Dinu Patriciu: „Destinul Romaniei este monarhia constitutionala”

Videoclipuri: Clubul Blogerilor Liberali + Lilick

Analiza Stratfor asupra crizei euro (II)

Prestigiosul think-tank american Strafor.com continua sa analizeze criza zonei euro. In mai 2010 Stratfor.com prevedea defaultul Greciei. Articolul poate fi accesat aici: Stratfor.com

Text+info+sursa informationala: Stratfor.com

Autori: Peter Zeihan and Marko Papic

Seventeen months ago, STRATFOR described how the future of Europe was bound to the decision-making processes in Germany. Throughout the post-World War II era, other European countries treated Germany as a feeding trough, bleeding the country for resources (primarily financial) in order to smooth over the rougher portions of their systems. Considering the carnage wrought in World War II, most Europeans — and even many Germans — considered this perfectly reasonable right up to the current decade. Germany dutifully followed the orders of the others, most notably the French, and wrote check after check to underwrite European solidarity.

However, with the end of the Cold War and German reunification, the Germans began to stand up for themselves once again. Europe’s contemporary financial crisis can be as complicated as one wants to make it, but strip away all the talk of bonds, defaults and credit-default swaps and the core of the matter consists of these three points:

  • Europe cannot function as a unified entity unless someone is in control.
  • At present, Germany is the only country with a large enough economy and population to achieve that control.
  • Being in control comes with a cost: It requires deep and ongoing financial support for the European Union’s weaker members.

What happened since STRATFOR published Germany’s Choice was a debate within Germany about how central the European Union was to German interests and how much the Germans were willing to pay to keep it intact. With their July 22 approval of a new bailout mechanism — from which the Greeks immediately received another 109 billion euros — the Germans made clear their answers to those questions, and with that decision, Europe enters a new era.

The Origins of the Eurozone

The foundations of the European Union were laid in the early post-World War II years, but the critical event happened in 1992 with the signing of the Maastricht Treaty on Monetary Union. In that treaty, the Europeans committed themselves to a common currency and monetary system while scrupulously maintaining national control of fiscal policy, finance and banking. They would share capital but not banks, interest rates but not tax policy. They would also share a currency but none of the political mechanisms required to manage an economy. One of the many inevitable consequences of this was that governments and investors alike assumed that Germany’s support for the new common currency was total, that the Germans would back any government that participated fully in Maastricht. As a result, the ability of weaker eurozone members to borrow was drastically improved. In Greece in particular, the rate on government bonds dropped from an 18 percentage-point premium over German bonds to less than 1 percentage point in less than a decade. To put that into context, borrowers of $200,000 mortgages would see their monthly payments drop by $2,500.

Faced with unprecedentedly low capital costs, parts of Europe that had not been economically dynamic in centuries — in some cases, millennia — sprang to life. Ireland, Greece, Iberia and southern Italy all experienced the strongest growth they had known in generations. But they were not borrowing money generated locally — they were not even borrowing against their own income potential. Such borrowing was not simply a government affair. Local banks that normally faced steep financing costs could now access capital as if they were headquartered in Frankfurt and servicing Germans. The cheap credit flooded every corner of the eurozone. It was a subprime mortgage frenzy on a multinational scale, and the party couldn’t last forever. The 2008 global financial crisis forced a reckoning all over the world, and in the traditionally poorer parts of Europe the process unearthed the political-financial disconnects of Maastricht.

The investment community has been driving the issue ever since. Once investors perceived that there was no direct link between the German government and Greek debt, they started to again think of Greece on its own merits. The rate charged for Greece to borrow started creeping up again, breaking 16 percent at its height. To extend the mortgage comparison, the Greek “house” now cost an extra $2,000 a month to maintain compared to the mid-2000s. A default was not just inevitable but imminent, and all eyes turned to the Germans.

A Temporary Solution

It is easy to see why the Germans did not simply immediately write a check. Doing that for the Greeks (and others) would have merely sent more money into the same system that generated the crisis in the first place. That said, the Germans couldn’t simply let the Greeks sink. Despite its flaws, the system that currently manages Europe has granted Germany economic wealth of global reach without costing a single German life. Given the horrors of World War II, this was not something to be breezily discarded. No country in Europe has benefited more from the eurozone than Germany. For the German elite, the eurozone was an easy means of making Germany matter on a global stage without the sort of military revitalization that would have spawned panic across Europe and the former Soviet Union. And it also made the Germans rich.

But this was not obvious to the average German voter. From this voter’s point of view, Germany had already picked up the tab for Europe three times: first in paying for European institutions throughout the history of the union, second in paying for all of the costs of German reunification and third in accepting a mismatched deutschemark-euro conversion rate when the euro was launched while most other EU states hardwired in a currency advantage. To compensate for those sacrifices, the Germans have been forced to partially dismantle their much-loved welfare state while the Greeks (and others) have taken advantage of German credit to expand theirs.

Germany’s choice was not a pleasant one: Either let the structures of the past two generations fall apart and write off the possibility of Europe becoming a great power or salvage the eurozone by underwriting two trillion euros of debt issued by eurozone governments every year.

Beset with such a weighty decision, the Germans dealt with the immediate Greek problem of early 2010 by dithering. Even the bailout fund known as the European Financial Security Facility (EFSF) — was at best a temporary patch. The German leadership had to balance messages and plans while they decided what they really wanted. That meant reassuring the other eurozone states that Berlin still cared while assuaging investor fears and pandering to a large and angry anti-bailout constituency at home. With so many audiences to speak to, it is not at all surprising that Berlin chose a solution that was sub-optimal throughout the crisis.

That sub-optimal solution is the EFSF, a bailout mechanism whose bonds enjoyed full government guarantees from the healthy eurozone states, most notably Germany. Because of those guarantees, the EFSF was able to raise funds on the bond market and then funnel that capital to the distressed states in exchange for austerity programs. Unlike previous EU institutions (which the Germans strongly influence), the EFSF takes its orders from the Germans. The mechanism is not enshrined in EU treaties; it is instead a private bank, the director of which is German. The EFSF worked as a patch but eventually proved insufficient. All the EFSF bailouts did was buy a little time until investors could do the math and realize that even with bailouts the distressed states would never be able to grow out of their mountains of debt. These states had engorged themselves on cheap credit so much during the euro’s first decade that even 273 billion euros of bailouts was insufficient. This issue came to a boil over the past few weeks in Greece. Faced with the futility of yet another stopgap solution to the eurozone’s financial woes, the Germans finally made a tough decision.

The New EFSF

The result was an EFSF redesign. Under the new system the distressed states can now access — with German permission — all the capital they need from the fund without having to go back repeatedly to the EU Council of Ministers. The maturity on all such EFSF credit has been increased from 7.5 years to as much as 40 years, while the cost of that credit has been slashed to whatever the market charges the EFSF itself to raise it (right now that’s about 3.5 percent, far lower than what the peripheral — and even some not-so-peripheral — countries could access on the international bond markets). All outstanding debts, including the previous EFSF programs, can be reworked under the new rules. The EFSF has been granted the ability to participate directly in the bond market by buying the government debt of states that cannot find anyone else interested, or even act pre-emptively should future crises threaten, without needing to first negotiate a bailout program. The EFSF can even extend credit to states that were considering internal bailouts of their banking systems. It is a massive debt consolidation program for both private and public sectors. In order to get the money, distressed states merely have to do whatever Germany — the manager of the fund — wants. The decision-making occurs within the fund, not at the EU institutional level.

In practical terms, these changes cause two major things to happen. First, they essentially remove any potential cap on the amount of money that the EFSF can raise, eliminating concerns that the fund is insufficiently stocked. Technically, the fund is still operating with a 440 billion-euro ceiling, but now that the Germans have fully committed themselves, that number is a mere technicality (it was German reticence before that kept the EFSF’s funding limit so “low”).

Second, all of the distressed states’ outstanding bonds will be refinanced at lower rates over longer maturities, so there will no longer be very many “Greek” or “Portuguese” bonds. Under the EFSF all of this debt will in essence be a sort of “eurobond,” a new class of bond in Europe upon which the weak states utterly depend and which the Germans utterly control. For states that experience problems, almost all of their financial existence will now be wrapped up in the EFSF structure. Accepting EFSF assistance means accepting a surrender of financial autonomy to the German commanders of the EFSF. For now, that means accepting German-designed austerity programs, but there is nothing that forces the Germans to limit their conditions to the purely financial/fiscal.

For all practical purposes, the next chapter of history has now opened in Europe. Regardless of intentions, Germany has just experienced an important development in its ability to influence fellow EU member states — particularly those experiencing financial troubles. It can now easily usurp huge amounts of national sovereignty. Rather than constraining Germany’s geopolitical potential, the European Union now enhances it; Germany is on the verge of once again becoming a great power. This hardly means that a regeneration of the Wehrmacht is imminent, but Germany’s re-emergence does force a radical rethinking of the European and Eurasian architectures.

Reactions to the New Europe

Every state will react to this new world differently. The French are both thrilled and terrified — thrilled that the Germans have finally agreed to commit the resources required to make the European Union work and terrified that Berlin has found a way to do it that preserves German control of those resources. The French realize that they are losing control of Europe, and fast. France designed the European Union to explicitly contain German power so it could never be harmed again while harnessing that power to fuel a French rise to greatness. The French nightmare scenario of an unrestrained Germany is now possible.

The British are feeling extremely thoughtful. They have always been the outsiders in the European Union, joining primarily so that they can put up obstacles from time to time. With the Germans now asserting financial control outside of EU structures, the all-important U.K. veto is now largely useless. Just as the Germans are in need of a national debate about their role in the world, the British are in need of a national debate about their role in Europe. The Europe that was a cage for Germany is no more, which means that the United Kingdom is now a member of different sort of organization that may or may not serve its purposes.

The Russians are feeling opportunistic. They have always been distrustful of the European Union, since it — like NATO — is an organization formed in part to keep them out. In recent years the union has farmed out its foreign policy to whatever state was most impacted by the issue in question, and in many cases these states has been former Soviet satellites in Central Europe, all of which have an axe to grind. With Germany rising to leadership, the Russians have just one decision-maker to deal with. Between Germany’s need for natural gas and Russia’s ample export capacity, a German-Russian partnership is blooming. It is not that the Russians are unconcerned about the possibilities of strong German power — the memories of the Great Patriotic War burn far too hot and bright for that — but now there is a belt of 12 countries between the two powers. The Russian-German bilateral relationship will not be perfect, but there is another chapter of history to be written before the Germans and Russians need to worry seriously about each other.

Those 12 countries are trapped between rising German and consolidating Russian power. For all practical purposes, Belarus, Ukraine and Moldova have already been reintegrated into the Russian sphere. Estonia, Latvia, Lithuania, Poland, the Czech Republic, Slovakia, Hungary, Romania and Bulgaria are finding themselves under ever-stronger German influence but are fighting to retain their independence. As much as the nine distrust the Russians and Germans, however, they have no alternative at present.

The obvious solution for these “Intermarium” states — as well as for the French — is sponsorship by the United States. But the Americans are distracted and contemplating a new period of isolationism, forcing the nine to consider other, less palatable, options. These include everything from a local Intermarium alliance that would be questionable at best to picking either the Russians or Germans and suing for terms. France’s nightmare scenario is on the horizon, but for these nine states — which labored under the Soviet lash only 22 years ago — it is front and center.

Sa inceapa distrugerea. Guvernul a aprobat permisul de constructie al drumului ucigas 66A

Foto-Text+Info+Sursa informationala: ThinkOutsideTheBox

Dreptul ultimelor animale sălbatice adevărate de a duce o viaţă liberă şi dreptul generaţiei viitoare de a se bucura de natura în stare pură au fost suplberate. În timpul protestului Agent Green de săptămâna trecută din faţa Ministerului Mediului, guvernul a autorizat permisul pentru construcirea drumului naţional 66A prin Munţii Retezat şi Parcul Naţional Domogled. Aici este protestul nostru şi aici este autorizaţia de a ucide. Guvernul îl autorizează practic pe constructor să ucidă şi să distrugă flora şi fauna sălbatică din aceste zone. Agent Green va da în judecată guvernul şi va înainta o plângere Comisiei Europene pentru că legislaţia de mediu nu este respectată în cazul drumului ucigaş 66A.

Acest anunţ a fost postat în engleză de activistul Gabriel Păun, preşedintele organizaţiei Agent Green, într-o cauză de Facebook. Accesaţi linkul pentru a vedea unde puteţi plasa o donaţie simbolică pentru a susţine cauza.

Context

La 11 iulie, ecologiştii au protestat în faţa Ministerului Mediului faţă de ilegalităţile prin care se pavează DN 66A. Aceştia susţin că tronsonul 2 al drumului în cauză a fost construit ilegal, fără acord de mediu şi fără avizul Administraţiei Parcului Naţional Retezat, afectând 3,2 km din zona de protecţie integrală a parcului. Totodată, tronsonul 3 al drumului (Câmpuşel – Lacul Iovanu), care măsoară 19 km, ar urma să traverseze situri Natura 2000, 5,5 km din zona de protecţie integrală a Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei şi să distrugă iremediabil ultimul Peisaj Forestier Intact (PFI) din zona de climă temperată a Europei, informa la acea vreme Gabriel Păun. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a emis acordul de mediu, iar construcţia drumului ar putea începe din această vară.

Agent Green a depus în data de 4 iulie 2011 la ANPM plângerea prealabilă pentru a împiedica eliberarea acordului de mediu. De asemenea, Agent Green şi organizaţiile partenere (WWF, Milvus, Societatea Carpatină Ardeleană, Societatea Română de Herpetologie, Asociaţia pentru Protecţia Liliecilor din România) au depus în ianuarie 2011 contra-studiul la DN 66A. În aprilie, a fost dezvăluit un caz de fraudă în cadrul studiului de impact la DN 66A realizat de beneficiarul drumului. În luna mai, revista de articole ştiinţifice “Ocrotirea Naturii” a Academiei Române a confirmat existenţa Peisajului Forestier Intact (PFI) din Retezat şi a publicat articolul intitulat: “Muntii Retezat-Godeanu-Ţarcu, ultimul PFI din zona de climă temperată a Europei”. În anul 2007, Ministerul Mediului a comandat un studiu ce a fost realizat de ICAS (Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice) care confirma, de asemenea, existenţa PFI.

Carl Schmitt And Leo Strauss: Victims Of The Political Concept

Sursa informationala: The Brussels Journal

Text+info+autor: Michael Presley

In keeping with our previous discussions of contemporary European New Right authors, one name often discussed as an ENR influence, the German political theorist Carl Schmitt, can be highlighted. Carl Schmitt (1888-1985) is mostly remembered for his understanding of a political theory grounded in the distinction between a nation and its common enemy, and abstractly, as the perennial friend-enemy dichotomy. For Schmitt, the political (in his sense) was fundamental, and in fact subsumed all other social-cultural manifestations. We encounter his mature thinking principally within the pages of The Concept of the Political (with The Age of Neutralizations and Depoliticizations), and it is probably safe to say that it is both the work most often read as an introduction to his thinking, and the one most often cited in general commentary. The Concept of the Political is a rather brief work, about 80 pages, originally published in 1927, followed in 1932 by an amended second edition, and, in 1933, a third revision. The current American edition from University of Chicago Press includes Leo Strauss’ Notes on the Concept of the Political, written in 1932.

When approaching Carl Schmitt it is almost expected that a writer qualify whatever follows. In a recent (2011) edition of Schmitt’s Political Romanticism, Graham McAleer wants to know, “Who was Carl Schmitt?” In response we find it possible to choose one, or perhaps all: an arch-revolutionary, a Catholic conservative, a fascist, or simply an opportunist. 1 As to be expected, Schmitt’s case is remarkable for the animosity afforded not only him, personally, but at least as much an animosity directed toward his stated conception of the political, a grounding counter to our time’s prevailing liberalism (liberalism taken in a 17th century philosophical and later Enlightenment derived sense, and also a more modern social-totalitarian sense). The former animosity is, of course, most attributable to Schmitt’s clerking for the National Socialists, the extent of which has been openly, if not always honestly, debated. However, as with another contemporary German thinker, Martin Heidegger, this association alone will serve in many minds to forever sully both his name and his scholarship, and make whatever he wrote unworthy of serious review. This would be unfortunate because whatever else he may have been, un-serious was not an attributable characteristic.

The present overview does not turn one way or the other on Carl Schmitt’s questionable day-job, and by analogy one might, perhaps, think it unfortunate that he was not a supporter of ally Stalin, or simply a hack apologist for a brutal regime, such as Edgar Snow. In that case no one would ever have much minded, since we all understand that either Russian Soviet, or Chinese Communism, started with good intentions, but somehow became misguided, and along the way maybe simply misunderstood as their principals moved toward the starvation and murder of millions of innocents. Such associations, however, hold out at least the possibility of forgiveness—in our liberal world it can’t be otherwise. So much the worse for Schmitt, as we face the self-evident social fact that National Socialism was, and will always be, the greatest political evil. And those associated with its particular kind of evil can never be reclaimed, or rehabilitated, we are not inclined to think. At the same time we must conclude this historical episode by pointing out that after a year in prison, and after interrogations, etc., the Allied Nuremberg tribunals could find nothing particularly egregious to hang on Schmitt (or for him to hang on), and he was subsequently released under his own recognizance. 2 Nihil obstat.

Heinrich Meier serves as Professor of Philosophy at the Ludwig-Maximilians-Universität, Munich, Germany, and also as Distinguished Visiting Professor at the Committee on Social Thought, University of Chicago. His Carl Schmitt and Leo Strauss, The Hidden Dialog (University of Chicago Press, revised paper edition, 1996) was originally published in German, but has since been translated into English, along with other major languages, including Chinese. His study highlights the intellectual tragedy of the political, where friend and enemy are really more alike than not, but who are nevertheless forced by the very political conceptions that they attempt to uncover, into abandoning whatever common ground they once had.

Meier shows how Schmitt’s greatest intellectual “collaborator,” the German Jewish political thinker, Leo Strauss, influenced his thinking in ways that allowed his views to mature apart from any concrete personal interaction—a collaboration not localized, but one separated by distance engendered by political enmity. Professor Meier demonstrates how Schmitt understood and embraced his intellectual colleague’s critique, in spite of Schmitt’s participation in events, and Strauss’ removal from them. In fine, the two nevertheless engaged in an “esoteric” or, as Meier puts it, a hidden dialog.

This ostensibly unlikely pairing (ostensible only if one forgets what each was attempting to explicate—that is, the nature of the political) manifests outwardly in other peculiar similarities. Like Schmitt, Leo Strauss himself brought on an almost uncontrolled, passionate vehemence among many observers, both from the political left and right. Strauss is often viewed as the “father” of American neoconservatism, and is typically held by certain anti-neocons in almost an Aristophanean-Socratic fashion: in other words, as a corrupter of the young and impressionable, and the destroyer of tradition. Among the left he exists as the Siva of modern liberalism. One notable example among many that we may cite is the extreme effect Strauss had on libertarian economist (and sometimes “philosopher of freedom”) Murray Rothbard, who, in a more charitable moment, called Strauss’ methodology “incredibly absurd.” 3 Rothbard’s judgment, of course, turned in part on Strauss’ explication of “esoteric writing,” an idea made (in)famous in Persecution and the Art of Writing. Here, the chief idea is that due to external cultural (political, social, religious) exigencies, authors attempting to confront heretical (and hence dangerous) questions must write carefully, and must often disguise their real intentions in order to avoid trouble. But is this really such an odd supposition?

Heinrich Meier demonstrates how Carl Schmitt, due to his own exigencies, was unable to exoterically collaborate with Leo Strauss, but at the same time used Strauss’ criticisms to modify and refine his own thinking. Meier undertakes a textual analysis of the Concept’s three revisions, and shows how, esoterically, the revisions fit nicely with Strauss’ Notes. Background is established by three letters Strauss wrote to Schmitt. In a letter dated March 1932, Strauss offers his “most heartfelt thanks” for the former’s support. In September 1932 Strauss discusses specific problems he found within Schmitt’s essay, while in July of 1933 Strauss wrote to Schmitt inquiring whether the latter would offer an introduction allowing Strauss to participate in a critical edition of the works of Thomas Hobbes. All letters were unanswered, yet Schmitt kept them throughout his life.

In other correspondence (italics in original), a friend to Strauss wrote,

“Whether C. Schm. can answer at all is the question! I regard his present position as absolutely impossible. I do not know if you have the picture. Regarding that, too, I will write in my next letter, which I will not send via Germany.”

Later, the friend writes,

“Regarding C.S., it can be said that he is joining the crowd in an inexcusable way. In the official position he holds, no doubt he cannot very well answer…And I would certainly not write to him again.”

For his own part, Strauss (May, 1935) wrote that Schmitt, “meanwhile had become a National Socialist,” and could “adduce the mitigating circumstances that after all he could not possibly allow himself to acknowledge his dependence on a Jew.”

Nevertheless, there can be no mistake about the relationship. Professor Meier writes of communication from Schmitt’s friend, jurist Gunther Krauss. Krauss, in 1932-33, worked with Schmitt,

“on a dissertation on the Protestant ecclesiastical lawyer Rudoph Sohm; later, Krauss was Schmitt’s assistant at the University of Berlin. In 1988 he informed me that Schmitt, referring to the Notes, had commented: You’ve got to read that. He saw through me and X-rayed me as nobody else has.”

It is from this setting, then, that Dr. Meier discusses in detail how Schmitt acknowledged, if not his dependence, at least his intellectual debt to the political enemy, the Jew, Leo Strauss.

Notes

1. Political Romanticism, Transaction Publishers, 2011, ix.

2. A brief introduction to Schmitt at Nuremberg can be found here: http://www.telospress.com/main/index.php?article_id=191&main_page=news_article and http://www.theoria.ca/theoria/archives/2005/12/carl-schmitt-at-nuremberg.html

3. Murray N. Rothbard vs. The Philosophers: Unpublished Writings on Hayek, Mises, Strauss, and Polanyi, Ludwig von Mises Institute, p. 96. Rothbard’s critique is hardly scholarly, but more a polemic. At the same time, one may reasonably question Rothbard’s own philosophical acumen. For a brief insight into Rothbard as philosopher one may investigate the blog of a real philosopher: http://edwardfeser.blogspot.com/2009/08/rothbard-as-philosopher.html. The point is not to debate the issue of Rothbard, but only to offer an example of the kind of effect that the topic of Leo Strauss sometimes engenders.

Memoria istoriei: 20 iulie 1944

Autor+Text+Idee: Daniel Gheorghe

In contextul decredibilizării statului de drept și a democrației de la Weimar, ascensiunea totalitarismului arianisto-corporatist întruchipat de nazism este doar o rezultantă a fundalului tot mai apăsător al Germaniei înfrânte în al doilea război mondial și confruntată cu haosul general socio-economic și politico-identitar.

Imperiul fără împărat, îndatorat și redus militar, era un câmp de dezbatere al celor mai aprige și mai extreme teorii social politice, teorii care vor genera prin impactul lor însăși destinul unei mari părți din Europa în sec. XX.

În acest mediu, teoriile pangermaniste și naționaliste se dezvoltă rapid și se multiplică cu o viteză ce amintește de industrialismul societatii germane. Germania, care după 1933 va intra în cel mai crunt derapaj al istoriei sale, produce o serie de fenomene extreme, totalitarismul determinist rasial și axat pe inginerie sociala a lui Hitler este o formă de contact între ideologiile colectiviste ale stângii și curentele militarist-revanșarde care răsar după căderea Kaiserului la sfârșitul lui 1918.În același timp, ascensiunea Partidului National-Socialist al Muncitorilor din Germania NSDAP este inițial salutată și de o serie de elemente ale vechii lumii germane, burghezi, militari, nobili, numeroși conservatori care credeau că excentricul și marginalul caporal austriac, alături de echipa sa de propagandiști, paramilitari, autodidacți și ocultiști poate provoca o nouă reașezare a demnității națiunii germane.

Unul dintre oamenii de bună credință care credeau într-o restaurație a puterii germane a fost tânărul ofițer Claus Schenk Graf von Stauffenberg, un om al ,,vechii Germanii,, provenit dintr-o veche familie nobilă bavareză, deci din acel mediu social care punea preț pe onoarea militară și care simțea golul lăsat de dispariția Kaiserului din peisajul statal german.

Foto: History Lovin Blog

Născut în 1907, von Stauffenberg se formase în lumea tulbure a Germaniei confundate cu pierderea războiului mondial și apoi cu acele mari mișcări de masse care au dus în final la propulsarea unui specimen bizar, exponent al acelui ,,om-massă,, de care vorbea Ortega y Gasset, mai precis Adolf Hitler, personaj de altfel mediocru, dar care avea capacitatea de a magnetiza massele și de a-și țintui interlocutorii prin stilul său total absurd de a comunica și lucra. Catolic convins, von Stauffenberg era educat în cea mai onesta formula a conservatorismului european, conservatorism care dezavuează adânc atât separațiile pe bază pe clasă specifice marxismului și contemporane prin comunismul sovietic, dar și aceea segregare rasială care depășea cu mult elementele de idealism hegelian prezente și ele în acea ideologie nazistă care parcă îmbrățișa mai tot ceea ce Europa cunoscuse în materie de utopii de la Fichte și Hegel la Gobineau și Lapouge.

Germania avea să intre sub o adevărată ,,invazie,,a barbariei, sub presiunea și represiunea unui stat polițienesc și sub dictatura unui lider de felul lui Hitler. Nazismul, asemeni comunismului, tinde să devină o religie seculară și manifestările de prosternare asemănătoare Romei păgâne ale păgânismului arian nu vor avea decât să întregească acest tablou sinistru.

Pentru un catolic conservator precum Stauffenberg situația devine la fel de grea precum pentru un evreu, pentru liberal protestant din nord Germanien ori pentru marxist liber-cugetător, catolicismul german avea să fie unul din principalele elemente de opoziției de dreapta la nazism, din această perioadă datând și reflexele sale de apropiere față de social-democrație, reflexe care se mai păstrează chiar și astăzi pe alocuri.

Fie stânga, fie dreapta, fie comunități de altă naționalitate, cu toții erau puși în malaxorul acestei societăți totalitare. În rândurile armatei, principala structură depozitară a simbolismului mitic german, starea de anxietate la pătrunderea elementelor de control ideologic nazist crește. Un caz important de menționat este cel al generalului Ludwig Beck, unul din principalii conspiratori al viitorului plan „Walkiria”, general sub a cărui conducere a statului major german se reia Rheinlandul de sub administratia militara franceza și se trece la un program intens de militarizare și investiții, dar care va fi demis de Hitler în 1938 deoarece se opunea ideologizării național-socialiste a Wehrmachtului. El a fost susținut de un alt nume ilustru, Erich von Manstein.

Tânărul ofițer von Stauffenberg, participă la campania din 1942 din Africa alături de generalul Erwin Rommel, unde este rănit grav. Deja după bătălia de la Stalingrad, lucidul și patriotul colonel bavarez realizează ca soarta războiului este ireversibil defavorabilă Germaniei. În 1943, von Stauffenberg devine deja un membru al grupului elitist care dorea înlăturarea lui Hitler de la putere, alături de nume mari ale armatei germane precum Ludwig Beck, Hening von Trestckow, Hans Oster, Friedrich Olbricht și mulți ofiteri.

Cercul generalilor cu atitudine pronazistă nu era unul foarte larg, și pentru omul de concentrare a energiilor planului, care a fost von Stauffenberg obiectvul principal era cooptarea marilor generali ai armatei germane. Dar după cum avea să spună și unul dintre generalii cu vădită pornire antinazistă, Erich von Manstein ,,feldmareșalii prusaci nu se revoltă niciodată! ,,disciplina veche a junkerilor vechiului Imperiu era mai presus de păreri personale ori chiar de principii de viață. Dar în locul lui Wilhelm de Hohenzollern se găsea un personaj ce ține de sfera patologicului, Adolf Hitler.

Era drama unui Imperiu care avea blazon și armată seniorială dar care era lipsit de un simbol care să unească cu adevărat energiile creatoare în jurul său. Provenit din înalta aristocrație prusacă, von Manstein era greu de urnit din decizia lui de mai tânărul von Stauffenberg ,lipsit de experiențele acelui ,,la belle epoque,, al marii Germanii dar foarte conștient de valențele acestui ev revoluționar, gregar și măcinat de mania ,,futurismului,, care se naște după 1918. Von Manstein se spune că era singurul general care avea curajul să-l contrazică pe Hitler, dar Claus von Stauffenberg avea să dezamăgit că indiferent ce a replicat von Manstein, ,,el nu a răspuns ca un feldmareșal,,. Datoria primordială era cea față de destinul național iar abia apoi cea față de conducătorul statului, în persoana Fuhrer-ului. O educație formată pe calapodul unei prestigioase monarhii nu se putea plia pe grosolănia unui regim totalitar. Von Manstein era însă un personaj distins, el a contribuit major la construcția viitoare armate a RFG-ului începând cu anii 50. Ca o paranteză, profesorul Dinu C. Giurescu povestea în urmă cu ceva timp cum el aflat în vacanța de vară parcă a lui 1942, la Predeal, a zărit de la fereastră un ,,cumsecade bunicuț german, roșcovan și corpolent,, care îi făcea cu mâna, avea să afle că era chiar generalul Erich von Manstein aflat în vizită la Ion Antonescu.

Claus von Stauffenberg va lua legătura și cu fostul său comandant direct, Rommel, de altfel deloc un simpatizant al naziștilor, care a ezitat să se implice activ în complot, păstrând speranța că va reuși să-l convingă pe Hitler într-o discuție personală, să nu mai treacă peste părerile și problemele generalilor săi în chestiunile ce necesitau un aport de inițiativă strategică. Totodată cu ajutorul șefului de stat major al lui Rommel, Spiedel, se pornește o campanie de atragere a armatelor de pe frontul francez în complotul ,,Walkiria,,. Ludwig Beck, cel care în planurile conspiratorilor ,avea după reușita complotului să ocupe funcția de președinte in exercitiu, pentru cancelar fiind propus Carl Goerdeler, un economist prusac cu vederi monarhist conservatoare, avea să cadă de acord alături de von Manstein că deja de la Stalingrad războiul este pierdut și că Hitler este responsabil pentru multe din pierderile armatei germane.

Tot pe frontul de vest au loc eforturi de atragere a unui alt simpatizant tacit al complotului, fostul profesor de scoala militară a lui von Stauffenberg, generalul Gunther von Kluge .

La data de 20 iulie 1944, Claus von Stauffenberg trece la aplicarea planului care se dorea a fi primul pas spre înlăturarea regimului nazist din Germania și Europa. Hitler avea 2 generali pe care își baza impunerea ideilor, mizând pe supunerea și slăbiciunea morală a acestora, șeful statului major german, Wilhelm Keitel, în fond o curea de transmisie între Fuhrer și OKW și Alfred Jodl. Mizând că îl va însoți pe Keitel la bârlogul său din ,,Vizuina Lupului,, în Prusia Orientală, lângă Rastenburg, plasează valiza cu bomba destinată lui Hitler. Însă, ședința tactică nu mai are loc în buncărul subteran unde o explozie i-ar fi ucis pe toți cei prezenți la fața locului,ci în adăpostul de la suprafață ,într-o baracă. Acest fapt, pe care generalul Wilhelm Canaris, comandantul serviciului secret al armatei și unul din înalții demnitari germani care deja din 1943 luaseră contact cu anglo-americanii în vederea unui armistițiu, conștient de colapsul Reich-ului, îl pune pe seama unui inexplivabil noroc duce la rănirea mai multora dintre cei prezenți între care și rănirea ușoară a lui Hitler, dar și la uciderea a 3 generali prezenți de față. Astfel ,prin acest joc al hazardului, Adolf Hitler reușește să scape și chiar mai mult de atât, cu ajutorul servilului Keitel și a structurilor SS izbutește în timp util să contramandeze ordinele pe care deja le dăduse von Stauffenberg către trupele germane de pe front. Soarta conspiratorilor era pecetluită iar furia lui Hitler se va revărsa spre armată, care va fi depitată de cei mai buni generali ai săi și supusă de acum înainte unui draconic control al SS-ului și SD-ului asupra efectivelor sale, control similar celui exercitat în URSS de comisarii politici și de oamenii NKVD asupra trupelor sovietice.

Printr-un joc al destinului, operațiunea condusă de devotatul  von Stauffenberg și supervizată de înțeleptul Beck, eșuasese ,făcând tot mai ingrată soarta Germaniei și a Europei prinse sub ghilotina războiului mondial.

Rommel și von Kluge se sinucideau în condiții suspecte, von Manstein era retras de pe front iar Canaris avea să fie închis în lagăr până la execuția sa în aprilie 1945 la câteva zile înainte sosirea aliaților.

Ludwig Beck este forțat să se sinucidă iar grupul care a organizat operațiunea ,,Walkiria,, avea să fie condamnat la moarte și executat. La 21 iulie 1944, omul care a reprezentat strigătul de libertate al Germaniei, Claus Schenk Graf von Stauffenberg, avea să fie spânzurat, devenind simbolul demnității înăbușite a unei Germanii cotropite de nazism.

Prin măsura sacrificiului său, prin incalcarea juramintului de ofiter prusac, prin spiritul său adânc creștin și prin asumarea luptei cu răul, von Stauffenberg este un simbol al acelei Europe clasice atât de îndepărtate de zilele noastre!

Poate că istoria celui de-al doilea război mondial ar fi fost alta și poate că și soarta postbelică ar fi fost una mai puțin marcată de bolșevism, sigur nu putem știi cum ar fi arătat o Europă cu o Germanie dezmeticită în ceasul al doisprezecelea și un sfert dintr-un somn al rațiunii de mai bine de 11 ani !

Claus von Stauffenberg va rămâne modelul eroului de „viță veche” ,erou care se sacrifică în numele binelui comun și al idealurilor care unesc și nu dezbină. Conservatorismul german a știut, dând naștere unor astfel de personalități ,să păstreze aceea sămânță de onoare, onoare care întotdeauna nu face decât să ridice omul pe aceea octavă superioară a trăirilor sale.

Libertatea este o urmare a statutului de cetățean și a răspunderilor ce decurg de aici, iar eu cred că mesajul acțiunii lui von Stauffenberg este  tocmai acesta, răspunderea morală a omului pentru libertatea sa, libertate care nu trebuie să accepte plecarea capului în fața niciunei forme de tiranie.

Parteneriatul institutional stat-Casa Regala

Reintroducerea Casei Regale în circuitul instituțional românesc a fost subiectul unei dezbateri ce a avut loc la Cafeneaua Liberală, în prezența președintelui PC, Daniel Constantin ,initiatorul unui proiect de lege care dorește a da un cadru de manifestare publica institutionalizata Casei Regale a României prin infiintarea functiei de ,,Înalt Reprezentant,,.

Video: „Discutii pe marginea proiectului de lege care priveste relatia dintre stat si Casa Regala de Romania. Clubul Bloggerilor Liberali si Asociatia „Regele este Patria” la Cafeneaua Liberala. Intalnire cu Daniel Constantin, Partidul Conservator.”

Ideea parteneriatului stat-Casa Regală nu este una tocmai nouă ori inedită în contextul politicii europene, ci este doar un mic gest de respect pentru Regalitatea româneasca , Regalitate care prin institutionalizare își poate aduce contribuția sa la eforturile naționale care deseori depășesc ușor capacitatea de răspuns a administrațiilor guvernamentale și prezidențiale. Ideea parteneriatului stat-Casa Regală ,printr-o lege adoptată de Parlament ,lege care să asigure cadrul juridic ,autonomia de funcționare și transparența finanțării proiectului este un mare câștig pentru România ,țară care suferă deosebit de mult la capitolul reprezentativității internaționale ,a diplomației neoficiale și a imaginii de care ,,beneficiaza ,, România astăzi, percepută pe nedrept ca o țară marginală a Europei. Inserarea dinspre mediul politic,dincolo de diferențele doctrinare, de interese de moment și de apartenență la vreun partid ori altul ,a Regalității în sistemul instituțional este o măsură reparatorie și care deschide ușa unei viziuni de dezvoltare națională în care respectul pentru tradiție, respectul pentru valoare și conștiința istoriei de neam să-și găsească locul meritat.

Regele Mihai I s-a implicat in perioda de pre-aderare in structurile euro-atlantice alături de Casa Regală în numeroase acțiuni diplomatice și de susținere a intereselor României în țară și mai ales în străinătate și cred că un astfel de parteneriat este doar un pas pe un drum pe care România trebuie să-l parcurgă până la revenirea ei în matca firească a destinului național.

Regalitatea nu poate fi așezată, în contextul instituționalizării în subordinea guvernului ori a președenției, ea trebuie să fie parte a unui acord special, precum este cel dintre stat și instituția divin-umană a Bisericii.

Regalitatea este una din instituțiile fundamentale ale națiunii românești și ea poate colabora, dar rămâne o entitate independentă capabilă să lucreze deschis, ferm și hotărât cu statul român într-un cadru constituțional dar și cutumiar-istoric asumat ca atare.

Parlamentul, ca instituție a reprezentativității naționale, în virtutea rolul său suveran și legislativ, este acea putere a statului prin care relația cu Casa Regală, poate fi gestionată la nivel de formă juridico-administrativă. Dar cum Casa Regală este mai presus de politic, locul ei este între acele forme perene care dau consistență ideei de civilizație românească !

În speranța că alianța PSD-PNL-PC dorește să pornească un proiect național pe termen lung, cred că parteneriatul cu Casa Regală, dublat de unul cu Biserica, sunt elemente fundamentale ale durabilității oricărui proiect politic.

Indiferent de apartenența politică, indiferent de putere ori opoziție trebuie să fim cu toții de acord asupra faptului că monarhia simbolizează deopotrivă suveranitatea și integritatea națională cât și prestigiul statal.

Deasemenea în cadrul aceleiași dezbateri s-au luat în calcul și inițierea unei largi dezbateri naționale cu caracter academic și public în care să se evalueze rolul și importanța monarhiei în cadrul istoriei românești dar și în prezent ,cât și posibilitatea depunerii unor proiecte legislative cu un larg impactul în sectorul simbolismului identitar și național precum ar fi repunerea coroanei pe stema României ori declararea zilei de 10 Mai ca și sărbătoare legală.

Un astfel de parteneriat consolidat ar putea să ne arate tuturor cât de importantă și utilă este o Casa Regală în viața unei societăți moderne și în contextul așteptărilor de onorabilitate ale unei națiuni cu valențe de mare cultură însă cu greutăți în generarea unei solidarități politice ori sociale pe teme de destin și identitate națională.

În rest poate că o bătaie cu flori la Șosea de 10 Mai ne-ar mai putea retrezi instinctul demnității naționale!

Autor: Daniel Gheorghe

Adnota: In 1996 executivul social-liberal ungar condus de premierul Gyula Horn la desemnat pe nepotul ultimului Imparat al Austriei, Georg von Habsburg drept „Inaltul Reprezentant al Ungariei pentru Integrarea Europeana”. Astfel Casa de Habsburg detinea trei pozitii oficiale: doi europarlamentari membri in fractiunea PPE si un inalt oficial al guvernului ungar. Sursa informationala: The Indepedent

Citeste la Dreapta!

Citeste AliantaDreptei!

Memoria istoriei: Rapa Robilor, Aiud

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora.
Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.

Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii

Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu.

„Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: Să nu ne răzbunaţi!.”

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate.

    Textul comunicatului de presă  al CICCR mai jos.
– COMUNICAT DE PRESĂ –

 

 

În urma unor cercetări de teren efectuate în municipiul Aiud, jud. Alba, am reuşit să identificăm cu aproximaţie suprafaţa de teren pe care au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici care au decedat în Penitenciarul Aiud în perioada prigoanei comuniste. Terenul respectiv se află în partea de sud-est a localităţii, în dreptul străzii Ostaşilor, cu acces dinspre staţia CFR. Conform documentelor existente, din punct de vedere juridic terenul figurează ca domeniu privat aflat în proprietatea Primăriei Aiud. În anul 2009, Primăria a cedat terenul în folosinţă gratuită pentru o perioadă de 49 de ani către Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, un mic şi restrâns aşezământ monahal situat în zona respectivă, care deserveşte şi Monumentul Calvarul Aiudului, închinat memoriei foştilor deţinuţi politici morţi în temniţele comuniste. După preluarea în folosinţă a respectivului teren, Biserica Ortodoxă a iniţiat la faţa locului o investiţie imobiliară, care prevede edificarea, în anii care urmează, a unei biserici şi a unui aşezământ monahal. Lucrările întreprinse până în prezent au vizat doar pregătirea locului unde vor fi ridicate edificiile menţionate, însă această intervenţie, care a necesitat excavarea şi evacuarea unor cantităţi mari de pământ, a afectat parţial şi o parte din suprafaţa fostului cimitir al deţinuţilor.
Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.
Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora. Datorită lucrărilor efectuate în zonă, investigaţiile se vor desfăşura doar într-un anumit sector din fosta parcelă de teren rezervată în trecut pentru cimitirul penitenciarului, pe o suprafaţă ce nu a fost afectată de lucrările menţionate. Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.
Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.
Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Sursa informationala: CICCR
* * *
Penitenciarul Aiud, alături de Sighet, Gherla sau Râmnicu Sarat, a fost un loc de exterminare pentru diferite categorii de deţinuţi din gulagul românesc. Aiudul a rămas în istoria comunismului drept cel mai important şi mai dur loc de detenţie, unde au existat deţinuţi politici până la sfârşitul anilor ’80.
După 23 august 1944, la Aiud au fost încarceraţi atât deţinuţi politici cât şi deţinuţi de drept comun. Deţinuţii politici de la Aiud proveneau din rândul membrilor partidelor politice, legionarilor, aşa-zişilor criminali de război, armatei, poliţiştilor, jandarmilor, Siguranţei, SSI-ului sau clericilor.
Din 1948, mai ales după ce a intervenit militarizarea sistemului penitenciar şi trecerea acestuia în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, la Aiud au fost aduşi deţinuţii politici acuzaţi de delicte politice grave, cei consideraţi criminali de război şi intelectuali (avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, militari, ziarişti, bancheri, chiaburi, industriaşi şi patroni).
Pentru perioada 1945-1948 numărul deţinuţilor politici din închisoarea Aiud a cunoscut importante variaţii. La începutul intervalului aici se aflau închise 163 de persoane, iar în 1948 efectivul a crescut la 2158 de suflete. În anii următori, numărul deţinuţilor a crescut continuu ca urmare a valurilor succesive de arestări şi condamnări din toate păturile sociale. Conform statisticilor oficiale, în anul 1949 penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, iar după acest an şi până în 1964 populaţia concentraţionară din puşcărie nu a depăşit 3200 de deţinuţi politici. După o statistică a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14193.
Conform actelor nominale de deces aflate la Primăria Aiud, în perioada 1945-1947 nu mai puţin de 149 de persoane au decedat în puşcăria Aiudului, jumătate din aceştia fiind acuzaţi de delicte politice. În intervalul 1948-1964 aici au decedat 437 de persoane, însă după unele estimări neoficiale, cifra deceselor ar fi de circa 700.
Începând cu anul 1948 deţinuţii politici au fost izolaţi de cei de drept comun, regimul de detenţie pentru prima categorie modificându-se în mod radical, politica instituită în acest domeniu fiind aceea de exterminare lentă. Documentele care fac referire la decesele din penitenciarul Aiud pentru perioada 1950-1964 menţionează următoarele cauze: tuberculoză, pneumonie, congestie pulmonară, caşexie, cancer (intestinal, duodenal, pulmonar, prostatic), ocluzie intestinală, septicemie, paralizie cardiacă, insuficienţă hepatică, cardiacă, renală, distrofie, hemoragie cerebrală, meningită, ciroză. Evident, aceste afecţiuni au fost cauzate de relele tratamente la care au fost supuşi deţinuţii: torturile fizice şi psihice aplicate, înfometarea accentuată, frigul excesiv precum şi asistenţa medicală insuficientă sau absentă. Vinovaţi de această situaţie au fost toţi cei care s-au aflat atunci în slujba regimului comunist în structurile de conducere ale statului, dar şi cei care au ocupat diferite posturi şi funcţii în structurile operative şi administrative ale unităţii penitenciare din Aiud (ofiţeri şi subofiţeri, politruci, cadre de Securitate), mulţi dintre aceştia fiind încă în viaţă.
La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu. La Aiud a fost încarcerat şi fostul viceprim-ministru şi ministru de Finanțe comunist, Vasile Luca, unde a şi decedat în anul 1963.
După preluarea întregii puteri în stat de către comunişti, începând cu anul 1948 şi până în 1964 când a fost dat decretul pentru amnistia pedepselor celor cu condamnări politice, penitenciarul Aiud a avut următorii directori şi comandanţi: maior Alexandru Farcaş (1948-1950), căpitan Nicolae Dorobanţu (1950-1953), colonel Ştefan Koller (1953-1958) şi colonel Gheorghe Crăciun (1958-1964).
Sursa informationala: Cosmin Budea
Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: