I.L. Caragiale: „Liberalii şi Conservatorii”
28/11/2011 — savulescugabrielSursa informationala: „I.L. Caragiale – Institutul de Memorie Culturala”
Sunt în România două partide, care se exclud unul pe altul: liberalii şi conservatorii, roşii şi albii, radicalii şi reacţionarii.
Deşi nimeni nu tăgădueşte că aceste două partide în adevăr se exclud, părerile în privinţa lor se deosebesc. D. C. A. Rosetti, cel mai competent om în materie de lupte politice, e de părere că partidul conservator, alb sau reacţionar, este o Plevnă internă pe care liberalii trebue să o combată la moarte şi viaţă. Diletanţii politici, din contră, sunt de părere că aceste două partide, deşi în adevăr se exclud, vor acelaşi lucru, adică să ajungă şi să rămâie la putere.
Noi credem că d. C. A. Rosetti, cu toate că este un foarte excelent bărbat politic, merge prea departe în judecata sa asupra partidului conservator; cu toate acestea – nu împărtăşim vederile diletanţilor politici.
De când fericirile liberalismului s’au revărsat asupra ţării noastre, liberalii şi conservatorii mereu se luptă, şi, cu deosebire în cursul celor din urmă doi ani, ne-au dat destule dovezi că o sinceră şi neîmpăcată ură îi desparte. O mulţime de oameni au fost daţi în judecată; altă mulţime a fost perchiziţionată; s’a ticluit catastiful de păcate: în sfârşit, pentru ca toate aceste să se poată face, trebue să fie la mijloc o ură sinceră, iar pentru ca să se poată urî, oamenii trebue să aibă motive bine întemeiate.
Trebue deci să fie ceva, ce deosebeşte pe liberali de conservatori.
Era odată o vreme, când nu erau în ţară nici liberali, nici conservatori:erau numai boieri, ciocoi, târgoveţi şi ţărani. D’odată însă se întorc de prin străinătate o mulţime de tineri, care ştiau multă carte, aveau multe aspiraţiuni frumoase, dar nu cunoşteau ţara. Ei cer să se facă schimbări în aşezămintele ţării şi aveau tot dreptul să facă această cerere, deoarece, în adevăr, era trebuinţă de anumite schimbări.
Din nenorocire însă aceşti tineri nu cunoşteau îndestul starea şi adevăratele trebuinţe ale ţării; astfel cereau nişte schimbări, pe care bătrânii, ca nişte oameni, cari cunoşteau ţara, nu le puteau primi ca bune şi folositoare.
Astfel se produce cea d’întâi luptă politică; tinerii cer schimbări, iar bătrânii le răspund:Voim şi noi să facem anumite schimbări, nu însă pe acele, pe care le cereţi voi.
Cine sunt însă aceşti tineri liberali ? – Costache Negrea, N. Bălcescu, Câmpineanu, Eliad Rădulescu, Tell, Bolintineanu, V. Alecsandri, A. Russo şi alţii, toţi oameni, cari astăzi sunt, ori, dacă ar mai trăi, ar fi conservatori: e dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci şi liberalii de acum. Alăturea cu Misail, Pătârlăgeanu, Holban, P. Ghica, etc., Bălcescu, Câmpineanu ori E. Rădulescu niciodată nu s’ar fi luptat.
Liberalii de odinioară voiau nişte lucruri, care poate că nu se potriveau cu starea în care se afla societatea română; din nenorocire s’au vârît însă printre dânşii nişte oameni, cari nu erau deopotrivă cu dânşii, oameni, cari voiau nişte lucruri, ce nu se potrivesc cu starea niciuneia din societăţile organizate de pe faţa pământului. Chiar la anul 1848 era o foarte mare deosebire între aceşti oameni şi adevăraţii liberali, şi N. Bălcescu încă atunci numea pe conliberalul său C. A. Rosetti, un trădător (vezi I. E. Rădulescu).
Dacă nu ar fi fost însă acei liberali nobili, cari astăzi sunt ori ar fi conservatori, niciodată liberalii de astăzi nu ar fi ajuns a se răsfăţa în viaţa noastră publică; I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti numai la umbra unor nume adorate au putut să-şi facă meseria lor de samsari politici. Liberalii de astăzi au luat însă o moştenire, la care nu au niciun drept.
Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi, şi graţie sprijinirii ce li s’a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s’a împlinit.
Mai este însă un lucru la mijloc.
În o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s’ar putea întâmpla ca naţiunea suverană să-şi dea seamă despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală, şi d. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător.
Şi d. C. A. Rosetti a izbutit: în adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia, cari susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale, susţinând pe conservatori. D. C. A. Rosetti e dar foarte aproape de adevăr, când zice, că cele două partide sunt două cete vrăjmaşe şi că partidul conservator este o Plevnă internă. Este foarte aproape de adevăr, deoarece ştie, că însuşi lucrează zi şi noapte spre a produce acest rezultat. Îndată ce ar înceta ura şi frica, îndată ce interesele particulare nu ar fi angajate în luptele politice, d. C. A. Rosetti ar trebui să se ducă de unde a venit.
Dar toate lucrurile au rostul lor. Mai nainte ori mai târziu ura şi frica vor trebui să înceteze şi atunci, de voie de nevoie, aceia cari îşi au interesele angajate în operaţiile firmei liberale vor începe să ţipe mai amarnic. Nimeni cu minciuna nu poate duce foarte departe şi încetul cu încetul lumea îşi aduce aminte de starea în care se afla ţara pe când era guvernată de oameni capabili şi cumpătaţi, o compară cu cea de astăzi, şi la urma urmelor faţă cu adevărul chiar şi ura va trebui să-şi piarză puterea. Frică ? – frica, neîntemeiată – fiind, va trebui să înceteze cât mai curând.
Atunci apoi, d. C. A. Rosetti a pierdut jocul.
Consiliul National al CSDR a adoptat Rezolutia impotriva instaurarii sclaviei in Romania
27/11/2011 — savulescugabrielSursa informationala: MediaSind.ro
Reprezentantii organizatiilor componente ale Confederatiei Sindicatelor Democratice din Romania – CSDR din majoritatea domeniilor de activitate ale economiei nationale cum ar fi invatamant, cercetare, sanatate, industria alimentara, industria cimentului, industria sarii, industria constructiilor de masini, industria usoara, finante si banci, transporturi aeriene, politie si administratie publica, mass-media, etc. au adoptat, cu unanimitate de voturi, in sedinta Consiliului National ce a avut loc astazi, 17 noiembrie a.c., la Complexul Traian din Caciulata, o Rezoltuie care condamna ultimele decizii adoptate de actuala putere politica impotriva drepturilor economice, sociale, profesionale si culturale ale salariatilor din Romania.
Ultimele modificari ale legislatiei muncii – Codul Muncii si Legea Dialogului social, desfiintarea Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel National, blocarea functionarii Comitetelor Sectoriale, intarzierea stabilirii sectoarelor de activitate de catre Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale, emiterea unor norme aberante impotriva organizatiilor sindicale etc., creeaza un cadru care satisface, cu precadere, interesele angajatorilor si pune in pericol posibilitatea apararii drepturilor angajatilor de catre organizatiile sindicale.
« Solidaritatea sociala clamata de Guvern pentru depasirea actualei perioade de criza este unilaterala, ea dovedindu-se a fi doar din partea angajatilor, a cetatenilor in general, dar nu si din partea clasei politice. Necesitatea asigurarii unui trai decent populatiei, diminuarea inegalitatilor sociale precum si respectarea regulilor unui dialog real cu partenerii sociali sunt conditii necesare intr-o societate democratica pentru evitarea unor grave conflicte » – a declarat Iacob Baciu, presedintele CSDR.
Membrii Consiliului National se solidarizeaza cu actiunile colegilor din FSLI care, de cateva zile, protesteaza in fata Ministerului Educatiei din cauza urmatoarelor probleme: nerespectarea de catre Guvern a Legii Educatiei Nationale prin nealocarea procentului de 6 la suta din PIB sistemului de invatamant si prin desele rectificari negative ale bugetului invatamantului, inghetarea salariilor pentru angajatii din sistemul bugetar in anul 2012 si a pensiilor, blocarea posturilor din unitatile de invatamant, abandonarea investitiilor in infrastructura scolara, deficitul de personal si de spatii in invatamantul prescolar, intarzierea platii salariilor cu peste doua luni a angajatilor din sistemul bugetar, zona Turnu Magurele si Alexandria din cauza unor jocuri politice, adoptarea de catre Ministerul Educatiei, Ministerul Finantelor Publice si Ministerul Administratiei si Internelor a unui ordin comun (nr.4576/11.07.2011) prin care se blocheaza functionarea organizatiilor sindicale prin neincasarea cotizatiei sindicale, a ratelor CAR si a ratelor bancare pe statele de plata ale acestor institutii, fapt care incalca Conventiile OIM, Directivele Uniunii Europene si legislatia muncii, nerespectarea hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile, etc.
De asemenea, Consiliul National a aprobat afilierea la CSDR a Federatiei Sindicatelor din Administratie si Interne EUROPOL.
Departament Comunicare CSDR
Afise electorale 1946 – 2012
18/11/2011 — savulescugabriel
Alegeri parlamentare RFG, 1980
Uniunea Crestindemocrata/Uniunea Crestin-Sociala din Bavaria
Candidat: Franz-Josef Strauss
Sursa informationala: Bergmichel.de
Alegeri parlamentare RFG, 1953
Uniunea Crestindemocrata
Sursa: CDU-Sued
–
Alegeri parlamentare RFG, 1957
Uniunea Crestindemocrata
Candidat: Konrad Adenauer
Sursa informationala: CDU-Wikipedia
Alegeri prezidentiale 2009
Partidul National Liberal
Afis candidat: Crin Antonescu
Sursa informationala: realitateamea.ro
–
Alegeri prezidentiale FrantePartidul Socialist FrancezAfis candidat: Francois MitterandSursa: AntonioPele
–
Alegeri prezidentiale 2002, Franta
Regruparea pentru Republica
Afis candidat: Jacques Chirac
Sursa informationala: trets au coeur.fr
–
Alegeri parlamentare, 1998 Germania
Partidul Socialdemocrat
Afis candidat: Gerhard Schröder
Sursa informationala: dhm.de
–
Alegeri prezidentiale 2008 Serbia
Afis candidat: Boris Tadici
Partidul Democrat din Serbia
Sursa informationala: euobserver.com
–
Referendum forma de guvernamint, Italia 1946
Partidul Comunist Italian
Sursa informationala: speradisole blog
Alegeri prezidentiale Franta, 1981
Candidat: Valery Giscard D’ Estaing
Suport politic: Union pour la Démocratie Française
Sursa: standard.at
–
Alegeri parlamentare 2012,Romania
Afise precampanie: Uniunea Social Liberala
Sursa internationala: Afise electorale
Evolutii interne, doctrine si perspective internationale
17/11/2011 — savulescugabrielSaptamina trecuta analizam pentru „stelian-tanase.ro” situatia actuala din interiorul Partidului Liberal din Germania FDP. Evenimentele ce au urmat (congresul de la Frankfurt in perioada 12-13 noiembrie) si publicarea ultimelor sondaje ma obliga sa dezvolt subiectul. Analiza de mai jos coordineaza insa o serie de provocari din care enumar urmatoarele doua teze principale:
– care este viitorul politic al Partidului Liberal din Germania FDP in perspectiva anului electoral 2013?
– se afla casa doctrinara a PNL in familia liberala sau in cea populara?
In sprijinul analizei voi analiza rezultatele electorale si evolutia doctrinara ale Partidului Liberal din Germania FDP cu alte doua partide liberal-conservatoare: PNL si ale Uniunea Civica din Ungaria FIDESZ. Ambele partide PNL si FIDESZ detin o geneza doctrinara asemanatoare FDP.
Rezultate electorale
FDP
1990: 11% (G)
1994: 6,9% (G)
1998: 6,2% (O)
2002: 7,4% (O)
2005: 9,8% (O)
2009: 14,6% (G)
PNL
1990: 6,74% (O/G)
1992: 2,65% (O)
1996: 6,18% (G)
2000: 7,19% (O)
2004: 17,99% (G)
2008: 18,75% (O)
FIDESZ
1990: 8,95% (O)
1994: 7,02% (O)
1998: 28,18% (G)
2002: 41,07% (O)
2006: 42,03% (O)
2010: 52,73% (G)
Legenda:
G = Government
O = Opposition
Foto: „Dusmanul Asculta” – Florin Ciobanu
Sursa: Reclame Vechi Romanesti
Evolutia FIDESZ
– toate cele trei partide au inregistrat in perioada 1990-1994 rezultate aproape indentice. FIDESZ a parasit in 1994 familia liberala si sa alaturat PPE. Mutarea in familia politica populara a maximizat pozitia FIDESZ in spectrul de partide. In 2010 partidul condus de Viktor Orban a obtinut 52,73% VVE. Dominatia FISESZ se mentine si astazi la peste 50%. In alegerile partiale anticipate desfasurate in colegiul 2 din Budapesta, candidatul FIDESZ a obtinut 52,61%. Scrutinul nu a fost validat din lipsa cvorumului (39%). Al doilea tur de scrutin se va desfasura duminica 27 noiembrie. De aceasta data colegiul va fi castigat cu majoritatea simpla ale voturilor valabil exprimate.
– atat FDP, cat si PNL sau dezvoltat in paralel, PNL a sarit in numai patru ani de la 7 la 18%. FDP a avut nevoie de 19 ani sa isi mareasca capacitatea electorala.
Daca situatia FIDESZ nu mai necesita o analiza detaliata, evolutia celor doua partide: PNL si FDP necesita o analiza mai atenta.
Evolutia FDP
FDP a inregistrat in alegerile parlamentare din 2009 cel mai bun scor in istoria partidului: 14,6%. In toate scrutinurile post-2009 liberalii germani au inregistrat infrangerii apocaliptice. Rezultatele arata astfel:
alegeri regionale Hamburg: 6,7%
alegeri regionale landul Renania de Nordwestfalia: 6,7%
alegeri regionale landul Badenia-Württemberg: 5,3%
alegeri regionale landul Renania-Palatina: 4,2%
alegeri regionale landul Saxonia-Anhalt: 3,8%
alegeri regionale landul Mecklenburg-Vornpommern: 2,8%
alegeri regionale landul Bremen: 2,4%
alegeri regionale landul Berlin: 1,8%
Sursa informationala: wahlrecht.de
FDP a depasit pragul electoral de 5% in numai trei din opt landuri. In landurile in care a reusit sa ramina in parlamentul regional (Hamburg, Renania de Nordwestfalia si Badenia-Württemberg) Partidul Liberal din Germania se afla in opozitie. Pe banciile opozitiei liberalii concureaza cu Noua Stanga si Uniunea Crestindemocrata.
In doua din trei landuri socialdemocratii detin portofoliul de premier. In Badenia-Württenberg postul de premier este detinut de ecologistul Kretschmann.
Sondajele de opinie reflecta insa o situatie si mai critica. Rezultatele ultimelor sondaje ne indica urmatoarele rezultate:
4,5% (Allensbach, 16.11.2011)
4% (Emnid, 13.11.2011)
4% (FGW, 11.11.2011)
4% (Infratest-Dimap, 03.11.2011)
2% (Forsa, 16.11.2011)
Media sondajelor: 3,7%. Astfel in numai 24 de luni liberalii germani au inregistrat o pierde de 75%. Fapt nemintilnit in istoria electorala al acestui partid.
Apocalipsa electorala se reflecta si in atmosfera interna din partid. In prezent se desfasoara in interiorul partidului referendumul privind plasa de ajutor ESM. Referendumul a fost initat de catre parlamentarul Schäffler. Schäffler este sustinut de o serie de profesori in economie si de catre fostul presedintele ale Uniunii Antreprenoriale din Germania Hans-Olaf Henkel. Conform unui sondaj 60% din cei 64.000 de membri sprijina motiunea lui Schäffler. Rezultatele oficiale vor fi publicate la 17 decembrie.
Viitorul partidului ramine incert. Trendul negativ din sondaje poate fi stopat numai printr-o schimbare de 360 de grade atat in programul partidului, dar si la nivel de leadership.
In anticamerele politice din Berlin se pregateste schimbarea partenerului de coalitie. Iar aceasta rocada se va desfasura in vacanta parlamentara de iarna. Un semnal in acest sens, a fost parafat ieri la Berlin. Liderii regionali ale celor doua mari partide au semnat un acord de guvernare al landului Berlin. Astfel patru landuri (Berlin, Mecklenburg-Vornpommer, Saxonia-Anhalt si Turingia) din 15 sunt guvernate de „coalitii mari” formate de catre Partidul Socialdemocrat si Uniunea Crestindemocrata.
Un model politic de guvernare care va fi plasat de Mos Craciun la pomul de craciun al Angelei Markel.
Evolutia PNL
PNL a crescut atat in voturi valabil exprimate in alegerile prezidentiale (20%) dar si in rezultatele obtinute in alegerile partiale din Tara Hategului si din colegiul 1, sector 1 din Bucuresti. Infiintarea ACD si USL a consolidat pozitia PNL in ansamblu de partide.
Ultimul sondaj indica USL la 63%. Astfel cotatia PNL se ridica la 26,5% (5% din procentele obtinute de ACD se vor repartiza PC).
Un partid calibrat la 26,5% este un partid popular. In cifre totale PNL ar deveni cel mai mare partid din familia liberala. In mod normal acest lucru ar trebui sa se reflecteze si asupra structurilor de conducere europene.
Perspective
Daca analizam atent compozitia doctrinara ale partidelor membre ELDR, descoperim cinci partide liberal-conservatoare: CDC (Catalonia), SaS (Slovacia), FDP (Germania), Venstre (Danemarca) si VVD (Olanda). Restul partidelor membre ELDR ori sunt neparlamentare sau sunt partide-anexa la cartele electorale de orientare de centru-stanga.
Din ansamblu specificat mai sus numai doua partide liberal-conservatoare sunt guvernamentale: FDP si VVD, din care VVD joaca un rol asemanator al PNL. In 2012 PNL va accesa guvernarea si va ocupa o serie de posturi guvernamentale cu expunere externa. Inca nu putem spune exact care vor fi portofoliile guvernamentale, dar spatiul politic extern oferit de federatia ELDR este insa prea ingust.
Un partid de calibru mare are nevoie de spatiu de expunere externa de prima clasa. In ELDR partidele tarilor decidente (Spania, Italia, Franta, Marea Britanie si Germania) joaca un rol secundar, inferior in ecuatia puterii. Politica externa, relatiile europene apartin de portofoliul premierului.
Un ultim argument si poate cel mai important tine de Realpolitik. Pe plan extern doctrinele joaca un rol secundar. Ecuatia puterii se bazeaza pe interese si pe relationarea personala intre lideri politici veniti din unghiuri de putere diferite si total contrare.
Din motivele expuse mai sus si din perspectiva transformarii PNL in partid de talia unui partid clasic popular se impune transferul controlat si in etape la familia populara, dar pastrand in acelasi timp relatiile politice cu partidele clasice liberal-conservatoare membre ELDR.
Stratfor.com: „Europe’s Crisis: Beyond Finance”
17/11/2011 — savulescugabrielAutor: George Friedman
Sursa informationala: Stratfor.com
Everyone is wondering about the next disaster to befall Europe. 
Italy is one focus; Spain is also a possibility. But these crises are already under way. Instead, the next crisis will be political, not in the sense of what conventional politician is going to become prime minister, but in the deeper sense of whether Europe’s political elite can retain power, or whether new political forces are going to emerge that will completely reshape the European political landscape. If this happens, it will be by far the most important consequence of the European financial crisis.
Thus far we have seen some changes in personalities in the countries at the center of the crisis. In Greece, Prime Minister George Papandreou stepped aside, while in Italy Prime Minister Silvio Berlusconi now has resigned. Though these resignations have represented a formal change of government, they have not represented a formal policy change. In fact, Papandreou and Berlusconi both stepped down on the condition that their respective governments adopt the austerity policies proposed during their respective tenures.
Europeanists dominate the coalitions that have replaced them. They come from the generation and class that are deeply intellectually and emotionally committed to the idea of Europe. For them, the European Union is not merely a useful tool for achieving national goals. Rather, it is an alternative to nationalism and the horrors that nationalism has brought to Europe. It is a vision of a single Continent drawn together in a common enterprise — prosperity — that abolishes the dangers of a European war, creates a cooperative economic project and, least discussed but not trivial, returns Europe to its rightful place at the heart of the international political system.
For the generation of leadership born just after World War II that came to political maturity in the last 20 years, the European project was an ideological given and an institutional reality. These leaders formed an international web of European leaders who for the most part all shared this vision. This leadership extended beyond the political sphere: Most European elites were committed to Europe (there were, of course, exceptions).
Greece and the Struggle of the European Elite
Now we are seeing this elite struggle to preserve its vision. When Papandreou called for a referendum on austerity, the European elite put tremendous pressure on him to abandon his initiative. Given the importance of the austerity agreements to the future of Greece, the idea of a referendum made perfect sense. A referendum would allow the Greek government to claim its actions enjoyed the support of the majority of the Greek people. Obviously, it is not clear that the Greeks would have approved the agreement.
Led by German Chancellor Angela Merkel, the European elite did everything possible to prevent such an outcome. This included blocking the next tranche of bailout money and suspending all further bailout money until Greek politicians could commit to all previously negotiated austerity measures. European outrage at the idea of a Greek referendum makes perfect sense.
Coming under pressure from Greece and the European elite, Papandreou resigned and was replaced by a former vice president of the European Central Bank. Already abandoned by Papandreou, the idea of a referendum disappeared.
Two dimensions explain this outcome. The first was national. The common perception in the financial press is that Greece irresponsibly borrowed money to support extravagant social programs and then could not pay off the loans. But there also is validity to the Greek point of view. From this perspective, under financial pressure, the European Union was revealed as a mechanism for Germany to surge exports into developing EU countries via the union’s free trade system. Germany also used Brussels’ regulations and managed the euro such that Greece found itself in an impossible situation. Germany then called on Athens to impose austerity on the Greek people to save irresponsible financiers who, knowing perfectly well what Greece’s economic position was, were eager to lend money to the Greeks. Each version of events has some truth to it, but the debate ultimately was between the European and Greek elites. It was an internal dispute, and whether for Greece’s benefit or for the European financial system’s benefit, both sides were committed to finding a solution.
The second dimension had to do with the Greek public and the Greek and European elites. The Greek elite clearly benefited financially from the European Union. The Greek public, by contrast, had a mixed experience. Certainly, the 20 years of prosperity since the 1990s benefited many — but not all. Economic integration left the Greek economy wide open for other Europeans to enter, putting segments of the Greek economy at a terrific disadvantage. European competitors overwhelmed workers in many industries along with small-business owners in particular. So there always was an argument in Greece for opposing the European Union. The stark choice posed by the current situation strengthened this argument, namely, who would bear the burden of the European system’s dysfunction in Greece? In other words, assuming the European Union was to be saved, who would absorb the cost? The bailouts promised by Germany on behalf of Europe would allow the Greeks to stabilize their financial system and repay at least some of their loans to Europe. This would leave the Greek elite generally intact. The price to Greece would be austerity, but the Greek elite would not pay that price. Members of the broader public — who would lose jobs, pensions, salaries and careers — would.
Essentially, the first question was whether Greece as a nation would deliberately default on its debts — as many corporations do — and force a restructuring on its terms regardless of what the European financial system needed, or whether it would seek to accommodate the European system. The second was whether it would structure an accommodation in Europe such that the burden would not fall on the public but on the Greek elite.
The Greek government chose to seek accommodation with European needs and to allow the major impact of austerity to fall on the public as a consequence of the elite’s interests in Europe — now deep and abiding — and the ideology of Europeanism. Since by its very nature the burden of austerity would fall on the public, it was vital a referendum not be held. Even so, the Greeks undoubtedly would seek to evade the harshest dimensions of austerity. That is the social contract in Greece: The Greeks would promise the Europeans what they wanted, but they would protect the public via duplicity. While that approach might work in Greece, it cannot work in a country like Italy, whose exposure is too large to hide via duplicity. Similarly, duplicity cannot be the ultimate solution to the European crisis.
The Real European Crisis
And here we come to the real European crisis. Given the nature of the crisis, which we have seen play out in Greece, the European elite can save the European concept and their own interests only by transferring the cost to the broader public, and not simply among debtors. Creditors like Germany, too, must absorb the cost and distribute it to the public. German banks simply cannot manage to absorb the losses. Like the French, they will have to be recapitalized, meaning the cost will fall to the public.
Europe was not supposed to work this way. Like Immanuel Kant’s notion of a “Perpetual Peace,” the European Union promised eternal prosperity. That plus preventing war were Europe’s great promises; there was no moral project beyond these. Failure to deliver on either promise undermines the European project’s legitimacy. If the price of retaining Europe is a massive decline in Europeans’ standard of living, then the argument for retaining the European Union is weakened.
As important, if Europe is perceived as failing because the European elite failed, and the European elite is perceived as defending the European idea as a means of preserving its own interests and position, then the public’s commitment to the European idea — never as robust as the elite’s commitment — is put in doubt. The belief in Europe that the crisis can be managed within current EU structures has been widespread. The Germans, however, have floated a proposal that would give creditors in Europe — i.e., the Germans — the power to oversee debtors’ economic decisions. This would undermine sovereignty dramatically. Losing sovereignty for greater prosperity would work in Europe. Losing it to pay back the debts of Europe’s banks is a much harder sell.
The Immigrant Factor and Upcoming Elections
All of this comes at a time of anti-immigrant, particularly anti-Muslim, feeling among the European public. In some countries, anger increasingly has been directed at the European Union and its borders policies — and at European countries’ respective national and international elites, who have used immigration to fuel the economy while creating both economic and cultural tensions in the native population. Thus, immigration has become linked to general perceptions of the European Union, opening both a fundamental economic and cultural divide between European elites and the public.
Racial and ethnic tensions combined with economic austerity and a sense of betrayal toward the elite creates an explosive mixture. Europe experienced this during the inter-war period, though this is not a purely European phenomenon. Disappointment in one’s personal life combined with a feeling of cultural disenfranchisement by outsiders and the sense that the elite is neither honest, nor competent nor committed to the well-being of its own public tends to generate major political reactions anywhere in the world.
Europe has avoided an explosion thus far. But the warning signs are there. Anti-European and anti-immigrant factions existed even during the period when the European Union was functioning, with far-right parties polling up to 16 percent in France. It is not clear that the current crisis has strengthened these elements, but how much this crisis will cost the European public and the absence of miraculous solutions also have not yet become clear. As Italy confronts its crisis, the cost — and the inevitably of the cost — will become clearer.
A large number of elections are scheduled or expected in Europe in 2012 and 2013, including a French presidential election in 2012 and German parliamentary elections in 2013. At the moment, these appear set to be contests between the conventional parties that have dominated Europe since World War II in the West and since 1989 in the East. In general, these are the parties of the elite, all more or less buying into Europe. But anti-European factions have emerged within some of these parties, and as sentiment builds, new parties may form and anti-European factions within existing parties may grow. A crisis of this magnitude cannot happen without Tea Party- and Occupy Wall Street-type factions emerging. In Europe, however — where in addition to economics the crisis is about race, sovereignty, 
national self-determination and the moral foundations of the European Union — these elements will be broader and more intense.
Populist sentiment coupled with racial and cultural concerns is the classic foundation for right-wing nationalist parties. The European left in general is part of the pro-European elite. Apart from small fragments, very little of the left hasn’t bought into Europe. It is the right that has earned a meaningful following by warning about Europe over the past 20 years. It thus would seem reasonable to expect that these factions will become much stronger as the price of the crisis — and who is going to bear it — becomes apparent.
The real question, therefore, is not how the financial crisis works out. It is whether the European project will survive. And that depends on whether the European elite can retain its legitimacy. That legitimacy is not gone by any means, but it is in the process of being tested like never before, and it is difficult to see how the elite retains it. The polls don’t show the trend yet because the magnitude of the impact on individual lives has not manifested itself in most of Europe. When it does show itself, there will be a massive recalculation regarding the worth and standing of the European elite. There will be calls for revenge, and vows of never allowing such a thing to recur.
Regardless of whether the next immediate European crisis is focused on Spain or Italy, it follows that by mid-decade, Europe’s political landscape will have shifted dramatically, with new parties, personalities and values emerging. The United States shares much of this trend, but its institutions are not newly invented. Old and not working creates problems; new and not working is dangerous. Why the United States will take a different path is a subject for another time. Suffice it to say that the magnitude of Europe’s problems goes well beyond finance.
The European crisis is one of sovereignty, cultural identity and the legitimacy of the elite. The financial crisis has several outcomes, all bad. Regardless of which is chosen, the impact on the political system will be dramatic.
O REVOLUŢIE COMUNISTĂ FINANŢATĂ DE BANCHERI CAPITALIŞTI
15/11/2011 — savulescugabrielO REVOLUŢIE COMUNISTĂ FINANŢATĂ DE BANCHERI CAPITALIŞTI
St. Petersburg in 1905: Helphand, Trotsky and Lev Grigorievich Deutsch.
Foto: BibliotecaPleyades.net
REALITATEA GERMANĂ
15/11/2011 — savulescugabriel
O replica necesara
11/11/2011 — savulescugabrielAutor: Dinu Zamfirescu
Sursa informationala: stelian-tanase.ro
Aniversarea regelui Mihai la împlinirea a 90 de ani de viaţă, pe lângă manifestările fireşti de cinstire, asupra căreia nu voi insista, a adus pe scena publicistică românească o deversare de acuze total nejustificate contra contra regelui şi a dus la adoptarea unor poziţii fabricate în laboratorul de minciuni, stipendiat, de un tip de totalitarism ce se instalează treptat în ţară. Pornind de la afirmaţiile fără nici o acoperire ale actualului deţinător al funcţiei supreme în stat, până la pseudo-istorici şi aşa-zişi publicişti, oameni fără har sau chiar a unui penibil personaj care s-a pus după 1989 în slujba urmaşilor comunismului, se vede că s-au reunit cu toţii într-un cor, e drept anemic, care este însă sortit să rămână până la urmă fără ecou. A le rosti numele ar înseamna să-i onorăm. Ceea ce mă determină să scriu aceste rânduri este revolta faţă de reaua credinţă manifestată. Este descalificarea lor prin necunoaşterea istoriei şi, mai grav, pentru falsificarea ei. La fel ca şi scribii ziarului „Scânteia” din anii grei ai comunismului, aceşti oameni au început să-şi aştearnă panseurile într-o anumită presă scrisă, ca şi în unele luări de poziţie în media electronice. De ce aceşti bravi ieniceri nu se apleacă asupra documentelor istorice care atestă tocmai contrariul alegaţiilor pe care le debitează? De ce nu văd faptele reale, aşa cum s-au petrecut? De ce nu pot sau, mai degrabă, nu vor să înţeleagă faptul că regele Mihai n-a avut nici o posibilitate să se opună actului abdicării care i-a fost impus cu forţa?
Regele a plecat în exil la data de 3 ianuarie 1948 mergând în Elveţia, care i-a acordat dreptul de rezidenţă numai cu condiţia de a nu avea activităţi politice pe teritoriul elveţian. Acolo s-a întâlnit foarte repede o serie de foşti politicieni şi diplomaţi români deja exilaţi care încercau să înfiinţeze un organism românesc reprezentativ în exil. Ajuns la Londra, la 4 martie 1948, regele Mihai a făcut o declaraţie publică din care citez: „Acest act al abdicării mi-a fost impus cu forţa de un guvern instalat şi menţinut la putere de o putere străină, un guvern total nereprezentativ faţă de voinţa poporului român”. Şi continuă: „Îndepărtarea monarhiei constituie un act de subjugare politică a României. În aceste condiţii nu mă consider legat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus”. Regele s-a implicat apoi în constituirea Comitetului Naţional Român, în viziunea lui, un guvern român în exil. După multe dificultăţi, el a luat fiinţă la 10 mai 1949. Nu voi intra în detaliile activităţii Comitetului Naţional Român care şi-a încheiat activitatea abia în septembrie 1974. Pe întreaga perioadă de 26 de ani, Regele a ţinut legătura cu acest Comitet, angrenându-se în activităţile lui atât cât se putea. El, Regele, reprezenta în mintea şi în inima tuturor exilaţilor români legitimitatea românească, continuitatea democratică şi, bineînţeles, o speranţă pentru eliberarea României. El s-a implicat împreună cu toată seria de organizaţii create de exilul românesc în acţiuni de conservare a tradiţiilor culturale româneşti, de ajutorare socială a refugiaţilor politici români, de contacte cu oficialităţile statelor occidentale.
După 1975, Regele s-a considerat abandonat de democraţiile occidentale care adoptaseră teza „convieţuirii paşnice” între cele două lumi – cea a democraţiei şi a comunismului. De asemenea, mijloacele financiare de care beneficiau organismele româneşti din exil fuseseră sistate, iar regele nu dispunea de mijloace decât cît să asigure familiei sale un trai demn şi decent. El a avut tot felul de ocupaţii. Între 1975 şi 1989, regele a rămas însă preocupat de soarta României şi implicit a tuturor românilor atât din interiorul ţării cât, şi a celor aflaţi în exil păstrând un contact nemijlocit cu aceştia din urmă.
Foto: Diana Mandache-Jurnal de Istoric
La declanşarea, în ţară, a evenimentelordin decembrie 1989, regele a luat imediat atittudine. Astfel, la 21 decembrie 1989, postul de radio BBC a transmis la ora 20.30, următorul mesaj al Regelui: „Apelez la armata română să răstoarne imediat regimul din Români. Cer tuturor muncitorilor să declare grevă generală în toată ţara. Cer reprezentanţilor României din străinătate să se alăture acestei răsturnări. Să se formeze în ţară un guvern de generali şi elemente ale partidului, opus acestui regim şi voi fi alături de voi toţi”.
Puterea instalată în fruntea României în decembrie 1989 nu i-a permis regelui să se înapoieze în ţară. A existat o excepţie, în aprilie 1992, când venirea lui în ţară a scos în stradă locuitorii Bucureştiului care i-au cerut la unison: „Majestate, nu pleca, România-i ţara ta!”. Regele Mihai a plecat însă atunci ca să-şi respecte cuvântul dat autorităţilor. Dar după aceea mult timp nu i s-a mai permis să vină în ţară.
În toată această perioadă în afara ţării, foştii exilaţi aflaţi încă în afara ţării, au organizat multiple manifestări la care l-au invitat pe rege şi familia regală, punîndu-l în contact direct cu românii de acolo, dar şi cu oficialităţile politice şi economice din statele respective. Cu aceste ocazii, membrii familiei regale au fost invitaţi să vină în ţară şi de lideri ai societăţii civile, de mulţi ziarişti din România, astfel că s-a creat o simbioză între ţară şi exil. Contactele cu ţara ale Regelui Mihai i-au fost mijlocite în această perioadă şi de vizitele permise în ţară de Majestăţii Sale Regina Ana, precum şi cele ale principeselor regale, în special principesele Margareta şi Sofia, care au creat legături strânse cu oamenii din ţară.
Abia după ce i s-a redat cetăţenia română de către preşedintele Emil Constantinescu, Regele a venit nestingherit în ţară, fiind primit cu fast oficial chiar şi de către aceia, care practic, îl expulzaseră în două rânduri. Astăzi, când ţara a ajuns din nou într-o situaţie cel puţin critică, şi aceasta tocmai din cauza actualilor conducători, aceştia cred de cuviinţă să învrăjbească din nou poporul român. Ca şi mentorii lor comunişti, ei caută să-i divizeze pe români prin diversiuni, spre a le abate atenţia de la necazurile lor. De ce le este atât de teamă de Regele Mihai? Regele nu este un divizor, el este dimpotrivă elementul menit să-i solidarizeze pe români. Ori tocmai această solidarizare a lor în jurul Regelui prin proiecte de existenţă mai bune, îi sperie. Dacă s-ar fi procedat de această dată normal, cu decenţă şi o etică elementară şi s-ar fi renunţat la diversiuni, ar fi fost benefic chiar actualilor deţinători ai puterii. În schimb aceştia mobilizează tot felul de elemente de factură mediocră, obediente până la anihilarea personalităţii proprii, ca să creeze, prin diversiune şi demagogie ieftină, o imagine falsificată asupra celui care a reprezentat timp de decenii speranţa de mai bine a românilor.
ALIANTA DREPTEI 
