Dinu Patriciu: „Destinul Romaniei este monarhia constitutionala”

Videoclipuri: Clubul Blogerilor Liberali + Lilick

Analiza Stratfor asupra crizei euro (II)

Prestigiosul think-tank american Strafor.com continua sa analizeze criza zonei euro. In mai 2010 Stratfor.com prevedea defaultul Greciei. Articolul poate fi accesat aici: Stratfor.com

–

Text+info+sursa informationala: Stratfor.com

Autori: Peter Zeihan and Marko Papic

Seventeen months ago, STRATFOR described how the future of Europe was bound to the decision-making processes in Germany. Throughout the post-World War II era, other European countries treated Germany as a feeding trough, bleeding the country for resources (primarily financial) in order to smooth over the rougher portions of their systems. Considering the carnage wrought in World War II, most Europeans — and even many Germans — considered this perfectly reasonable right up to the current decade. Germany dutifully followed the orders of the others, most notably the French, and wrote check after check to underwrite European solidarity.

However, with the end of the Cold War and German reunification, the Germans began to stand up for themselves once again. Europe’s contemporary financial crisis can be as complicated as one wants to make it, but strip away all the talk of bonds, defaults and credit-default swaps and the core of the matter consists of these three points:

• Europe cannot function as a unified entity unless someone is in control.
• At present, Germany is the only country with a large enough economy and population to achieve that control.
• Being in control comes with a cost: It requires deep and ongoing financial support for the European Union’s weaker members.

What happened since STRATFOR published Germany’s Choice was a debate within Germany about how central the European Union was to German interests and how much the Germans were willing to pay to keep it intact. With their July 22 approval of a new bailout mechanism — from which the Greeks immediately received another 109 billion euros — the Germans made clear their answers to those questions, and with that decision, Europe enters a new era.

The Origins of the Eurozone

The foundations of the European Union were laid in the early post-World War II years, but the critical event happened in 1992 with the signing of the Maastricht Treaty on Monetary Union. In that treaty, the Europeans committed themselves to a common currency and monetary system while scrupulously maintaining national control of fiscal policy, finance and banking. They would share capital but not banks, interest rates but not tax policy. They would also share a currency but none of the political mechanisms required to manage an economy. One of the many inevitable consequences of this was that governments and investors alike assumed that Germany’s support for the new common currency was total, that the Germans would back any government that participated fully in Maastricht. As a result, the ability of weaker eurozone members to borrow was drastically improved. In Greece in particular, the rate on government bonds dropped from an 18 percentage-point premium over German bonds to less than 1 percentage point in less than a decade. To put that into context, borrowers of $200,000 mortgages would see their monthly payments drop by $2,500.

Faced with unprecedentedly low capital costs, parts of Europe that had not been economically dynamic in centuries — in some cases, millennia — sprang to life. Ireland, Greece, Iberia and southern Italy all experienced the strongest growth they had known in generations. But they were not borrowing money generated locally — they were not even borrowing against their own income potential. Such borrowing was not simply a government affair. Local banks that normally faced steep financing costs could now access capital as if they were headquartered in Frankfurt and servicing Germans. The cheap credit flooded every corner of the eurozone. It was a subprime mortgage frenzy on a multinational scale, and the party couldn’t last forever. The 2008 global financial crisis forced a reckoning all over the world, and in the traditionally poorer parts of Europe the process unearthed the political-financial disconnects of Maastricht.

The investment community has been driving the issue ever since. Once investors perceived that there was no direct link between the German government and Greek debt, they started to again think of Greece on its own merits. The rate charged for Greece to borrow started creeping up again, breaking 16 percent at its height. To extend the mortgage comparison, the Greek “house” now cost an extra $2,000 a month to maintain compared to the mid-2000s. A default was not just inevitable but imminent, and all eyes turned to the Germans.

A Temporary Solution

It is easy to see why the Germans did not simply immediately write a check. Doing that for the Greeks (and others) would have merely sent more money into the same system that generated the crisis in the first place. That said, the Germans couldn’t simply let the Greeks sink. Despite its flaws, the system that currently manages Europe has granted Germany economic wealth of global reach without costing a single German life. Given the horrors of World War II, this was not something to be breezily discarded. No country in Europe has benefited more from the eurozone than Germany. For the German elite, the eurozone was an easy means of making Germany matter on a global stage without the sort of military revitalization that would have spawned panic across Europe and the former Soviet Union. And it also made the Germans rich.

But this was not obvious to the average German voter. From this voter’s point of view, Germany had already picked up the tab for Europe three times: first in paying for European institutions throughout the history of the union, second in paying for all of the costs of German reunification and third in accepting a mismatched deutschemark-euro conversion rate when the euro was launched while most other EU states hardwired in a currency advantage. To compensate for those sacrifices, the Germans have been forced to partially dismantle their much-loved welfare state while the Greeks (and others) have taken advantage of German credit to expand theirs.

Germany’s choice was not a pleasant one: Either let the structures of the past two generations fall apart and write off the possibility of Europe becoming a great power or salvage the eurozone by underwriting two trillion euros of debt issued by eurozone governments every year.

Beset with such a weighty decision, the Germans dealt with the immediate Greek problem of early 2010 by dithering. Even the bailout fund known as the European Financial Security Facility (EFSF) — was at best a temporary patch. The German leadership had to balance messages and plans while they decided what they really wanted. That meant reassuring the other eurozone states that Berlin still cared while assuaging investor fears and pandering to a large and angry anti-bailout constituency at home. With so many audiences to speak to, it is not at all surprising that Berlin chose a solution that was sub-optimal throughout the crisis.

That sub-optimal solution is the EFSF, a bailout mechanism whose bonds enjoyed full government guarantees from the healthy eurozone states, most notably Germany. Because of those guarantees, the EFSF was able to raise funds on the bond market and then funnel that capital to the distressed states in exchange for austerity programs. Unlike previous EU institutions (which the Germans strongly influence), the EFSF takes its orders from the Germans. The mechanism is not enshrined in EU treaties; it is instead a private bank, the director of which is German. The EFSF worked as a patch but eventually proved insufficient. All the EFSF bailouts did was buy a little time until investors could do the math and realize that even with bailouts the distressed states would never be able to grow out of their mountains of debt. These states had engorged themselves on cheap credit so much during the euro’s first decade that even 273 billion euros of bailouts was insufficient. This issue came to a boil over the past few weeks in Greece. Faced with the futility of yet another stopgap solution to the eurozone’s financial woes, the Germans finally made a tough decision.

The New EFSF

The result was an EFSF redesign. Under the new system the distressed states can now access — with German permission — all the capital they need from the fund without having to go back repeatedly to the EU Council of Ministers. The maturity on all such EFSF credit has been increased from 7.5 years to as much as 40 years, while the cost of that credit has been slashed to whatever the market charges the EFSF itself to raise it (right now that’s about 3.5 percent, far lower than what the peripheral — and even some not-so-peripheral — countries could access on the international bond markets). All outstanding debts, including the previous EFSF programs, can be reworked under the new rules. The EFSF has been granted the ability to participate directly in the bond market by buying the government debt of states that cannot find anyone else interested, or even act pre-emptively should future crises threaten, without needing to first negotiate a bailout program. The EFSF can even extend credit to states that were considering internal bailouts of their banking systems. It is a massive debt consolidation program for both private and public sectors. In order to get the money, distressed states merely have to do whatever Germany — the manager of the fund — wants. The decision-making occurs within the fund, not at the EU institutional level.

In practical terms, these changes cause two major things to happen. First, they essentially remove any potential cap on the amount of money that the EFSF can raise, eliminating concerns that the fund is insufficiently stocked. Technically, the fund is still operating with a 440 billion-euro ceiling, but now that the Germans have fully committed themselves, that number is a mere technicality (it was German reticence before that kept the EFSF’s funding limit so “low”).

Second, all of the distressed states’ outstanding bonds will be refinanced at lower rates over longer maturities, so there will no longer be very many “Greek” or “Portuguese” bonds. Under the EFSF all of this debt will in essence be a sort of “eurobond,” a new class of bond in Europe upon which the weak states utterly depend and which the Germans utterly control. For states that experience problems, almost all of their financial existence will now be wrapped up in the EFSF structure. Accepting EFSF assistance means accepting a surrender of financial autonomy to the German commanders of the EFSF. For now, that means accepting German-designed austerity programs, but there is nothing that forces the Germans to limit their conditions to the purely financial/fiscal.

For all practical purposes, the next chapter of history has now opened in Europe. Regardless of intentions, Germany has just experienced an important development in its ability to influence fellow EU member states — particularly those experiencing financial troubles. It can now easily usurp huge amounts of national sovereignty. Rather than constraining Germany’s geopolitical potential, the European Union now enhances it; Germany is on the verge of once again becoming a great power. This hardly means that a regeneration of the Wehrmacht is imminent, but Germany’s re-emergence does force a radical rethinking of the European and Eurasian architectures.

Reactions to the New Europe

Every state will react to this new world differently. The French are both thrilled and terrified — thrilled that the Germans have finally agreed to commit the resources required to make the European Union work and terrified that Berlin has found a way to do it that preserves German control of those resources. The French realize that they are losing control of Europe, and fast. France designed the European Union to explicitly contain German power so it could never be harmed again while harnessing that power to fuel a French rise to greatness. The French nightmare scenario of an unrestrained Germany is now possible.

The British are feeling extremely thoughtful. They have always been the outsiders in the European Union, joining primarily so that they can put up obstacles from time to time. With the Germans now asserting financial control outside of EU structures, the all-important U.K. veto is now largely useless. Just as the Germans are in need of a national debate about their role in the world, the British are in need of a national debate about their role in Europe. The Europe that was a cage for Germany is no more, which means that the United Kingdom is now a member of different sort of organization that may or may not serve its purposes.

The Russians are feeling opportunistic. They have always been distrustful of the European Union, since it — like NATO — is an organization formed in part to keep them out. In recent years the union has farmed out its foreign policy to whatever state was most impacted by the issue in question, and in many cases these states has been former Soviet satellites in Central Europe, all of which have an axe to grind. With Germany rising to leadership, the Russians have just one decision-maker to deal with. Between Germany’s need for natural gas and Russia’s ample export capacity, a German-Russian partnership is blooming. It is not that the Russians are unconcerned about the possibilities of strong German power — the memories of the Great Patriotic War burn far too hot and bright for that — but now there is a belt of 12 countries between the two powers. The Russian-German bilateral relationship will not be perfect, but there is another chapter of history to be written before the Germans and Russians need to worry seriously about each other.

Those 12 countries are trapped between rising German and consolidating Russian power. For all practical purposes, Belarus, Ukraine and Moldova have already been reintegrated into the Russian sphere. Estonia, Latvia, Lithuania, Poland, the Czech Republic, Slovakia, Hungary, Romania and Bulgaria are finding themselves under ever-stronger German influence but are fighting to retain their independence. As much as the nine distrust the Russians and Germans, however, they have no alternative at present.

The obvious solution for these “Intermarium” states — as well as for the French — is sponsorship by the United States. But the Americans are distracted and contemplating a new period of isolationism, forcing the nine to consider other, less palatable, options. These include everything from a local Intermarium alliance that would be questionable at best to picking either the Russians or Germans and suing for terms. France’s nightmare scenario is on the horizon, but for these nine states — which labored under the Soviet lash only 22 years ago — it is front and center.

Read more: Germany’s Choice: Part 2 | STRATFOR

Sa inceapa distrugerea. Guvernul a aprobat permisul de constructie al drumului ucigas 66A

Foto-Text+Info+Sursa informationala: ThinkOutsideTheBox

Dreptul ultimelor animale sălbatice adevărate de a duce o viaţă liberă şi dreptul generaţiei viitoare de a se bucura de natura în stare pură au fost suplberate. În timpul protestului Agent Green de săptămâna trecută din faţa Ministerului Mediului, guvernul a autorizat permisul pentru construcirea drumului naţional 66A prin Munţii Retezat şi Parcul Naţional Domogled. Aici este protestul nostru şi aici este autorizaţia de a ucide. Guvernul îl autorizează practic pe constructor să ucidă şi să distrugă flora şi fauna sălbatică din aceste zone. Agent Green va da în judecată guvernul şi va înainta o plângere Comisiei Europene pentru că legislaţia de mediu nu este respectată în cazul drumului ucigaş 66A.

Acest anunţ a fost postat în engleză de activistul Gabriel Păun, preşedintele organizaţiei Agent Green, într-o cauză de Facebook. Accesaţi linkul pentru a vedea unde puteţi plasa o donaţie simbolică pentru a susţine cauza.

Context

La 11 iulie, ecologiştii au protestat în faţa Ministerului Mediului faţă de ilegalităţile prin care se pavează DN 66A. Aceştia susţin că tronsonul 2 al drumului în cauză a fost construit ilegal, fără acord de mediu şi fără avizul Administraţiei Parcului Naţional Retezat, afectând 3,2 km din zona de protecţie integrală a parcului. Totodată, tronsonul 3 al drumului (Câmpuşel – Lacul Iovanu), care măsoară 19 km, ar urma să traverseze situri Natura 2000, 5,5 km din zona de protecţie integrală a Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei şi să distrugă iremediabil ultimul Peisaj Forestier Intact (PFI) din zona de climă temperată a Europei, informa la acea vreme Gabriel Păun. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a emis acordul de mediu, iar construcţia drumului ar putea începe din această vară.

Agent Green a depus în data de 4 iulie 2011 la ANPM plângerea prealabilă pentru a împiedica eliberarea acordului de mediu. De asemenea, Agent Green şi organizaţiile partenere (WWF, Milvus, Societatea Carpatină Ardeleană, Societatea Română de Herpetologie, Asociaţia pentru Protecţia Liliecilor din România) au depus în ianuarie 2011 contra-studiul la DN 66A. În aprilie, a fost dezvăluit un caz de fraudă în cadrul studiului de impact la DN 66A realizat de beneficiarul drumului. În luna mai, revista de articole ştiinţifice “Ocrotirea Naturii” a Academiei Române a confirmat existenţa Peisajului Forestier Intact (PFI) din Retezat şi a publicat articolul intitulat: “Muntii Retezat-Godeanu-Ţarcu, ultimul PFI din zona de climă temperată a Europei”. În anul 2007, Ministerul Mediului a comandat un studiu ce a fost realizat de ICAS (Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice) care confirma, de asemenea, existenţa PFI.

Carl Schmitt And Leo Strauss: Victims Of The Political Concept

Sursa informationala: The Brussels Journal

Text+info+autor: Michael Presley

In keeping with our previous discussions of contemporary European New Right authors, one name often discussed as an ENR influence, the German political theorist Carl Schmitt, can be highlighted. Carl Schmitt (1888-1985) is mostly remembered for his understanding of a political theory grounded in the distinction between a nation and its common enemy, and abstractly, as the perennial friend-enemy dichotomy. For Schmitt, the political (in his sense) was fundamental, and in fact subsumed all other social-cultural manifestations. We encounter his mature thinking principally within the pages of The Concept of the Political (with The Age of Neutralizations and Depoliticizations), and it is probably safe to say that it is both the work most often read as an introduction to his thinking, and the one most often cited in general commentary. The Concept of the Political is a rather brief work, about 80 pages, originally published in 1927, followed in 1932 by an amended second edition, and, in 1933, a third revision. The current American edition from University of Chicago Press includes Leo Strauss’ Notes on the Concept of the Political, written in 1932.

When approaching Carl Schmitt it is almost expected that a writer qualify whatever follows. In a recent (2011) edition of Schmitt’s Political Romanticism, Graham McAleer wants to know, “Who was Carl Schmitt?” In response we find it possible to choose one, or perhaps all: an arch-revolutionary, a Catholic conservative, a fascist, or simply an opportunist. 1 As to be expected, Schmitt’s case is remarkable for the animosity afforded not only him, personally, but at least as much an animosity directed toward his stated conception of the political, a grounding counter to our time’s prevailing liberalism (liberalism taken in a 17^th century philosophical and later Enlightenment derived sense, and also a more modern social-totalitarian sense). The former animosity is, of course, most attributable to Schmitt’s clerking for the National Socialists, the extent of which has been openly, if not always honestly, debated. However, as with another contemporary German thinker, Martin Heidegger, this association alone will serve in many minds to forever sully both his name and his scholarship, and make whatever he wrote unworthy of serious review. This would be unfortunate because whatever else he may have been, un-serious was not an attributable characteristic.

The present overview does not turn one way or the other on Carl Schmitt’s questionable day-job, and by analogy one might, perhaps, think it unfortunate that he was not a supporter of ally Stalin, or simply a hack apologist for a brutal regime, such as Edgar Snow. In that case no one would ever have much minded, since we all understand that either Russian Soviet, or Chinese Communism, started with good intentions, but somehow became misguided, and along the way maybe simply misunderstood as their principals moved toward the starvation and murder of millions of innocents. Such associations, however, hold out at least the possibility of forgiveness—in our liberal world it can’t be otherwise. So much the worse for Schmitt, as we face the self-evident social fact that National Socialism was, and will always be, the greatest political evil. And those associated with its particular kind of evil can never be reclaimed, or rehabilitated, we are not inclined to think. At the same time we must conclude this historical episode by pointing out that after a year in prison, and after interrogations, etc., the Allied Nuremberg tribunals could find nothing particularly egregious to hang on Schmitt (or for him to hang on), and he was subsequently released under his own recognizance. 2 Nihil obstat.

Heinrich Meier serves as Professor of Philosophy at the Ludwig-Maximilians-Universität, Munich, Germany, and also as Distinguished Visiting Professor at the Committee on Social Thought, University of Chicago. His Carl Schmitt and Leo Strauss, The Hidden Dialog (University of Chicago Press, revised paper edition, 1996) was originally published in German, but has since been translated into English, along with other major languages, including Chinese. His study highlights the intellectual tragedy of the political, where friend and enemy are really more alike than not, but who are nevertheless forced by the very political conceptions that they attempt to uncover, into abandoning whatever common ground they once had.

Meier shows how Schmitt’s greatest intellectual “collaborator,” the German Jewish political thinker, Leo Strauss, influenced his thinking in ways that allowed his views to mature apart from any concrete personal interaction—a collaboration not localized, but one separated by distance engendered by political enmity. Professor Meier demonstrates how Schmitt understood and embraced his intellectual colleague’s critique, in spite of Schmitt’s participation in events, and Strauss’ removal from them. In fine, the two nevertheless engaged in an “esoteric” or, as Meier puts it, a hidden dialog.

This ostensibly unlikely pairing (ostensible only if one forgets what each was attempting to explicate—that is, the nature of the political) manifests outwardly in other peculiar similarities. Like Schmitt, Leo Strauss himself brought on an almost uncontrolled, passionate vehemence among many observers, both from the political left and right. Strauss is often viewed as the “father” of American neoconservatism, and is typically held by certain anti-neocons in almost an Aristophanean-Socratic fashion: in other words, as a corrupter of the young and impressionable, and the destroyer of tradition. Among the left he exists as the Siva of modern liberalism. One notable example among many that we may cite is the extreme effect Strauss had on libertarian economist (and sometimes “philosopher of freedom”) Murray Rothbard, who, in a more charitable moment, called Strauss’ methodology “incredibly absurd.” 3 Rothbard’s judgment, of course, turned in part on Strauss’ explication of “esoteric writing,” an idea made (in)famous in Persecution and the Art of Writing. Here, the chief idea is that due to external cultural (political, social, religious) exigencies, authors attempting to confront heretical (and hence dangerous) questions must write carefully, and must often disguise their real intentions in order to avoid trouble. But is this really such an odd supposition?

Heinrich Meier demonstrates how Carl Schmitt, due to his own exigencies, was unable to exoterically collaborate with Leo Strauss, but at the same time used Strauss’ criticisms to modify and refine his own thinking. Meier undertakes a textual analysis of the Concept’s three revisions, and shows how, esoterically, the revisions fit nicely with Strauss’ Notes. Background is established by three letters Strauss wrote to Schmitt. In a letter dated March 1932, Strauss offers his “most heartfelt thanks” for the former’s support. In September 1932 Strauss discusses specific problems he found within Schmitt’s essay, while in July of 1933 Strauss wrote to Schmitt inquiring whether the latter would offer an introduction allowing Strauss to participate in a critical edition of the works of Thomas Hobbes. All letters were unanswered, yet Schmitt kept them throughout his life.

In other correspondence (italics in original), a friend to Strauss wrote,

“Whether C. Schm. can answer at all is the question! I regard his present position as absolutely impossible. I do not know if you have the picture. Regarding that, too, I will write in my next letter, which I will not send via Germany.”

Later, the friend writes,

“Regarding C.S., it can be said that he is joining the crowd in an inexcusable way. In the official position he holds, no doubt he cannot very well answer…And I would certainly not write to him again.”

For his own part, Strauss (May, 1935) wrote that Schmitt, “meanwhile had become a National Socialist,” and could “adduce the mitigating circumstances that after all he could not possibly allow himself to acknowledge his dependence on a Jew.”

Nevertheless, there can be no mistake about the relationship. Professor Meier writes of communication from Schmitt’s friend, jurist Gunther Krauss. Krauss, in 1932-33, worked with Schmitt,

“on a dissertation on the Protestant ecclesiastical lawyer Rudoph Sohm; later, Krauss was Schmitt’s assistant at the University of Berlin. In 1988 he informed me that Schmitt, referring to the Notes, had commented: You’ve got to read that. He saw through me and X-rayed me as nobody else has.”

It is from this setting, then, that Dr. Meier discusses in detail how Schmitt acknowledged, if not his dependence, at least his intellectual debt to the political enemy, the Jew, Leo Strauss.

Notes

1. Political Romanticism, Transaction Publishers, 2011, ix.

2. A brief introduction to Schmitt at Nuremberg can be found here: http://www.telospress.com/main/index.php?article_id=191&main_page=news_article and http://www.theoria.ca/theoria/archives/2005/12/carl-schmitt-at-nuremberg.html

3. Murray N. Rothbard vs. The Philosophers: Unpublished Writings on Hayek, Mises, Strauss, and Polanyi, Ludwig von Mises Institute, p. 96. Rothbard’s critique is hardly scholarly, but more a polemic. At the same time, one may reasonably question Rothbard’s own philosophical acumen. For a brief insight into Rothbard as philosopher one may investigate the blog of a real philosopher: http://edwardfeser.blogspot.com/2009/08/rothbard-as-philosopher.html. The point is not to debate the issue of Rothbard, but only to offer an example of the kind of effect that the topic of Leo Strauss sometimes engenders.

Memoria istoriei: 20 iulie 1944

Autor+Text+Idee: Daniel Gheorghe

In contextul decredibilizării statului de drept și a democrației de la Weimar, ascensiunea totalitarismului arianisto-corporatist întruchipat de nazism este doar o rezultantă a fundalului tot mai apăsător al Germaniei înfrânte în al doilea război mondial și confruntată cu haosul general socio-economic și politico-identitar.

Imperiul fără împărat, îndatorat și redus militar, era un câmp de dezbatere al celor mai aprige și mai extreme teorii social politice, teorii care vor genera prin impactul lor însăși destinul unei mari părți din Europa în sec. XX.

În acest mediu, teoriile pangermaniste și naționaliste se dezvoltă rapid și se multiplică cu o viteză ce amintește de industrialismul societatii germane. Germania, care după 1933 va intra în cel mai crunt derapaj al istoriei sale, produce o serie de fenomene extreme, totalitarismul determinist rasial și axat pe inginerie sociala a lui Hitler este o formă de contact între ideologiile colectiviste ale stângii și curentele militarist-revanșarde care răsar după căderea Kaiserului la sfârșitul lui 1918.În același timp, ascensiunea Partidului National-Socialist al Muncitorilor din Germania NSDAP este inițial salutată și de o serie de elemente ale vechii lumii germane, burghezi, militari, nobili, numeroși conservatori care credeau că excentricul și marginalul caporal austriac, alături de echipa sa de propagandiști, paramilitari, autodidacți și ocultiști poate provoca o nouă reașezare a demnității națiunii germane.

Unul dintre oamenii de bună credință care credeau într-o restaurație a puterii germane a fost tânărul ofițer Claus Schenk Graf von Stauffenberg, un om al ,,vechii Germanii,, provenit dintr-o veche familie nobilă bavareză, deci din acel mediu social care punea preț pe onoarea militară și care simțea golul lăsat de dispariția Kaiserului din peisajul statal german.

Foto: History Lovin Blog

Născut în 1907, von Stauffenberg se formase în lumea tulbure a Germaniei confundate cu pierderea războiului mondial și apoi cu acele mari mișcări de masse care au dus în final la propulsarea unui specimen bizar, exponent al acelui ,,om-massă,, de care vorbea Ortega y Gasset, mai precis Adolf Hitler, personaj de altfel mediocru, dar care avea capacitatea de a magnetiza massele și de a-și țintui interlocutorii prin stilul său total absurd de a comunica și lucra. Catolic convins, von Stauffenberg era educat în cea mai onesta formula a conservatorismului european, conservatorism care dezavuează adânc atât separațiile pe bază pe clasă specifice marxismului și contemporane prin comunismul sovietic, dar și aceea segregare rasială care depășea cu mult elementele de idealism hegelian prezente și ele în acea ideologie nazistă care parcă îmbrățișa mai tot ceea ce Europa cunoscuse în materie de utopii de la Fichte și Hegel la Gobineau și Lapouge.

Germania avea să intre sub o adevărată ,,invazie,,a barbariei, sub presiunea și represiunea unui stat polițienesc și sub dictatura unui lider de felul lui Hitler. Nazismul, asemeni comunismului, tinde să devină o religie seculară și manifestările de prosternare asemănătoare Romei păgâne ale păgânismului arian nu vor avea decât să întregească acest tablou sinistru.

Pentru un catolic conservator precum Stauffenberg situația devine la fel de grea precum pentru un evreu, pentru liberal protestant din nord Germanien ori pentru marxist liber-cugetător, catolicismul german avea să fie unul din principalele elemente de opoziției de dreapta la nazism, din această perioadă datând și reflexele sale de apropiere față de social-democrație, reflexe care se mai păstrează chiar și astăzi pe alocuri.

Fie stânga, fie dreapta, fie comunități de altă naționalitate, cu toții erau puși în malaxorul acestei societăți totalitare. În rândurile armatei, principala structură depozitară a simbolismului mitic german, starea de anxietate la pătrunderea elementelor de control ideologic nazist crește. Un caz important de menționat este cel al generalului Ludwig Beck, unul din principalii conspiratori al viitorului plan „Walkiria”, general sub a cărui conducere a statului major german se reia Rheinlandul de sub administratia militara franceza și se trece la un program intens de militarizare și investiții, dar care va fi demis de Hitler în 1938 deoarece se opunea ideologizării național-socialiste a Wehrmachtului. El a fost susținut de un alt nume ilustru, Erich von Manstein.

Tânărul ofițer von Stauffenberg, participă la campania din 1942 din Africa alături de generalul Erwin Rommel, unde este rănit grav. Deja după bătălia de la Stalingrad, lucidul și patriotul colonel bavarez realizează ca soarta războiului este ireversibil defavorabilă Germaniei. În 1943, von Stauffenberg devine deja un membru al grupului elitist care dorea înlăturarea lui Hitler de la putere, alături de nume mari ale armatei germane precum Ludwig Beck, Hening von Trestckow, Hans Oster, Friedrich Olbricht și mulți ofiteri.

Cercul generalilor cu atitudine pronazistă nu era unul foarte larg, și pentru omul de concentrare a energiilor planului, care a fost von Stauffenberg obiectvul principal era cooptarea marilor generali ai armatei germane. Dar după cum avea să spună și unul dintre generalii cu vădită pornire antinazistă, Erich von Manstein ,,feldmareșalii prusaci nu se revoltă niciodată! ,,disciplina veche a junkerilor vechiului Imperiu era mai presus de păreri personale ori chiar de principii de viață. Dar în locul lui Wilhelm de Hohenzollern se găsea un personaj ce ține de sfera patologicului, Adolf Hitler.

Era drama unui Imperiu care avea blazon și armată seniorială dar care era lipsit de un simbol care să unească cu adevărat energiile creatoare în jurul său. Provenit din înalta aristocrație prusacă, von Manstein era greu de urnit din decizia lui de mai tânărul von Stauffenberg ,lipsit de experiențele acelui ,,la belle epoque,, al marii Germanii dar foarte conștient de valențele acestui ev revoluționar, gregar și măcinat de mania ,,futurismului,, care se naște după 1918. Von Manstein se spune că era singurul general care avea curajul să-l contrazică pe Hitler, dar Claus von Stauffenberg avea să dezamăgit că indiferent ce a replicat von Manstein, ,,el nu a răspuns ca un feldmareșal,,. Datoria primordială era cea față de destinul național iar abia apoi cea față de conducătorul statului, în persoana Fuhrer-ului. O educație formată pe calapodul unei prestigioase monarhii nu se putea plia pe grosolănia unui regim totalitar. Von Manstein era însă un personaj distins, el a contribuit major la construcția viitoare armate a RFG-ului începând cu anii 50. Ca o paranteză, profesorul Dinu C. Giurescu povestea în urmă cu ceva timp cum el aflat în vacanța de vară parcă a lui 1942, la Predeal, a zărit de la fereastră un ,,cumsecade bunicuț german, roșcovan și corpolent,, care îi făcea cu mâna, avea să afle că era chiar generalul Erich von Manstein aflat în vizită la Ion Antonescu.

Claus von Stauffenberg va lua legătura și cu fostul său comandant direct, Rommel, de altfel deloc un simpatizant al naziștilor, care a ezitat să se implice activ în complot, păstrând speranța că va reuși să-l convingă pe Hitler într-o discuție personală, să nu mai treacă peste părerile și problemele generalilor săi în chestiunile ce necesitau un aport de inițiativă strategică. Totodată cu ajutorul șefului de stat major al lui Rommel, Spiedel, se pornește o campanie de atragere a armatelor de pe frontul francez în complotul ,,Walkiria,,. Ludwig Beck, cel care în planurile conspiratorilor ,avea după reușita complotului să ocupe funcția de președinte in exercitiu, pentru cancelar fiind propus Carl Goerdeler, un economist prusac cu vederi monarhist conservatoare, avea să cadă de acord alături de von Manstein că deja de la Stalingrad războiul este pierdut și că Hitler este responsabil pentru multe din pierderile armatei germane.

Tot pe frontul de vest au loc eforturi de atragere a unui alt simpatizant tacit al complotului, fostul profesor de scoala militară a lui von Stauffenberg, generalul Gunther von Kluge .

La data de 20 iulie 1944, Claus von Stauffenberg trece la aplicarea planului care se dorea a fi primul pas spre înlăturarea regimului nazist din Germania și Europa. Hitler avea 2 generali pe care își baza impunerea ideilor, mizând pe supunerea și slăbiciunea morală a acestora, șeful statului major german, Wilhelm Keitel, în fond o curea de transmisie între Fuhrer și OKW și Alfred Jodl. Mizând că îl va însoți pe Keitel la bârlogul său din ,,Vizuina Lupului,, în Prusia Orientală, lângă Rastenburg, plasează valiza cu bomba destinată lui Hitler. Însă, ședința tactică nu mai are loc în buncărul subteran unde o explozie i-ar fi ucis pe toți cei prezenți la fața locului,ci în adăpostul de la suprafață ,într-o baracă. Acest fapt, pe care generalul Wilhelm Canaris, comandantul serviciului secret al armatei și unul din înalții demnitari germani care deja din 1943 luaseră contact cu anglo-americanii în vederea unui armistițiu, conștient de colapsul Reich-ului, îl pune pe seama unui inexplivabil noroc duce la rănirea mai multora dintre cei prezenți între care și rănirea ușoară a lui Hitler, dar și la uciderea a 3 generali prezenți de față. Astfel ,prin acest joc al hazardului, Adolf Hitler reușește să scape și chiar mai mult de atât, cu ajutorul servilului Keitel și a structurilor SS izbutește în timp util să contramandeze ordinele pe care deja le dăduse von Stauffenberg către trupele germane de pe front. Soarta conspiratorilor era pecetluită iar furia lui Hitler se va revărsa spre armată, care va fi depitată de cei mai buni generali ai săi și supusă de acum înainte unui draconic control al SS-ului și SD-ului asupra efectivelor sale, control similar celui exercitat în URSS de comisarii politici și de oamenii NKVD asupra trupelor sovietice.

Printr-un joc al destinului, operațiunea condusă de devotatul  von Stauffenberg și supervizată de înțeleptul Beck, eșuasese ,făcând tot mai ingrată soarta Germaniei și a Europei prinse sub ghilotina războiului mondial.

Rommel și von Kluge se sinucideau în condiții suspecte, von Manstein era retras de pe front iar Canaris avea să fie închis în lagăr până la execuția sa în aprilie 1945 la câteva zile înainte sosirea aliaților.

Ludwig Beck este forțat să se sinucidă iar grupul care a organizat operațiunea ,,Walkiria,, avea să fie condamnat la moarte și executat. La 21 iulie 1944, omul care a reprezentat strigătul de libertate al Germaniei, Claus Schenk Graf von Stauffenberg, avea să fie spânzurat, devenind simbolul demnității înăbușite a unei Germanii cotropite de nazism.

Prin măsura sacrificiului său, prin incalcarea juramintului de ofiter prusac, prin spiritul său adânc creștin și prin asumarea luptei cu răul, von Stauffenberg este un simbol al acelei Europe clasice atât de îndepărtate de zilele noastre!

Poate că istoria celui de-al doilea război mondial ar fi fost alta și poate că și soarta postbelică ar fi fost una mai puțin marcată de bolșevism, sigur nu putem știi cum ar fi arătat o Europă cu o Germanie dezmeticită în ceasul al doisprezecelea și un sfert dintr-un somn al rațiunii de mai bine de 11 ani !

Claus von Stauffenberg va rămâne modelul eroului de „viță veche” ,erou care se sacrifică în numele binelui comun și al idealurilor care unesc și nu dezbină. Conservatorismul german a știut, dând naștere unor astfel de personalități ,să păstreze aceea sămânță de onoare, onoare care întotdeauna nu face decât să ridice omul pe aceea octavă superioară a trăirilor sale.

Libertatea este o urmare a statutului de cetățean și a răspunderilor ce decurg de aici, iar eu cred că mesajul acțiunii lui von Stauffenberg este  tocmai acesta, răspunderea morală a omului pentru libertatea sa, libertate care nu trebuie să accepte plecarea capului în fața niciunei forme de tiranie.

Parteneriatul institutional stat-Casa Regala

Reintroducerea Casei Regale în circuitul instituțional românesc a fost subiectul unei dezbateri ce a avut loc la Cafeneaua Liberală, în prezența președintelui PC, Daniel Constantin ,initiatorul unui proiect de lege care dorește a da un cadru de manifestare publica institutionalizata Casei Regale a României prin infiintarea functiei de ,,Înalt Reprezentant,,.

Video: „Discutii pe marginea proiectului de lege care priveste relatia dintre stat si Casa Regala de Romania. Clubul Bloggerilor Liberali si Asociatia „Regele este Patria” la Cafeneaua Liberala. Intalnire cu Daniel Constantin, Partidul Conservator.”

Ideea parteneriatului stat-Casa Regală nu este una tocmai nouă ori inedită în contextul politicii europene, ci este doar un mic gest de respect pentru Regalitatea româneasca , Regalitate care prin institutionalizare își poate aduce contribuția sa la eforturile naționale care deseori depășesc ușor capacitatea de răspuns a administrațiilor guvernamentale și prezidențiale. Ideea parteneriatului stat-Casa Regală ,printr-o lege adoptată de Parlament ,lege care să asigure cadrul juridic ,autonomia de funcționare și transparența finanțării proiectului este un mare câștig pentru România ,țară care suferă deosebit de mult la capitolul reprezentativității internaționale ,a diplomației neoficiale și a imaginii de care ,,beneficiaza ,, România astăzi, percepută pe nedrept ca o țară marginală a Europei. Inserarea dinspre mediul politic,dincolo de diferențele doctrinare, de interese de moment și de apartenență la vreun partid ori altul ,a Regalității în sistemul instituțional este o măsură reparatorie și care deschide ușa unei viziuni de dezvoltare națională în care respectul pentru tradiție, respectul pentru valoare și conștiința istoriei de neam să-și găsească locul meritat.

Regele Mihai I s-a implicat in perioda de pre-aderare in structurile euro-atlantice alături de Casa Regală în numeroase acțiuni diplomatice și de susținere a intereselor României în țară și mai ales în străinătate și cred că un astfel de parteneriat este doar un pas pe un drum pe care România trebuie să-l parcurgă până la revenirea ei în matca firească a destinului național.

Regalitatea nu poate fi așezată, în contextul instituționalizării în subordinea guvernului ori a președenției, ea trebuie să fie parte a unui acord special, precum este cel dintre stat și instituția divin-umană a Bisericii.

Regalitatea este una din instituțiile fundamentale ale națiunii românești și ea poate colabora, dar rămâne o entitate independentă capabilă să lucreze deschis, ferm și hotărât cu statul român într-un cadru constituțional dar și cutumiar-istoric asumat ca atare.

Parlamentul, ca instituție a reprezentativității naționale, în virtutea rolul său suveran și legislativ, este acea putere a statului prin care relația cu Casa Regală, poate fi gestionată la nivel de formă juridico-administrativă. Dar cum Casa Regală este mai presus de politic, locul ei este între acele forme perene care dau consistență ideei de civilizație românească !

În speranța că alianța PSD-PNL-PC dorește să pornească un proiect național pe termen lung, cred că parteneriatul cu Casa Regală, dublat de unul cu Biserica, sunt elemente fundamentale ale durabilității oricărui proiect politic.

Indiferent de apartenența politică, indiferent de putere ori opoziție trebuie să fim cu toții de acord asupra faptului că monarhia simbolizează deopotrivă suveranitatea și integritatea națională cât și prestigiul statal.

Deasemenea în cadrul aceleiași dezbateri s-au luat în calcul și inițierea unei largi dezbateri naționale cu caracter academic și public în care să se evalueze rolul și importanța monarhiei în cadrul istoriei românești dar și în prezent ,cât și posibilitatea depunerii unor proiecte legislative cu un larg impactul în sectorul simbolismului identitar și național precum ar fi repunerea coroanei pe stema României ori declararea zilei de 10 Mai ca și sărbătoare legală.

Un astfel de parteneriat consolidat ar putea să ne arate tuturor cât de importantă și utilă este o Casa Regală în viața unei societăți moderne și în contextul așteptărilor de onorabilitate ale unei națiuni cu valențe de mare cultură însă cu greutăți în generarea unei solidarități politice ori sociale pe teme de destin și identitate națională.

În rest poate că o bătaie cu flori la Șosea de 10 Mai ne-ar mai putea retrezi instinctul demnității naționale!

Autor: Daniel Gheorghe

Adnota: In 1996 executivul social-liberal ungar condus de premierul Gyula Horn la desemnat pe nepotul ultimului Imparat al Austriei, Georg von Habsburg drept „Inaltul Reprezentant al Ungariei pentru Integrarea Europeana”. Astfel Casa de Habsburg detinea trei pozitii oficiale: doi europarlamentari membri in fractiunea PPE si un inalt oficial al guvernului ungar. Sursa informationala: The Indepedent

–

Citeste la Dreapta!

Citeste AliantaDreptei!

Memoria istoriei: Rapa Robilor, Aiud

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora.
Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.

Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii

Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu.

„Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: Să nu ne răzbunaţi!.”

–

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate.

    Textul comunicatului de presă  al CICCR mai jos.

– COMUNICAT DE PRESĂ –

 

 

În urma unor cercetări de teren efectuate în municipiul Aiud, jud. Alba, am reuşit să identificăm cu aproximaţie suprafaţa de teren pe care au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici care au decedat în Penitenciarul Aiud în perioada prigoanei comuniste. Terenul respectiv se află în partea de sud-est a localităţii, în dreptul străzii Ostaşilor, cu acces dinspre staţia CFR. Conform documentelor existente, din punct de vedere juridic terenul figurează ca domeniu privat aflat în proprietatea Primăriei Aiud. În anul 2009, Primăria a cedat terenul în folosinţă gratuită pentru o perioadă de 49 de ani către Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, un mic şi restrâns aşezământ monahal situat în zona respectivă, care deserveşte şi Monumentul Calvarul Aiudului, închinat memoriei foştilor deţinuţi politici morţi în temniţele comuniste. După preluarea în folosinţă a respectivului teren, Biserica Ortodoxă a iniţiat la faţa locului o investiţie imobiliară, care prevede edificarea, în anii care urmează, a unei biserici şi a unui aşezământ monahal. Lucrările întreprinse până în prezent au vizat doar pregătirea locului unde vor fi ridicate edificiile menţionate, însă această intervenţie, care a necesitat excavarea şi evacuarea unor cantităţi mari de pământ, a afectat parţial şi o parte din suprafaţa fostului cimitir al deţinuţilor.

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora. Datorită lucrărilor efectuate în zonă, investigaţiile se vor desfăşura doar într-un anumit sector din fosta parcelă de teren rezervată în trecut pentru cimitirul penitenciarului, pe o suprafaţă ce nu a fost afectată de lucrările menţionate. Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.

Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Sursa informationala: CICCR

* * *

Penitenciarul Aiud, alături de Sighet, Gherla sau Râmnicu Sarat, a fost un loc de exterminare pentru diferite categorii de deţinuţi din gulagul românesc. Aiudul a rămas în istoria comunismului drept cel mai important şi mai dur loc de detenţie, unde au existat deţinuţi politici până la sfârşitul anilor ’80.

După 23 august 1944, la Aiud au fost încarceraţi atât deţinuţi politici cât şi deţinuţi de drept comun. Deţinuţii politici de la Aiud proveneau din rândul membrilor partidelor politice, legionarilor, aşa-zişilor criminali de război, armatei, poliţiştilor, jandarmilor, Siguranţei, SSI-ului sau clericilor.

Din 1948, mai ales după ce a intervenit militarizarea sistemului penitenciar şi trecerea acestuia în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, la Aiud au fost aduşi deţinuţii politici acuzaţi de delicte politice grave, cei consideraţi criminali de război şi intelectuali (avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, militari, ziarişti, bancheri, chiaburi, industriaşi şi patroni).

Pentru perioada 1945-1948 numărul deţinuţilor politici din închisoarea Aiud a cunoscut importante variaţii. La începutul intervalului aici se aflau închise 163 de persoane, iar în 1948 efectivul a crescut la 2158 de suflete. În anii următori, numărul deţinuţilor a crescut continuu ca urmare a valurilor succesive de arestări şi condamnări din toate păturile sociale. Conform statisticilor oficiale, în anul 1949 penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, iar după acest an şi până în 1964 populaţia concentraţionară din puşcărie nu a depăşit 3200 de deţinuţi politici. După o statistică a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14193.

Conform actelor nominale de deces aflate la Primăria Aiud, în perioada 1945-1947 nu mai puţin de 149 de persoane au decedat în puşcăria Aiudului, jumătate din aceştia fiind acuzaţi de delicte politice. În intervalul 1948-1964 aici au decedat 437 de persoane, însă după unele estimări neoficiale, cifra deceselor ar fi de circa 700.

Începând cu anul 1948 deţinuţii politici au fost izolaţi de cei de drept comun, regimul de detenţie pentru prima categorie modificându-se în mod radical, politica instituită în acest domeniu fiind aceea de exterminare lentă. Documentele care fac referire la decesele din penitenciarul Aiud pentru perioada 1950-1964 menţionează următoarele cauze: tuberculoză, pneumonie, congestie pulmonară, caşexie, cancer (intestinal, duodenal, pulmonar, prostatic), ocluzie intestinală, septicemie, paralizie cardiacă, insuficienţă hepatică, cardiacă, renală, distrofie, hemoragie cerebrală, meningită, ciroză. Evident, aceste afecţiuni au fost cauzate de relele tratamente la care au fost supuşi deţinuţii: torturile fizice şi psihice aplicate, înfometarea accentuată, frigul excesiv precum şi asistenţa medicală insuficientă sau absentă. Vinovaţi de această situaţie au fost toţi cei care s-au aflat atunci în slujba regimului comunist în structurile de conducere ale statului, dar şi cei care au ocupat diferite posturi şi funcţii în structurile operative şi administrative ale unităţii penitenciare din Aiud (ofiţeri şi subofiţeri, politruci, cadre de Securitate), mulţi dintre aceştia fiind încă în viaţă.

La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu. La Aiud a fost încarcerat şi fostul viceprim-ministru şi ministru de Finanțe comunist, Vasile Luca, unde a şi decedat în anul 1963.

După preluarea întregii puteri în stat de către comunişti, începând cu anul 1948 şi până în 1964 când a fost dat decretul pentru amnistia pedepselor celor cu condamnări politice, penitenciarul Aiud a avut următorii directori şi comandanţi: maior Alexandru Farcaş (1948-1950), căpitan Nicolae Dorobanţu (1950-1953), colonel Ştefan Koller (1953-1958) şi colonel Gheorghe Crăciun (1958-1964).

Sursa informationala: Cosmin Budea

Memoria istoriei: Constitutia Romaniei – 1923

TITLUL I. – Despre Teritoriul României.

Art. 1. – Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.

Art. 2. – Teritoriul României este nealineabil.

Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decît în virtutea unei legi.

Art. 3. – Teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţie de origine străină.

…

Art. 4. – Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune.

Numărul, întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă.

TITLUL II. – Despre Drepturile Românilor.

Art. 5. – Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.

Art. 6. – Constituţia de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice determină care sunt, deosebit de calitatea de Român, condiţiile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.

Legi speciale, votate, cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe.

Art. 7. – Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni; de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi a le execita.

Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu Românul pentru exercitarea drepturilor politice.

Naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul de Miniştri; în urma constatării unei comisii; compusă din: primul-preşedinte şi preşedinţii Curţii de Apel din Capitala Ţării, că solicitantul îndeplineşte condiţiile legale. O lege specială va determina condiţiile şi procedura prin care străinii dobândesc naturalizarea.

Naturalizarea nu are efect retroactiv. Soţia şi copiii minori profită, în condiţiile prevăzute de lege, de naturalizarea soţului sau tatălui.

Art. 8. – Nu se admite în Stat nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.

Numai ei sunt admisibili în funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare. Legi speciale vor determina Statutul funcţionarilor publici.

Străinii nu pot fi admişi în funcţiile publice decât în cazuri excepţionale şi anume statornicite de legi.

Art. 9. – Toţi străinii aflaţi pe pământul României se bucură de protecţia dată de legi persoanelor şi averilor în general.

Art. 10. – Toate privilegiile de orice natură, scutirile, monopolurile de clasă sunt oprite pentru totdeauna în Statul Român. Titulurile de nobleţe sunt şi rămân neadmise în Statul Român.

Decoraţiile străine se vor purta de români numai cu autorizarea Regelui.

Art. 11. – Libertatea individuală este garantată.

Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziṭionat, decât în cazurile şi după formele prevăzute de legi.

Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat care trebue să-i fie comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu în 24 ore după deţinere sau arestare.

În caz de vină vădită, deţinerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite în 24 ore şi i se va comunica conform aliniatului precedent.

Art. 12. – Nimeni nu poate fi sustras în contra voinţei sale de la judecătorii ce-i dă legea.

Art. 13. – Domiciliul este inviolabil.

Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decât de autorităţile competente, în cazurile anume prevăzute de lege şi potrivit formelor de ea prescrise.

Art. 14. – Nici o pedeapsă nu poate fi înfiinţată, nici aplicată decât în puterea unei legi.

Art. 15. – Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.

Art. 16. – Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa în afară de cazurile prevăzute în codul penal militar în timp de răsboi.

Art. 17. – Proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra Statului sunt garantate.

Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obştesc, de subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, sub obligaţiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeţei, clădirilor şi lucrărilor existente. În lipsă de învoială, despăgubirea se va fixa de justiţie.

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie.

O lege specială va determina cazurile de utilitate publică, procedura şi modul exproprierii.

În afară de expropriere pentru căile de comunicaţie, salubritate publică, apărarea ţării şi lucrări de interes militar, cultural şi acelea impuse de interesele generale directe ale Statului şi administraţiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publică vor trebui să fie stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi.

Legile existente privitoare la alinierea şi lărgirea stradelor de prin comune precum şi la malurile apelor ce curg prin sau pe lângă ele rămân în vigoare în tot cuprinsul Regatului.

Art. 18. – Numai Românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi cu orice titlu şi deţine imobile rurale în România. Străinii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile.

Art. 19. – Zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului.

Se exceptează masele de roci comune, carierele de materiale de construcţie şi depozitele de turbă, fără prejudiciul drepturilor dobândite de Stat pe baza legilor anterioare.

O lege specială a minelor va determina normele şi condiţiile de punere în valoare a acestor bunuri, va fixa redevenţa proprietarului suprafeţei şi va arăta tot deodată putinţa şi măsura în care aceştia vor participa la exploatarea acestor bogăţii. Se va ţine seama de drepturile câştigate, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului şi după distincţiile ce se vor face în legea specială.

Concesiunile miniere de exploatare, instituite sau date, conform legilor azi în vigoare, se vor respecta pe durata pentru care s-a acordat, iar exploatările miniere existente făcute de proprietari numai cât timp le vor exploata. Nu se vor putea face concesiuni perpetue.

Toate concesiunile şi exploatările prevazute în aliniatul precedent vor trebui însa sa se conformeze regulelor ce se vor stabili prin lege, care va prevedea şi maximum de durată al acelor concesiuni şi exploatări şi care nu va trece de cincizeci de ani dela promulgarea acestei Constituţii.

Art. 20. – Căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile sunt de domeniul public.

Sunt bunuri publice apele ce pot produce forţa motrică şi acele ce pot fi folosite în interes obştesc.

Drepturile câştigate se vor respecta sau se vor răscumpăra prin expropriere pentru caz de utilitate publică, dupa o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Legi speciale vor determina limita în care toate drepturile de mai sus vor putea fi lăsate în folosinţa proprietarilor, modalităţile exploatării, precum şi despăgubirile cuvenite pentru utilizarea suprafeţei şi pentru instalaţiile în fiinţă.

Art. 21 . – Toti factorii producṭiunii se bucură de o egală ocrotire.

Statul poate interveni prin legi, în raporturile dintre aceṣti factori pentru a preveni conflicte economice sau sociale.

Libertatea muncii va fi apărată.

Legea va regula asigurarea socială a muncitorilor, în caz de boală, accidente şi altele.

Art. 22. – Libertatea conştiinṭei este absolută.

Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate ṣi protecṭiune, întrucât exerciṭiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri ṣi legilor de organizare ale Statului.

Biserica creṣtină ortodoxă ṣi cea greco-catolică sunt biserici româneṣti.

Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităṭi a Românilor, este biserica dominantă în Statul Român; iar cea greco-catolică are întâietatea faṭă de celelalte culte.

Biserica ortodoxă română este ṣi rămâne neatârnată de orice chiriachie străină, păstrându-ṣi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinṭa dogmelor.

În tot regatul României, biserica creṣtină ortodoxă va avea o organizaṭie unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici ṣi mireni.

O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaṭii unitare, precum ṣi modalitatea după care Biserica îṣi va reglementa, conduce ṣi administra, prin organele sale proprii ṣi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaṭionale ṣi epitropeṣti.

Chestiunile spirituale ṣi canonice ale Bisericii ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală.

Mitropoliṭii ṣi episcopii Bisericii ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale.

Raporturile dintre diferitele culte ṣi Stat se vor stabili prin lege.

Art. 23. – Actele stării civile sunt de atribuṭia legii civile.

Întocmirea acestor acte va trebui să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă.

Art. 24. – Învăṭământul este liber în condiṭiunile stabilite prin legile speciale ṣi întru cât nu va fi contrar bunelor moravuri ṣi ordinei publice.

Învăṭământul primar este obligator. În ṣcolile Statului acest învăṭământ se va da gratuit.

Statul, judeṭele ṣi comunele vor da ajutoare ṣi înlesniri elevilor lipsiṭi de mijloace, în toate gradele învăṭământului în măsura ṣi modalităṭile prevăzute de lege.

Art. 25. – Constiṭutiunea garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniunile lor prin grai, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăṭi în cazurile determinate prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine.

Nici o lege excepṭională nu se va putea înfiinṭa în această materie.

Nici cenzura, nici altă măsură preventivă pentru apariṭiunea, vinderea sau distribuṭiunea oricărei publicaṭiuni nu se va putea înfiinṭa.

Nu este nevoe de autorizaṭiunea prealabilă a nici unei autorităṭi pentru apariṭiunea oricărei publicaṭiuni.

Nici o cauṭiune nu se va cere dela ziaristi, scriitori, editori, tipografi și litografi.

Presa nu va fi pusă nici odată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicaṭiune nu va putea fi suspendat sau suprimat. Orice publicatiune periodică de orice natură va trebui să aibă un director răspunzător. Directorul său redactorul vor trebui să se bucure de drepturile civile și politice. Numele directorului și numele redactorului vor figura vizibil și permanent în fruntea publicaţiunii.

Înainte de apariṭiunea publicaṭiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara și înscrie numele său la tribunalul de comerţ. Sancṭiunile acestor dispoziṭiuni se vor prevedea prin legi speciale.

Art. 26. – În ce privește publicaṭiunile neperiodice, răspunzător de scrierile sale este autorul, în lipsa acestuia editorul ;patronul tipogafiei răspunde când autorul și editorul nu au fost descoperiṭi.

La publicaṭiunile periodice, responsabilitatea o au : autorul, directorul sau redactorul în ordinea enumerării. Proprietarul în toate cazurile este solidar răspunzător de plata despăgubirilor civile.

Delictele de presă se judecă de juraṭi , afară de cazurile aci statornicite, cari se vor judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun :

a) Delictele ce s’ar comite impotriva Suveranilor ṭării, Principelui Moștenitor, membrilor Familiei Regale și Dinastiei, șefilor Statelor Străine și reprezentanṭilor lor ;

b) Îndemnurile directe la omor și rebeliune, în cazurile când nu au fost urmate de execuṭiune ;

c) Calomniile, injuriile, difamaṭiile aduse particularilor sau funcṭionarilor publici, oricari ar fi, atinși în viaṭa lor particulară sau în cinstea lor personală.

Arestul preventiv în materie de presă este interzis.

Art. 27. – Secretul scrisorilor, telegramelor și al convorbirilor telefonice este neviolabil.

O lege specială va stabili cazurile în cari justiṭia, în interesul instrucṭiunii penale, va putea face excepṭiune la dispoziṭiunea de faṭă.

Aceeaș lege va determina responsabilitatea agenṭilor Statului și a particularilor pentru violarea secretului scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice.

Art. 28. – Românii, fără deosebire de origina etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se aduna paşnici și fără arme, conformându-se legilor care regulează exercitarea acestui drept pentru a trata tot felul de chestiuni ; întru aceasta nu este trebuinṭă de autorizare prealabilă.

Întrunirile sub cerul liber sunt permise, afară de pieṭele și căile publice.

Întrunirile, procesiunile și manifestaṭiile pe căile și pieţele publice sunt supuse legilor poliṭieneṣti.

Art. 29. – Românii, fără deosebire de origina etnică, de limbă sau de religie, au dreptul a se asocia, conformându-se legilor care regulează exerciṭiul acestui drept.

Dreptul de liberă asociaṭiune nu implică în sine dreptul de a crea persoane juridice. Condiṭiunile în cari se acordă personalitatea juridică se vor stabili prin o lege specială.

Art. 30. – Fiecare are dreptul de a se adresa la autorităṭile publice prin petiṭiuni subscrise de către una sau mai multe persoane, neputând însă petiṭiona decât în numele subscrișilor.

Numai autorităṭile constituite au dreptul de a adresa petiṭiuni în nume colectiv.

Art. 31. – Nici o autorizare prealabilă nu este necesară pentru a se exercita urmăriri contra funcṭionarilor publici pentru faptele administraṭiunii lor de părṭile vătămate, rămânând însă neatinse regulile speciale statornicite în privinṭă miniștrilor.

Cazurile și modul urmăririi se vor regula prin anume lege.

Dispoziṭiuni speciale în codicele penal vor determină penalităṭile prepuitorilor.

Art. 32. – Nici un Român, fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui Stat străin, fără ca însuș prin aceasta să-și piardă cetăṭenia.

Extrădare refugiaṭilor politici este oprită.

TITLUL III. – Despre puterile Statului

Art. 33. – Toate puterile Statului emană dela naṭiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaṭiuni ṣi după principiile ṣi regulile aṣezate în Constituṭiunea de faṭă.

Art. 34. – Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege ṣi Reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în două Adunări :

Senatul ṣi Adunarea deputaţilor.

Orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare.

Nici o lege nu poate fi supusa sancţiunii regale decât dupa ce se va fi discutat ṣi votat liber de majoritatea ambelor Adunari.

Art. 35. – Iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative.

Totuṣ orice lege relativă la veniturile ṣi cheltuelile Statului sau la contingentul armatei trebuie să fie votată mai întâi de Adunarea deputaţilor.

Art. 36. – Interpretaţiunea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea legiuitoare.

Art. 37. – Promulgarea legilor, votate de ambele Adunari, se va face prin îngrijirea ministerului justiţiei, care va păstra unul din originalele legilor votate, iar al doilea original se păstrează de Arhivele Statului.

Ministerul justiţiei este şi pastratorul marelui Sigiliu al Statului.

In fiecare an ministerul justiţiei va publica colecţiunea legilor ṣi regulamentelor, în care legile vor fi inserate purtând numarul de ordine după data promulgării.

Art. 38. – Nici o lege, nici un regulament de administraţiune generală, judeṭeană sau comunală nu pot fi îndatoritoare decat dupa ce se publică în chipul hotărât de lege.

Art. 39. – Puterea executivă este încredinṭată Regelui, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune.

Art. 40. – Puterea judecătorească se exercită de organele ei.

Hotărârile lor se pronunṭă în virtutea legii ṣi se execută în numele Regelui.

Art. 41 . – Interesele exclusiv judeṭene sau comunale se regulează de către consiliile judeṭene sau comunale, după principiile aṣezate prin Constituţiune ṣi prin legi speciale.

CAPITOLUL I. – Despre reprezentare naţională.

Art. 42. – Membrii Adunărilor reprezintă naţiunea.

Art. 43. – Şedintele Adunărilor sunt publice.

Regulamentele lor fixează cazurile şi modul în care aceste şedinţe pot fi declarate secrete.

Art. 44. – Fiecare din Adunări verifică titlurile membrilor săi şi judecă contestaţiunile ce se ridică în această privinţă.

Nici o alegere nu poate fi invalidată decât cu două treimi din numărul membrilor prezenţi.

Art. 45. – Nimeni nu poate fi totdeodată membru al uneia şi al celeilalte Adunări;

Art. 46. – Deputaţii şi senatorii numiţi de puterea executivă într’o funcţiune salariată, pe care o primesc, pierd deplin drept mandatul lor de reprezentanţi ai naţiunii.

Această dispoziţiune nu se aplică miniştrilor şi subsecretarilor de Stat. Legea electorală determină incompatibilităţile.

Art. 47. – La începutul fiecarei legislaturi şi a fiecarei sesiuni ordinare, Adunarea deputaţilor şi Senatul aleg din sânul lor pe preşedintele, vicepreşedinţii şi membrii birourilor, potrivit regulamentelor interioare.

Art. 48. – Orice hotarire se ia cu majoritatea absoluta a voturilor, afara de cazurile cand prin Constituţiune, legi sau regulamentele Corpurilor legiuitoare se cere un numar superior de voturi. In caz de paritate a voturilor, propunerea in deliberare este respinsa. Adunarile ţin sedinte cu jumatate plus unul din numarul membrilor inscrişi in apelul nominal.

Art. 49. – Voturile se dau prin ridicare şi sedere, prin viu graiu sau prin scrutin secret. Un proect de lege nu poate fi adoptat decat dupa ce s’a votat articol cu articol.

Art. 50. – Fiecare din Adunari are dreptul de ancheta.

Art. 51 . Adunarile au dreptul de a amenda şi de a desparţi în mai multe parţi articolele şi amendamentele propuse.

Art. 52. – Fiecare membru al Adunarilor are dreptul a adresa ministrilor interpelari; la care acestia sunt obligaţi a raspunde în termenul prevazut de regulament.

Art. 53. – Oricine are dreptul a adresa petiţiuni Adunarilor prin mijlocirea biroului sau unuia din membrii sai. Fiecare din Adunari are dreptul a trimite ministrilor petiţiunile ce-i sunt adresate.

Ministrii sunt datori a da explicaţiuni asupra cuprinderii lor ori de cate ori Adunarea o cere.

Art. 54. – Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunari nu poate fi urmarit sau prigonit pentru opiniunile şi voturile emise de dansul în cursul exerciţiului mandatului sau.

Art. 55. – Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunari nu poate în timpul sesiunii, sa fie nici urmarit, nici arestat în materie de represiune, decat cu autorizarea Adunarii din care face parte, afara de cazul de flagrant delict.

Daca a fost arestat preventiv sau urmarit în timpul cand sesiunea era închisa, urmarirea sau arestarea trebuesc supuse aprobarii Adunarii din care face parte, îndata dupa deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare.

Detenţiunea sau urmarirea unui membru al uneia sau celeilalte Adunari este suspendata în timpul sesiunii; daca Adunarea o cere.

Art. 56. – Fiecare Adunare determina, prin regulamentul sau, modul dupa care ea işi exercita atribuţiunile.

Art. 57. – Fiecare din Adunari delibereaza şi ia hotariri separat, afara de cazurile anume specificate în Constituţiunea de fata.

Art. 58. Orice întrunire a unuia din Corpurile legiuitoare în fara de timpul sesiunii celuilalt este nula de drept.

Art. 59. – Fiecare din ambele Adunari are dreptul exclusiv de a execita propria sa poliţie prin presedintele ei, care singur, dupa încuviintarea Adunarii, poate da ordin gardei de serviciu.

Art. 60. – Nici o putere armata nu se poate pune la uşile sau în jurul uneia sau alteia din Adunari fara învoirea ei.

Art. 61 . – Legea electorala stabileste toate condiţiunile cerute pentru a fi alegator la Adunarea deputaţilor şi la Senat, incapacitaţile şi nedemnitaţile precum şi procedura electorala.

Art. 62. – Membrii ambelor Corpuri legiuitoare sunt aleşi pentru patru ani.

Art. 63. – Diurnele deputaţilor şi senatorilor se stabilesc prin lege.

SECTIUNEA I. – Despre Adunarea deputaţilor.

Art. 64. – Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetatenii Romani majori, prin vot universal, egal, direct obligator şi secret pe baza reprezentarii minoritaţii.

Art. 64. – Alegerea deputaţilor se face pe circumscripţii electorale. Circumscripţia electorala nu poate fi mai mare decat un judet.

Legea electorala stabileste numarul deputaţilor de ales în fiecare circumcripţie proporţional cu populaţia.

Art. 66. – Spre a fi eligibil la Adunarea deputaţilor se cere: a) A fi cetatean roman;

b) A avea exerciţiul drepturilor civile şi politice;

c) A avea varsta de douazeci şi cinci de ani impliniţi;

d) A avea domiciliul în Romania.

Legea electorala va determina incapacitaţile.

SECTIUNEA II. – Despre Senat.

Art. 67. – Senatul se comune din senatori aleşi şi senatori de drept.

Art. 68. – Toţi cetatenii Romani dela vasta de 40 ani impliniţi aleg, pe circumcripţii electorale care nu pot fi mai mari decat judetul, prin vot obligator, egal, direct şi secret, un numar de senatori.

Numarul senatorilor de ales în fiecare circumscripţie, care nu poate fi mai mare decat un judet, se stabileste de legea electorala, proporţional cu populaţia.

Art. 69. – Membrii aleşi în consiliile judetene şi membrii aleşi în consiliile comunale urbane şi rurale, întruniţi într-un singur colegiu, aleg, prin vot obligator, egal, direct şi secret, cate un senator de fiecare judet.

Art. 70. – Membrii camerelor de comert, de industrie, de munca şi de agricultura, întruniţi în colegii separate, aleg din sanul lor cate un senator de fiecare circumscripţie electorala. Aceste circumscripţii electorale speciale se fixeaza de legea electorala, numarul lor neputand fi mai mare de sase.

Art. 71 . – Fiecare universitate alege din sanul sau, prin votul profesorilor sai, cate un senator.

Art. 72. – Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea Inaltei lor situaţiuni în Stat şi Biserica:

a) Mostenitorul Tronului de la varsta de 1 8 ani impliniţi; el însa nu va avea vot deliberativ decat la varsta de 25 ani impliniţi;

b) Mitropoliţii tarii;

c) Episcopii eparhioţi ai Bisericilor ortodoxe romane şi greco-catolice, întrucat vor fi aleşi conform legilor tarii;

d) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, cate unul din fiecare confesiune, întrucat sunt aleşi sau numiţi conform legilor tarii şi reprezinta un numar de peste 200.000 credincioşi; precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;

e) Presedintele Academiei Romane.

Mandatul acestor senatori înceteaza odata cu calitatea sau demnitatea care le atribue dreptul.

Art. 73. – Devin senatori de drept :

a) Fostii Presedinţi de Consiliu, întru cat vor avea o vechime de patru ani ca Presedinţi de Consiliu titulari, şi fostii Ministri avand o vechime de cel puţin sase ani într’una sau mai multe guvernari;

b) Fostii Presedinţi ai Corpurilor Legiuitoare cari vor fi exercitat aceasta demnitate cel puţin în cursul a opt sesiuni ordinare; c) Fostii Senatori şi Deputaţi aleşi în cel puţin zece legislaturi, independent de durata lor;

d) Fostii Primi-Presedinţi ai Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cari au ocupat aceasta funcţiune sau pe aceea de presedinte la Casaţie cinci ani;

e) Generalii de rezerva şi în retragere :

1 ) Cari vor fi exercitat comanda unei armate în fata inamicului, ca titulari, cel puţin 3 luni.

2) Cari au îndeplinit funcţiunea de Sef al marelui Stat-Major, sau de inspector general de armata (comandant de armata, în timp de pace, cel puţin patru ani.

Numarul celor din categoria a doua nu va fi mai mare de patru, luaţi în ordinea vechimei, la vacante existente;

f) Fostii Presedinţi ai Adunarilor Naţionale din Chişinau, Cernauţi şi Alba Iulia, cari au declarat Unirea.

Art. 74. – Verificarea îndeplinirii condiţiunilor senatorilor de drept se face de o comisiune compusa din Presedinţii secţiunilor Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub presedinţia Primului Presedinte al acestei Inalte Curţi.

Constatarea se face din Oficiu, la cererea Presedintelui Senatului sau a acelora cari au dreptul.

Presedintele Senatului înscrie senatorii de drept pe baza încheierii Comisiunii.

Senatul poate discuta şi semnala Comisiunii, spre rectificare, erorile constatate în stabilirea drepturilor.

Art. 75. – Spre a fi eligibil la Senat se cere:

a) A fi cetatean roman;

b) A avea exerciţiul drepturilor civile şi politice;

c) A avea varsta de 40 ani impliniţi;

d) A avea domiciliul în Romania.

e) Aceste condiţiuni, afara de varsta, se cer şi senatorilor de drept.

SECTIUNEA III. – Despre Consiliul legislativ

Art. 76. – Se înfiinteaza un Consiliu legislativ, a carui menire este sa ajute în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanand fie dela puterea executiva, fie din iniţiativa parlamentara, cat şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicarea legilor.

Consultarea Consiliului legislativ e obligatorie pentru toate proiectele de legi, afara de cele cari privesc creditele bugetare ; daca însa, într’un termen fixat de lege, Consiliul legislativ nu-şi da avizul sau, Adunarile pot proceda la discutarea şi aprobarea proiectelor.

O lege speciala va determina organizarea şi modul de funcţionare a Consiliului legislativ.

CAPITOLUL II. – Despre Rege şi ministri.

SECTIUNEA I – Despre Rege.

Art. 77. – Puterile constituţionale ale Regelui sunt ereditare în linie coboritoare directa şi legitima a Majestaţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat în barbat prin ordinul de primogenitura şi cu exclusiunea perpetua a femeilor şi coboritorilor lor.

Coboritorii Majestaţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxa a Rasaritului.

Art. 78. – In lipsa de coboritori în linie barbateasca ai Majestaţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în varsta dintre fraţii sai sau coboritorilor acestora, dupa regulele statornicite în articolul predecent.

Daca nici unul din fraţii sau coboritorii lor nu s’ar mai gasi în viata sau ar declara mai dinainte ca nu primesc Tronul, atunci Regele va putea indica succesorul sau dintr’o dinastie suverana din Europa cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, data în forma prescrisa de Art. 79.

Daca nici una, nici alta nu va avea loc, Tronul ramane vacant.

Art. 79. – La caz de vacanta a Tronului, Ambele Adunari se întrunesc de îndata într’o singura Adunare, chiar fara convocare, şi cel mai tarziu pana în opt zile dela întrunirea lor, aleg un Rege dintr’o dinastie suverana din Europa occidentala.

Prezenta a trei patrimi din membrii cari compun fiecare din ambele Adunari şi majoritatea de doua treimi a membrilor prezenţi este necesara pentru a se putea procede la aceasta alegere.

La caz cand Adunarea nu se va fi facut în termenul mai sus prescris, atunci în a noua zi, la amiazi, Adunarile întrunite vor paşi la alegere oricare ar fi numarul membrilor prezenţi şi cu majoritatea absoluta a voturilor.

Daca Adunarile s’ar afla dizolvate în momentul vacantei Tronului, se va urma dupa modul prescris la articolul urmator. In timpul vacantei Tronului, Adunarile întrunite vor numi o locotenenta regala, compusa din trei persoane, care va execita puterile regale pana la suirea Regelui pe Tron.

In toate cazurile aratate mai sus, votul va fi secret.

Art. 80. – La moartea Regelui, Adunarile se întrunesc chiar fara convocare cel mai tarziu zece zile dupa declararea morţii. Daca din întamplare ele au fost dizolvate mai înainte şi convocarea lor a fost hotarita în actul de dizolvare pentru o epoca în urma celor zece zile, atunci Adunarile cele vechi se aduna pana la întrunirea acelora cari au a le înlocui.

Art. 81 . – Dela data morţii Regelui şi pana la depunerea juramantului a succesorului sau la Tron, puterile constituţionale ale Regelui sunt exercitate, în numele poporului, de ministri, întruniţi în consiliu şi sub a lor responsabilitate.

Art. 82. – Regele este major la varsta de optsprezece ani impliniţi. La suirea sa pe Tron, el va depune mai întaiu în sanul Adunarilor întrunite urmatorul juramant: „Jur a pazi Constituţiunea şi legile poporului roman, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.

Art. 83. – Regele, în viata fiind, poate numi o regenta, compusa din trei persoane, care, dupa moartea Regelui, sa execite puterile regale în timpul minoritaţii succesorului Tronului. Aceasta numire se va face cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, data în forma prescrisa la Art. 79 din Constituţiunea de fata. Regenta va exercita totdeaodata şi tutela succesorului Tronului în timpul minoritaţii lui.

Daca, la moartea Regeului, Regenta s’ar gasi numita şi succesorul Tronului ar fi minor, ambele Adunari întrunite vor numi o regenta, procedand dupa toate formele prescrise la Art. 79 din Constituţiunea de fata. Membrii Regentei nu intra în funcţiune decat dupa ce vor fi depus solemn înaintea ambelor Adunari întrunite juramantul prescris prin Art. 82 din Constituţiunea de fata.

Art. 84. – Daca Regele se afla în imposibilitatea de a domni, ministrii, dupa ce au constatat legalmente aceasta imposibilitate, convoaca îndata Adunarile.

Acestea aleg Regenta, care va forma şi tutela.

Art. 85. – Nici o modificare nu se poate face Constituţiunii în timpul Regentei.

Art. 86. – Regele nu va putea fi totdeodata şi seful unui alt Stat fara consimţamantul Adunarilor. Nici una din Adunari nu poate delibera asupra acestui obiect daca nu vor fi prezenţi cel puţin doua treimi din membrii cari lecompun, şi hotarirea nu se va putea lua dacat cu doua treimi din voturile membrilor de fata.

Art. 87. – Persoana Regelui este inviolabila. Ministrii lui sunt raspunzatori.

Nici un act al Regeului nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act.

Art. 88. – Regele numeste şi revoaca pe ministrii sai.

El sancţioneaza şi promulga legile.

El poate refuza sancţiunea sa.

El are dreptul de a ierta sau micsora pedepsele, în materii criminale, afarade ceeace se statorniceste in privinta ministrilor.

El nu poate suspenda cursul urmaririi sau al judecaţii, nici a interveni prin nici un mod în administraţia justiţiei.

El numeste sau confirma în funcţiunile publice potrivit legilor.

El nu poate crea o nuoa funcţiune fara o lege speciala.

El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fara sa poata vreodata modifica sau suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor.

El este capul puterii armate.

El confera gradele militare în conformitate cu legea.

El va conferi decoraţiunile romane conform unei legi speciale.

El are dreptul de a bate moneda conform unei anumite legi.

El încheie cu Statele straine convenţiunile necesare pentru comert, navigaţiune şi alte asemenea ; însa pentru ca aceste acte sa aiba autoritate indatoritoare, treuie mai întaiu a fi supuse Puterii legislative şi aprobate de ea.

Art. 89. – Legea fixeaza lista civila pentru durata fiecarei Domnii.

Art. 90. – La 1 5 octomvrie a fiecarui an, Adunarea deputaţilor şi Senatul se întrunesc fara convocare, daca Regele nu le-a convocat mai înainte.

Durata fiecarei sesiuni este de cinci luni.

Regele deschide sesiunea prin un Mesaj la care Adunarile fac raspunsurile lor.

Regele pronunta închiderea sesiunii.

El are dreptul de a dizolva ambele Adunari deodata sau numai una din ele.

Actul de dizolvare trebue sa conţina convocarea alegatorilor pana în doua luni de zile şi a Adunarilor pana în trei luni.

Regele poate amana Adunarile; oricum amanarea nu poate depaşi termenul de o luna, nici a fi reînoita în aceeas sesiune fara consimtamantul Adunarilor.

Art. 91 . Regele nu are alte puteri decat acele date prin Constituţiune.

CAPITOLUL III. – Despre ministri.

Art. 92. – Guvernul exercita puterea executiva în numele Regelui, în modul stabilit prin Constituţiune.

Art. 93. – Ministrii întruniţi alcatuesc Consiliul de Ministri, care este prezidat, cu TITLUL de presedinte al Consiliiului de Ministri, de acela care a fost însarcinat de Rege cu formarea guvernului.

Departamentele ministeriale şi subsecretariatele de Stat nu se pot înfiinta şi desfiinta decat prin legi.

Art. 94. – Nu poate fi ministru decat cel care este roman sau cel care a dobandit naturalizarea.

Art. 95. – Nici un membru al Familiei Regale nu poate fi Ministru.

Art. 96. – Daca Ministrii nu ar fi membri ai Adunarilor, ei pot lua parte la desbaterea legilor, fara a avea însa, şi dreptul de a vota.

La desbaterile Adunarilor prezenta cel puţin a unui ministru e necesara.

Adunarile pot exige prezenta ministrilor la deliberaţiunilor lor.

Art. 97. – In nici un caz ordinul verbal sau în scris al Regelui nu poate apara pe ministru de raspundere.

Art. 98. – Fiecare din ambele Adunari, precum şi Regele au dreptul de a cere urmarirea ministrilor şi a-i trimite înaintea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, care singura, în secţiuni unite, este în drept a-i judeca, afara de cele ce se vor statornici prin legi în ceeace priveste exerciţiul acţiunii civile a parţii vatamate şi în ceeace priveste crimele şi delictele comise de ministri afara de exerciţiul funcţiunii lor.

Punerea sub urmarire a ministrilor de catre Corpurile legiuitoare nu se poate rosti decat prin majoritate de doua trreimi a membrilor de fata.

Instrucţiunea se va face de o comisiune a înaltei Curţi de Casaţie, compusa din cinci membri traşi la sorţi în secţiuni unite.

Aceasta comisiune are şi puterea de a califica faptele şi de a decide sau nu urmarirea. Acuzarea, înaintea Inaltei Curţi de casaţie şi justiţie, se va susţine prin ministerul public.

Legea responsabilitaţii ministeriale determina cazurile de raspundere aplicabile ministrilor.

Art. 99. – Orice parte vatamata de un decret sau o dispoziţiune semnata sau contrasemnata de un ministru care violeaza un text expres al Constituţiunii sau al unei legi, poate cere Statului, în conformitate cu dreptul comun, despagubiri banesti pentru prejudiciul cauzat.

Fie în cursul judecaţii, fie dupa pronuntarea hotaririi, minitrul poate fi chemat, dupa cererea Statului, în urma votului unuia din Corpurile legiuitoare, înaintea instantelor ordinare, la raspundere civila pentru dauna pretinsa sau suferita de Stat.

Actul ilegal al ministrului nu descarca de raspundere solidara pe funcţionarul care a contrasemnat, decat în cazul cand acesta a atras atenţia Ministrului, în scris.

Art. 100. – Se vor putea înfiinta Subsecretariate de Stat.

Subsecretarii de Stat vor putea lua parte la desbaterile Corpurilor legiuitoare sub responsabilitatea ministrilor.

CAPITOLUL IV.

Art. 101 . – Nici o jurisdicţiune nu se poate înfiinta decat numai în puterea unei anume legi. Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel de numire şi sub nici un fel de cuvant în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecarii unor anume persoane.

Art. 102. – Pentru întregul Stat Roman este o singura Curte de Casaţie şi justiţie.

Art. 103. – Numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea cari sunt contrarii Constituţiunii. Judecata asupra inconstituţionalitaţii legilor se margineste numai la cazul judecat.

Curtea de Casaţie se va rosti ca şi în trecut asupra conflictelor de atribuţiuni. Dreptul de recurs în casare este de ordin constituţional.

Art. 104. – Judecatorii sunt inamovibili în condiţiunile speciale pe cari legea le va fixa.

Art. 105. – Juriul este statornicit în toate materiile criminale şi pentru delictele politice şi de presa, afara de cazurile statornicite prin Consţituţiunea de fata.

Acţiunea pentru daune-interese rezultand din fapte şi delicte de presa nu se poate intenta decat înaintea aceleiaşi jurisdicţiuni de competenta careia este delictul.

Art. 106. – Justiţia militara se organizeaza prin osebita lege.

Art. 107. – Autoritaţi speciale de orice fel cu atribuţiuni de contencios administrativ, nu se pot înfiinta.Contenciosul administrativ este în caderea puterii judecatoresti, potrivit legii speciale. Cel vatamat in drepturile sale, fie print-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune facut cu calcarea legilor şi a regulamentelor, fie prin reavointa a autoritaţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instantele judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau.

Organele puterii judiciare judeca daca actul este ilegal, il pot anula sau pot pronunta daune civile pana la data restabilirii dreptului vatamat, avand şi caderea de a judeca şi cererea de despagubire, fie contra autoritaţii administrative chemate în judecata, fie contra funcţionarului vinovat.

Puterea judecatoreasca nu are caderea de a judeca actele de guvernamant, precum şi acelea de comandament cu caracter militar.

CAPITOLUL V.

Despre instituţiunile judetene şi comunale.

Art. 108. – Instituţiunile judetene şi comunale sunt regulate de legi. Aceste legi vor avea de baza descentralizarea administrativa. Membrii consiliilor judetene şi consiliilor comunale sunt aleşi de catre cetatenii romani prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu şi cu reprezentarea minoritaţii, dupa formele prevazute de lege. La acestia se vor putea adauga prin lege şi membrii de drept şi membrii cooptaţi. Intre membrii cooptaţi pot fi şi femei majore.

TITLUL IV. – Despre finante.

Art. 109. – Nici un impozit de orice natura nu se poate stabili şi percepe decat pe baza unei legi.

Art. 110. – Prin lege se pot crea impozite numai în folosul Statului, judetelor, comunelor şi instituţiunilor publice cari îndeplinesc servicii de Stat.

Art. 111 . – Orice sarcina sau impozit judetean sau comunal nu se poate aseza decat cu învoirea consiliilor judetene sau comunale în limitele stabilite de lege.

Art. 112. – Nu se pot statornici privilegiuri în materii de impozite.

Nici o excepţiune sau micsorare de impozit nu se poate statornici decat prin o lege. Monopoluri nu se pot constitui decat prin lege şi exclusiv în folosul Statului, judetelor şi comunelor.

Art. 113. – Nici un fond pentru pensiuni sau gratificaţiuni în sarcina tezaurului public nu se poate, acorda decat în virtutea unei legi.

Art. 114. – In fiecare an adunarea deputaţilor încheie socotelile şi voteaza bugetul. Toate veniturile sau cheltuelile Statului trebuiesc trecute în buget şi în socoteli. Daca bugetul nu se voteaza în timp util, puterea executiva va îndestula serviciile publice, dupa bugetul anului precedent, fara a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul care a fost votat.

Art. 115. – Controlul preventiv şi cel de gestiune al tuturor veniturilor şi cheltuelilor Statului se va exercita de Curtea de conturi, care supune în fiecare an Adunarii deputaţilor raportul general rezumand conturile de gestiune ale bugetului trecut, semnaland totdeodata neregulile savarşite de ministri în aplicarea bugetului. Regularea definitva a socotelilor trebuie sa fie prezentata Adunarii deputaţilor cel mai tarziu în termen de doi ani de la încheierea fiecarui exerciţiu.

Art. 116. – Pentru toata Romania este o singura Curte de conturi.

Art. 117. – Toate fondurile provenite din Case speciale, şi de cari guvernul dispune sub diferite titluri, trebuie sa fie cuprinse în bugetul general al veniturilor Statului.

Art. 118. – Legile financiare se publica în Monitorul Oficial ca şi celelalte legi şi regulamente de administraţiune publica.

TITLUL V. – Despre puterea armata

Art. 119. – Tot Romanul, fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale. Puterea armata se compune din : armata activa cu cadrele ei permanente, rezerva ei şi miliţiile.

Art. 120. – Gradele, decoraţiunile şi pensiunile militarilor nu se pot lua decat numai în virtutea unei sentinte judecatoresti şi în cazurile determinate de legi.

Art. 121 . – Contingentul armatei se voteaza pentru fiecare an de ambele Corpurile legiuitoare.

Art. 122. – Se va înfiinta un Consiliu superior al apararii tarii, care va îngriji, în mod permanent, de masurile necesare pentru organizarea apararii naţionale.

Art. 123. – Nici o trupa armata straina nu poate fi admisa în serviciul statului, nici nu poate intra sau trece pe teritoriul Romaniei, decat în puterea unei anumite legi.

TITLUL VI. – Dispoziţiuni generale

Art. 124. – Culorile drapelului Romaniei sunt : Albastru, Galben şi Rosu, asezate vertical.

Art. 125. – Resedinta guvernului este în Capitala tarii.

Art. 126. – Limba romaneasca este limba oficiala a Statului roman.

Art. 127. – Nici un juramant nu se poate impune cuiva decat în puterea unei legi, care hotaraste şi formula lui.

Art. 128. – Constituţiunea de fata nu poate fi suspendata, nici în total, nici în parte. In caz de pericol de stat, se poate prin lege institui starea de asediu generala sau parţiala.

TITLUL VII. – Despre revizuirea Constituţiunii

Art. 129. – Constituţiunea poate fi revizuita în total sau în parte din iniţiativa Regelui sau oricarei din Adunarile legiuitoare. In urma acestei iniţiative ambele Adunari, întrunite separat, se vor rosti cu majoritatea absoluta, daca este locul ca dispoziţiunile constituţionale sa fie revizuite. Indata ce necesitatea revizuirii a fost admisa, ambele Corpuri legiuitoare aleg din sanul lor o comisiune mixta, care va propune textele din Constituţiuni ce urmeaza a fi supuse revizuirii. Dupa ce raportul acestei comisiuni va fi citit în fiecare adunare, de doua ori în interval de cincisprezece zile, ambele Adunnari intrunite la un loc, sub presedinţia celui mai în varsta dintre presedinţi, în prezenta a cel puţin doua treimi din totalitea membirlor ce le compun, cu majoritatea de doua trimi, stabilesc în mod definitv cari anume articole vor fi supuse revizuirii.

In urma acestui vot Adunarile sunt de drept dizolvate şi se va convoca corpul electoral în termneul prescris de Constituţiune.

Art. 130. – Adunarile cele noi proced în acord cu Regele la modificarea punctelor supuse revizuirii. In aces caz Adunarile nu pot delibera daca cel puţin doua treimi ale membrilor din care se compun nu sunt prezenţi şi nici o schimbare nu se poate adopta daca nu va întruni cel puţin doua treimi ale voturilor. Adunarile alese pentru revizuirea Constituţiunii au o durata constituţionala obisnuita şi, în afara de modificarea Constituţiunii,ele funcţioneaza şi ca Adunari legiuitoare ordinare. Daca adunarile de revizuire nu-şi pot îndeplini misiunea, noile Adunari vor avea acelas caracter.

TITLUL VIII. – Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare

Art. 1 31 . – Sunt şi raman cu caracter constituţional dispoziţiunile din legile agrare privitoare la pamanturile cultivabile,padurile şi balţile expropriabile în totul sau în parte, la starea lor juridica, la subsol, la pretuire, la modul de plata, etc. asa precum sunt formulate în articolele de mai jos ale fiecareia din legile agrare şi cari articole, în întregul lor fac parte integranta din prezenta Constituţiune şi ca atare nu se pot modifica decat cu formele prevazute pentru revizuirea Constituţiunii, şi anume : a) Art. 1 (unu) alin. II, Art. 2 (doi), 3 (tri) alin. I, Art. 4 (patru), 6(sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 1 0 (zece), 1 3 (treisprezece), 1 4(patrusprezece), 1 6 (sasesprezece), 1 8 optsprezece), 21 (douazeci şi unu), 23 (douazeci şi trei), 32 (treizeci şi doi), 36 (trezeici şi sase) şi 69(sasezeci şi noua) din legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea (vechiul Regat) din 17 Iulie 1921;

b) Art. 2 (doi), 4 (patru), 5 (cinci), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 11 (unsprezece), 12 (doisprezece), 13 (treisprezece), 1 6 (sasesprezece), 45 (patruzeci şi cinci), 46 (patruzeci şi sase), 47 (patruzeci şi sapte), 48 (patruzeci şi opt), 49 (patruzeci şi noua), 50 (cincizeci) şi 53 (cincizeci şi trei), din legea pentru reforma agrara din Basarabia din 13 martie 1920;

c)Art. 3 (trei), 4 (patru), 5 (cinci), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 11 (unsprezece), 12 (doisprezece), 13(treisprezece) 14 (patrusprezece), 16 (saseprezece), 18 (optsprezece), 22 (douazeci şi doi), 24 (douazeci şi patru), 32(treizeci şi doi), 50 (cincizeci) şi 85 (optzeci şi cinci), din legea pentru reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana şi Maramures din 30 Iulie 1921 ;

d) Art. 2 (doi), 3 (trei), 4 (patru), 5 cinci), punctu a alin. 1 , Art. 6 (sase), 7 (sapte), 9 (noua), 1 0 (zece), 1 2 (doisprezece), 1 3 (treisprezece), 29 (douazeci şi noua), 31 (treizeci şi unu) şi 55 (cincizeci şi cinci), din legea pentru reforma agrara din Bucovina din 30 Iulie 1921 .

Art. 132. – In scop de a satisface trebuintele normale de lemne de foc şi construcţie ale populaţiei rurale din vechiul Regat,Basarabia şi Bucovina, Statul e dator ca din padurile sale din campie, deal sau munte sa se destine suprafetele necesare în acest scop.

In vechiul Regat şi în Bucovina, acolo unde Statul nu ar avea paduri, într’o raza de douazeci kilometri de centrul comunei,pentru satisfacerea trebuintelor mai sus aratate, el prin derogare dela Art. 7 lit. C şi Art. 8 lit. a, b şi c din legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, din 17 Iulie 1921 şi dela Art. 5, puntul a, alin. IV şi dela Art. 6 şi 7 din legea pentru reforma agrara din Bucovina şi 30 Iulie 1921 ; va putea expropria din padurile persoanelor juridica, fie publice, fie private, cari s’ar afla în aceasta raza şi numai în lipsa acestora, va expropria proporţional din padurile tuturor proprietarilor particulari, aflate în aceasta raza, însa numai în limita acestor trebuinte şi în toate cazurile cu respectul unei suprafete intangibile de una suta hectare de fiecare proprietate.

Contractele de vanzare spre exploatare a padurilor expropriabile care vor fi în vigoare în momentul exxproprierii, se vor respecta.

Padurile astfel expropriate raman în proprietatea Statului şi se vor administra şi exploata de dansul spre a satisface potrivit legii şi în prima linie nevoile de mai sus. Exproprierea acestor paduri se va face cu drapta şi prealabila despagubire fixata de justiţie.

Modul de expropriere va fi regulat prin lege speciala.

Art. 133. – Se ratifica decretele legi : No. 3902 din 29 Decemvrie 1 91 8, publicat în Monitorul Oficial No. 223 din 30 Decemvrie 1918, privitor la acordarea drepturilor cetatenesti; No. 2085 din 22 mai 1 91 9, publicat în Monitorul Oficial No.33 din 28 mai 1 91 9 şi No. 3468 din 1 2 August 1 91 9 publicat în Monitorul Oficial No. 93 din 13 August 1919, privitoare la încetatenirea evreilor cari locuiau în vechiul Regat. Deasemenea se ratifica şi toate decretele-legi de încetatenire individuala cari s’au facut înaintea decretelor specificate mai sus.

Evreii, locuitori din vechiul Regat, cari nu-şi vor fi regulat încetatenirea în termenul prevazut de decretul lege No. 3464 din 12 August 1 91 9, vor putea face declaraţiunile de încetatenire conform decretului-lege No 2.085 din 22 mai 1919, în termen de trei luni dela promulgarea acestei Constituţiuni.

Art. 134. – Pana la facerea unei legi de organizarea Consiliului legislativ prevazut în aceasta Constituţiune, prezentarea proectelor de legi înaintea Corpurilor legiuitoare va continua sa se faca în conformitate cu legile şi regulamentele azi în vigoare.

Art. 135. – Pana la promulgarea legii speciale bazata pe principiile din prezenta Constituţiune, legile relative la organizare şi judecarea contenciosului administrativ roman în vigoare.

Art. 136. – O lege speciala va fixa lista civila a întaiului Rege al Romaniei întregite.

Art. 137. – Se vor revizui toate condicile şi legile existente în diferitele parţi ale Statului roman spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de fata şi asigura unitatea legislativa. Pana atunci ele raman în vigoare.

Din ziua promulgarii Constituţiunii, sunt desfiintate acele dispoziţiuni din legi, decrete, regulamente şi orice alte acte contrarii celor înscrise în prezenta Constituţiune.

Art. 138. – Actualele Adunari naţionale dupa promulgarea prezentei Constituţiuni pot funcţiona pana la expirarea mandatului lor legal.

In acest timp ele vor trebui sa faca pe baza principiilor din aceasta Constituţiune, legea electorala. Pana la facerea acestei legi, decretele-legi electorale raman în vigoare.

Sursa informationala: Camera Deputatilor

Memoria istoriei: Decret-lege privitor la depunerea jurământului de către MS Regele Mihai, 6 septembrie 1940

Decret-lege privitor la depunerea jurământului de către MS Regele Mihai, 6 septembrie 1940

Art. I. Măria sa Marele Voievod de Alba-Iulia, în virtutea drepturilor, titlurilor şi prerogativelor ce-i revin şi de care se bucură ca urmaş al Tronului României, va depune jurământul de credinţă în condiţiunile arătate în acest decret, devenind astfel Mihai I-iu, rege al României.

Art. II. Jurământul de credinţă se va depune în prezenţa şefului de stat român, preşedinte al Consiliului de Miniştri, Înalt Prea Sfinţiei sale patriarhul României şi primului preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art. III. Jurământul de credinţă are următorul cuprins: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritoriului României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Art. IV. Orice dispoziţiuni în legile organice potrivnice cuprinsului acestui decret rămân fără fiinţă.

Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (februarie 1938-septembrie 1940),  pp. 282-283

Invatamintul si examenul la Bac in 1930

MS Regele Mihai la o ora de matematica desfasurata la scoala regala din Palatul Cotroceni.

Sursa informationala: Diana Mandache Blog