Mircea Toader (PDL): „Am fost comunist din convingere, pentru că, altfel, nu îţi dădea voie pe vapor!”

PUNCTUL 6
Scrisoarea Grupurilor parlamentare PNL din Senat şi CameraDeputaţilor privind convocarea unei şedinţe solemne comune a Senatului şi a Camerei Deputaţilor în 25 octombrie 2011, destinată a celebra aniversarea a 90 de ani de viaţă a Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României.
Doamna Roberta Alma Anastase:
Mai departe, o scrisoare din partea Grupurilor  parlamentare PNL din Senat şi Camera Deputaţilor privind convocarea unei şedinţe solemne a Senatului şi a Camerei, 25 octombrie 2011, destinată a celebra a 90 de ani de viaţă a Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României. Puncte de vedere? Domnule Toader, vă rog!
Domnul Mircea-Nicu Toader:
 Doamna preşedinte, cred că toată lumea stimează, cel puţin vârsta Majestăţii Sale dar cred că este puţin deplasat să facem un plen reunit. Eu cred că ar fi util şi frumos, din partea noastră, săstabilim o sală, în care putem să ne întâlnim cu toţii, să îl aniversăm, pentru că este aniversarea unei vârste. Mi se pare corect să nu fie la nivelul plenului reunit, nici nu e şef de stat, dar niciodată nu a fost aniversată vârsta cuiva la nivelul acesta şi cred că putem să oferim – asta este propunerea mea, cel puţin – să oferim o sală, în care toţi colegii noştri care vor să vină, sigur să poată să o facă.
Doamna Roberta Alma Anastase:
Domnul deputat Bănicioiu, vă rog!
Domnul Nicolae Bănicioiu

Vreau să vă spun că este prima oară – de fapt, nu este pentru prima oară – este pentru prima oară, la un Birou reunit, când văd că domnul lider de grup a vorbit ca un comunist adevărat. A uitat că a fost monarhist, la un moment dat! Singura precizare pe care vreau să o fac este că nu este vorba despre o aniversare obişnuită, a unei persoane obişnuită ci a singurului şef de stat, care a mai rămas în viaţă, din perioada celui de al doilea război mondial, ne mai punând la socoteală ceea ce a însemnat Majestatea Sa pentru istoria României. Asta nu înseamnăcă are vreo implicaţie politică, în nici un caz. Asta a sesizat binecolegul nostru.Vă mulţumesc!
Doamna Roberta Alma Anastase:
Deci am înţeles complimentul de început, pentru domnul Toader. Nu am înţeles dacă aţi formulat şi o propunere.
Domnul Ilie Sârbu:
O mică rectificare vreau să fac şi, sigur că, nu îmi aparţine, aparţine colegului meu. Domnul Toader este un comunist pocăit!
Domnul Mircea-Nicu Toader:
Nu, ===> am fost din convingere, pentru că, altfel, nu îţi dădea voie pe vapor! <===
Doamna Roberta Alma Anastase:
Vă rog, domnule Tăriceanu!
Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:
Intervenţia mea are ca scop să lămurim puţin această chestiune. Deci aici nu este vorba de o manifestare pro-monarhică, nu are nimic cu această chestiune. Sunt două lucruri la care vreau să mă refer. Unul dintre ele, deja, l-a menţionat colegul nostru, Nicu Bănicioiu şi nu am să îl repet.

Al doilea lucru de care am să vă rog să ţineţi seamă este că, o dată cu abdicarea regelui, România a trecut de la democraţie la dictatură, a avut parte de cea mai feroce formă de comunism dintre toate ţările din estul Europei. Un comunism dus la paroxism şi, după 1990, ne-am bucurat cu toţii de libertate şi, astăzi, putem cu toţii să activăm, iată, într-o manieră democratică, cu un sistem pluripartid, cu instituţii reprezentative şi aşa mai departe şi cred că aici este al doilea simbol, la care noi trebuie să ne referim, pentru că Regele Mihai, prin forţa lucrurilor istoriei, aş spune, a fost ultimul şef de stat care a condus România, înainte de venirea dictaturii. Şi cred că acum, propunând această şedinţă solemnă, în care, cel puţin Puiu Haşotti şi cu mine, în calitate de iniţiatori, ne-am imaginat că îi putem oferii Majestăţii Sale posibilitatea să se adreseze naţiunii, prin intermediul Parlamentului, noi fiind consideraţi reprezentanţii legitimi ai naţiunii şi facem, astfel, un act de reparaţie şi nu facem altceva decât că România, astăzi, ştie să-şi preţuias că trecutul, un trecut pe care mulţi şi l-ar fi dorit. Cred că, astăzi, putem trece peste o serie de sentimente şi resentimente amestecate cu ceea ce am învăţat în perioada comunistă, în şcoală, cu toate lucrurile care ne-au fost in oculate timp de 20 de ani, cât am făcut şcoală şi facultate şi putem să privim cu o anumită detaşare şi cu respect faţă de istoria acestei ţări şi faţă de personalităţile care au avut o contribuţie remarcabilă la istoria României şi nu numai a României, ci a întregii Europe. Ţineţi cont că regele a fost decorat, la sfârşitul războiului, pentru actul de curaj pe care l-a făcut la 23 august şi care, după cum bine ştiţi, a scurtat şi durata războiului şi, mai presus de orice,a salvat sute de mii de vieţi omeneşti. Vă mulţumesc!
Doamna Roberta Alma Anastase:
Domnule Haşotti, vă rog!
Domnul Puiu Haşotti:

Vă mulţumesc, doamna preşedinte!Eu voi fi foarte concis. Cu ocazia întâlnirii unui alt for  politic al Parlamentului, un foarte distins coleg mi-a spus – cu cât insişti mai mult cu această solicitare, cu atât devin mai comunist!Pardon, mai republican! Am vrut să îl parafrazez pe domnul Bănicioiu, cred că aţi înţeles, eu îl bănuiesc că este din ce în ce mai comunist. Dar, încă o dată, să ştiţi că aceasta nu este o manifestare nici comunistă, nici republicană, nici monarhistă. Şi puteţi să vedeţi, în solicitarea pe care am făcut-o cu domnul Călin Popescu-Tăriceanu, am şi spus că grupurile parlamentare nici nu trebuie să intervină, nu trebuie, pentru a risipi orice fel de bănuială, nu trebuie să existe discursuri pro monarhice, antimonarhice, pro Majestatea Sa sau anti Majestatea Sa. Este, pur şi simplu, un moment în care aniversăm o personalitate politică şi, mai mult, ne aniversăm istoria.Să ţinem minte, totuşi, că aici, în Parlamentul României,în Camerele reunite, actualul preşedinte al României, la vremea aceea, e adevărat, a făcut nişte observaţii foarte interesante asupra momentului de la 23 august şi a celui de la 30 decembrie. Însă nu este vorba de acţiuni politice, vă spun încă o dată. Eu vă spun că este absolut normal ca la vârste de felul acesta, să avem şedinţe comune ale Parlamentului pentru toţi preşedinţii României. Vine şi vremea domnului Băsescu, vine şi vremea domnului Iliescu, căruia îi doresc, la 85 de ani, să îl chemăm sau la 90 sau 100 de ani, poate că şi Emil Constantinescu. Care este problema, dacă invităm foştii preşedinţi ai României într-o şedinţă solemnă, de 30 de minute, să vină şi să ţină un discurs, în faţa Camerelor reunite. E un gest cât se poate de firesc, e normal!Şi de la aceste considerente am pornit, când am făcut solicitarea respectivă.
Domnul Radu Mircea Berceanu:

În legătură cu decoraţiile…? La care decoraţii v-aţi referit?Domnul Tăriceanu a spus: este monarhul care a fost la sfârşitul războiului decorat… el a fost decorat de Stalin.
Domnul Puiu Haşotti:
Da, dar la vremea aceea nu aveaţi voie să vorbiţi aşa şi nici curajul.
Domnul Radu Mircea Berceanu:
Eu m-am născut pe 5 martie 1953, când se zice că a murit Stalin, aşa că… Dar a fost decorat de Stalin.
Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:
Dragă Radu, putem să facem abstracţie, dacă tu ai făcut această remarcă de decoraţia dată de Rusia, dar aprecierile nu au fost exclusiv ale Rusiei, americanii şi englezii, ştii foarte bine că au avut aceeaşi apreciere, pentru că în final a fost un efort mai mic şi al lor şi în principal, ştim foarte bine că, considerentul principal nu era efortul de război, ci salvarea de vieţi omeneşti.
Domnul Puiu Haşotti:
Dar, domnule Berceanu, şi Churchill şi Roosevelt au fost decoraţi de Stalin. Ce facem?
Domnul Mircea–Nicu Toader:
Doamna preşedinte,
Doamna Roberta Alma Anastase:
 Domnul Oltean era şi după aceea dumneavoastră şi domnul Pambuccian.
Domnul Ioan Oltean:
Doamna preşedinte,Domnule preşedinte,Stimaţi colegi,

Mie mi se pare totuşi că, sigur, Majestatea Sa Regele Mihai merită atenţia cuvenită, nu am nimic absolut împotriva acestui eveniment, dar nu cred că putem genera un eveniment de natura unei şedinţe solemne a Parlamentului României în care Regele Mihai să vină şi să se adreseze naţiunii române. Cred că nici constituţional nu ne putem permite aşa ceva, dar în acelaşi timp, cred că putem să gândim o altă modalitate prin care să-i oferim posibilitatea de a fi tratat cu tot respectul de către Parlamentul României. Putem pune la dispoziţia iniţiatorilor acestui eveniment o sală în Parlamentul României în care, împreună cu toate grupurile parlamentare să gândim o modalitate prin care să cinstim aniversarea vârstei de 90 de ani a Regelui Mihai, dar în nici într-un caz, în opinia mea, nu cred că putem să organizăm o şedinţă solemnă a Parlamentului României pentru ca Regele Mihai să se adreseze naţiunii române. Mi se pare totuşi exagerat o asemenea iniţiativă, dar în acelaşi timp, repet, militez pentru o variantă de altă natură în care cei doi lideri de grup parlamentar să aibă posibilitatea ca împreună cu cei ce sunt interesaţi să gândească o altă formă prin care Regele Mihai să primească atenţia cuvenită din partea Parlamentului României.
Domnul Puiu Haşotti:
Vizaţi voi, PD-L-ul, chestia asta, noi nu facem aşa ceva.
Doamna Roberta Alma Anastase:
 Domnul Tăriceanu.
Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:
 Nelu, iartă-mă că îţi spun! Noi am făcut o propunere decare, sigur că prin atitudinea pe care o aveţi, înţeleg că nu sunteţi de acord cu ea. Vă este teamă de ceva, nu ştiu, nici nu vreau să aflu foarte multe lucruri. Cred că în legătură cu ceea ce ai spus, îmi fac datoria să îţi reamintesc că în faţa Parlamentului, în faţa Camerelor reunite, s-au adresat: preşedintele Chirac, Sarkozy şi cred că lista poate să continue, au mai fost şi alţii…
Domnul Puiu Haşotti:
Şi Strauss-Kahn.
Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:
Mă rog, Strauss-Kahn, care nu este preşedinte. Deci, aici este vorba de un fost şef de stat al României, de un fost preşedinte al României. Sigur, ce o să se întâmple mai departe, dacă o să oferim aceeaşi posibilitate lui Ion Iliescu sau nu ştiu, altor  preşedinţi, rămâne de văzut dacă va fi o propunere atunci, o vom discuta sau mă rog, o vor discuta cei care vor fi în Parlament la momentul respectiv. Până una alta, precizaţi-vă punctul de vedere, trecem la vot şi cu asta, basta. Eu vreau să spun ceva, că pentru noi este bine şi aşa şi aşa. Şi dacă o respingeţi este bine, pentru că tot fardul acesta pe care vi-l daţi voi cu partid de dreapta cu vrăjeli de astea, că liberali, că de dreapta, că nu ştiu ce, se duce cu ocazia asta cu viteza vântului. Asta e.
Domnul Ioan Oltean:
Dacă îmi daţi voie doamna preşedinte. Eu aş vrea să vă asigur că nu ne este teamă de nimic, nu avem un sentiment de teamă faţă de Majestatea Sa sau faţă de oricine care are o gândire regalistă şi nu de altă natură. De asemenea, nu credem că toţi cei de dreapta sunt regalişti sau sunt oameni care susţin regele. Noi credem că instituţia aceasta solemnă a adunării festive a Camerelor reunite este prea mult şi vrând – din câte îmi amintesc eu – întotdeauna, în faţa Camerelor reunite şedinţă solemnă, domnule senator, s-au adresat oameni în exerciţiu funcţiunii, preşedinţi destat în exerciţiu sau alţii, unde am făcut noi mici abateri de la normele Regulamentului şedinţelor comune, au fost oameni care deţineau funcţiile respective, erau oameni în exerciţiu şi nici de cum foşti şefi de stat, foşti directori generali de la Banca Mondială sau din altă parte. Este un punct de vedere care, sigur, nu este deţinătorul adevărului absolut, dar ceea ce vreau să subliniez încă

odată este că nu avem nici un fel de teamă. Este un punct de vedere al nostru care nu este generat de teamă faţă de acest eveniment, ci, pur şi simplu, aşa considerăm noi că trebuie să se desfăşoare lucrurile la nivelul Parlamentului României.
Doamna Roberta Alma Anastase:
Domnul Toader.
Domnul Mircea–Nicu Toader:
Pe scurt: susţin ce am propus eu şi din alt motiv. O şedinţă solemnă cu parlamentarii noştri care se gândesc în multe locuri, poate să fie o situaţie delicată, să fie câţiva în sală şi nu poate să participe nimeni altcineva din public, cel puţin din alte zone şi cred că cel mai bine, ca să dăm şi o tentă de suport, până la urmă şi de importanţă, o sală a Parlamentului dedicată special şi cu toţi cei care vor să participe acolo, este mult mai simplu.
Doamna Roberta Alma Anastase:
 Domnul Haşotti.
Domnul Puiu Haşotti:
Foarte scurt. Aş vrea să le dau o scurtă replică celor doi„tovarăşi” de la PD-L, mă rog..
Domnul Ioan Oltean:
Tovarăşi în Parlament cu tine, domnule profesor.
Domnul Puiu Haşotti:
Aş vrea să le amintesc, în primul rând, celor doi cam ce opinie are domnul preşedinte Traian Băsescu despre Parlament. Înorice caz mult mai proastă decât o au mulţi dintre noi despre Majestatea Sa Regele Mihai. Şi vreau să vă mai spun atât, că, spuneam şi cu altă ocazie, românii au făcut poveşti frumoase, basme populare frumoase cu regi, împăraţi şi prinţi; cu preşedinţii au făcut bancuri.
Supuneţi la vot şi să terminăm discuţia, că nu are rost.
Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:
Discuţia aceasta este turnesol pentru cei de la PD-L,turnesol politic.
Doamna Roberta Alma Anastase:
 Înţeleg că propunerile sunt deja făcute. Este o propunere făcută de domnul Tăriceanu şi Grupul parlamentar PNL din Senatşi din Cameră şi o altă propunere făcută pentru un eveniment separat într-o sală a Parlamentului cu solemnitatea… este o propunere alternativă la propunerea deja făcută. Deci, supun la vot propunerea făcută de Grupul parlamentar PNL pentru sesiune solemnă. Cine este pentru?
Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:
O precizare. Eu am să vă rog să supuneţi la vot numai propunerea noastră, care, dacă trece, este în regulă, dacă nu trece, atunci vă rog să luaţi cont că ne retragem propunerea, da? Deci, numai supunem la vot că să facem în altă sală, că nu mai este propunerea noastră, o retragem.
Doamna Roberta Alma Anastase:
 Păi nu este propunerea dumneavoastră, este o propunere alternativă făcută.Bun. Întâi supunem la vot propunerea făcută de Grupul parlamentar PNL.Cine este pentru? O să rog secretarii să numere. 11 voturi. (parlamentarii PDL) Voturi împotrivă?10 voturi (parlamentarii PNL, PC si PSD). Abţineri? 2 abţineri (parlamentarii UDMR + minoritati). Propunerea a fost respinsă.
Anunțuri

Dezastru ecologist pe raurile Muntiilor Fagaras

Memoria istoriei: Mineriada IV, 25 -28 septembrie 1991

In episodul nr 5 minerii participa la lucrarile congresului PNTCD (7:01)

Scrisoare catre Consiliul Superior al Audiovizualului din Franta

Strasbourg, 14 septembrie 2011 – Am trimis in aceasta dimineata o scrisoare catre presedintele Consiliului Superior al Audiovizualului (CSA) din Franta, Michel Boyon, in legatura cu emisiunea „Les Guignols de l’Info”, difuzata in data de 6 septembrie 2011 de televiziunea Canal +. Regasiti mai jos traducerea in limba romana a scrisorii, precum si scrisoarea originala (in limba franceza).

Autor: Renate Weber, MEP

–––––––––––

In atentia d-lui Michel Boyon, Presedintele Consiliului Superior al Audiovizualului (CSA), Franta

                 

                                    

Stimate domnule Presedinte Boyon,

Stimate doamne si stimati domni membri ai Consiliului Superior al Audiovizualului,

 

 

Va scriu in calitate de cetatean roman,  de persoana care toata viata ei a crezut in libertatea de exprimare si in libertatea presei si a luptat ca acestea sa fie respectate. Am facut acest lucru ca avocat de drepturile omului, lucrand cu numeroase organizatii neguvernamentale din Romania sau internationale, ca profesoara, cand am predat  drept constitutional si dreptul international al drepturilor omului, il fac si acum, din pozitia de deputata in Parlamentul European.

 

Va scriu in legatura cu emisiunea „Les Guignols de l’Info”, difuzata in data de 6 septembrie 2011 de televiziunea Canal +, in cadrul careia, satirizand doi foarte binecunoscuti cronicari sportivi francezi, au existat urmatoarele referiri la cetatenii romani:

 

  1. “…Sa vorbim de romani, atunci…cand arbitrul va arunca moneda in aer, nu e sigur ca o sa cada pe jos cu atatia romani in preajma …”
  2. “…sportul national in Romania, se stie bine, nu e fotbalul, este cersetoria …”
  3. “…cu romanii trebuie sa ai grija sa nu intri in contact! …au paduchi. Orice ai zice, orice ai face, romanii nu sunt prieteni cu spalatul…”

 

Fara doar si poate, libertatea de exprimare si libertatea presei inseamna, printre altele, sa poti sa-i  ridiculizezi pe cei care au un discurs rasist sau xenofob. Este dreptul fiecarei persoane si al fiecarui jurnalist sa aleaga forma prin care doreste sa se raporteze critic la adresa unui asemenea discurs, iar satira poate reprezenta o forma de sanctiune.

 

In acelasi timp, nu pot sa nu observ ca referirile din aceasta satira nu au vizat persoane individuale, asa cum se intampla in imensa majoritate a cazurilor din aceasta emisiune, ele nu au vizat nici politicieni, nici fotbalisti, nici alte persoane publice din Romania, ci o intreaga natiune.

 

Asa ca va intreb : care sunt, totusi, limitele libertatii de exprimare?

 

Sigur, oamenii publici, politicieni sau alte categorii, in virtutea statutului lor de persoane publice, trebuie sa suporte o critica mult mai severa la adresa lor, uneori chiar exagerari sau afirmatii injuste. Pentru ca si-au asumat acest statut public. Cei care alcatuiesc insa o comunitate umana, o natiune, nu au facut nici o optiune in acest sens. Tocmai de aceea, referirile „in bloc”, atunci cand este vizata si insultata intreaga comunitate, sunt considerate rasiste de legislatia europeana si internationala.

 

Stim cu totii ca afirmatiile facute, chiar in cadrul unei satire, raman gravate in memoria publica. O adaptare a celebrei „calomniez, calomniez, quelque chose en restera”.

 

Cunosc bine jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si nu cred ca ceva din aceasta jurisprudenta poate fi invocat in apararea afirmatiilor celor de la „Les Guignols”. Nici macar cauza Jersild impotriva Danemarcei nu poate fi invocata pentru ca, in opinia mea, nu se poate face o paralela intre acest caz si satira la care m-am referit.

 

Nu va solicit sa sanctionati nici postul de televiziune, nici realizatorii, nici jurnalistii, dar mi se pare firesc sa pun in dezbatere afirmatii care nu se refera la o persoana individuala, ci la o intreaga comunitate, chiar la o natiune, si care, in acest fel, perpetueaza prejudecatile, aversiunile, denigrarile, discriminarile in ce-i priveste pe romani. Si in acest sens, presa are o responsabilitate la fel de mare ca a politicienilor.

 

Consider, prin urmare, ca este de datoria Consiliului Superior al Audiovizualului sa reactioneze, atat pentru ca are acest mandat, cat si pentru ca nu este pentru prima data cand astfel de manifestari denigratoare si rasiste la adresa poporului roman sunt difuzate pe un post de televiziune francez[1].

 

Contez, prin urmare, pe faptul ca acest caz va fi luat in discutie de CSA si va rog sa ma tineti la curent cu rezolutia dumneavoastra.

 

Cu stima,

 

Renate Weber, ALDE

Membra a Parlamentului European

 

[1] La televiziunea France 2, in 2010, umoristul Jonathan Lambert a executat ceea ce el a numit „salutul romanesc” – palma intinsa in fata pentru cersit: http://www.youtube.com/watch?v=EG2jPJCiZlM&feature=related

 

––––––––––––-

A l’attention de Monsieur Michel  Boyon,

Président du Conseil Supérieur de l’Audiovisuel (CSA), France

                                                    

 

Cher Monsieur le Président, Michel Boyon,

Chères Dames et Chers Monsieurs membres du Conseil Supérieur de l’Audiovisuel

 

Je vous écris en qualité de citoyen roumain, de personne qui pendent toute sa vie a cru en la liberté d’expression et celle de la presse et qui a toujours lutté pour qu’elles soient respectés. Je l’ai fait en tant que avocat de droits de l’homme, en travaillent avec des nombreuses organisations non-gouvernementales roumaines et internationales, je l’ai fait en tant que professeure, quand j’ai enseigné le droit constitutionnel et le droit international de droits de l’homme et je le fait maintenant aussi, en tant que députée dans le Parlement Européen.

 

Je vous écris a propos de l’émission “Les Guignols de l’Info”, diffusé le soir du 6 septembre 2011 par la chaine Canal+, et pendent la quelle, en satirisent deux très connus présentateurs sportifs français, y en eu les suivantes références aux citoyens roumains:

 

  1. “…Parlons des roumains alors: …quand l’arbitre va lancer la pièce en l’air, c’est pas sur qu’elle retombe par terre avec tous ces roumains dans le coin…”
  2. “…le sport national en Roumanie, c’est bien connu, c’est pas le football c’est la mendicité…”
  3. “…avec les Roumains, faut se méfier du contact! …ils ont des poux. On aura beau dire, on aura beau faire mais le roumain n’est pas à la minute avec la douche…”

 

Sans doute, la liberté d’expression et celle de la presse signifient, parmi d’autres, pouvoir ridiculiser ceux qui ont un discours raciste ou xénophobe. C’est le droit de chaque personne et de chaque journaliste de choisir la forme par la quelle il souhaite se rapporter d’une manière critique à un tel discours et, bien évidement, la satire peut représenter une forme de sanctionne.

 

Au même temps, je peux pas m’empêcher d’observer que les références critiques de cette satire n’ont pas visé des personnes individuelles (comme dans la grande majorité des cas de cette émission), elles ont visé non plus des politiciens, ou des footballeurs ou d’autres personnes roumaines, au caractère publique, mais bien toute une nation.

 

Donc, je me permets de vous demander: quelles sont, quand même, les limites de la liberté d’expression?

 

Evidemment, les personnes publiques, politiciens ou autres catégories, vu leur statut de personnes publiques, doivent supporter une critique beaucoup plus sévère à leur égard, parfois même des exagérations ou des affirmations moins justes. Eux, ils ont assumé ce statut public.

 

Ceux qui constituent, par contre, une communauté humaine, une nation, n’ont fait aucune option dans ce sens la. C’est exactement pour celle la que les références généralisés, quand tout une nation est prise pour cible et insulté, sont considérés par la législation européenne et internationale comme racistes.

 

On le sait bien : ce genre d’affirmations, même au cadre d’une satire, restent gravés à jamais dans la mémoire du public. Une adaptation du célèbre : „calomniez, calomniez, quelque chose en restera”.

 

Je connais bien la jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme et je ne pense pas que les réalisateurs des «Guignols de l’info » peuvent l’invoquer pour défendre leurs affirmations. Même pas l’affaire Jersild c. Danemark ne peut pas être invoqué pars ce que, dans mon opinion, on ne peut pas faire une parallèle entre les deux.

 

Je ne vous sollicite pas de sanctionner la chaine, non plus les réalisateurs ou les journalistes, mais ça me paraît normal de vouloir débattre des affirmations qui visent pas une personne mais toute une nation et qui, au même temps, ne font autre que perpétuer les préjugées, les aversions, les dénigrassions et les discriminations envers les roumains. Et içi la presse a une responsabilité autant grande que les politiciens.

 

Je considère donc que c’est du devoir du Conseil Supérieur de l’Audiovisuel d’enfin réagir, puisque ça fait partir de son mandat et aussi parce que c’est n’est pas la première fois qu’une chaine de télévision française[1] propage des références racistes et dénégatoires à l’encontre des roumains et du peuple roumain.

 

Je compte sur le fait que ce cas va être discuté par le CSA et je vous en prie de me tenir au courent de votre résolution.

 

Bien à vous,

 

Renate Weber, ALDE

Membre du Parlement Européen

 

 

[1] France 2, en 2010, quand Jonathan Lambert a fait ce qu’il a présenté comme „le salut roumain” – c’est a dire la mendicité http://www.youtube.com/watch?v=EG2jPJCiZlM&feature=related

Crin Antonescu – Conferinta de presa – 14.09.2011

14 Septembrie 2011, Secretariatul General PNL, Conferinta de presa Crin Antonescu

Publicat în PNL. Leave a Comment »

Stratfor.com: „The Crisis of Europe and European Nationalism”

Sursa informationala: Stratfor.com

Autor: George Friedman

When I visited Europe in 2008 and before, the idea that Europe was not going to emerge as one united political entity was regarded as heresy by many leaders. The European enterprise was seen as a work in progress moving inevitably toward unification — a group of nations committed to a common fate. What was a core vision in 2008 is now gone. What was inconceivable — the primacy of the traditional nation-state — is now commonly discussed, and steps to devolve Europe in part or in whole (such as ejecting Greece from the eurozone) are being contemplated. This is not a trivial event.

Before 1492, Europe was a backwater of small nationalities struggling over a relatively small piece of cold, rainy land. But one technological change made Europe the center of the international system: deep-water navigation.

The ability to engage in long-range shipping safely allowed businesses on the Continent’s various navigable rivers to interact easily with each other, magnifying the rivers’ capital-generation capacity. Deep-water navigation also allowed many of the European nations to conquer vast extra-European empires. And the close proximity of those nations combined with ever more wealth allowed for technological innovation and advancement at a pace theretofore unheard of anywhere on the planet. As a whole, Europe became very rich, became engaged in very far-flung empire-building that redefined the human condition and became very good at making war. In short order, Europe went from being a cultural and economic backwater to being the engine of the world.

At home, Europe’s growing economic development was exceeded only by the growing ferocity of its conflicts. Abroad, Europe had achieved the ability to apply military force to achieve economic aims — and vice versa. The brutal exploitation of wealth from some places (South America in particular) and the thorough subjugation and imposed trading systems in others (East and South Asia in particular) created the foundation of the modern order. Such alternations of traditional systems increased the wealth of Europe dramatically.

But “engine” does not mean “united,” and Europe’s wealth was not spread evenly. Whichever country was benefitting had a decided advantage in that it had greater resources to devote to military power and could incentivize other countries to ally with it. The result ought to have been that the leading global empire would unite Europe under its flag. It never happened, although it was attempted repeatedly. Europe remained divided and at war with itself at the same time it was dominating and reshaping the world.

The reasons for this paradox are complex. For me, the key has always been the English Channel. Domination of Europe requires a massive land force. Domination of the world requires a navy heavily oriented toward maritime trade. No European power was optimized to cross the channel, defeat England and force it into Europe. The Spanish Armada, the French navy at Trafalgar and the Luftwaffe over Britain all failed to create the conditions for invasion and subjugation. Whatever happened in continental Europe, the English remained an independent force with a powerful navy of its own, able to manipulate the balance of power in Europe to keep European powers focused on each other and not on England (most of the time). And after the defeat of Napoleon, the Royal Navy created the most powerful empire Europe had seen, but it could not, by itself, dominate the Continent. (Other European geographic features obviously make unification of Europe difficult, but all of them have, at one point or another, been overcome. Except for the channel.)

Underlying Tensions

The tensions underlying Europe were bought to a head by German unification in 1871 and the need to accommodate Germany in the European system, of which Germany was both an integral and indigestible part. The result was two catastrophic general wars in Europe that began in 1914 and ended in 1945 with the occupation of Europe by the United States and the Soviet Union and the collapse of the European imperial system. Its economy shattered and its public plunged into a crisis of morale and a lack of confidence in the elites, Europe had neither the interest in nor appetite for empire.

Europe was exhausted not only by war but also by the internal psychosis of two of its major components. Hitler’s Germany and Stalin’s Soviet Union might well have externally behaved according to predictable laws of geopolitics. Internally, these two countries went mad, slaughtering both their own citizens and citizens of countries they occupied for reasons that were barely comprehensible, let alone rationally explicable. From my point of view, the pressure and slaughter inflicted by two world wars on both countries created a collective mental breakdown.

I realize this is a woefully inadequate answer. But consider Europe after World War II. First, it had gone through about 450 years of global adventure and increasingly murderous wars, in the end squandering everything it had won. Internally, Europe watched a country like Germany — in some ways the highest expression of European civilization — plunge to levels of unprecedented barbarism. Finally, Europe saw the United States move from the edges of history to assume the role of an occupying force. The United States became the envy of the Europeans: stable, wealthy, unified and able to impose its economic, political and military will on major powers on a different continent. (The Russians were part of Europe and could be explained within the European paradigm. So while the Europeans may have disdained the Russians, the Russians were still viewed as poor cousins, part of the family playing by more or less European rules.) New and unprecedented, the United States towered over Europe, which went from dominance to psychosis to military, political and cultural subjugation in a twinkling of history’s eye.

Paradoxically, it was the United States that gave the first shape to Europe’s future, beginning with Western Europe. World War II’s outcome brought the United States and Soviet Union to the center of Germany, dividing it. A new war was possible, and the reality and risks of the Cold War were obvious. The United States needed a united Western Europe to contain the Soviets. It created NATO to integrate Europe and the United States politically and militarily. This created the principle of transnational organizations integrating Europe. The United States also encouraged economic cooperation both within Europe and between North America and Europe — in stark contrast to the mercantilist imperiums of recent history — giving rise to the European Union’s precursors. Over the decades of the Cold War, the Europeans committed themselves to a transnational project to create a united Europe of some sort in a way not fully defined.

There were two reasons for this thrust for unification. The first was the Cold War and collective defense. But the deeper reason was a hope for a European resurrection from the horrors of the 20th century. It was understood that German unification in 1871 created the conflicts and that the division of Germany in 1945 re-stabilized Europe. At the same time, Europe did not want to remain occupied or caught in an ongoing near-war situation. The Europeans were searching for a way to overcome their history.

One problem was the status of Germany. The deeper problem was nationalism. Not only had Europe failed to unite under a single flag via conquest but also World War I had shattered the major empires, creating a series of smaller states that had been fighting to be free. The argument was that it was nationalism, and not just German nationalism, that had created the 20th century. Europe’s task was therefore to overcome nationalism and create a structure in which Europe united and retained unique nations as cultural phenomena and not political or economic entities. At the same time, by embedding Germany in this process, the German problem would be solved as well.

A Means of Redemption

The European Union was designed not simply to be a useful economic tool but also to be a means of European redemption. The focus on economics was essential. It did not want to be a military alliance, since such alliances were the foundation of Europe’s tragedy. By focusing on economic matters while allowing military affairs to be linked to NATO and the United States, and by not creating a meaningful joint-European force, the Europeans avoided the part of their history that terrified them while pursuing the part that enticed them: economic prosperity. The idea was that free trade regulated by a central bureaucracy would suppress nationalism and create prosperity without abolishing national identity. The common currency — the euro — is the ultimate expression of this hope. The Europeans hoped that the existence of some Pan-European structure could grant wealth without surrendering the core of what it means to be French or Dutch or Italian.

Yet even during the post-World War II era of security and prosperity, some Europeans recoiled from the idea of a transfer of sovereignty. The consensus that many in the long line of supporters of European unification believed existed simply didn’t. And today’s euro crisis is the first serious crisis that Europe has faced in the years since, with nationalism beginning to re-emerge in full force.

In the end, Germans are Germans and Greeks are Greeks. Germany and Greece are different countries in different places with different value systems and interests. The idea of sacrificing for each other is a dubious concept. The idea of sacrificing for the European Union is a meaningless concept. The European Union has no moral claim on Europe beyond promising prosperity and offering a path to avoid conflict. These are not insignificant goals, but when the prosperity stops, a large part of the justification evaporates and the aversion to conflict (at least political discord) begins to dissolve.

Germany and Greece each have explanations for why the other is responsible for what has happened. For the Germans, it was the irresponsibility of the Greek government in buying political power with money it didn’t have to the point of falsifying economic data to obtain eurozone membership. For the Greeks, the problem is the hijacking of Europe by the Germans. Germany controls the eurozone’s monetary policy and has built a regulatory system that provides unfair privileges, so the Greeks believe, for Germany’s exports, economic structure and financial system. Each nation believes the other is taking advantage of the situation.

Political leaders are seeking accommodation, but their ability to accommodate each other is increasingly limited by public opinion growing more hostile not only to the particulars of the deal but to the principle of accommodation. The most important issue is not that Germany and Greece disagree (although they do, strongly) but that their publics are increasingly viewing each other as nationals of a foreign power who are pursuing their own selfish interests. Both sides say they want “more Europe,” but only if “more Europe” means more of what they want from the other.

Managing Sacrifice

Nationalism is the belief that your fate is bound up with your nation and your fellow citizens and you have an indifference to the fate of others. What the Europeanists tried to do was create institutions that made choosing between your own and others unnecessary. But they did this not with martial spirit or European myth, which horrified them. They made the argument prudently: You will like Europe because it will be prosperous, and with all of Europe prosperous there will be no need to choose between your nation and other nations. Their greatest claim was that Europe would not require sacrifice. To a people who lived through the 20th century, the absence of sacrifice was enormously seductive.

But, of course, prosperity comes and goes, and as it goes sacrifice is needed. And sacrifice — like wealth — is always unevenly distributed. That uneven distribution is determined not only by necessity but also by those who have power and control over institutions. From a national point of view, it is Germany and France that have the power, with the British happy to be out of the main fray. The weak are the rest of Europe, those who surrendered core sovereignty to the Germans and French and now face the burdens of managing sacrifice.

In the end, Europe will remain an enormously prosperous place. The net worth of Europe — its economic base, its intellectual capital, its organizational capabilities — is stunning. Those qualities do not evaporate. But crisis reshapes how they are managed, operated and distributed. This is now in question. Obviously, the future of the euro is now widely discussed. So the future of the free-trade zone will come to the fore. Germany is a massive economy by itself, exporting more per year than the gross domestic products of most of the world’s other nation-states. Does Greece or Portugal really want to give Germany a blank check to export what it wants with it, or would they prefer managed trade under their control? Play this forward past the euro crisis and the foundations of a unified Europe become questionable.

This is the stuff that banks and politicians need to worry about. The deeper worry is nationalism. European nationalism has always had a deeper engine than simply love of one’s own. It is also rooted in resentment of others. Europe is not necessarily unique in this, but it has experienced some of the greatest catastrophes in history because of it. Historically, the Europeans have hated well. We are very early in the process of accumulating grievances and remembering how to hate, but we have entered the process. How this is played out, how the politicians, financiers and media interpret these grievances, will have great implications for Europe. Out of it may come a broader sense of national betrayal, which was just what the European Union was supposed to prevent.

Memoria istoriei: „A Time for Choosing” by Ronald Reagan

Televised Campaign Address for Goldwater Presidential Campaign – 10/27/64.
Sursa informationala: Ronald Reagan Presidential Foundation

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: