, intotdeauna, ce semnificatie are timpul pe care il traiesc, care e povestea generatiei mele, cea a copiilor tristi, nascuti dupa razboi. Am facut, adesea, exercitii de imaginatie: oare ce-si vor aminti altii despre noi, care va fi legenda vremurilor noastre, ce vor sarbatorii romanii din ceea ce am fost noi, peste cincizeci, o suta de ani?
Am fost membru intr-unul dintre Guvernele Romaniei. Poate vom mai avea ocazia sa vorbim despre ce a lasat acel guvern in calendarul istoriei romanilor, macar ca a marcat intrarea in Uniunea Europeana. Dar, asa cum medicul, dupa ce te intreaba ce boli ai mai avut, iti da medicamente pentru ceea ce te doare acum, tot asa si noi sa ne intrebam: ce-si vor aminti romanii din ceea ce s-a petrecut de doi ani si jumatate incoace, de cand tara este condusa de Traian Basescu si de guvernul sau? Poate ne-a daruit Dumnezeu nasterea unui mare poet sau muzician, asta n-avem de unde sa stim acum. In rest, care sunt aniversarile pe care le lasa aceasta perioada urmasilor nostri? Ce vor sarbatori ei in amintirea acestor vremuri? Poate, ca in cazul perioadei Ceausescu, vor evoca doar momentul in care ea va fi luat sfarsit. Acesti doi ani si jumatate nu au fost altceva decat un lung sir de imprejurari grele, umilitoare si rusinoase. Iar unul dintre momentele cele mai rusinoase l-am trait deunazi, cand presedintele Romaniei a facut unele referiri de o gravitate de neiertat la adresa Regelui Mihai.

O natiune are nevoie de reperele sale fara de care, cum spuneam, ratacim prin propria istorie, saraci si umiliti, fiind acasa dar purtandu-ne ca niste exilati . Am avut sansa de a avea astfel de repere nu doar in cartile de istorie dar si printre noi, ca fapturi vii. Amintesc doua dintre ele: Regele Mihai si Corneliu Coposu. Nu intamplator singurele doua imprejurari cand romanii s-au adunat cu sutele de mii pe strazile Bucurestiului au fost legate de aceste personalitati: in primavara lui 1992, cu prilejul revenirii in tara a Regelui si in toamna lui 1995, atunci cand Corneliu Coposu a plecat catre cele vesnice.

L-am cunoscut pe Regele Mihai inca din primavara lui 1990, atunci cand am facut parte dintr-o delegatie a Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala in Elvetia. Fireste ca programul delegatiei nu cuprindea o audienta la Rege, am facut aceasta solicitare in nume personal. Impresia pe care mi-a lasat-o regele a fost coplesitoare: o tinuta de o demnitate de-a dreptul regeasca, un bun simt exemplar, o limba romana frumoasa si limpede, si , mai ales, iubire pentru poporul roman. “Intoarceti-va pe tron, Majestate”, i-am spus. “Romanii nu sunt pregatiti,mi-a raspuns. Si au atatea alte probleme”.

L-am reintalnit pe Regele Mihai in numeroase alte imprejurari. Nu m-a dezamagit niciodata. Am pentru Rege un sentiment de respect si de iubire cum simt doar pentru parintii mei.

Cat despre Traian Basescu, ce pot sa va spun? Oare ar putea vorbi cineva despre dansul in acesti termeni? Un om politic trebuie sa fie un model, o calauza pentru poporul sau, asa cum trebuie sa fie un invatator pentru copii. Intrebati un parinte, i-ar placea ca vreunul din copiii sai sa-l aiba ca invatator pe Traian Basescu? Va intrebati cam ce-ar putea invata un copil de la acest om?
Niciunul dintre presedintii Romaniei nu l-a simpatizat pe regele Mihai. Dar parca niciunul nu si-a permis sa vorbeasca in felul acesta. Cu atat mai mult cu cat Traian Basescu s-a prezentat drept initiatorul Raportului de condamnare a comunismului unde chiar el, cu gura lui, in fata Parlamentului a calificat abdicarea Regelui ca o agresiune comunista. Sa acuzi un rege care refuza sa mai semneze legile Guvernului comunist al lui Petru Groza drept sluga a rusilor si sa-l acuzi de lasitate pentru faptul ca, parasit de toti aliatii apuseni, inconjurat de trupele sovietice si santajat cu executarea studentilor arestati, a semnat abdicarea, e un gest oribil. Nu mai vorbesc de monstruozitatea privind justificarea participarii la invazia Uniunii Sovietice prin faptul ca aveam un aliat si trebuia sa ne recuperam teritoriile. Nu cumva aliatul acela era Hitler? Daca maine Coreea de Nord sau Iranul ne ofera sprijinul lor pentru a recuceri Tiraspolul o facem?!?

Traian Basescu s-a hazardat intr-o discutie pentru care nu era pregatit si tocmai de aceea a fost sincer. El nu se simte in largul lui cu Regele Mihai. Se simte mai in largul lui cu Carol Caraiman, cu maresalul Antonescu, cu Gheorghiu Dej, cu Ceausescu, cu aliatii unuia si cu parlamentul unicameral al celorlalti. Declaratia sa i-a luat cu totul pe nepregatite pe consilierii sai si intreaga ciurda de laudatori. Atunci cand nu s-au ascuns de-a dreptul, prestatia acestora a fost jalnica, precum in cazul lui Tismaneanu care nu agreaza “stilistica lui Basescu”, agreind, probabil, ideea ca, pe fond si nu pe stil, Traian Basescu are tot temeiul sa laude loialitatea lui Ion Antonescu fata de Adolf Hitler.

Priviti pe Regele Mihai si apoi priviti-l pe Traian Basescu. Orice comentariu este de prisos. E ca in bancul acela din vremea comunista: care e diferenta dintre un dolar si un leu? Un dolar. Baile de multime ale lui Traian Basescu, pe vremea cand inca mai avea apa prin conducte erau ca un lighean cu apa pe langa marea de oameni care l-a intampinat pe Rege la revenirea sa in tara.

Suntem intr-un cerc vicios. Traian Basescu isi strica poporul, iar poporul il strica pe Traian Basescu pentru ca, trebuie s-o recunoastem, intr-o anumita masura, Traian Basescu este produsul a ceea ce poporul roman i-a permis si chiar i-a incurajat prin osanalele si voturile sale. Acest cerc vicios poate fi spart si poporul poate fi lecuit intr-un singur mod. Si trebuie sa redobandim convingerea ca nu chiar totul trebuie pus la indoiala, ca nu chiar totul este negociabil.

Autor + text + sursa informationala: Varujan Vosganian

Protestul „trădătorilor”

Foto: Jurnal de istoric – Diana Mandache

Declaraţia inacceptabilă a preşedintelui Traian Băsescu din 22 iunie 2011, în care se combinau neadevăruri şi insulte la adresa Majestăţii Sale Regelui Mihai, ne-a revoltat pe foarte mulţi dintre noi, indiferent dacă avem opţiuni republicane sau regaliste, dacă îl privim pe Rege ca pe o personalitate a istoriei românilor, ca pe un model de moralitate sau chiar ca pe conducătorul legitim al românilor. Pentru o clipă, şocanta declaraţie a preşedintelui i-a unit pe români în revoltă şi consternare, dincolo de orice separări ideologice.

Dacă am începe aici să contrazicem, cu argumente istorice, afirmaţiile preşedintelui, ar însemna că aceste afirmaţii ar avea vreo valoare şi vreo relevenţă istorică. Oricine şi-a învăţat lecţia de istorie şi oricine are mintea deschisă ar trebui să ştie că M.S. Regele Mihai a domnit în timpuri grele, pe timp de război; că mareşalul Antonescu a fost „conducător al statului”, învestit cu puteri absolute, şi nu doar „prim-ministru” şi că toate deciziile în legătură cu exterminarea evreilor şi a ţiganilor au fost luate de acesta, fără consultarea Regelui; că Regele Mihai şi Regina-Mamă Elena au fost omagiaţi de comunitatea evreiască pentru rolul avut în salvarea a sute de vieţi; că Actul de la 23 august 1944, prin care România a ieşit din alianţa cu Germania şi s-a alăturat alianţei antihitleriste, a fost un act de curaj personal al Regelui, care şi-a pus viaţa în pericol şi care, prin gestul lui, a scurtat cel de-al Doilea Război Mondial cu câteva luni şi a salvat zeci de mii de vieţi; că Regele a făcut tot ce i-a stat în putinţă (mergând până la „greva regală”), deşi fusese părăsit de puterile occidentale, pentru a rezista împotriva sovietizării şi a comunizării ţării, care se afla sub controlul armatei sovietice; că Regele şi-a riscat viaţa în fiecare zi în care s-a opus comuniştilor şi că nu a abdicat decât în urma şantajului lui Groza şi Gheorghiu-Dej, care l-au ameninţat că erau gata să omoare sute de tineri anticomunişti, în cazul în care Regele nu ar fi semnat actul de abdicare; că Regele nu a plecat cu niciun „tren plin de averi”, ci a muncit în exil pentru a-şi întreţine familia şi a continuat, în acelaşi timp, să se comporte ca un Rege, vorbind lumii libere despre ororile prin care trecea ţara; că după 1990 a suportat cu răbdare toate afronturile nemeritate care i s-au adus, din dorinţa de a se implica în procesul de integrare a României în NATO şi în Uniunea Europeană; că a avut mereu puterea să ierte, să fie discret şi să-şi servească ţara; că ne reprezintă şi astăzi cu cinste, fiind una dintre cele mai respectate personalităţi ale lumii.

„Logica” preşedintelui Băsescu este aiuritoare: M.S. Regele Mihai, ultimul bastion în faţa instalării prin forţă a regimului comunist, ar fi fost „sluga ruşilor”. În realitate, este evident că slugile şi trădătorii erau comuniştii care au vândut ţara Uniunii Sovietice şi care au mutilat România timp de câteva decenii, insinuând în fibra mentală a multor români, printr-o deşănţată propagandă, minciunile al căror purtător se face astăzi, din păcate, actualul preşedinte al României. Mai mult, aceste declaraţii sunt făcute de acelaşi preşedinte care acum câţiva ani se legitima prin invitarea Majestăţii Sale în Parlament, cu ocazia condamnării comunismului, ca regim „ilegitim şi criminal”. Probabil că, între timp, preşedintele s-a răzgândit şi în legătură cu acea condamnare.

Ar fi, credem, inutil să ne întrebăm care sunt motivele pentru care preşedintele a lansat aceste insulte: lipsă de informare, interese electorale, intenţii diversioniste, frustrări personale sau o obnubilare mentală de moment. Ieşirea prezidenţială nu surprinde decât prin toxicitatea ei fără precedent, nu şi prin noutatea tipului simplist, ilogic şi iresponsabil de abordare. Declaraţia din 22 iunie nu apare din neant, ea e construită pe un munte de alte insulte, neadevăruri şi bruşte răzgândiri sau „reevaluări”, aproape toate uitate sau trecute cu vederea în maximă viteză de „societatea civilă”.

Pentru a fi cinstiţi cu noi înşine, trebuie să admitem că nu doar preşedintele Băsescu este vinovat pentru felul iresponsabil în care preşedintele de azi al României calcă în picioare adevărul istoric, identitatea şi demnitatea naţională. Responsabili pentru aceste grave derapaje de la spiritul democratic şi de la bunul-simţ sunt şi acei „formatori de opinie” şi membri ai elitei intelectuale româneşti care au cauţionat în toţi aceşti ani un mod cu totul greşit şi nociv de a înţelege rolul şefului statului. Din păcate, mulţi dintre aceia care se legitimau, în anii ’90, prin ataşamentul faţă de figura nepătată a Regelui exilat, tac astăzi vinovat, tocmai atunci când unul dintre simbolurile României este terfelit de chiar acela care ar trebui să apere lucrurile şi oamenii preţioşi care ne definesc identitatea.

Nu avem naivitatea să credem că preşedintele Băsescu îşi va cere vreodată scuze pentru impardonabila declaraţie sau că va înţelege vreodată răul pe care l-a făcut, încercând să semene confuzie şi aruncând o nouă pată pe obrazul şi aşa destul de şifonat al ţării. Ca să nu mai vorbim de mascarada încurajării unui oarecare cetăţean Paul, în nefondatele sale pretenţii princiare. Ştim prea bine că istoria îl va reţine pe M.S. Regele Mihai ca pe un mare rege al românilor şi că îl va judeca aspru pe preşedintele care s-a vrut „jucător”, dar al cărui singur joc reuşit a fost cacealmaua (instituţională, politică, istorică). Această certitudine nu ne permite, însă, să rămânem inerţi la un astfel de act de agresiune împotriva valorilor celor mai preţioase ale comunităţii din care facem parte.

Acum, când Regele nostru (pentru că, fie că suntem regalişti sau republicani, Regele ne aparţine tuturor) se apropie de 90 de ani, e cazul să fim la înălţimea acestui moment, să ne bucurăm împreună şi să îi oferim M.S. Regelui Mihai, dar şi nouă înşine, darul nepreţuit al renaşterii vocii societăţii româneşti. Prin memorie, ne vom recăpăta identitatea, iar plusul de identitate ne va ajuta să ne reamintim, ca societate, ce înseamnă demnitatea naţională. Acea demnitate care, fără să se manifeste agresiv, nu va mai permite niciunui reprezentant ales să batjocorească simbolurile şi valorile profunde ale naţiunii.

Până atunci, atâta timp cât preşedintele României îşi permite să-i adreseze M.S. Regelui Mihai I epitete ca acela de „trădător”, nu dorim decât să ne alăturăm Regelui, cu modestie dar şi cu hotărârea de a încerca să împiedicăm, pe viitor, astfel de derapaje. Dacă pentru asta vom fi, la rândul nostru, consideraţi „trădători”, ne declarăm încă de pe acum vinovaţi. Nimic nu ne-ar bucura mai mult decât ca, trădând minciuna, iresponsabilitatea şi proasta-creştere, să rămânem fideli adevărului, simţului răspunderii şi bunului-simţ.

„Trădătorii” care şi-au asumat acest ”titlu” aşteaptă ca şi alte personalităţi ale vieţii culturale sau sociale din ţară să se ralieze demersului, semnând alături de:

Filip-Lucian Iorga (istoric)

Adrian Cioroianu – istoric, profesor universitar

Mircea Cornişteanu – regizor, directorul Teatrului Naţional din Craiova

Mihai Firică – scriitor, publicist

Adrian Miuţescu – inginer, om de afaceri, fost deputat.

Dan Piroi – inginer, Asociaţia „Regele este Patria”

Marcel Răduţ-Selişte – preot ortodox, publicist.

Lorena Topciov – Asociaţia „Regele este Patria”

Vasi Băescu – colonel (r), Asociaţia „Regele este Patria”

Ioan Turculeanu – avocat, Decanul Baroului de Avocaţi Dolj.

Horia Uioreanu – inginer, deputat PNL de Cluj.

Horaţiu Buzatu – arhitect, om de afaceri, fost deputat.

Declaratia de la Praga priviind constinta europeana si comunismul

Pentru viitorul demn şi democratic al căminului nostru european,

  • întrucât societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor,
  • întrucât Europa nu va fi unită atâta vreme cât nu va fi capabilă să-şi reconcilieze istoria, să recunoască nazismul şi comunismul ca moştenire comună şi să conducă o dezbatere sinceră şi amănunţită despre toate crimele totalitarismului din secolul trecut,
  • întrucât ideologia comunistă este direct responsabilă de crime împotriva umanităţii,
  • întrucât o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri,
  • întrucât diferitele moduri de a evalua trecutul comunist pot duce la împărţirea Europei în „Vest” şi „Est”,
  • întrucât integrarea europeană a constituit o reacţie directă la războaiele şi violenţele provocate de sistemele totalitare de pe continent,
  • întrucât conştiinţa crimelor împotriva umanităţii comise de regimurile comuniste pe întregul continent trebuie să se răsfrângă asupra tuturor minţilor europene în aceeaşi măsură cu crimele regimurilor naziste,
  • întrucât există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii,
  • întrucât crimele comunismului încă trebuie să fie evaluate din punct de vedere legal, moral şi politic, precum şi din punct de vedere istoric,
  • întrucât acestor crime li s-au găsit justificări spunându-se că au fost comise în numele teoriei luptei de clasă şi a principiului dictaturii „proletariatului”, folosind teroarea ca metodă de a menţine dictatura,
  • întrucât ideologia comunistă a fost folosită ca instrument în mâinile celor care au clădit imperii în Europa şi Asia pentru a-şi atinge scopurile expansioniste,
  • întrucât mulţi dintre cei care au comis crime în numele comunismului nu au fost încă aduşi în faţa Justiţiei iar victimele lor nu au fost încă despăgubite,
  • întrucât furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene,
  • întrucât reconcilierea finală a tuturor popoarelor europene nu este posibilă fără eforturi susţinute în vederea stabilirii adevărului şi a recuperării memoriei,
  • întrucât trecutul comunist al Europei trebuie analizat în amănunţime atât în mediul academic cât şi în rândurile publicului larg, iar generaţiile viitoare ar trebui să aibă la dispoziţie informaţii despre comunism care să le fie uşor accesibile,
  • întrucât în diferite părţi ale globului mai rezistă doar câteva regimuri comuniste, care însă controlează aproape o cincime din populaţia lumii şi, prin accesul la putere, încă comit crime şi impun costuri mari bunăstării popoarelor lor,
  • întrucât multe ţări, deşi partidele comuniste nu sunt la putere, nu s-au distanţat de crimele regimurilor comuniste şi nici nu le-au condamnat,
  • întrucât Praga este unul din locurile care a avut atât experienţa dominaţiei naziste cât şi a celei comuniste,

considerând că milioanele de victime ale comunismului şi famiiile lor sunt îndreptăţite să se bucure de dreptate, compasiune, înţelegere şi recunoaştere a suferinţelor lor în acelaşi mod în care victimele nazismului au fost recunoscute moral şi politic,


noi, participanţii Conferinţei „Conştiinţa Europeană şi Comunismul”, de la Praga,


  • având în vedere rezoluţia Parlamentului European la cea de-a 60-a aniversare a finalului celui de Al Doilea Război Mondial în Europa, la 8 mai 1945, aniversare sărbătorită la 12 mai 2005,
  • având în vedere Rezoluţia 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 26 ianuarie 2006
  • având în vedere Rezoluţia din 5 februarie 2004 a Congresului al XVI-lea al EPP, prin care se solicită crearea unui organism format din profesionişti independenţi în vederea colectării şi evaluării informaţiilor privind încălcarea drepturilor omului sub regimurile totalitare comuniste şi îndemnând la crearea unui muzeu memorial al victimelor comunismului,
  • având în vedere rezoluţiile privind crimele comunismului adoptate de un număr de parlamente naţionale,
  • având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud,
  • având în vedere experienţa institutelor de memorie şi comemorare din Polonia, Slovacia, Republica Cehă, Statele Unite, a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a muzeelor din Lituania, Letonia si Estonia, cât şi a Casei Terorii din Ungaria, şi a muzeelor ocupaţiei din Lituania, Letonia şi Estonia,
  • având în vedere actuala şi următoarele preşedinţii ale Uniunii Europene şi ale Consiliului Europei,
  • având în vedere faptul că anul 2009 este anul celei de a XX-a aniversări a colapsului comunismului în Europa Centrală şi de Est, precum a uciderii în masă din România şi a masacrului din Piaţa Tiananmen din Beijing,




  1. ajungerea la o înţelegere paneuropeană conform căreia atât regimurile totalitare naziste cât şi cele comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare sistematică a formelor extreme de teroare, suprimând toate libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca parte componentă a propriilor ideologii, exterminând şi deportând naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi, drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care au lovit secolul XX,
  2. recunoaşterea faptului că multe crime comise în numele comunismului ar trebui considerate crime împotriva umanităţii, servind ca avertisment pentru generaţiileviitoare, în acelaşi mod în care au fost recunoscute crimele nazismului de Tribunalul de la Nuremberg,
  3. formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste,
  4. introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului,
  5. asigurarea principiului unui tratament egal şi non-discriminatoriu al victimelor tuturor regimurilor totalitare,
  6. exercitarea unei presiuni la nivel european şi internaţional în direcţia condamnării crimelor comuniste din trecut şi în vederea susţinerii unei lupte eficiente împotriva crimelor comuniste în desfăşurare,
  7. recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei,
  8. acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism,
  9. stabilirea datei de 23 august, ziua semnării Pactului Hitler-Stalin, cunoscut ca Pactul Molotov-Ribbentrop, ca zi de comemorare a victimelor regimurilor totalitare, atât naziste cât şi comuniste, în acelaşi mod în care Europa comemorează victimele Holocaustului la data de 27 ianuarie,
  10. adoptarea unei atitudini responsabile de către parlamentele naţionale în ceea ce priveşte recunoaşterea crimelor comuniste ca şi crime împotriva umanităţii, conducând la adoptarea legislaţiei necesare şi la monitorizarea parlamentară a acestei legislaţii,
  11. organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste,
  12. continuarea audierilor Comisiei Europene privind victimele regimurilor totalitare, în scopul redactării unei comunicări a Comisiei,
  13. stabilirea, în statele europene care au fost conduse de regimuri comuniste totalitare, a unor comitete compuse din experţi independenţi însărcinaţi cu strângerea şi evaluarea informaţiilor referitoare la încălcarea drepturilor omului la nivel naţional sub regimul totalitar comunist, cu scopul unei colaborări strânse cu un comitet de experţi al Consiliului Europei,
  14. asigurarea unui cadru legal internaţional privind accesul liber şi nerestricţionat la arhivele conţinând informaţii despre crimele comunismului,
  15. fondarea unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene care să fie atât – A) institut european de cercetare pentru studierea totalitarismului, dezvoltând proiecte ştiinţifice şi educaţionale şi oferind suport reţelei de institute naţionale de cercetare care se specializează pe tema experienţei totalitare, B) şi un muzeu/centru comemorativ paneuropean al victimelor tuturor regimurilor totalitare, cu scopul comemorării victimelor acestor regimuri şi a conştientizării crimelor comise de acestea,
  16. organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alăturide parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial,
  17. adaptarea şi revizuirea manualelor de istorie a Europei astfel încât copiii să poată învăţa şi să fie avertizaţi cu privire la comunism şi la crimele sale în acelaşi mod în care sunt învăţaţi să privească crimele nazismului,
  18. dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă,
  19. comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania


noi, participanţii Conferinţei de la Praga, intitulate „Conştiinţă Europeană şi Comunism”, ne adresăm tuturor popoarelor Europei, tuturor instituţiilor politice din Europa, incluzând guvernele naţionale, parlamentele, Parlamentul European, Comisia europeană, Consiliul Europei şi alte organisme internaţionale relevante, şi facem un apel să îmbrăţişeze ideile şi cererile formulate în prezenta Declaraţie de la Praga şi să le implementeze prin măsuri concrete.



semnatari fondatori:


Václav Havel
, fost disident şi Preşedinte al Cehoslovaciei / Republicii Cehe

Joachim Gauck, fost Comisar Federal al arhivelor Stasi, Germania

Göran Lindblad, Vicepreşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Membru al Parlamentului, Suedia

Vytautas Landsbergis, Membru al Parlamentului European, fost disident şi Preşedinte al Lituaniei

Jana Hybášková, Membru al Parlamentului European, Republica Cehă

Christopher Beazley, Membru al Parlamentului European, Marea Britanie

Tunne Kelam, Membru al Parlamentului European, fost disident, Estonia

Jiří Liška, Senator, Vicepreşedinte al Senatului, Parlamentul Republicii Cehe

Martin Mejstřík, Senator, Parlamentul Republicii Cehe

Jaromír Štětina, Senator, Parlamentul Republicii Cehe

Emanuelis Zingeris, Membru al Parlamentului, Lituania, Preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Investigarea Crimelor Regimurilor de Ocupaţie Nazistă şi Comunistă din Lituania

Tseten Samdup Chhoekyapa, Reprezentant al Sanctităţii Sale Dalai Lama, Geneva, Tibet

Ivonka Survilla, Preşedinte în Exil al Bielorusiei, Canada

Zianon Pazniak, Preşedinte al Frontului Naţional Popular al Bielorusiei, Preşedinte al Partidului Conservativ Creştin Belarus, USA

Růžena Krásná, fost prizonier politic, politician, Republica Cehă

Jiří Stránský, fost prizonier politic, scriitor, fost preşedinte al clubului PEN, Republica Cehă

Václav Vaško, fost prizonier politic, diplomat, activist catolic, Republica Cehă

Alexandr Podrabinek, fost disident şi prizonier politic, jurnalist, Rusia

Pavel Žáček, Director, Institutul pentru Studierea Regimurilor Totalitare, Republica Cehă

Miroslav Lehký, Vicedirector, Institutul pentru Studierea Regimurilor Totalitare, Republica Cehă

Łukasz Kaminski, Vicedirector, Institutul Memoriei Naţionale (IPN), Polonia

Michael Kißener, profesor de istorie, Johann Gutenberg University, Mainz, Germania

Eduard Stehlík, istoric, Vicedirector, Institutul pentru Istorie Militară, Republica Cehă

Karel Straka, istoric, Institutul pentru Istorie Militară, Republica Cehă

Jan Urban, jurnalist, Republica Cehă

Jaroslav Hutka, fost disident, compozitor, Republica Cehă

Lukáš Pachta, politolog şi scriitor, Republica Cehă

Sursa: Declaratia de la Praga

Momentul abdicării regelui Mihai într-un manual de istorie post-decembrist

PARTEA III Statul şi politica

Capitolul 4 România postbelică

Subcapitolul 4.A. Stalinism şi naţional-comunism

Instaurarea regimului politic comunist în România. (pagina 79)

După 23 august 1944 a început procesul de comunizare a ţării, sub presiunile URSS şi cu concursul trupelor sovietice de ocupaţie. Regele Mihai a fost obligat să accepte, la 6 martie 1945, formarea unui guvern, condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul PCR. La 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituţiilor statului, prin care, sub pretextul înlăturării celor care au colaborat în timpul regimului antonescian şi cu Germania nazistă, au fost excluse din instituţiile de stat persoanele care se opuneau comunizării ţării. S-a trecut la utilizarea cenzurii şi la suprimarea presei libere, la îngrădirea activităţii partidelor politice necomuniste (desfiinţate, practic, în 1947). Încercarea regelui Mihai I de a se opune guvernului prin aşa-numita “grevă regală” s-a dovedit ineficientă. În noiembrie 1946 au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut, de fapt, scopul de a legitima prin vot puterea comunistă, rezultatul alegerilor fiind falsificat în favoarea PCR; regele Mihai I a fost obligat, la 20 decembrie 1947, să abdice. România devenea republică populară.


Extras din Manualul de istorie pentru clasa a XII-a

Avizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, apărut la Editura Niculescu, în anul 2007

Autori: Magda Stan şi Cristian Vornicu

Declaratie-apel al Institutului pentru Istorie Recenta

Cu privire la afirmațiile incorecte, tendențioase și neavenite făcute de președintele Traian Băsescu în cadrul unei emisiuni televizate la postul B1Tv în seara zilei de 22 iunie 2011:

Opinii avizate ale istoricilor şi specialiştilor în istoria recentă, bazate pe documente de arhivă, probe categorice conjugate cu alte mărturii, conduc astăzi la concluzia că Regele Mihai s-a opus mareşalului Ion Antonescu (Conducătorul statului în perioada 1940-1944), precum şi comunizării României.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial, Regele a făcut încercări repetate de a scoate România din Axa cu Germania nazistă, şi a fost artizanul actului de la 23 august 1944. Totodată, Regele a fost profund empatic la tragedia sutelor de mii de evrei români din vremea Holocaustului. După război, Regele Mihai s-a opus cu îndârjire abuzurilor grave la adresa stabilităţii politice a României, fiind recunoscut astăzi drept ultimul obstacol în calea sovietizării țării.

Abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost un act samavolnic impus prin forţă în calea existenţei şi a constituţionalităţii fireşti a statului român. Suveranul a denunţat imediat actul ilegitim semnat sub şantaj, sub presiunea armelor şi a amenințării cu asasinarea unui număr de peste 1000 de tineri arestaţi în urma demonstraţiiei anticomuniste si promonarhiste din 8 noiembrie 1945.

Regele Mihai şi-a dedicat întreaga viaţă naţiunii române, de care a fost alături vreme de aproape cinci decenii în exil, împotriva ameninţărilor din partea regimului comunist, dar şi a forţelor neocomuniste instalate în România după 1989, care i-au interzis cu încăpățînare întoarcerea în propria ţară până în 1997. Ultimul Rege al României şi ultimul şef de stat în viaţă al unui stat participant la a doua conflagraţie mondială s-a opus constant oricăror forme de dictatură, ocupaţiei sovietice şi abuzurilor la adresa statului român.

Exact în ziua în care se împlineau 70 de ani de la declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, preşedintele actual al României lansează şi validează, prin atacul ad hominem la adresa Regelui Mihai, o temă revizionistă într-un moment când curentul naţionalist pare să câştige teren. Timp de şapte decenii, propaganda comunistă, pseudoistorici şi falsificatori ai istoriei, negaţionişti şi revizionişti cunoscuţi, au întreţinut aceeaşi teză cu scopul de a opune Regelui Mihai figura lui Ion Antonescu. Din antiteza astfel creată a fost exacerbat cultul mareşalului Ion Antonescu, criminal de război, care a avut grave consecinţe pentru imaginea externă a României.

Natura declaraţiilor este cu atât mai periculoasă cu cât preşedintele Băsescu a atacat voalat dreptul la proprietate al Majestăţii Sale, precum şi deciziile suverane ale şefului Casei Regale privind componenţa familiei sale. Institutul Român de Istorie Recentă își exprimă aşadar profunda îngrijorare cu privire la ofensiva publică a Preşedintelui României, care vizează nu doar figura istorică a Regelui, ci şi valorile democratice şi stabilitatea României ca membră a structurilor europene şi euro-atlantice.

Puteți adera la această declarație-apel fie prin comentarii pe această pagină, fie scriindu-ne pe adresa

Victor Ciorbea: „Basescu, un personaj in afara istoriei!”

Fiecare are Institutia sa Monarhica!

Noi si poporul Roman il avem pe Maiestatea sa Regele Mihai I, prin traditie, iar presedintele Traian Basescu si mostenitorii sistemului comunist il au pe Prins Pol, inventie fesenista antidinastica.

Recentele declaratii ale presedintelui, inacceptabile pentru un sef de stat, nu sunt deloc intamplatoare. Poporul roman ia din ce in ce mai serios optiunea Monarhiei constitutionale, vazand derizoriul in care este aruncata prima demnitate in stat de prestatiile presedintilor postrevolutionari. In momentul cand sentimentele promonarhice sunt afirmate din ce in ce mai clar si raspicat de reprezentanti ai societatii civile si sunt promovate initiative politice de revenire la forma de stat care a reunit si modernizat natiunea, cetateanul Romaniei Traian Basescu nu gaseste altceva mai bun de facut decat sa se rafuiasca cu istoria si traditia Romaniei.

Cat despre tradare, tradatori sunt aceia care au pus interesele personale si de grup in fata interesului national.

Astazi este un moment potrivit pentru a cere in numele PNTCD ca la apropiata modificare a Constitutiei prevestita de catre presedintele Romaniei sa se renunte si la interdictia de modificare a formei de stat a Romaniei, astfel incat poporul roman si nu vremelnicii politicieni sa hotarasca ce este mai bine pentru ei.
PNTCD isi exprima optiunea promonarhica si sustinerea pentru actiunile care vor face ca poporul roman sa poata opta liber printr-un referendum privitor la forma de stat a Romaniei, consecvent cu principiile enuntate lrecent a Congresul din 18 iunie.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Victor Ciorbea
Presedinte PNTCD

Sursa informationala: Radu Rizescu

Daurel's Blog

Just another weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru


Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!


"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat: