Memoria istoriei: Mineriada IV, 25 -28 septembrie 1991

In episodul nr 5 minerii participa la lucrarile congresului PNTCD (7:01)

Reclame

Scrisoare catre Consiliul Superior al Audiovizualului din Franta

Strasbourg, 14 septembrie 2011 – Am trimis in aceasta dimineata o scrisoare catre presedintele Consiliului Superior al Audiovizualului (CSA) din Franta, Michel Boyon, in legatura cu emisiunea „Les Guignols de l’Info”, difuzata in data de 6 septembrie 2011 de televiziunea Canal +. Regasiti mai jos traducerea in limba romana a scrisorii, precum si scrisoarea originala (in limba franceza).

Autor: Renate Weber, MEP

–––––––––––

In atentia d-lui Michel Boyon, Presedintele Consiliului Superior al Audiovizualului (CSA), Franta

                 

                                    

Stimate domnule Presedinte Boyon,

Stimate doamne si stimati domni membri ai Consiliului Superior al Audiovizualului,

 

 

Va scriu in calitate de cetatean roman,  de persoana care toata viata ei a crezut in libertatea de exprimare si in libertatea presei si a luptat ca acestea sa fie respectate. Am facut acest lucru ca avocat de drepturile omului, lucrand cu numeroase organizatii neguvernamentale din Romania sau internationale, ca profesoara, cand am predat  drept constitutional si dreptul international al drepturilor omului, il fac si acum, din pozitia de deputata in Parlamentul European.

 

Va scriu in legatura cu emisiunea „Les Guignols de l’Info”, difuzata in data de 6 septembrie 2011 de televiziunea Canal +, in cadrul careia, satirizand doi foarte binecunoscuti cronicari sportivi francezi, au existat urmatoarele referiri la cetatenii romani:

 

  1. “…Sa vorbim de romani, atunci…cand arbitrul va arunca moneda in aer, nu e sigur ca o sa cada pe jos cu atatia romani in preajma …”
  2. “…sportul national in Romania, se stie bine, nu e fotbalul, este cersetoria …”
  3. “…cu romanii trebuie sa ai grija sa nu intri in contact! …au paduchi. Orice ai zice, orice ai face, romanii nu sunt prieteni cu spalatul…”

 

Fara doar si poate, libertatea de exprimare si libertatea presei inseamna, printre altele, sa poti sa-i  ridiculizezi pe cei care au un discurs rasist sau xenofob. Este dreptul fiecarei persoane si al fiecarui jurnalist sa aleaga forma prin care doreste sa se raporteze critic la adresa unui asemenea discurs, iar satira poate reprezenta o forma de sanctiune.

 

In acelasi timp, nu pot sa nu observ ca referirile din aceasta satira nu au vizat persoane individuale, asa cum se intampla in imensa majoritate a cazurilor din aceasta emisiune, ele nu au vizat nici politicieni, nici fotbalisti, nici alte persoane publice din Romania, ci o intreaga natiune.

 

Asa ca va intreb : care sunt, totusi, limitele libertatii de exprimare?

 

Sigur, oamenii publici, politicieni sau alte categorii, in virtutea statutului lor de persoane publice, trebuie sa suporte o critica mult mai severa la adresa lor, uneori chiar exagerari sau afirmatii injuste. Pentru ca si-au asumat acest statut public. Cei care alcatuiesc insa o comunitate umana, o natiune, nu au facut nici o optiune in acest sens. Tocmai de aceea, referirile „in bloc”, atunci cand este vizata si insultata intreaga comunitate, sunt considerate rasiste de legislatia europeana si internationala.

 

Stim cu totii ca afirmatiile facute, chiar in cadrul unei satire, raman gravate in memoria publica. O adaptare a celebrei „calomniez, calomniez, quelque chose en restera”.

 

Cunosc bine jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si nu cred ca ceva din aceasta jurisprudenta poate fi invocat in apararea afirmatiilor celor de la „Les Guignols”. Nici macar cauza Jersild impotriva Danemarcei nu poate fi invocata pentru ca, in opinia mea, nu se poate face o paralela intre acest caz si satira la care m-am referit.

 

Nu va solicit sa sanctionati nici postul de televiziune, nici realizatorii, nici jurnalistii, dar mi se pare firesc sa pun in dezbatere afirmatii care nu se refera la o persoana individuala, ci la o intreaga comunitate, chiar la o natiune, si care, in acest fel, perpetueaza prejudecatile, aversiunile, denigrarile, discriminarile in ce-i priveste pe romani. Si in acest sens, presa are o responsabilitate la fel de mare ca a politicienilor.

 

Consider, prin urmare, ca este de datoria Consiliului Superior al Audiovizualului sa reactioneze, atat pentru ca are acest mandat, cat si pentru ca nu este pentru prima data cand astfel de manifestari denigratoare si rasiste la adresa poporului roman sunt difuzate pe un post de televiziune francez[1].

 

Contez, prin urmare, pe faptul ca acest caz va fi luat in discutie de CSA si va rog sa ma tineti la curent cu rezolutia dumneavoastra.

 

Cu stima,

 

Renate Weber, ALDE

Membra a Parlamentului European

 

[1] La televiziunea France 2, in 2010, umoristul Jonathan Lambert a executat ceea ce el a numit „salutul romanesc” – palma intinsa in fata pentru cersit: http://www.youtube.com/watch?v=EG2jPJCiZlM&feature=related

 

––––––––––––-

A l’attention de Monsieur Michel  Boyon,

Président du Conseil Supérieur de l’Audiovisuel (CSA), France

                                                    

 

Cher Monsieur le Président, Michel Boyon,

Chères Dames et Chers Monsieurs membres du Conseil Supérieur de l’Audiovisuel

 

Je vous écris en qualité de citoyen roumain, de personne qui pendent toute sa vie a cru en la liberté d’expression et celle de la presse et qui a toujours lutté pour qu’elles soient respectés. Je l’ai fait en tant que avocat de droits de l’homme, en travaillent avec des nombreuses organisations non-gouvernementales roumaines et internationales, je l’ai fait en tant que professeure, quand j’ai enseigné le droit constitutionnel et le droit international de droits de l’homme et je le fait maintenant aussi, en tant que députée dans le Parlement Européen.

 

Je vous écris a propos de l’émission “Les Guignols de l’Info”, diffusé le soir du 6 septembre 2011 par la chaine Canal+, et pendent la quelle, en satirisent deux très connus présentateurs sportifs français, y en eu les suivantes références aux citoyens roumains:

 

  1. “…Parlons des roumains alors: …quand l’arbitre va lancer la pièce en l’air, c’est pas sur qu’elle retombe par terre avec tous ces roumains dans le coin…”
  2. “…le sport national en Roumanie, c’est bien connu, c’est pas le football c’est la mendicité…”
  3. “…avec les Roumains, faut se méfier du contact! …ils ont des poux. On aura beau dire, on aura beau faire mais le roumain n’est pas à la minute avec la douche…”

 

Sans doute, la liberté d’expression et celle de la presse signifient, parmi d’autres, pouvoir ridiculiser ceux qui ont un discours raciste ou xénophobe. C’est le droit de chaque personne et de chaque journaliste de choisir la forme par la quelle il souhaite se rapporter d’une manière critique à un tel discours et, bien évidement, la satire peut représenter une forme de sanctionne.

 

Au même temps, je peux pas m’empêcher d’observer que les références critiques de cette satire n’ont pas visé des personnes individuelles (comme dans la grande majorité des cas de cette émission), elles ont visé non plus des politiciens, ou des footballeurs ou d’autres personnes roumaines, au caractère publique, mais bien toute une nation.

 

Donc, je me permets de vous demander: quelles sont, quand même, les limites de la liberté d’expression?

 

Evidemment, les personnes publiques, politiciens ou autres catégories, vu leur statut de personnes publiques, doivent supporter une critique beaucoup plus sévère à leur égard, parfois même des exagérations ou des affirmations moins justes. Eux, ils ont assumé ce statut public.

 

Ceux qui constituent, par contre, une communauté humaine, une nation, n’ont fait aucune option dans ce sens la. C’est exactement pour celle la que les références généralisés, quand tout une nation est prise pour cible et insulté, sont considérés par la législation européenne et internationale comme racistes.

 

On le sait bien : ce genre d’affirmations, même au cadre d’une satire, restent gravés à jamais dans la mémoire du public. Une adaptation du célèbre : „calomniez, calomniez, quelque chose en restera”.

 

Je connais bien la jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme et je ne pense pas que les réalisateurs des «Guignols de l’info » peuvent l’invoquer pour défendre leurs affirmations. Même pas l’affaire Jersild c. Danemark ne peut pas être invoqué pars ce que, dans mon opinion, on ne peut pas faire une parallèle entre les deux.

 

Je ne vous sollicite pas de sanctionner la chaine, non plus les réalisateurs ou les journalistes, mais ça me paraît normal de vouloir débattre des affirmations qui visent pas une personne mais toute une nation et qui, au même temps, ne font autre que perpétuer les préjugées, les aversions, les dénigrassions et les discriminations envers les roumains. Et içi la presse a une responsabilité autant grande que les politiciens.

 

Je considère donc que c’est du devoir du Conseil Supérieur de l’Audiovisuel d’enfin réagir, puisque ça fait partir de son mandat et aussi parce que c’est n’est pas la première fois qu’une chaine de télévision française[1] propage des références racistes et dénégatoires à l’encontre des roumains et du peuple roumain.

 

Je compte sur le fait que ce cas va être discuté par le CSA et je vous en prie de me tenir au courent de votre résolution.

 

Bien à vous,

 

Renate Weber, ALDE

Membre du Parlement Européen

 

 

[1] France 2, en 2010, quand Jonathan Lambert a fait ce qu’il a présenté comme „le salut roumain” – c’est a dire la mendicité http://www.youtube.com/watch?v=EG2jPJCiZlM&feature=related

Crin Antonescu – Conferinta de presa – 14.09.2011

14 Septembrie 2011, Secretariatul General PNL, Conferinta de presa Crin Antonescu

Publicat în PNL. Leave a Comment »

Stratfor.com: „The Crisis of Europe and European Nationalism”

Sursa informationala: Stratfor.com

Autor: George Friedman

When I visited Europe in 2008 and before, the idea that Europe was not going to emerge as one united political entity was regarded as heresy by many leaders. The European enterprise was seen as a work in progress moving inevitably toward unification — a group of nations committed to a common fate. What was a core vision in 2008 is now gone. What was inconceivable — the primacy of the traditional nation-state — is now commonly discussed, and steps to devolve Europe in part or in whole (such as ejecting Greece from the eurozone) are being contemplated. This is not a trivial event.

Before 1492, Europe was a backwater of small nationalities struggling over a relatively small piece of cold, rainy land. But one technological change made Europe the center of the international system: deep-water navigation.

The ability to engage in long-range shipping safely allowed businesses on the Continent’s various navigable rivers to interact easily with each other, magnifying the rivers’ capital-generation capacity. Deep-water navigation also allowed many of the European nations to conquer vast extra-European empires. And the close proximity of those nations combined with ever more wealth allowed for technological innovation and advancement at a pace theretofore unheard of anywhere on the planet. As a whole, Europe became very rich, became engaged in very far-flung empire-building that redefined the human condition and became very good at making war. In short order, Europe went from being a cultural and economic backwater to being the engine of the world.

At home, Europe’s growing economic development was exceeded only by the growing ferocity of its conflicts. Abroad, Europe had achieved the ability to apply military force to achieve economic aims — and vice versa. The brutal exploitation of wealth from some places (South America in particular) and the thorough subjugation and imposed trading systems in others (East and South Asia in particular) created the foundation of the modern order. Such alternations of traditional systems increased the wealth of Europe dramatically.

But “engine” does not mean “united,” and Europe’s wealth was not spread evenly. Whichever country was benefitting had a decided advantage in that it had greater resources to devote to military power and could incentivize other countries to ally with it. The result ought to have been that the leading global empire would unite Europe under its flag. It never happened, although it was attempted repeatedly. Europe remained divided and at war with itself at the same time it was dominating and reshaping the world.

The reasons for this paradox are complex. For me, the key has always been the English Channel. Domination of Europe requires a massive land force. Domination of the world requires a navy heavily oriented toward maritime trade. No European power was optimized to cross the channel, defeat England and force it into Europe. The Spanish Armada, the French navy at Trafalgar and the Luftwaffe over Britain all failed to create the conditions for invasion and subjugation. Whatever happened in continental Europe, the English remained an independent force with a powerful navy of its own, able to manipulate the balance of power in Europe to keep European powers focused on each other and not on England (most of the time). And after the defeat of Napoleon, the Royal Navy created the most powerful empire Europe had seen, but it could not, by itself, dominate the Continent. (Other European geographic features obviously make unification of Europe difficult, but all of them have, at one point or another, been overcome. Except for the channel.)

Underlying Tensions

The tensions underlying Europe were bought to a head by German unification in 1871 and the need to accommodate Germany in the European system, of which Germany was both an integral and indigestible part. The result was two catastrophic general wars in Europe that began in 1914 and ended in 1945 with the occupation of Europe by the United States and the Soviet Union and the collapse of the European imperial system. Its economy shattered and its public plunged into a crisis of morale and a lack of confidence in the elites, Europe had neither the interest in nor appetite for empire.

Europe was exhausted not only by war but also by the internal psychosis of two of its major components. Hitler’s Germany and Stalin’s Soviet Union might well have externally behaved according to predictable laws of geopolitics. Internally, these two countries went mad, slaughtering both their own citizens and citizens of countries they occupied for reasons that were barely comprehensible, let alone rationally explicable. From my point of view, the pressure and slaughter inflicted by two world wars on both countries created a collective mental breakdown.

I realize this is a woefully inadequate answer. But consider Europe after World War II. First, it had gone through about 450 years of global adventure and increasingly murderous wars, in the end squandering everything it had won. Internally, Europe watched a country like Germany — in some ways the highest expression of European civilization — plunge to levels of unprecedented barbarism. Finally, Europe saw the United States move from the edges of history to assume the role of an occupying force. The United States became the envy of the Europeans: stable, wealthy, unified and able to impose its economic, political and military will on major powers on a different continent. (The Russians were part of Europe and could be explained within the European paradigm. So while the Europeans may have disdained the Russians, the Russians were still viewed as poor cousins, part of the family playing by more or less European rules.) New and unprecedented, the United States towered over Europe, which went from dominance to psychosis to military, political and cultural subjugation in a twinkling of history’s eye.

Paradoxically, it was the United States that gave the first shape to Europe’s future, beginning with Western Europe. World War II’s outcome brought the United States and Soviet Union to the center of Germany, dividing it. A new war was possible, and the reality and risks of the Cold War were obvious. The United States needed a united Western Europe to contain the Soviets. It created NATO to integrate Europe and the United States politically and militarily. This created the principle of transnational organizations integrating Europe. The United States also encouraged economic cooperation both within Europe and between North America and Europe — in stark contrast to the mercantilist imperiums of recent history — giving rise to the European Union’s precursors. Over the decades of the Cold War, the Europeans committed themselves to a transnational project to create a united Europe of some sort in a way not fully defined.

There were two reasons for this thrust for unification. The first was the Cold War and collective defense. But the deeper reason was a hope for a European resurrection from the horrors of the 20th century. It was understood that German unification in 1871 created the conflicts and that the division of Germany in 1945 re-stabilized Europe. At the same time, Europe did not want to remain occupied or caught in an ongoing near-war situation. The Europeans were searching for a way to overcome their history.

One problem was the status of Germany. The deeper problem was nationalism. Not only had Europe failed to unite under a single flag via conquest but also World War I had shattered the major empires, creating a series of smaller states that had been fighting to be free. The argument was that it was nationalism, and not just German nationalism, that had created the 20th century. Europe’s task was therefore to overcome nationalism and create a structure in which Europe united and retained unique nations as cultural phenomena and not political or economic entities. At the same time, by embedding Germany in this process, the German problem would be solved as well.

A Means of Redemption

The European Union was designed not simply to be a useful economic tool but also to be a means of European redemption. The focus on economics was essential. It did not want to be a military alliance, since such alliances were the foundation of Europe’s tragedy. By focusing on economic matters while allowing military affairs to be linked to NATO and the United States, and by not creating a meaningful joint-European force, the Europeans avoided the part of their history that terrified them while pursuing the part that enticed them: economic prosperity. The idea was that free trade regulated by a central bureaucracy would suppress nationalism and create prosperity without abolishing national identity. The common currency — the euro — is the ultimate expression of this hope. The Europeans hoped that the existence of some Pan-European structure could grant wealth without surrendering the core of what it means to be French or Dutch or Italian.

Yet even during the post-World War II era of security and prosperity, some Europeans recoiled from the idea of a transfer of sovereignty. The consensus that many in the long line of supporters of European unification believed existed simply didn’t. And today’s euro crisis is the first serious crisis that Europe has faced in the years since, with nationalism beginning to re-emerge in full force.

In the end, Germans are Germans and Greeks are Greeks. Germany and Greece are different countries in different places with different value systems and interests. The idea of sacrificing for each other is a dubious concept. The idea of sacrificing for the European Union is a meaningless concept. The European Union has no moral claim on Europe beyond promising prosperity and offering a path to avoid conflict. These are not insignificant goals, but when the prosperity stops, a large part of the justification evaporates and the aversion to conflict (at least political discord) begins to dissolve.

Germany and Greece each have explanations for why the other is responsible for what has happened. For the Germans, it was the irresponsibility of the Greek government in buying political power with money it didn’t have to the point of falsifying economic data to obtain eurozone membership. For the Greeks, the problem is the hijacking of Europe by the Germans. Germany controls the eurozone’s monetary policy and has built a regulatory system that provides unfair privileges, so the Greeks believe, for Germany’s exports, economic structure and financial system. Each nation believes the other is taking advantage of the situation.

Political leaders are seeking accommodation, but their ability to accommodate each other is increasingly limited by public opinion growing more hostile not only to the particulars of the deal but to the principle of accommodation. The most important issue is not that Germany and Greece disagree (although they do, strongly) but that their publics are increasingly viewing each other as nationals of a foreign power who are pursuing their own selfish interests. Both sides say they want “more Europe,” but only if “more Europe” means more of what they want from the other.

Managing Sacrifice

Nationalism is the belief that your fate is bound up with your nation and your fellow citizens and you have an indifference to the fate of others. What the Europeanists tried to do was create institutions that made choosing between your own and others unnecessary. But they did this not with martial spirit or European myth, which horrified them. They made the argument prudently: You will like Europe because it will be prosperous, and with all of Europe prosperous there will be no need to choose between your nation and other nations. Their greatest claim was that Europe would not require sacrifice. To a people who lived through the 20th century, the absence of sacrifice was enormously seductive.

But, of course, prosperity comes and goes, and as it goes sacrifice is needed. And sacrifice — like wealth — is always unevenly distributed. That uneven distribution is determined not only by necessity but also by those who have power and control over institutions. From a national point of view, it is Germany and France that have the power, with the British happy to be out of the main fray. The weak are the rest of Europe, those who surrendered core sovereignty to the Germans and French and now face the burdens of managing sacrifice.

In the end, Europe will remain an enormously prosperous place. The net worth of Europe — its economic base, its intellectual capital, its organizational capabilities — is stunning. Those qualities do not evaporate. But crisis reshapes how they are managed, operated and distributed. This is now in question. Obviously, the future of the euro is now widely discussed. So the future of the free-trade zone will come to the fore. Germany is a massive economy by itself, exporting more per year than the gross domestic products of most of the world’s other nation-states. Does Greece or Portugal really want to give Germany a blank check to export what it wants with it, or would they prefer managed trade under their control? Play this forward past the euro crisis and the foundations of a unified Europe become questionable.

This is the stuff that banks and politicians need to worry about. The deeper worry is nationalism. European nationalism has always had a deeper engine than simply love of one’s own. It is also rooted in resentment of others. Europe is not necessarily unique in this, but it has experienced some of the greatest catastrophes in history because of it. Historically, the Europeans have hated well. We are very early in the process of accumulating grievances and remembering how to hate, but we have entered the process. How this is played out, how the politicians, financiers and media interpret these grievances, will have great implications for Europe. Out of it may come a broader sense of national betrayal, which was just what the European Union was supposed to prevent.

Memoria istoriei: „A Time for Choosing” by Ronald Reagan

Televised Campaign Address for Goldwater Presidential Campaign – 10/27/64.
Sursa informationala: Ronald Reagan Presidential Foundation

Crin Antonescu – Conferinta de presa – 06.09.2011

06 Septembrie 2011, Secretariatul General PNL, Conferinta de presa CRIN ANTONESCU

PNL, NOUL INCEPUT

Crin Antonescu: „Suntem un partid naţional şi liberal dar definim mai altfel şi interesul naţional şi liberalismul, decât o fac scamatorii care ne conduc în prezent.” (Bucuresti, 6 septembrie 2011)

PNL, NOUL INCEPUT

PNL-ul revine in viata politica a Romaniei in ianuarie 1990 ca rezultat al initiativei din 22 decembrie 1989 al unui grup de veterani ai partidului in frunte cu Dan A. Lazarescu, Nicu Enescu si Ionel V Sandulescu. Alaturi de ei se mai gaseau si alti vechi liberali intre care trebuie amintit verticalul si intransigentul Sorin Botez, Dinu Zamfirescu, unul din liderii exilului romanesc, fostul presedinte al studentilor liberali, Radu Campeanu, fostul presedinte TNL Prahova, Mircea Ionescu-Quintus si multi altii.

Spre deosebire de PNT-CD care pastra in fruntea sa un nucleu dur al vechiului grup din jurul lui Maniu si Mihalache, pornind de la secretarul lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu ,Seniorul politicii romanesti de dupa 1989, ,,presedintele moral,, al Romaniei dupa cum a fost supranumit si apoi liderii tineretului national-taranesc de dinainte de 1947 cum ar fi Ion Diaconescu, Nicolae Ionescu-Galbeni, Gabriel Tepelea, Ion Puiu ,fratii Boila, apoi Ion Ratiu, proaspat revenit din exil, PNL-ul reusea o coagulare mai greoaie la nivel de varf. Ion Bratianu, fiul lui Gheorghe Bratianu si Dan Bratianu, fiul lui Constantin I.C. Bratianu murisera cu cativa ani inainte de revolutie iar Vintila Bratianu jr. din cauza problemelor de sanatate si de familie va rata revenirea in tara in acel tulbure ianuarie 1990.

Nu trebuie uitat insa faptul ca dupa asasinarea lui Duca in 1933 se inregistreaza reculul lent dar sigur al PNL, sub loviturile lui Carol al-II-lea aplicate prin intermediul lui Guta Tatarescu.

Pana in 1928, PNL-ul dominase autoritar viata publica romaneasca, dar incepand cu anii 30 va traversa un process de eroziune care va face din PNT in cursul anilor 40, partid mult mai incoerent ideologic, dar cu o priza deosebita in randul maselor populare, principalul simbol al rezistentei nationale impotriva sovietizarii tarii.

La alegerile din 1946 procentul voturilor obtinute in mod real de PNL chiar si fara frauda era unul mult mic (cca. 18%) decat cel al PNT, partid care in realitate castigase alegerile cu un detasat 60%.

Represiunea comunista a avut ca principal tinta PNT, partid care pornise ca principal vector politic pe partea de centru si centru-stanga si care asemeni PSDR, dar si miscarilor dreptei radicale era un partid catch-all-over, ceea ce PNL nu a fost niciodata.

Si dupa crunta represiune comunista, multa mai tanarul PNT (infiintat in 1926 ), mai degraba un compozit la prima vedere bizar intre burghezia nationala greco-catolica din Ardeal si stanga non-marxista taraneasca din Valahia, se profila ca principal adversar al fortelor FSN controlate de esaloanele inferioare ale PCR si de Securitate.

Spre deosebire de PNL, PNT activase si in ilegalitate si nu trebuie uitat ca in 1987 Corneliu Coposu, inscrisese prin intermediul lui Dorin Reichel, partidul in Internationala Crestin Democrata.

PNL –ul insa ,deja fragilizat de Carol Caraiman si dictaturile ce i-au urmat acestuia pana in 1990, se reunise sub imboldul lui Dan A. Lazarescu si la primul congres din 1990 avea sa-si aleaga un presedinte in persoana lui Radu Campeanu, venit dupa un lung exil la Paris.

Mesajul politic al PNL, spre deosebire de cel al PNT, desi in cateva puncte mari- anticomunism, restituirea proprietatilor, atasamentul fata de monarhie si raportarea la valorile traditionale ale societatii romanesti interbelice – era oarecum diferit. Astfel ca PNL –ul punea un accent deosebit pe factorul economic si pe elemente ce sustin o economie de tip liberal: privatizari, incurajarea capitalului privat, dereglementarea economiei de tip etatist de la acea data la care sa adaugau separarea puterilor in stat, democratizarea institutionala, reforma administrativa si juridica, elemente ce dadeau PNL-ului un aer ceva mai pragmatic si dinamic in acest orizont gri de dupa 1989.

PNT –ul sustinea deasemeni si el reatasarea Romaniei la aliatii occidentali, poate cu o fervoare mai mare decat PNL si PSDR.

Dar totodata anticomunismul PNT-CD este unul care doreste luarea de masuri legale pentru pedepsirea aspra a celor care se faceau vinovati de represiunea comunista, doar fusese cel mai oropsit partid istoric. Acest lucru era sustinut si de celelalte partide istorice, dar nu cu aceeasi fermitate precum se intampla in discursul PNT-CD. Totodata dimensiunea morala juca un rol deosebit in viziunea politica a PNT-CD alaturi de repararea masurilor luate de puterea de dupa 1948, de tematica legata de Biserica si culte, dar si de reforma fondului funciar.

Desi la alegerile din mai 1990 PNL obtinuse un scor promitator in ciuda unei victorii categorice a lui Ion Iliescu si FSN, acest fapt nu va reusi sa transforme partidul in forta motrica a opozitiei anticomuniste romanesti. Unul din vechiile neajunsuri ale liberalismului romanesc il reprezinta dezbinarea, astfel ca drumul de la un partid care punea argumentat piciorul in pragul regimului FSN la usa din dosul parlamentului nu va fi foarte lung. Intre 1990-1992 PNL a adoptat tactica unei ,,opozitii constructive,, spre deosebire de PNT-CD care dupa un sever esec in alegeri mersese pe cartea confruntarii fatise cu regimul autoritarist de tip ,,perestroika,, patronat de Iliescu.

Boala sciziunilor si fractiunilor va lovi aspru PNL-ul astfel ca la alegerile din 1992 pe langa batranul partid successor al Bratienilor vom avea PNL-AT, PNL-CD, PAC, ULB, NPL si alte formule mai mult ori mai putin national-liberale care vor duce la faramitarea electoratului liberal si care vor slabi puternic structurile PNL.

Dinu Patriciu a jucat un rol deosebit de important in cadrul acestei intregi pleiade de urmasi ai vechilor ,,fractionisti”, ,,drapelisti” ori ,,moderati” de pe vremea lui Caragiale, gen Guna Vernescu si Nicolae Fleva, Patriciu pornind neuitata ,,aripa tanara,, in care dorea sa aspire tot suflul nou al PNL si care s-a aflat in afara partidului sub numele de PL 93 pana in 1997, fiind la un moment dat un competitor exigent al PNL-ului pe culoarul national-liberal.

PNL-ul avea sa acceada in guvernul Stolojan (1991-1992) cu 3 ministere intre care si justitia unde titular a fost viitorul presedinte al partidului, Mircea Ionescu Quintus. PNL nu are spre deosebire de PNT-CD vocatia unui partid de lupta sociala ori a unui partid anti-sistem,ci este prin traditie si menire un partid de guvernare, un partid mai degraba de cadre, o structura politica deschisa dialogului si creatoare de institutii, si accentuez acest fapt care dovedeste falsitatea unei teze pe care am neplacerea sa o aud de la unii din colegii nostri, aceea cum ca PNL-ul a fost un partid de stanga. PNL nu se declineaza din bateria de idei al “Manifestului Comunist”, iar sigla PNL a fost “Sageata Liberal” si nu “Garoafa Socialista”, simbolul vesnic al stangii europene.

Poate ca am fost asezati la stanga conservatorismului clasic din era junimismului, aceasta prin deschiderea fata de reformele sociale si fata de emanciparea muncitorilor si taranilor, dar niciodata nu am fost un adevarat partid de stanga. PNL a fost dintotdeauna un partid creator de natiune si de institutii solide, un partid cu adanci radacini nationale si cu spirit de sacrificiu pe altarul valorilor identitare ale spiritului romanesc, de aceea liberalismul conservator este pecetea doctrinara a adevaratului liberal roman, fie el mai radical ori mai moderat.

Tocmai acest spirit deschis dezbaterii si cu ispita nuantelor suplimentare care generase o forma de coabitare cu FSN-ul, spre deosebire de radicalism si ,,ascetismul,, purtatorilor de mesaj national-taranisti, vor face ca principalele energii anticomuniste sa se indrepte spre PNT-CD in jurul caruia avea sa se creeze viitoarea Conventie Democrata Romana ( CDR ).

La 26 noiembrie 1991 se infiintase CDR, cu PNL printre membri fondatori, dar care in urma unor divergente intre Radu Campeanu si liderii PNT-CD,va fi parasit de PNL in aprilie 1992.

O alta manevra care va slabi puternic partidul, va fi propunerea presedintelui PNL facuta Regelui Mihai, ca acesta sa candideze la functia de presedinte al Romaniei in toamna lui 1992.

Toate aceste miscari vor rezulta intr-un scor dezastruos al partidului si iesirea acestuia din randurile parlamentului. Divizat, scindat, lipsit de coeziune, PNL se gasea intr-un punct ce parea a fi drumul spre istorie si ramanerea definitive acolo. Insa vocile din partid ce aveau sa ceara revenirea in CDR si reconstructia partidului sfasiat de sciziuni, care deseori se datorau unor orgolii stupide ori unor urzeli ale puterii autoritariste, aveau sa se inteteasca si congresul de la Brasov din 1993 avea sa aduca o serie de schimbari importante in structurile partidului si in viziunea sa politica. Atunci are loc revenirea in partid a liberalilor mai tineri din randurile Nouui Partid Liberal, de fapt un grup de dizidenti ce revenea in partid dup ace se lepadasera de mirajul, “aripii tinere,, a lui Patriciu, care tot atunci devenea PL 93.

E drept PL93 si PAC reusesira sa prinda trenul parlamentar sub aripa larga a CDR. CDR polarizase in jurul sau aproape tot ce insemna curentul democratic si anticommunist dornic de schimbare in Romania de la aceea data.

Radu Campeanu pierde conducerea partidului in favoarea lui Mircea Ionescu Quintus ,ceea ce va duce la un lung litigiu si la un drum prin desertul politicii al lui Radu Campeanu, de altfel un om politic energic si educat in spiritul Romaniei interbelice care va reveni la PNL dupa cativa ani de stearpa dizidenta fiind probabil unul din cei mai buni senatori liberali ai legislaturii 2004-2008.

Schimbarea la varf a fost de bun augur partidului, generand aceea emulatie si intremare a fortelor liberale pe care fostul presedinte nu o mai putea genera. Noua conducere era o imbinare intre vechi si nou, probabil ceea mai fericita din toti acesti ani post-revolutionari ai PNL, pe de-o parte aveam clarviziunea, nobletea spirituala si devotamentul unora precum presedintele Ionescu Quintus , Dan A. Lazarescu, Sorin Bottez ori Ioana Bratianu, fiica lui Gheorghe Bratianu si nepoata directa lui Ion I.C. Bratianu iar pe cealalta parte dinamismul, energia si dorinta de afirmare a unora precum Calin Popescu Tariceanu, Radu Boroianu si nu in ultimul rand a controversatului om de afaceri Viorel Catarama, cel care in ciuda unei formatii nu foarte solide si mai ales a unei relatii niciodata clarificata cu structurile fostei securitatii, avea sa fie cel care va conduce discutiile de reafiliere a PNL la CDR in anul 1995, intr-un mod foarte avantaj pentru partid.

Astfel ca la alegerile din 1996, castigate de candidatul CDR, Emil Constantinescu, PNL avea sa revina in parlament cu 17 senatori si 27 de deputati, dovada a reusitei lui Mircea Ionescu Quintus si ale grupului aflat atunci la conducere de a strange in jurul lor oameni cu adevarat angajati in planul ideilor liberale si dornici de a pune in valoare un proiect national axat pe principiile liberalismului romanesc.

Intrat la guvernare, dar fiind doar a treia vioara in guvernele Ciorbea, Radu Vasile si Isarescu, dupa PNT-CD si PD, PNL va definitiva ceea ce se numeste ca fiind ,,marea reunificare liberala,,, proces care se va incheia dupa inghitirea structurilor PL 93 (Patriciu) si PAC (Nicolae Manolescu) in anul 1998.

Dan A. Lazarescu spunea in acest punct, dupa ce cu mici exceptii toate partidele liberale afiliate la CDR se regasisera sub sageata PNL-ului ca nu mai poate fi vorba de nicio fuziune si nici vreo ,,reunificare,,. Din pacate afirmatiile inteleptului batran liberal aveau sa fie contrazise de verosul Valeriu Stoica, steaua ascendenta a partidului, ministru al justitiei care dupa 1997 va incerca sa controleze intreg partidul din pozitia de secund al lui Ionescu Quintus.

Calin Popescu Tariceanu va fi o bucata de timp ministru al industriilor iar Crin Antonescu ministru al tineretului si sportului, cei doi lideri liberali fiind alaturi de nume precum Mona Musca ori Andrei Chiliman cateva din figurile care se afirma tot mai intens dupa 1997 in PNL.

In aceasta perioada de guvernare vechile conflicte mocnite intre PNL si PNT-CD care vor duce la o ruptura finala in anul 2000, cand PNL va candida din nou pe liste proprii. PNL-ul se intarise, dar o data cu Stoica drumul consolidarii ideologice si structural in jurul elitelor ,,mari,, si ,,mici,, a paturilor dinamice si instruite din urban, fara a neglija zonele conservatoare din rural, dar pastrand o pondere simtitoare mediului intelectual romanesc avea sa se impotmoleasca.

Viziunea lui Stoica era axata pe o linie oportunisto-arivista ce sustinea extinderea partidului atat spre dreapta cat si spre stanga. In acesti ani PNL-ul, sub influenta gandirii lui Stoica incepe sa atraga o serie de personaje venite din spatiul fesenist si chiar criptocomunist care se vor asimila cu greu spiritului liber si mai degraba rebel al marii parti a liberalilor romani.

Ruptura de PNT-CD, partid care in ciuda unor valori morale autentice si a unui atasament deosebit fata de ideea de democratie, avea sa plateasca pe de-a intregul si pot spune pe nedrept nota de plata a guvernarii CDR, va aduce pentru PNL o serie de asocieri ciudate.

Traian Basescu fusese cel sabotase in chip securist guvernarea CDR-USD-UDMR si care se erijase intr-un lider populist, el era de faptul unul din oamenii vechiului sistem care au jucat un rol important in demantelarea tentivelor partidelor istorice de a reforma structural Romania. Greul guvernari cazuse pe taranisti, iar intreg discursul public se refugiase spre culoarul de stanga.

In PNL strategia Stoica incepea sa-si arate, ,rezultatele,, astfel ca in partid au fost atrasi o serie de personalitati de coloratura social-liberala cum s-a declarat si care au format ,,Initiativa Social Liberala,, condusa de enigmaticul Teodor Stolojan, fost casier al visteriei securitatii in relatia cu Ceausescu, fost prim-ministru FSN ramas celebru pentru nationalizarea valutei si plecat apoi pe un post de expert la Banca Mondiala. Fostul technocrat comunist beneficia din plin de imaginea aceea favorabila pe care papusarii cu ,,ochi albastri“ au stiut dintotdeauna s-o construiasca in jurul unor false personalitati providentiale.

Virajul spre stanga era unul evident, linia nationala, pro-monarhista, elitista ori filoantreprenoriala devenise un ,,vis” in discursul politic al celui care monopolizase imaginea PNL.

Stoica, omul care din 2000 l-a implantat pe Stolojan in randurile PNL. Aducerea lui Stolojan va tulbura apele in partid, nemultumiri si critici puternice venind din partea unor personalitati autentic liberale precum Dan A. Lazarescu, Sorin Botez ori Dinu Zamfirescu. La alegerile din octombrie 2000, un PNL pe liste proprii, cu un candidat de presedinte T. Stolojan iesit abia pe locul 3, in ciuda popularitatii din jurul numelui sau, va obtine 13 senatori si 30 de deputati, cca. 9 % din totalul locurilor in Parlament.

PNT-CD, celalalt mare partid istoric, un partid de cuprindere mai larga decat PNL, cu un discurs mai direct, dar mai putin adaptabil si mai lipsit de coeziune administrativa si institutionala, pe fondul decontarii nerealizarilor guvernarii 1996-2000 ,va parasi Parlamentul dup ace candidase pe listele CDR 2000, o alianta neispirata, daca mergeau singuri, taranistii reuseau sa ramana pe intaia scena politica unde le era locul . Din pacate misiunea vechii si noii securitati de distrugere a partidelor istorice, parea, cel putin pe jumatate, ca reuseste !

In 2001, Stoica devine oficial lider al PNL, se facea astfel un schimb definitiv de generatii iar sforarul care credea ca pentru orice castig imediat merita jucat la ruleta cu identitatea partidului ajungea lider. Generatia lui Ionescu Quintus joaca si astazi un rol simbolic si consultativ in partid, oamenii precum el si ultimii sai colegi de generatie sunt cei prin care suntem legitimi si cei care tin carma morala a national liberalismului asa cum il avem de la Bratieni.

Politica tandemului Stoica-Stolojan de transformare a PNL intr-un partid compozit si de aglutinare a identitatii national-liberale va continua. In 2001, PNL semneaza un protocol nefericit de sprijin guvernamental cu PSD, protocol din fericire nefinalizat. Apoi in 2002 are loc fuziunea un grupusculul ApR, desprins din PDSR in 1997, aflat sub conducerea fostului ministru de externe al PDSR intre 1992-1996, Teodor Melescanu.

Din cauza nemultumirilor iscate in partid, Stoica ii va lasa locul in urma unui congres extraordinar in anul 2002 lui Stolojan, care devine presedinte al PNL. In 2003 PNL va absoarbe o alta formatiune politica, de data asta de dreapta, UFD-ul condus de Varujan Vosganian.

Stolojan nu s-a comportat niciodata ca un adevarat liberal si perioada sa la conducerea partidului are o serie de caracteristici bizare: conducere centralizata si autoritara, lipsa de comunicare ,impunerea unei clientele exterioare partidului in functii cheie, promovare de lideri falsi fara substanta in unele organizatii, cultul liderului si nu in ultimul rand acceptarea unei aliante cu PD-ul in curs de dezintegrare si condus de un Basescu haituit de PSD ,pe fondul unei cresteri a PNL-ului in optiunile electoratului.

Desi Stolojan si Basescu nu s-au agreat niciodata ca la ,,un semn,, si-au dat mana in septembrie 2003 sub sigla aliantei ,,Dreptate si Adevar,, (DA), alianta creata cu scopul infrangerii in alegeri a PSD si a lui Adrian Nastase, cel care deja se vedea urmasul lui Iliescu la Cotroceni, revolutia portocalie urma in plan romanesc sa fie triumful unei puteri non-ideologice ce marca sfarsitul ultimului partid istoric de pe prima scena a politicii romanesti, intre timp si PSDR-ul fusese inghitit de PDSR care dupa 2001 devine PSD.

Alianta DA garanta locuri pe liste mai degraba acolitilor lui Stolojan deloc familiarizati cu valorile national-liberalismului nostrum traditional si care aveau o viziune strict practica si utilitarista, iar colac peste pupaza PNL avea sa accepte oferirea PD-ului pe liste unui raport de 1,3 la 1 desi in sondaje PNL avea cel putin dublul scorului avut de grupul ramas inca in jurul figurii histrionice a lui Basescu.

La alegerile din noiembrie 2004, PSD va castiga 37%, iar alianta DA doar 32 %, insa in turul 2 Basescu il invinge pe Nastase, iar succesiunea Iliescu-Nastase extrem de fireasca cu 2-3 luni inainte conform tuturor estimarilor nu se mai produce.

Sa nu uitam insa episodul abandonului lui Stolojan in fata lui Basescu din toamna lui 2004, jocul melodramatic jucat dupa toate regulile nescrise si scrise ale manipularii. Stolojan isi jucase bine rolul, mai ramanea ca Basescu sa castige alegerile si apoi partidul nostru sa fie impins spre o fuziune fortata cu PD ce avea ca scop eliminarea de pe scena politica a PNL, visul neimplinit nici astazi al multora din cei care doresc ca politica romaneasca sa fie un joc fals si ieftin intre un FSN de stanga si un FSN de dreapta.

Presedintele nou ales, T. Basescu printr-o manevra reuseste impunerea unui guvern PNL-PD-PC-UDMR in fruntea caruia se gasea noul presedinte al PNL, Calin Popescu Tariceanu, primul prim ministru liberal al Romaniei dupa o pauza de 67 de ani!

Luna de miere a relatiei PNL-PD, respectiv Basescu-Tariceanu se incheie rapid. Basescu facandu-si din subminarea si subordonarea PNL principalul sau obiectiv politic. Tariceanu va evita cu abilitate cursa intinsa in vara lui 2005 in vederea declansarii alegerilor alegerilor anticipate si apoi va tergiversa pana la saturatie proiectul fuziunii PNL-PD, care isi va arata adevaratul scop in toamna lui 2006 cand un grup de ,liberali,, patronati de tandemul Stoica-Stolojan paraseste partidul si se pune pres la picioarele lui Basescu formand asa numitul „Partid Liberal Democrat PLD”.

De aici incolo antagonismul cu puterea autoritarist-oligarhica a lui Basescu, epigon marunt al modelul postsovietic de tip putinian, este una din liniile directorii ale guvernarii Tariceanu, guvernare care dupa aprilie 2007 pana in noirmbrie 2008 va fi una minoritara PNL-UDMR (20% sustinere parlamentara) dar cu sprijin PSD pe anumite legi si proiecte.

Guvernarea Tariceanu a avut 2 principale coordonate: rezistenta fata de presiuniile si interventiile lui Basescu care isi facuse din daramarea guvernului liberal principalul obiectiv politic pe de-o partea si cresterea bunastarii publice in planul concret al activitatii guvernamentale.

Guvernarea 2004-2008 reprezinta un success in planul politicilor liberale bazate pe o reducere a fiscalitatii si pe introducerea cotei unice, pe non-interventia in economie si pe atragerea de investitii directe in industrie si servicii dar si pe lansarea unor proiecte concrete de investitii publice . Cresterea economica din acesti ani de reala bunastare a putut permite guvernului si o redistribuire a acestei plus-valori spre pensionari dupa anul 2007. Guvernarea PNL coincide si cu varful cresterii economice a Romaniei de dupa 1989, varf datorat si unor elemente ce tin de ordinal capitalului international speculativ care este atras de Romania dupa 2006 mai ales si care pe fondul crizei economice globale va parasi rapid pietele noastre interne dupa 2008, dar si unui climat economic pe care guvernarile CDR-PSD-PNL din intervalul 1999-2008 au stiut sa-l intretina in contextul atragerii de investitii si fonduri externe generate de expansiunea pietele economice europene de la cumpana dintre cele 2 milenii.

In rest aceeasi perioada coincide si incheierea procesului de aderare a Romaniei la UE la 1 ianuarie 2007, UE era perceputa atunci ca un panacea universal la problemele romanilor, intre timp criza economica si formula etatista si birocratica a proiectului de la Bruxelles incepe sa-si arate limitele sub loviturile crizei mondiale.

Basescu controla riguros tot ce insemna in acei ani structura de forta ori institutie de tip statal strict ierarhizata iar capacitatea unui guvern aflat sub o presiune permanenta din partea Cotrocenilor si minoritar de a pune la punct politici nationale extinse, de a se implica in promovarea externa a interselor Romaniei ori de a porni politici menite sa democratizeze Romania din punct de vedere structural era una extreme de redusa. Guvernarea PNL a fost una in regim de avarie si sub amenintarea constanta a ,,sabiei,, prezidentiale. Dar cu toate acestea, Calin Popescu Tariceanu si-a incheiat mandatul la termen. In noiembrie 2008, un PNL atacat din toate directiile trecea in opozitie dupa ce obtinea un satisfacator rezultat de 19 %, reprezentant 93 de mandate parlamentare in alegerile legislative unde candidase pe listele sale.

PNL rezistase lui Basescu si PD (PD-L intre timp) printr-o buna disciplina de actiune, printr-o abila parghie administrative si prin capacitate de motivare. Dar guvernarea DA, apoi cea minoritara adusesera si o serie de neajunsuri in interiorul partidului, mai ales dupa indepartarea primului ministru de baza partidului dar si dupa o linie de guvernamant pe care unii liberali o considerau prea diluata cand o priveau de pe pozitii de dreapta, erodasera capitalul de imagine si forta al lui Tariceanu din interiorul partidului.

Astfel ca la congresul din 2009, o opozitie interna grupata in jurul unor figure proeminente precum doi fosti ministri cu bune rezultate ai guvernarii 2004-2008, ministrul transporturilor, Ludovic Orban si ministrul economiei, Varujan Vosganian, si avandu-l in frunte pe curajosul si foarte bunul manuitor al verbului, Crin Antonescu, liderul deputatilor PNL, il va inlocui pe Tariceanu cu mai tanarul si charismaticul Antonescu.

Noua conducere venea pe un val de entuziasm anti-Basescu si promovase la conducerea partidului pe un program de drepata cu o puternica coloratura liberal-conservatoare ce punea accentul pe traditie, identitate, elite, libertati economice si afirmarea individului intr-o societate libera si concurentiala, in virtutea ideii ca PNL-ul trebuie sa devina marele partid unificator al dreptei romanesti.

Intre timp, guvernul condus de Emil Boc, omul de executie fidel pana la sacrificiu lui Basescu, nu reusea deloc sa tina piept provocarilor generate de criza economica care se agraveaza din ce in ce mai mult. Ba chiar, Basescu readuce in tara satrapul financiar mondial expert in falimente de stat ce tocmai fusese alungat de Tariceanu in 2005, FMI.

Pe acest fond, la alegerile din 2009, in urma unui tur 2 extrem de dubios si cu o mare suspiciune de frauda candidatul PSD, Mircea Geoana este invins de Traian Basescu. Inainte de aceasta ,in primul tur, Crin Antonescu reusise sa obtina un onorabil 20 % , obtinand atat ca numar de voturi cat si ca procent cel mai bun scor al unui liberal la alegerile prezidentiale de dupa 1989.

Romania de dupa 2009, saracita, controlata aspru de o putere ilegitima si lipsita de patriotism, demoralizata si adanc divizata se afla in pragul unei dictaturi de facturi mai moderna decat cea traita in cei mai bine de 40 de ani de comunism.

In PNL, Crin Antonescu organizeaza la inceputul lui 2010 un nou congress extraordinar al carui scop este reconfirmarea puterii sale in partid ,reintarirea autoritatii sale ca lider dar si indepartarea catorva din ,,tovarasii de drum,, alaturi de care castigase congresul precedent.

In contextul subrezirii esafodajului democratic romanesc si a presiunii regimului Basescu-PDL, Antonescu isi va asuma o serie de aliante menite sa, “sparga frontul,, in anul electoral 2012.

Alianta cu PC, partid minor si fara larga reprezentare nationala este urmata de infiintarea USL (Uniunea Social Liberala) care reuneste PSD, PNL + PC, in vederea castigarii detasate a alegerilor din 2012.

Intrebarea care revine obsedant, este aceea daca nu cumva o astfel de alianta nu duce spre polarizarea electoratului oferind inca o sansa in plus PD-L spre a reusi un scor multumitor in alegeri. Sunt voci care sustin ca ar fi fost binevenita o astfel de alianta dupa alegeri si chiar ca separat voturile PNL + PSD aduna mai mult decat o fac pe liste comune. O astfel de alianta trebuie vazuta insa din prisma salvarii valorilor democratice in Romania si a eliberarii romanului de sub apasarea ultimilor ani. Aceasta alianta este obligata sa castige si sa faca fata tuturor diversiunilor menite sa compromita sansa revenirii la o Romanie normala si dreapta, de la care a deraiat pe drumul unei republici oligarho-autoritariste de inspiratie ,,latinoamericana“.

Sa speram ca PNL isi va pastra identitatea si valorilor si nu va oferi nicio sansa uzurpatorului partid portocaliu de a se erija in dreapta romaneasca si de a se pretinde fara niciun drept chiar, ”adevaratul partid liberal”!

Sper ca discursul lui Antonescu sa-si regaseasca linia sa national-liberala, si sa evite alunecarile nedorite pe panta social-liberala, linie national-liberala care ne-a convins in adancul firii, pe noi toti cei care credem in PNL ca adevarat purtator al valorilor nationale si democratice romanesti!

 

Daniel Gheorghe

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: