Discursul lui Crin Antonescu la Scoala de vara a TNL – 27 august 2011

”Dacă asta a hotărât domnul președinte, disciplinat cum mă știți am să mă supun, și atunci eu m-am gândit că dacă ar fi să aleg unul dintre ofuri, ale mele, despre care să vorbim câteva cuvinte, probabil cel mai important, în orice caz, în compania voastră, este unul legat de discuția publică din țara noastră despre liberalism, despre liberali și liberalism.

Noi, cei mai bătrâni, avem o satisfacție chiar dacă nu întotdeauna o savurăm, după ce pe la începutul anilor `90, atunci când unii dintre dumneavoastră abia se nășteau, în România nu era așa mare îmbulzeală să se bată foarte mulți oameni cu cărămida în piept și să spună <<Noi suntem adevărații liberali, ba nu voi. Cutare nu este suficient de liberal. Liberalismul nu este așa și pe dincolo>>. Nu erau deloc, ba chiar dacă termenul de liberal suna bine, nu trezea ostilitate în mediile urbane, în general intelectuale, mă rog, liber profesioniști și întreprinzători, câți erau ei pe la începutul anilor `90. Când vedea vorba despre ce înseamnă liberalism și se aducea vorba de profit, de patron, de șomaj pentru că nu există una fără alta, de pluralism chiar, de diversitate, de contradiție, de liberă exprimare, atunci lucrurile se zburleau un pic ca să fiu colocvial și nu mai era foarte multă lume așa de dispusă să aprofundeze discursul despre liberalism. Un instinct colectivist, de falsă unitate, venit direct din educația comunistă foarte bine înrădăcinată și persistentă ici-colo până azi, reprima sau tindea să reprime foarte repede orice dezvăluire, să spunem așa, despre valorile liberale. Nostalgia unei dictaturi luminate care nu existase niciodată, dar care în mintea oamenilor ar fi putut să fie, dorința de a ști cine e șeful, dorința ca totul să fie al tuturor și, de fapt, al nimănui. Reticența persistă, din păcate, la mulți concetățeni până astăzi față de discrepanțele bogat-sărac, față de diferențierile inerente în orice societate liberă, de educație și așa mai departe, toate lucrurile acestea au stat pe capul nostru mulți ani de zile și spunem că astăzi avem, trebuie să constatăm și să ne bucurăm de lucrurile acestea, că de unde puțini eram, mulți am ajuns.

Am ajuns pe cale naturală pentru că s-au schimbat generațiile, pentru că, vrând-nevrând, într-o societate liberă măcar la capitolul exprimării publice și al exercițiului politic pluralist, așa cum a fost el cu neajunsurile, cu limitele lui, dar un exercițiu pluralist. Toate lucrurile ăstea și-au făcut efectul. În România de astăzi, din fericire, din punctul de vedere al mentalității în această privință măcar, din fericire spun, nu mai e nici măcar România din 2000, cu atât mai puțin România din 1990 sau 1992. Astăzi însă, încă o dată, constatăm cu bucurie faptul că liberalismul nu mai este ceva rău, ceva aproape prohibit, ci este chiar o chestiune pe care foarte mulți o revendică.

Ne confruntăm cu alte riscuri pentru noi, ca liberali, și anume să avem o discuție falsă, superficială, schematică, despre valorile liberale și despre liberalism. Există câteva trucuri care azi, în viața publică sunt practicate, și care ne pot pune în pericol pe noi. Nu atât pe noi care suntem, totuși, suficient de vaccinați, dar pe oamenii care sincer ar vrea să înțeleagă ce-i liberalismul și să fie liberali sau alături de liberali din punct de vedere politic.

Primul truc, cel mai grosolan, este că se confundă după interes noțiunea de liberalism și noțiunea de dreapta. Bineînțeles că, în raport cu socialismul, liberalismul este un curent politic, o doctrină cu altă formulă, ideologie, alegeți ce vreți, de dreapta. Numai că noțiunea de dreapta este mult mai vastă și ea poate să ajunga la un momemnt dat în zone în care nu doar că nu se mai acoperă cu liberalismul, dar este chiar în contradicție cu liberalismul. Există o dreaptă ultraconservatoare, cu care liberalismul de la nașterea sa s-a confruntat și, practic, în luptă cu care liberalismul s-a așezat, s-a format și a rodit în spațiul democratic european.

Al doilea truc, unul simplu, chiar de joasă calitate, cu care încă ne păcălește foarte multă lume este că, în afară de Partidul Național Liberal, care are în sprijinul său o tradiție, o istorie, nu mai vorbesc, o anumită consecvență în slujba unor valori, cu limite, repet, dar, oricum, o consecvență care se poate recompune și în opoziție și la guvernare, mai există un partid care și-a asociat acest nume și care chiar pretinde că este adevăratul partid liberal sau ca să nu fie probleme, ca să vândă mai repede marfa în pungi de diferite culori, partid dreapta, că-i mai simplu.

Domnul președinte Băsescu, care după toate analizele, cred că și ale partizanilor săi cei mai frecvenți, numai a liberal nu seamănă prin istorie, prin educație, prin atitudine, prin gusturi, prin comportamentul politic, a ajuns și domnia sa să se creadă în măsură să dea certificate de liberalism, să spună cine e sau nu e liberal. Nu aceste trucuri sunt cele mai periculoase pentru că ele se văd cu ochiul liber și, probabil și oamenii care îl mai susțin, să spunem, pe domnul Băsescu, nu o fac pentru că l-ar considera liberal, ci dimpotrivă. Pericolul cel mai mare este, însă, de a schematiza și reduce liberalismul la anumite poziții de politică economică pe care, fără îndoială, liberalismul le presupune, pe care liberalismul le include și pe care noi, ca Partid Național Liberal, repet, la putere sau în opoziție, am căutat întotdeauna să le susținem, să le aplicăm atât cât ne-a stat în putință, să le aproximăm cumva. Și aceste principii ale politicii economice liberale sunt foarte bine cunoscute: accent central pe proprietate, pe inițiativă, filososfie care pune aceste valori – individ, proprietate, inițiativă, profit, fără niciun fel de jenă față de conotația peiorativă din cultura noastră, a acestui termen. De aici pune, deci, aceste valori în centrul unei filosofii despre dezvoltarea economică și numai în consecință a societății, fiscalitate redusă, birocrație redusă, reglementare minimală, stat minimal în cele din urmă. Numai că, dacă toate aceste lucruri sunt foarte clare, riscul de a reduce și a confunda întregul patrimoniu valoric, filosofic, doctrinar, politic al liberalismului cu principiile liberalismului economic este unul foarte mare și este foarte păgubos pentru noi ca liberali și ca partid liberal pentru că, în momentul în care vorbim despre stat, despre societate, despre toate valorile, despre democrație și toate valorile ei, trebuie să nu ne scape din vedere niciodată că, lucruri care nu sunt de natură economică nu sunt plecate din zona economică și aplicabile în zona economică, ci aplicabile întregii societăți și mai ales palierului politic al societății, cum ar fi pluralismul politic real. Separația puterilor în stat reală, de la Montesquieu și Tocqueville care nu au fost pediști, au fost liberali, libertatea de expresie mergând până la subspecii esențiale cum sunt libertatea reală a presei, toate aceste lucruri sunt valori originar și definitiv liberale, care sunt fundamentale și pe care cred că noi nu trebuie să le abandonăm cu ușurință, rămânând doar în zona politicilor fiscale.

Sigur că discuția pe teme economice ar trebui să fie, mai ales azi, și în România cum este în restul Europei, și în Statele Unite și, mă rog, în partea civilizată a lumii, o discuție de mare actualitate și cu mare miză. Numai că, într-o societate cum e cea a noastră, în care toate valorile non-economice de care vorbeam înainte și care țin de arhitectura sănătoasă și solidă a statului de drept și a democrației nu sunt suficient de consolidate nici în realitatea instituțională și nici în mentalitatea unei bune părți dintre cetățenii români, eu cred că e de datoria noastră și, în orice caz, este dreptul nostru să spunem că liberalismul înseamnă și asta, ba poate chiar în primul rând asta. În Europa occidentală cu care ne comparăm și căreia, iată, cu acte în regulă îi aparținem, cu drept de muncă sau nu, dar din punct de vedere instituțional cu certitudine, asemenea discuții nu se mai poartă pentru că toate valorile politice pe care le-am enumerat mai înainte au învins, au fost în așa măsură impuse de către spiritul, gândirea și politicienii liberali de 150 de ani încoace, încât ele au intrat într-un patrimoniu național, într-un patrimoniu pe care toate partidele trebuie să îl asume și, cu excepția unor variațiuni excentrice ale familiei socialiste, de pildă, nu pune nimeni la îndoială nici dinspre stânga europeană, nici separația puterilor în stat, care trebuie să funcționeze cu adevărat, nici rolul și libertatea presei, care trebuie să existe cu adevărat, nici pluralismul și nici, nota bene, proprietatea, profitul, capitalismul în ansamblul valorilor fundamentale pe care le-am cunoscut.

Faptul că în România am avut o stângă care a întârziat mult mai mult decât trebuia și pentru societate, și pentru ea în refuzul sau măcar reticența valorilor capitaliste, a făcut ca noi să trebuiască să ne luptăm până în ziua de azi, la urma urmelor, dar în orice caz până la răspântia anilor 2000 măcar, pentru a putea să rostim, fără teama de a pierde voturi, cuvântul capitalism, cuvântul patron, cuvântul investiție, cuvântul profit și cuvântul șomaj care este o realitate a oricărei lumi capitaliste și care trebuie, ca atare, să facă obiectul unor politici indiferent de cine guvernează, stânga sau dreapta.

Dacă vorbim de PSD, să folosim această convenție, PSD egal stânga din România. Nu pentru că suntem noi acum aliați și vom rămâne o bună vreme cu ajutorul lui Dumnezeu, zic eu. Cred în Dumnezeu și nu în rolul maselor în chestiunea asta, chiar și în chestiunea asta, nu pentru că suntem împreună, repet, ci pentru că, într-adevăr, am văzut limpede că după 2000, indiferent de erorile de practică a guvernării despre care am discutat și putem discuta oricând, în discursul politic al stângii a apărut, în fine, încercarea de adaptare la aceste lucruri pe care occidentali le acceptaseră demult și astăzi nimeni la stânga nu pune la îndoială nici proprietatea privată, nu pune la îndoială nici economia de piață liberă, nu pune la îndoială nici unul dintre aceste lucruri. Sigur că, din cînd în când asistăm, dar asta nu se întâmplă numai în România, la câte un puseu economic conform căruia un gânditor, un economist mai mult sau mai puțin socialist sare și găsește vinovat liberalismul economic de criza mare și adevărată economică și financiară pe care o trăim în 2008 și sigur că se găsesc în continuare profeți care să trâmbițeze, a câta oară, moartea capitalismului. Asta nu contestă, însă, sau nu anulează faptul că valorile despre care noi vorbim sunt foarte încastrate în discursul de consens pe care forțele politice democratice de stânga sau de dreapta îl duc.

Problema se pune că în România acestui moment noi avem nu doar o putere cu care ne luptăm pentru că este încapabilă să genereze politici publice în sprijinul economiei, în sprijinul inițiativei, în sprijinul capitalistului român mare, mic, în sprijinul capitalului, în sprijinul investițiilor, în sprijinul economiei reale. Și avem în același timp, și cel puțin în aceeași măsură, de dat o bătălie cu o putere și o administrație care pun în discuție și atacă, într-o manieră fără precedent, elementele celelalte despre care vorbeam, ale statului de drept, ale separației puterilor în stat, ale libertăților de exprimare, ale pluralismului politic în sine.

Pentru că, spre a da un exemplu, în momentul în care în permanență vedem că personajul politic destinat prin Constituție unei misiuni de arbitraj între forțe politice, chiar dacă provine dintr-o forță politică, își asumă fățiș și de multă vreme, și definitiv, rolul de lider al unui partid politic când el e președintele României. Când vedem că discursul puterii, începând cu acest personaj și, sigur, cu toate structurile arondate cam ca la începutul anilor `90 puterii – televiziune publică etc, discută despre orice partid sau personalitate publică de opoziție care nu e afiliată  puterii ca despre niște infractori, ca despre niște răufăcători, ca despre niște dăunători, pe scurt, ca despre niște dușmani. Nu se mai spune, sigur, dușmani ai poporului, dar dușmani ai reformei sau ce formulă mai doriți, în momentul ăsta este un atac la pluralism.

În momentul în care tu ai alegeri libere presupuse și, în mare măsură, în realitate libere cu mai multe partide politice și după ce oamenii aleg tu începi să iei parlamentarii dintr-un partid care nu-i într-o parte, nu-i la putere, ci în opoziție, și-i treci la putere ca să faci numărul, asta este un atac practic, nu doar teoretic, la pluralism.  În momentul în care, tot la fel ca la începutul anilor `90, Frontul Salvării Naționale pe care eu, domnul Gheorghiu și alți tinerei ca noi îl ținem bine minte,  încerci să inventezi peste noapte false partide, false identități politice, acest tip de inflație este un atac, de fapt, la sensul și la autenticitatrea pluralismului. Nu mai vorbim că  în momentul în care există serioase dubii, ca să fiu elegant și să vorbesc ca la un simpozion, serioase dubii planează asupra independenței justiției. Vedeți ce frumos al formulat? Mai mult de atâta nu pot, e maxim ce pot să fac pentru ei.

În momentul în care nu ne este clar dacă serviciile speciale se amestecă sau nu în jocul politic, suntem la un campionat de eufemisme. Sigur că și acesta este un atac la bazele democrației, la pluralism, ce să mai vorbim de echilibrul puterilor în stat, ce să mai vorbim despre toate aceste lucruri pe care le vedeți, de doi-trei ani încoace, foarte clar profilate. Și atunci noi suntem în situația în care să ne afirmăm și să ne manifestăm identitatea politică aici și acum pe o discuție care nu e de simpozion, care nu e teoretică, nu-i despre criza din America sau nu-i despre regimul fiscalității în general în secolul XXI, ci este pur și simplu în apărarea unor valori elementare liberale pe care o putere, aceasta, așa cum au făcut și alte puteri, dar aceasta incomparabil în mai mare măsură și mai gravă, cu atat mai mult cu cât e mai târziu după momentul de revoluție sau, mă rog, reinstaurarea libertății le are. Pentru mine, asta vreau să vă spoun, este simplu. Nu socoteala pe care încearcă să ne o facă tot felul de comentatori, tot felul de experți, tot felul de liberali deveniți ei liberali din civili peste noapte, liberali și civili peste noapte, liberalismul cuiva – persoană, instituție, nu se măsoară nici după anumite elemente dintr-un discurs economic, nici după cifra de afaceri, nici după adeziunea sau nu la lozincile chipurile de dreapta ale domnului Băsescu, ci se măsoară după modul în care se raportează autentic în acțiunea sa politică la valorile despre care vorbeam înainte. Nu vă ascund că, dincolo de aceste confuzii și belele din peisajul nostru public, unde se produc mulți traficanți și falsificatori de idei, de doctrine, de identități, mă rog, asta e poate, să spunem, o consecință a libertății de exprimare și a economiei de piață liberă. Asta sunt tocmiți și plătiți să facă, asta fac. Corect, să o acceptăm pentru că suntem liberali. Mai există și o altă dificultate care nu ne afectează deocamdată, dar pentru care trebuie să fim pregătiți. E foarte adevărat că, și cu asta eu mă pregătesc să închei, că nu pot da glas tuturor ofurilor mele, e un of mai îndepărtat.

E foarte clar că din 2008 și până azi există niște semne de derută nu numai în criza financiară și etapele ei, există și la nivel teoretic niște semne de derută în legătură cu cine este vinovat de generarea acestei crize, care e caracterul acestei crize, care sunt soluțiile globale dacă există la o criză globală și, mai ales, care este viitorul, cum se translatează în planul bătăliei politice clasice cu doctrine, cu liberalism, cu social-democrație, cu socialism, ce mai sunt ele, creștin democtrație, băsism în România, panoplia de doctrine politice și de practici politice.

Există tentația de a fi din nou atacat liberalismul. Liberalismul, unii dintre dumneavoastră știți, cei care nu știți trebuie să aflați că a fost mereu și mereu atacat. În România, de exemplu, dar nu numai în România, din momentul în care undeva, să spunem, ca să nu luăm pionieii, pionierii, din momentul în care el începe să aibă greutate politică, după jumătatea secolului XIX, liberalismul intră într-o bătălie care  e pe viață și pe moarte cu dreapta conservatoare, religioasă, feudală în unele zone de atunci și bătălia asta a generat foarte multe modificări. Liberalismul a fost găsit vinovat de dezmembrarea comunităților tradiționale din mediul rural, de zguduirea și cumva slăbirea foarte serioasă, de laicizarea societății, de cărdășii ocule cu fracmasoneria când, de fapt în spatele acestei doctrine era un grup de oameni. Vorbesc liber despre asta pentru că nu sunt mason. Sunt doar free, nu sunt și mason. Sigur că, după aceea, a venit rândul atacului pe coordonata națională. Liberalismul are în sine un germene de universalism și de valori universale care, fără a fi deloc în opinia mea condamnate să erodeze sau să distrugă ceea ce înseamnă identitate națională, pot fi contrapuse și apostolii naționalismului de ieri și de azi au făcut-o. Liberalismul, faptul că fiecare își ia lumea în cap și face ce vrea, faptul că nimeni nu mai are niciun Dumnezeu și își permite nu știu câte libertăți, a făcut ca sentimentul național să slăbească, a făcut ca identități seculare, naționale în principal, să devină relative.

Bineînțeles că în spatele acestei acțiuni și acestui fenomen a fost descoperită nu cârdășia liberalilor cu francmasonii, ci cârdășia liberalilor cu evreii și cu evreimea mondială. Nu mi-a dat Dumnezeu șansa să fiu evreu, discut liber și despre asta. În timpul a ceea ce comuniștii au numit Marea Revoluție Socialistă din octombrie și, e greu să știm care e numele adevărat, ăsta nu e în orice caz. Dar, în orice caz, în timpul și în opera marelui Lenin, ținta principală a filosofiei, a doctrinei și a predicilor leniniste a fost liberalismul.

Liberalismul, ceea ce ei numeau și au numit comuniștii după aceea democrație burgheză, parlamentarismul, libertatea presei. Ăstea sunt, spunea tovarășul Lenin și toți tovarășii de atunci, uneori până la tovarășul Băsescu, că, nu, și Lenin se războia cu mogulii. Și eu îl simpatizez foarte mult dar vă rog să nu mă întrerupeți. Asta a făcut și Lenin, luptă cu Parlamentul, care de fapt nu reprezenta cu adevărat poporul ci reprezenta un soi de butaforie construită de bogați că păcălească masele populare și așa mai departe, cu mogulii, deci cu presa care nu era în slujba poporului ci în slujba patronilor, că aveau patroni și atunci, cu banul, cu banul, atenție, care, banul, capitalul, banul în circulația sa liberă care întotdeauna este instrument al inegalității între oameni etcetera, etcetera, etcetera, este rodul exploatării și așa mai departe.

Dincolo de paranteza asta destul de sinistră, ca să vedem un președinte, care va să zică, un lider al sistemului politic de maximă legitimitate pentru ca are votul popular cel mai mare, nu e un om numit, ca Igaș, care se recomandă a fi de dreapta, care luptă împotriva comunismului și care în anul 2010-2011 dă aceleași bătălii ca și tovarășul Lenin, sigur, mutatis mutandis, asta e tristețea noastră, noi mai râdem că așa facem noi, suntem la greu, dar asta este o situație foarte gravă. Și vorbeam, în fine, ca să închei, de fapt, că aceste atacuri la adresa liberalismului, criza din 29-33. Păi, evident a fost pusă tot pe seama capitalismului, tot pe seama liberalismului, tot pe seama faptului ca unii se îmbogățesc nemăsurat de mult lăsând la o parte lucrul absolut evident că nimeni, dacă o face legal, și asta este o altă chestiune a statului de drept și a statului liberal, nu se îmbogățește nemăsurat de mult singur, că n-are cum în logica economică și în logica economiei de piață.

Dincolo de toate lucrurile acestea, liberalismul a fost în criză și înainte și după al Doilea Razboi Mondial și până la urmă liberalismul nu a avut decât un singur moment de triumf cu care, din fericire, cei care nu suntem chiar cei mai tineri am fost contemporani și anume, la sfârșitul anilor 90 când Coca-Cola a învins Secera și Ciocanul. Numai că, da, la propriu, au dat jos Secera și Ciocanul de pe clădirile din Moscova și au pus reclamele Coca-Cola. Și astăzi probabil că unii dintre ruși sunt capitaliști mult mai mari și mai temeinici decât vechii capitaliști de generații din occidentul Europei sau chiar din America. Toate bune și frumoase. Riscul de a reduce capitalismul la Coca-Cola și la triumful Coca-Cola asupra Secerei și Ciocanului sau asupra cooperativelor agricole de producție și colhozurilor este enorm pentru că, de fapt, marile virtuți fundamentale fondatoare și roditoare ale liberalismului nu stau în victoria, repet, Coca-Cola asupra Secerei și Ciocanului, ci stau în victoria libertății, a libertății în toate sensurile împotriva opresiunii, dezindividualizării, anihilării personalității și individului uman.

Liberalismul, în opinia mea modestă de practicant, cu sau fără voia unora n-a stat și, nici în opinia, mă rog, mai mult decât în opinia, în știința teoreticienilor și fondatorilor liberalismului nu a fost niciodată o doctrină a egoismului în sensul izolării sociale, în sensul nepăsării și necomunicării sociale. Acest atac la îndemână, facil și degrabă captator de sufragii, de susținere și voturi în sens politic a fost mereu practicat asupra liberalismului. Din 1990 am văzut oameni care nu erau comuniști, pesediști, ce erau ei, care scriau negru pe alb în ziare și cu pretenția de teoreticieni, învățau poporul, că liberalismul este o doctrină politică a bogaților și pentru cei bogați și socialismul este o doctrină politică a celor mulți pentru cei săraci, necăjiți și mulți. Ori, lucrul acesta în primul rând nu este adevărat și le-am spus-o de nu știu câte ori, de câte ori am avut ocazia chiar actualilor mei aliați socialiști. Realitatea arată că acolo unde, pe o durată relativ lungă au existat guvernări întemeiate pe valori liberale s-au împuținat săracii, s-au împuținat cei fără de șansă și, culmea, cei care au avut în ultimă instanță, din diverse motive, nevoie imperioasă de ajutorul statului l-au primit acolo și nu sub guvernările de tip comunist sau de tip socialist în care numărul săracilor deși, chipurile, se guverna pentru ei a crescut, cei lipsiți de șanse nu au avut decât calea emigrării și unde întotdeauna cei care au avut cu adevărat nevoie de ajutorul statului au fost parazitați de cei care primeau o asistență clientelară de la stat fără să aibă cu adevărat nevoie de ea asemenea celor care se aflau în nevoie și acest lucru era evident.

Astăzi, dar, nu cred că suntem feriți de pericolul ca marile probleme și încurcături, puțin spus încurcături, criza actuală a zonei celei mai bogate, a zonei celei mai libere, celei mai evoluate a umanității care înseamnă Statele Unite, occidentul Europei și modelul răspândit de ele, criza financiară și economică să dea apă la moară din nou unui atac, poate unuia și de bună credință, unui atac de panică sau măcar de îndoială legat de valorile liberalismului și pentru asta cred că noi trebuie să fim pregătiți să discutăm, cei care se pricep s-o facă, probabil că în sala asta sunt unii, nu mă număr printre ei, să discutăm la nivelul științei economice, la nivelul analizei de tip financiar, instituțional, economic, macroeconomic, microeconomic și să vedem care-s modelele care dau greș. Dar asta nu are de a face niciodată cu baza esențială a liberalismului care ține de valori, de libertăți și de raporturi între oameni concepuți ca indivizi cu drepturi inalienabile, asociați într-o formă sau alta de societate. Nimeni nu va găsi soluții la criza economică atingând cu ceva toate aceste drepturi. Dimpotrivă, peste tot lucrurile acestea sunt șansa pentru găsirea oricărei soluții de tip economic sau nu. Cred că acest lucru trebuie să-l avem pentru noi clar, să-l dezvoltăm, eu asta cred. N-am cum să mă bat, n-am pe unde, cu zecile de ture de filosofi ai liberalismului și de apologeți ai liberalismului de tip Băsescu și PDL. Am găsit cu cale că între noi măcar e bine să discutăm acest lucru și să nu ne lăsăm păcăliți de clișee facile care se întorc împotriva noastră.

Liberalismul, da, vrea bogăție dar nu a fost niciodată o doctrină care vorbește doar despre bogăție economică și doar pentru bogați economic. Da, liberalismul acceptă premisa inegalității naturale dar are, i-a fost șterpelit între timp de către alți doctrinari cu gura mai mare, dar are în esența principiilor sale esențiale egalitatea de șanse și egalitatea în fața legii. Și cu acestea fiind spuse, ofurile mele nu s-au terminat dar cât am avut eu intenția de a abuza de răbdarea voastră în legătură cu ofurile mele se oprește aici și ascult curios cu speranța că au și alții necazuri.

Întrebarile tinerilor liberali

Întrebare: Ideile dumneavoastră despre liberalism sunt întru totul adevărate și valabile. Dar totuși, noi nu suntem social liberali, suntem național liberali, adică de dreapta, ceea ce rămâne valabil în privința afirmațiilor dumneavoastră în totalitate. Aș dori să vă pun o întrebare legată de o serie de politici sociale pe care le propune USL. Care este strategia USL privind readucerea forței de muncă românești care a emigrat în întreaga Europă în țară și reintegrarea ei în sistemul muncii de la noi cât și în privința creșterii natalității și a sporului natural într-un context în care asupra Europei se abat valuri de imigranți din ce în ce mai mari dinspre Asia și Africa și totodată într-un context în care ideologia multiculturalismului a dus la o criză culturală, identitară care afectează numeroase țări occidentale?

Crin Antonescu: Da. În mediul dumneavoastră de tineret văd că există un instinct de a se aplauda orice spune cineva. Înțeleg că vorbește un singur om de obicei. Da, așa este. Noi suntem național liberali. Eu, personal, acuzat, lasă, dar poate chiar și bănuit de vreo alunecare spre stânga vă spun foarte clar că nu-i vorba nicidecum de așa ceva ba, dimpotrivă. Dacă am o oarecare alunecare de la liberalism si o am, mărturisesc aici, o am înspre dreapta nu înspre stânga. Dar noi suntem național liberali și cred că în sine asta e o discuție foarte interesantă pe care măcar între noi trebuie să apucăm să o facem o dată. Există niște diferențe între ceea ce înseamnă astăzi intitulat cu această formulă, partid liberal în Europa, ca de altfel și familia politică europeană căreia îi aparținem, o familie foarte respectabilă și foarte onestă și Partidul Național Liberal din România. Partidul Național Liberal din România este mult mai la dreapta decât ELDR sau Internaționala Liberală.

În particula asta, național, în înțelesul nostru, istoric, tradițional și actual al liberalilor se încoroprează, daca vreți, o componentă de dreapta categorică de negăsit în principiu la partidele liberale din Europa preocupate mai degarbă de drepturi speciale, de alte lucruri, mă rog, împotriva cărora nu suntem nici noi dar care nu sunt pentru noi priorități. Privitor la întrebarea anume pe care ați pus-o și care, în fond, are un singur răspuns pentru că fenomenul prin care aduci înapoi forță de muncă sau, în general, dai de lucru forței de muncă este ceea ce numim dezvoltarea economică, relansarea economică, crearea de locuri de muncă generată de anumite politici fiscale și pe astea le cunoașteți. Nu a fost ușor ca împreună cu partenerii social democrați, atenți în plan teoretic cel puțin chiar la Congresul din noiembrie 2010, octombrie sau noiembrie 2010, a unei fiscalități progresive dar, atenție, de la cota unică actuală în sus, adică de la 16 undeva la 40 să înțelegem, nu să ne impunem unii altora cum am spus și nu sub imperiul unei dispute propagandistice și mediatice ci să înțelegem cum oamenii și din partea noastră și din partea lor au guvernat, vor guverna, au în orice caz experiența și înțelesul acestor lucruri și reamintesc că la acest program economic au participat, între altele, doi foști prim-miniștri, Năstase și Tăriceanu a căror guvernare sub aspectul creșterii economice, sub dimensiunea economică, este greu de pus la îndoială reușita lor. E greu de pus la îndoială nu numai pentru că suntem în plin guvern Boc față de care orice guvern din lumea asta și din țara asta pare strălucit. Încep să mă gândesc la Dăscălescu deja, încep să fac o comparație dar, pentru faptul că altele au fost marile păcate ale guvernării Năstase și altele au fost nereușitele sau insuficiențele guvernării Tăriceanu, nu acestea. Din punct de vedere economic au fost guverne de succes amândouă. Și atunci vorbim de o politică de fiscalitate care se duce de la cota unică actuală în jos, deci o reducere de fiscalitate o dată, despre un calendar deocamdată schematic pentru că lucrurile acestea evoluează și în funcție de împrejurările care, vedeți, sunt schimbătoare, în care guvernezi. Dar un calendar de reducere a TVA-ului care probabil din punct de vedere economic a fost cea mai mare creștere a lui abruptă și bruscă, a fost probabil cea mai mare nenorocire în economie pe care a putut s-o producă, dincolo, sigur, de jaful banului public, actuala guvernare și, de asemenea, dintr-o politică de reducere a costurilor muncii pentru angajator despre care, CAS, despre care am vorbit acolo explicit și în cifre care să poată să facă în așa fel și încât simplu spus, și dinspre dreapta și dinspre stânga să se creeze locuri de muncă.

Sigur că, dacă avem aceste locuri de muncă putem să discutăm anume despre segmentul de forță de muncă pe care l-ai evocat, cel din străinătate și, sigur că excedem și ne trebuie alte mijloace și eventual alte politici pentru a răspunde la dimensiunea cultural-identitară, deci excedem zona econmică atunci când ajungem la dimensiunea cultural-identitară a acestor fragmente, segmente de populație, categorii sociale.

Una peste alta însă aș mai adăuga că tot așa, pe lângă politicile economice, pe lângă politicile de bună guvernare, pe lângă depolitizarea structurilor administrației românești care a ajuns absolut absurdă o dată cu actuala guvernare, pe lângă chivernisirea banului public într-o manieră responsabilă față de ce se întâmplă acum, pe lângă toate ăstea, viitorii guvernanți ai României care ne dorim a fi, și când zic guvernanți mă refer la toți, președinte, miniștri, ce mai vreți dumneavoastră, mai au o problemă pe care nu o pot rezolva singuri dar în care joacă sau ar putea juca un rol eminent și anume: încercarea de a readuce, de a resolidariza, de a da o coeziune națiunii române așa cum este ea în acest moment. Asta nu se face cu lozinci, asta nu se face cu obiective de tipul ieșirii din criză care e de altă natură, ci se face cu încercarea de a ne identifica, pentru că am pornit de la identitate, de a ne identifica, de a ne aduna dincolo de diferențele dintre noi de natură politică, de natură economică, de natură educațională, de a găsi un numitor comun, în fond, al națiunii române, asta de astăzi, așa cum este ea, cu toate scepticismele tinerilor și cu toate formele de prizonierat mental ale bătrânilor, un numitor comun al acestei națiuni care să-i dea coeziune într-o perioadă în care eu cred că această identitate de tip național și de tip cultural va reveni la ordinea zilei și există în sensul acesta semne chiar unde nu te-ai aștepta, în cele mai cosmopolite dintre societățile din jurul nostru și care sub multe aspecte continuă să ne fie model.

Întrebare: Dacă USL va câștiga alegerile parlamentare din 2012…

Crin Antonescu: Dacă?! Te rog incep cu, când…

Întrebare: Când USL va câștiga alegerile parlamentare din 2012, dacă UDMR va veni cu o anumită propunere, soluție, care va fi poziția USL-ului față de propunerea și soluția UDMR?

Crin Antonescu: Aceeași ca față de propunerile și soluțiile PDL-ului dacă el va mai exista. Dacă UDMR la începutul acestei toamne, sigur, nu pot să angajez, vă spun o părere personală, dacă la începutul acestei toamne și, ca să fim și mai expliciți, nu așa poetici, în luna septembrie, nu înțelege că girează și este complice la o guvernare dezastruoasă care deja amenință bazele statului de drept în România, nu mai vorbim doar de proastă guvernare atunci, din punctul nostru de vedere și noi trebuie să ne luăm adio de la ipoteza pe care am încercat-o și în care cu ultimele puteri sper că s-ar putea pune capăt mai devreme dezmățului băsist și pedelist. Și atunci UDMR trebuie să înțeleagă că, vorba lozincii pedeliste, parcă a lor era, se duce cu PDL-ul la bine și la greu. Nu se duc în pușcărie toți, numai cei care au îmcălcat legea, dar se duc în opoziție dacă noi câștigăm, toți, și rămân la putere dacă ei câștigă, fiecare cu dosarul lui, cu problema lui, e iarăși o chestiune care îi privește.

Dacă, deci, noi ne ducem ca USL în alegeri, câștigăm și alcătuim guvernul, UDMR-ul nu are ce să caute într-un asemenea guvern. După cum, oferta noastră pentru UDMR a fost și rămâne ca indiferent că noi avem 50 sau 60%, dacă azi putem să dăm o șansă în plus României, să o scutim de un an de chin, de nenorociri, de voturi cumpărate, de amenințări, de șantaje și așa mai departe, chiar dacă avem acest scor mare, astăzi garantăm UDMR-ului o guvernare împreună, până în 2016, nu până la alegerile următoare. Opțiunea este a lor dar dacă, repet, ei rămân acolo unde sunt acum, pot veni la dialogul natural dintre putere și opoziție. Cu alte propuneri vin degeaba.

Întrebare: Domnule președinte, am să vă rog să faceți un exercițiu imaginativ și să ne spuneți cum ați vedea într-un univers paralel grupul PNL-ului, dacă ne-am duce să ne batem singuri în lupta electorală și politică în perioada aceasta care urmează.

Crin Antonescu: Da. Să ținem presa în sală? Știți, până la urmă eu nu sunt un secretos, avem în partid oameni care știu să țină secrete și să cultive, să îngrijească, ca pe niște flori, secrete. Noi suntem un partid în care ne completăm unii pe alții. Ce am să spun eu acum nu e vreun secret. Partidul Național Liberal a pornit dintr-o situație destul de încurcată. Anul 2008 pe noi ne-a găsit într-o situație electorală care a fost dintre cele mai delicate. Noi nu am putut să mergem în 2008 în alegeri normal și să facem bilanțul guvernării noastre pe care, avuseserăm tot timpul responsabilitatea principală a primului-ministru și pe care ne asumasem aproape întreaga responsabilitate în ultimii doi ani. Și cum ar fi fost normal și sănătos democratic, noi trebuia să venim și să spunem oamenilor, domne, asta am făcut noi la guvernare, asta-i bine, asta-i rău, mă rog, cum credeau oamenii și în funcție de acest decont noi să primim voturi sau nu pe o poziție. Noi am ajuns într-o situație încurcată în care am fost puși de pe vreme când guvernam, să nu discutăm realități ale guvernării noatre ci să răspundem la atacuri propagandistice de o forță ieșită din comun pentru că era orchestrată de președintele proaspăt și credibil al țării făcut cu mânuța noastră, cu o mânuță noi, cu o mânuță alții, dar nu PD-ul, PD-ul cu un degețel și, aceste atacuri, extrem de violente și foarte eficiente propagandistic ne-au făcut pe noi, pe primul-ministru de atunci, pe domnul Tăriceanu, pe miniștrii să nu poată discuta. Bineînțeles, nu mai discut de presă. Presa trebuie să fie liberă și ea a procedat în libertate după cum a procedat aseară. Au fost aici câțiva colegi la lansarea programului pe Turism, nimeni nu a vorbit nimic nici despre legalizarea prostituției, a vorbit domnișaora Eba, dar e dreptul ei, au vorbit despre droguri alții când au vrut să propună. Totuși la PNL nu s-a vorbit nimic ieri. Seara domnul Igaș a declarat că trebuie să ia domnul Ponta droguri iar televiziunile vorbeau despre modul în care Ponta și Igaș, amândoi la fel de vinovați duc în derizoriu dezbaterea politică. Asta-i tot. Încheiem paranteza, Dumnezeu să le dea sănătate. Înțeleg că jucați fotbal diseară cu dânșii, să fiți sportivi. Eu nu pot. Eu sunt pătimaș, îi iubesc atât de mult încât eram în stare să trântesc meciul și nu joc.

În 2008, deci, nu am putut face asta, a trebuit să explicăm ce se poate, ce nu se poate. Exemplu tipic: este aici domnul Adomniței care a fost un excelent ministru al educației și a fost un om care până în ziua de azi poate oricând să facă bilanțul mandatului său. Nu are nimeni nici o treabă cu asta și celebra poveste cu majorarea salariilor profesorilor cu 50%. Se votează în Parlament, o votează și parlamentarii noștri, într-adevăr, dar primul-ministru iese și după aceea tot guvernul își asumă răspunderea, impopularitatea de a spune unor oameni care într-adevăr, în principiu ar merita salarii cu 50% mai mari, atunci, la vremea aia, între timp sunt cu 50% mai mici, și spune domne, nu se poate, eu nu pot să gestionez, nu pot să fac treaba asta pentru că dau peste cap bugetul. Domnul președinte o promulgă și țipă cu glas mare cât de important e profesorul în societate, cred că și atunci a plâns un pic amintindu-și de învățătoare sau de ce a avut el, învățătoare măcar a avut. După aceea, la școala militară erau alte reguli, nu am vrut să spun, Doamne ferește, altceva. Ciclul studiilor e complet dar nu mai erau figuri așa dulci de care să-ți aduci aminte cu tandrețe.

Bineânteles domnul Boc, ce să mai vorbim, toată lumea, PSD-ul sigur cu el, in campania electorală noi ce trebuia să apărăm? Actul responsabil, pentru că astăzi se vorbeşte, vedeţi, toată lumea şi toţi comentatorii, toată lumea spune aşa, << toţi politicienii români au fost iresponsabili, nici unul dintre ei nu ne-a spus că vine criza, toţi ne-au minţit şi ne-au promis în campania electorală din 2008 >>, dar nu este adevărat. Corpul didactic, dincolo de faptul că numără circa patru sute de mii şi are totuşi o rază de acţiune, nu mai e cea de pe vremuri, dar este. Aceşti oameni nu au mai votat cu noi, pentru că cineva a avut curajul să le spună, << nu putem, nu vă minţim>>. Ei nu, au fost toţi la fel. Nu a fost Tăriceanu, Boc şi Băsescu în episodul ăla, la fel. În 2009 am participat la o campanie electorală prezidenţială in care, domnul Băsescu sărea la bătaie dacă spuneai ceva de criză. Spunea clar, că nu vine nici o criză, era 2009, ea venise, se şi consumase. Mă rog, domnul Geoană evita subiectul, eu vorbeam, am vorbit atâta cât aveam şi eu voce şi spuneam, << da, va veni o criză, va trebui să facem restructurări, va trebui să fie redimensionate cheltuielile bugetare>>. Sunt acte, sunt înregistrări, dovedesc.  Nu-i adevarat, toţi am fost la fel. Domnul Băsescu a fost foarte serios si  a convins lumea.

In 2010, ca să închei, am verificat ipoteza pe din trei şi am văzut următoarele: că Partidul Naţional Liberal a scăpat din împrejurarea, pornind cu campania electorală prezidenţială şi după aceea a scăpat dintr-o împrejurare periculoasă, pentru că pe un sistem care, chiar dacă nu e alcătuit din două partide, in momentele cheie, lumea se polarizează. Vă amintiţi de fostul nostru coleg, Viorel Cataramă, care în plină campanie, când îcercam şi noi să ţinem capul la suprafaţă, a ieşit şi spus,  <<domnule fugi de aici că faci praf, te duci în cinci la sută, nu ai cum între ăştia doi>>. Teoretic, nu era chiar o prostie şi lucrul ăsta se putea întâmpla. Am văzut în 2010, că PNL-ul poate să reziste, deci, că-i vorba de o luptă între trei partide. Numai că, vă spun sincer şi de asta nu sunt secretos, marea problemă a Partidului Naţional Liberal, a fost de mai multă vreme şi acum riscă să fie şi mai tare, în climatul pe care îl vedeţi, în tipul de alegeri care se desfăşoară la localele următoare. Degeaba ai 25% sau 27% in sondaje  dacă, în realitatea unor alegeri locale, în care tu pleci cu numai cinci Consilii Judeţene, cu numai şapte sute de primari, te confrunţi cu o maşinărie de partid stat, care este PD-ul şi nu mai discutăm, şi cu o maşinărie administrativă şi electorală cu şaptisprezece Consilii Judeţene, cu preşedinţi, cu o mie trei sute de primari, mă refer la PSD, şi cu un tip de dezvoltare şi organizare electorală, nu extraordinară din păcate, cum am văzut, dar care, incă din punct de vedere cantitativ era greu de comparat. Riscul ca tu să ai 25%, să spunem, din opţiunile electoratului, dar alegerile locale să-ţi contabilizeze cinsprezece, este enorm.  Pentru că, dupa aceea, psihologic este greu să ieşi din poziţia de outsider de al treilea. Pe de-o parte, asta ca interes de partid, aşa am vazut-o. Doi, am facut un calcul şi cred că acest calcul e confirmat, şi anume, in condiţiile în care, nici noi, nici PSD-ul nu puteam aspira raţional să depăşim 50% plus unu, jocurile pe care în România, nestingheriţi nici de Curtea Constituţională, nici de Patriarh, nici de nimeni, le face domnul  Traian Băsescu în calitate de preşedinte, puteau să fie cele pe care le ştim. Şi trebuie să spun aici, fară să vreau să ofensez pe nimeni, că in vreme ce, de cei douăzeci, douăzeci si cinci, cincisprezece, treizeci, câţi vreţi dumneavoastră, parlamentari liberali, pe care, noi în alegerile generale i-am fi obţinut, puteam să bag mâna in foc că, hai să zicem, mai puţin una două intâmplări, ei rămân acolo şi pot să-i reziste lui Băsescu, cum se putea rezista şi in 2008. Nu domnule, nu facem majoritate cu tine, facem majoritate cu PSD-ul. El are  treizeci şi cinci, eu am douăzeci şi cinci, avem şaizeci, poţi să numeşti pe cine vrei, noi constituim şi am constituit o majoritate in Parlament.  Nu puteam să bag mâna in legătură cu alţii şi nici alţii nu puteau sa bage mâna în foc în legătură cu ei înşişi. Şi din punctul ăsta de vedere, sigur că o asemenea formula este avantajoasă.

Vine al treilea lucru, se vorbeşte mult despre potenţialul de dreapta al societăţii româneşti, despre deschiderea sa către liberalism şi aşa mai departe. Unii cred, şi cine ştie, poate că au dreptate,  să dea Dumnezeu să fie aşa, că vreo şaizeci la sută dintre români  astăzi,  ard de nerăbdare să avem un partid puternic, capitalist, liberal de dreapta, libertarian dacă se poate. Eu mă îndoiesc, eu cred altceva.  Eu cred că românii, şi asta e o bună premisă pentru  un liberalism serios, românii nu mai au încredere în stat, indiferent cine guverneză, aşa cum au cunoscut. Pentru că ei, adică noi, am cunoscut un stat, care sub toate guvernările, cu oameni mai cinstiţi, alţii cum îi vedeţi pe ăştia de azi, ultra corupţi, dar structural, statul român, de când îl ştim şi pană azi, este un stat costisitor şi ineficient, este un stat hoţ, este un stat corupt, este un stat care îşi foloseşte prerogativele, nu pentru interesul public, ci pentru clientela celor care, temporar îl ocupă, deci celor care guvernează. Şi în sensul acesta, putem vorbi despre un eşec al schemelor clasice de stânga cu impozitare mare, în sensul în care, oamenii din România, chiar cei mai necajiţi, chiar cei mai puţin informaţi s-ar bucura din pacate. Mulţi oameni amarâţi s-ar bucura ca bogaţii să fie deposedaţi de ce au. Dar nu mai crede nimeni, că cei care vor lua de la bogaţi, adică statul, cel mai socialist fie el, le va da lor ceva. Ei nu mai au această încredere în stat şi asta este o bună premisă, deci care poate fi folosită, să spun aşa pozitiv, in reconstrucţia statului românesc, dacă ne ajută Dumnezeu să fim in situaţia de a o face şi dacă avem suficientă voinţă politică şi convingere, să vrem să facem într-adevăr un stat fundamental liberal şi nu un stat vacă pe care s-o mulgem şi noi, atunci când ajungem la guvernare. Este simplu, deşi este spus cam brutal. În sensul acesta, eu cred, că odată ajunşi la un 25%, 27%, cam asta este maxima pe care am atins-o noi în sondaje până să facem USL-ul. Îmi era greu să-mi închipui că într-o perioadă de săracire a populaţiei, în urma măsurilor guvernului Boc, în urma lipsei de soluţii sau chiar antisoluţilor economice şi sociale şi administrative ale acestui Guvern, capitalul de creştere pe dreapta e mai mare decât capitalul de creştere pe stânga, ca săracie. Atunci, am socotit că din punctul ăsta de vedere e iarăşi bine. In plus, a creea o alternativă puternică, pentru oamenii disperaţi, dacă alternativa e raţională şi solidă, înseamnă eliminarea riscului de a se creea o alternativă iraţională pentru oamenii săraci. Şi înţelegeţi cred, ce vreau să spun.

Cred că dacă, şi cu asta închei lungul răspuns la scurta întrebare, cred că dacă nu s-ar fi făcut această alegere, am fi avut astăzi, probabil cam aceleaşi cifre pe care le estimam, udeva, să spunem larg, PNL-ul între 20 si 30, PSD-ul între 30, maxim 40. Deci, o sumă sub mare peste 50 dar, în care să trebuiască în permanenţă să explicăm de ce ăstia sunt răi, dar şi ceilalţi ar fi şi ei răi şi numai noi suntem buni şi să ne numărăm la nesfarşit. PDL-işti să ne amintească nouă că  am guvernat cu sprijinul PSD, noi să le amintim PSD-ului ce au facut până în 2004 şi domnul Băsescu să ne amintească tuturor că politicienii sunt răi şi că numai  cine vine alături de domnia sa, în reforma statului are caştig de cauză. Cred că am fi fost cu un electorat ceva mai confuz, cu o mare presiune asupra noastră pentru a se uni opoziţia şi cu, repet, o bătălie pe toate resursele şi aşa câte sunt, împarţite categoric în favoarea Partidului Democrat. Cred că dacă nu am fi făcut asta, PNL-ul ar fi avut  astăzi un scor foarte bun, un scor record fată de scorurile lăsate dupa1990, dar cu care, în condiţiile în care elimin ipoteza de a merge înapoi la Palatul Cotroceni, nu prea aveai ce să faci în condiţiile actuale.

Întrebare: Ca şi copreşedinte al USL si preşedinte al PNL, care este strategia dumneavoastră ca preşedinte atâta timp cât Partidul Naţional Liberal să ajungă primul partid pe eşicherul scenei politice.

A doua întrebare: atâta timp cât in 2014, noi sperăm mai devreme, o să fiţi preşedintele României, ce a-ţi păstra, dacă aveţi ceva de păstrat din mandatul domnului Băsescu sau mandatele domnului Băsescu?

Crin Antonescu: Răspunzând un pic în glumă, apropos de cum să fac eu în calitate de copreşedinte al USL şi preşedinte al PNL, să devină PNL-ul primul partid, pare destul de simplu la un joc de cuvinte. Să devin preşedinte al USL şi copreşedinte al PNL. Desigur, copreşedinte al PNL împreună cu domnul Ponta, nu vă faceţi alte iluzii.

Acuma, noi am intrat într-o construcţie în care nu avem foarte mult loc pentru competiţia între noi, până când nu atingem ţintele pe care le avem de atins sau ţinta principală.

Partidul Naţional Liberal, după părerea mea, ţinta Partidului Naţional Liberal pentru acest ciclu electoral nu poate fi aceea de a fi primul partid în sens numeric, pentru că, dacă ne ajută Dumnezeu şi planul politic sau strategia politică, pe care eu cel puţin am avut-o în vedere şi care are la bază, vă spun clar, primul lucru pe care l-am gândit atunci când am pornit povestea cu USL-ul, nu a fost nici cine o sa aibă primul ministru, nici cine o să aibă preşedinte, nici alte piei ale urşilor din pădure, ci pur si simplu, cum facem ca de pe scena politică românească să dispară această infecţie numită Partidul Democrat, interes, după părerea mea general, al scenei politice, dar interes special al unui partid autentic de dreapta care suntem noi. Pentru că supravieţuirea Partidului Democrat  într-o competiţie, fie şi in condiţia lor de impostori cu dreapta, cu stânga, nu deranjează PSD-ul, care nu are competitor şi care şi-a ocupat simbolic jumătatea stângă a eşicherului. Este problema noastră şi a acurateţii discursului şi practicii politice de dreapta în România să se aleagă, şi că vrem noi,  că nu vrem, se alege. Pentru că în 2012, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, ori nu mai există ei, ori nu mai existăm noi. Pentru că, ori noi castigăm alegerile şi atunci PD-ul s-a terminat, nu cred în vitejia şi priceperea lui Gheorghe Ştefan în opoziţie, nu cred eu. Eu l-am cunoscut şi în opoziţie dar, ce opoziţie era aia, parfum. Adică, ori noi câstigăm aceste alegeri în formula în care suntem şi cu PD-ul s-a terminat, chiar dacă nu aritmetic, politic se termină imediat, ori domnul Băsescu reuşeste cu tot clanul acesta, şi atunci, nu ştiu ce se mai alege. Dar în orice caz, cred că o să avem un singur partid în toată România alcătuit aşa, unii îmbracaţi în portul bucovinean, alţii socialişti, alţii oameni ai muncii liberali, care suntem toţi în partidul domnului Băsescu.

E foarte simplu, atâta vreme cât ăsta-i obiectivul, pentru noi este prea puţin esenţial, prea putin important, nu este esenţial, dacă într-o formulă în care ramân două partide mari în România, în primă instantă o să aiba PSD-ul un număr mai mare de deputaţi sau de consilieri sau de ce ştiu eu. În momentul în care rămânem şi ăsta este un moment foarte bun, după părerea mea, pentru viaţa politică în general, două partide mari în România, unul de stânga PSD, unul de dreapta PNL, care la început, pentru un ciclu electoral cel puţin guvernează împreună, după aceea, evident sunt în dispută, acela este marele câstig al Partidului Naţional Liberal. Bineânţeles, viitorul va arăta când este Partidul Social Democrat primul partid al ţarii şi PNL-ul al doilea şi când invers. Asta depinde de generaţia dumneavoastră, eu nu vreau să spun că nu vreau să apuc, dar în orice caz, nu va mai fi treaba mea.

În legatură cu ceea ce aş dori eu să păstrez din mandatul domnului Băsescu, pe domnul Băsescu, să nu părăsească ţara.

Întrebare: Ca să păstrăm această idee optimistă  către viitor. Pornind de la premisa că USL-ul câstigă alegerile în 2012 şi că dumneavoastră ajungeţi preşedinte în 2014 sau poate mai devreme, cum arată România lui Crin Antonescu în 2025?

Crin Antonescu:  Sau poate mai târziu, înteleg că sunt încă tânăr. Până acuma discutam lucruri serioase, aici există riscul, ştiţi că mai glumeşti, dar şi aşa cred că am glumit prea mult. O să vedem cine ştie ce ştiri mâine.

În România lui Crin Antonescu în 2025 , dacă mai exista România şi dacă mai există Crin Antonescu, desigur să punem binele în faţă, ţineţi minte totuşi, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Sper să fie o tară în care, Crin Antonescu, categoric simplu cetăţean în 2025, nici preşedinte la PNL, nici preşedinte de ţară, nici preşedinte pe la vreo asociaţie de foşti vânători şi liberali şi socialişti, frăţia de arme pesedisto-liberală, să poată să-şi amintească fară ruşine, să nu fie ruşinat de faptul că a consumat, douăzeci, douăzeci si cinci  de ani din viata lui în politică, de faptul că i-a consumat şi i-a trăit în Partidul Naţional Liberal şi o tară din care el să-şi poată sfătui, deşi nu cred că în 2025 mai ascultă cineva sfaturile mele în privinţa asta, să-şi poată sfatui copilul să rămână. Atât, nu se pune problema ca în 2025 eu să am vreo altă responsabilitate decât aceea morală faţă de propriul meu copil  care, la vârsta aia, desigur fiind major nu  va mai asculta oricum.

Eu cred însă, dacă intuiesc miezul întrebării, nu pentru 2025 şi ceva mai încoace, cu Crin Antonescu preşedinte sau nu, dar cu altcineva oricum, după Traian Băsescu, o Românie repet, în care să restabilim instituţii, să restabilim modele şi mai ales, asta este în primul rand profesiunea mea de credinţa de dreapta, să restabilim elite. Pentru că o ţară nu se poate aduna, nu poate înainta, nu a făcut-o nimeni vreodată în istorie, nici România, decât în jurul unor modele, unor instituţii care să funcţioneze şi cu nişte elite în frunte. Când spun elite, nu înteleg să discriminez pe cineva, nu înteleg să diminuez cu ceva drepturile unor oameni care nu fac parte din elite, dar trebuie să întelegem că dacă vrem economie sănătoasă, asta înseamnă că trebuie să avem o elită economică, o elită de întreprinzători, o elită a pieţei şi ea va conduce economia românească, o va trage dupa ea. Că dacă vrem să restabilim valori culturale, dacă vrem să restabilim educaţie, va trebui să avem o elită universitară autentică, o elită culturală autentică şi nu tot felul de baieţi, care într-adevăr au scris carţi frumoase, dar acuma sunt închiriaţi ca fetele pe centură şi puşi să comenteze politică. Elite, atunci când, o instituţie ca armata sau ca biserica, indiferent că suntem sau nu credincioşi, liberi cugetători, care vor fi respectate în societate pentru că ele au un rol  social şi simbolic. Asta  cred că se poate întampla  mai repede, se poate intâmpla cu munca enormă şi de bună credinţă care trebuie să pornească în primul rând de la lideri, nu de la  politicieni ci de la lideri. Există într-o societate nu doar lideri politici, uneori, nici nu există lideri politici autentici, dar exista lideri în alte domenii şi atunci, piaţa forţeaza şi apariţia unor politicieni mai de doamne ajută. Cred ca-i o criza de lideri in România dar nu numai în politică, aşa cum toată lumea se năpusteşte să arate ci, ar trebui să ia act de criza de lideri din toate celelalte domenii, de criza de autoritate, de criza de prestigiu, de criza de forţa morală  care poate să ducă, repet, o societate, o naţiune, într-o direcţie sau alta.

Intrebare:  Vorbeaţi despre aşezarea vieţii politice româneşti pe cele doua axe, dreapta, stânga ca fiind un lucru idezirabil. Vi se pare că aşa ceva este de dorit? Nu cumva, electoratul nu va mai reuşi să se regăsească nici în una nici în alta, aşa cum în America se întampă acum. În Anglia de exemplu, liberal democraţii au apărut tocmai pentru ca opoziţia, laburişti – conservatori, nu mai satisfăcea nevoile lor.

Crin Antonescu: Da, sigur că se poate întampla şi asta, eu cred însă că la noi mersul este puţin invers pentru că in Anglia, ani de zile ştiu foarte bine cum liberal- democraţii luau 10-15% chiar si 20% din voturi dar nu erau reprezentaţi în Parlament decât mult sub această cotă. O conjunctură a făcut să se negocieze cumva, in contextul ultimelor alegeri anumite modificări. E adevărat, că e în criza în America sistemul bipolar, sau nu ştiu, poate e mult spus în criză, dar în fine, apar idei de partide noi şi regrupări politice care nu sunt încă partide în sensul celor două mari partide. Dar nici  nu cred că România este saturată de bipolarism politic în sensul acesta institutional. Eu cred că, aşezarea apelor, măcar aşa pentru cinsprezece, douăzeci de ani, să ştie lumea ce-i cu stânga , ce-i cu dreapta, ca să nu mai apară, cum să vă spun,  sunt lucruri. Să vă dau un exemplu foarte simplu, discutam astăzi la Delegaţia Permanentă, doamna Sulfina Barbu, când ţi-e lumea mai dragă, te scuipă de-a dreptul << nenorocito, nu eşti de dreapta, socialistule, alianţa socialistă, noi suntem de dreapta de când sunt eu si familia mea si Băsescu si Boc. N-am cântat la UTC, n-am turnat la securitate, noi am fost de dreapta, noi PD-listi>>.  Bine doamnă, zici temator şi te retragi,  începi să te simţi un pic socialist. Femeia e liberală, e de dreapta tare de tot. Ţop cu un proiect acuma, cota de gen, în Parlament. Trebuie să fie neapărat acuma, nu ştiu cât la sută femei. E o chestie, e o idee, dar ideea asta este din portofoliul şi din tradiţia gândirii socialiste. E perfect legitimă, tratez cu respect acestă opţiune, nu pentru că aş împărtăşi-o. Femeile din partid de la noi nu vor să audă, au zis foarte clar că ele nu sunt la număr, sunt pe valoare, pe meritocraţie.Foarte bine, numai că am dat acest exemplu cu doamna Sulfina Barbu, vedeţi că despre altă doamna nici nu vorbesc, pentru a înţelege faptul că în România, cu astfel de pamblicari, cu marea confuzie alimentată de persoane mai serioase, din punct de vedere al doctrinelor politice decât doamna Sulfina Barbu e o foarte mare confuzie. Lucrurile astea se aşeaza încet, încet pentru că izvorăsc dintr-o anumită istorie din anumite principii. Repet, noi nu avem principiul ăsta. Da, aşa am înţeles de la doamne, domnii la fel au votat şi ei, dar asta nu înseamnă că, mă rog, nu respectăm opţiunea altora. Dar acuma, să fi de drapta cu chestia asta, mâine să vi să spui că rezolvi problema săraciei si crizei în România cu supraimpozitarea nu ştiu căror tipuri de averi, să faci discursuri populiste, care sunt de extremă stângă, cum fac PDL-isti deseori. Să vi cu chestia asta de la socialişti clasică. Toată confuzia asta, dacă cinsprezece, douăzeci de ani nu ar mai fi loc să apară PDL-ismul ăsta pamblicar, ci ar fi un partid social democrat, treaba lor, nu intru in detalii, şi un Partid Naţional Liberal deschis, unde libertarienii să zburde şi ei în cluburile lor, pentru că e mare liberalismul ăsta, nu-i tot una cu libertarialismul. Ba într-un colţ, domnul Patriciu, partizanii săi să pună la cale privatizarea aerului, alţii care sunt mai pe zona de stânga să facă tot felul de lucruri, să ne întâlnim, să aibă loc aceste dispute în interiorul partidului. Dar să fie două partide mari, unul stânga, unul dreapta, eu cred că ar fi bine.

Dar, multumindu-vă respectuos, aproape cu umilinţa, şi mulţumind Lui Dumnezeu că am avut ocazia să vă întâlnesc astăzi, vă atrag atenţia că mai e mult până atunci, până la chestia asta cu două partide, dintre care unul să fim noi.

Multumesc şi eu şi ce sa vă spun, aceste planuri de marimi disproporţionate din mintea lui Florin Alexe trebuie tratate cu realism. E grandoman.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: