PNŢCD a murit nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat

Autor: Alexandru Muraru

Sursa informationala: SpuneSiTu.ro

În ultimii zece ani, PNŢCD a devenit un fel de poligon de încercare pentru diverse personaje cvasi sau pseudo-politice şi o arenă de comedii ieftine cu scene care mai de care mai ridicole. Relaţia dintre PNŢCD şi tema monarhiei seamănă cu acei copii care-şi abandonează părinţii prin azile sau sanatorii şi-şi aduc aminte de ei din an în Paşti, când e nevoie de o semnătură oficială sau de un act notarial. Alegătorii PNŢCD au preferat să nu-şi mai irosească votul pentru o formaţiune care l-a tratat cu o aroganţă mai gravă pe ultimul monarh al României, decât a făcut-o Ion Iliescu. Ignorarea regelui a fost, în ochii votanţilor PNŢCD, o pierdere a legitimităţii, continuităţii şi raţiunii existenţei acestei formaţiuni politice. Nici unul nu a înţeles că PNŢCD a murit definitiv nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci tocmai pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat.

 

Cea mai mare surpriză a produs-o – cu ocazia reverberaţiilor generate discursul regelui Mihai în forul naţiunii –  PNŢCD, un partid neparlamentar care după un deceniu de absenţă din forul legislativ, emite din nou pretenţii electorale. Până aici nu e nimic ieşit din comun. Sau mai ales, până fix a doua zi. Pe 26 octombrie, agenţiile de ştiri, comentatorii politici, blogerii şi politicienii din opoziţie au trecut, în decurs de numai câteva ore, de la o stare de invidie la una de stupefacţie şi de dispreţ profund. Victor Ciorbea, liderul autoproclamat al PNŢCD era decorat de Regele Mihai într-o ceremonie emoţionantă la Palatul Elisabeta şi apoi fotografiat cum ieşea zâmbitor de la Palatul Cotroceni. Într-un clişeu jenant, Aurelian Pavelescu (despre care Traian Băsescu, spunea că e un „avocat mic cu capul mare”), Victor Ciorbea (debarcat din cea mai înaltă demnitate deţinută vreodată tocmai în urma unei crize politice generate în mod deliberat de Traian Băsescu, în decembrie 1997) şi Vasile Lupu (care declara cu fală: „preşedintele doreşte reunificarea dreptei”) erau arătaţi pe televiziuni în timp ce ieşeau de la cel care le-a făcut, la toţi trei – în chip diferit – cariera politică praf. Nu cred că reacţiile spontane, vehement critice, au fost generate de pericolul unui scenariu în care partidul istoric să crească până într-acolo încât să fie un catalizator al energiilor pro-monarhiste. Să fim serioşi şi bine înţeleşi: PNŢCD nu mai adună astăzi nici 5000 de voturi, cu toate fracţiunile sale, iar culoarul său nu mai există. Să mă explic.

Spuneam într-un comentariu trecut că partidele politice au fost, de-a lungul timpului, o frână pentru potenţarea temei regalităţii în forma sa dubitativ-constituţională. Menţionam, atunci, faptul că formaţiunile istorice au apărat stindardul regalităţii, fără a se angaja într-un exerciţiu instituţional. Anii `90 au fost complicaţi şi bulversarea valorilor produsă în mod aproape natural de o tranziţie de la un regim totalitar la unul democratic a anulat, practic, orice strategie menită să întărească identitatea partidelor şi inerţia lor tradiţional-istorică.

PNŢCD nu a părăsit Parlamentul pentru că a militat pentru revenirea familiei regale, ci pentru ca nu a păstrat linia impusă de Corneliu Coposu

PNŢCD este un exemplu greşit la care se raportează analiştii de ocazie care prezintă soarta unui partid decedat pentru că a militat pentru revenirea monarhiei. PNŢCD nu a părăsit Parlamentul pentru că a militat pentru revenirea familiei regale, ci pentru ca nu a păstrat linia impusă de Corneliu Coposu. Ceea ce a ţinut în viaţă PNŢCD nu a fost nici calitatea liderilor (care era de-a dreptul catastrofală), nici ideologia sa ambiguă şi nereformată. Ţărăniştii au existat, alături de liberali, pentru că au fost percepuţi ca partidele proiectului interbelic, de modernizare a României şi de creare a unei identităţi regionale.

Neşansa” PNŢCD, şi o spun cu cele mai mari ghilimele posibile, a fost forţa unui lider precum Corneliu Coposu. El şi-a pus amprenta abrupt şi decisiv pe viaţa partidului, pe destinul său, pe mesajul, pe strategia şi pe identitatea formaţiunii. Un partid care a renăscut din propria cenuşă, ca şi PNL, a devenit vocea opoziţiei tocmai datorită acestui om, un monument de curaj şi mai puţin un om politic autentic. Coposu a fost de fapt efigia unui personaj interbelic, unde forţa ideilor bătea interesul de moment. El era mereu amânat pentru că politicianul interbelic avea această statornicie, acest sentiment al lucrului durabil, bine făcut şi nu al încropelilor vremelnice. Pentru Corneliu Coposu tema monarhiei nu a fost niciodată o strategie sau vreun labirint care să-l ducă spre putere. Avea ceva mai mult decât atât, avea puterea extraordinară a influenţei în politică, fără a solicita funcţii executive. Radicalismul său l-a pus în valoare, într-o perioadă a debusolării totale.

Există, fără doar şi poate, o anumită mitologie a omului şi a liderului politic Corneliu Coposu. Chiar Raţiu subliniază, în memoriile sale, numeroase defecte şi tare ale „seniorului”. Dar într-o Românie plină de foşti comunişti, în care suspiciunile colaborării cu Securitatea pândeau la orice pas, cei care făcuseră puşcărie politică au rămas un anumit reper şi o garanţie că ei reprezentau România autentică, tradiţională. Deşi au existat numeroase cazuri de colaboratori ai Securităţii printre deţinuţii politici, ei au rămas o pată albă, în noianul de personaje şi „categorii” post-revoluţionare. Coposu nu era un „sfânt” nici pe departe şi contemporanii săi pot confirma acest lucru. Era, în schimb, o legendă vie, cu elemente de adevăr şi inventate, aşa cum sunt sunt miturile politice. Cei 17 ani de temniţă, prietenia cu regele Mihai încă de la colaborarea privind actul de la 23 august şi funcţia de secretar particular al lui Maniu îl făcuseră să poarte această aură. Toate erau legate, într-un fel sau altul, de persoana regelui Mihai şi de monarhia constituţională.

Dintre liderii cei mai vocali ai partidului din perioada sa post-decembrist parlamentară, doar Corneliu Coposu a fost un revendicator autentic al valorilor regalităţii şi un predicator în favoarea revenirii pe tron a ultimului monarh al românilor

PNŢCD s-a remarcat printr-un mesaj profund regalist, dar fără a avea în interiorul său o unanimitate şi un consens general în ceea ce priveşte revenirea la monarhie. Dintre liderii cei mai vocali ai partidului din perioada sa post-decembrist parlamentară, doar Corneliu Coposu a fost un revendicator autentic al valorilor regalităţii şi un predicator în favoarea revenirii pe tron a ultimului monarh al românilor. Ion Raţiu crescuse într-o cultură a diversităţii anglo-saxone şi îmbrăcase haina unui personaj profund democratic, pentru care libertăţile şi drepturile civile erau superioare a prori tradiţiilor constituţionale. Ion Diaconescu a fost, din păcate, doar o copie nereuşită a lui Corneliu Coposu. În afara vârstei şi a unei anumite eleganţe a răbdării şi calmului, nimic din prestanţa şi forţa lidershipului lui Coposu nu l-a urmat pe Diaconescu. Dimpotrivă, acesta avea o anumită predispoziţie pentru compromisul imediat, pentru formula cea mai simplă, pentru lucrul făcut „de azi pe mâine”, cum se spune. În plus, Ion Diaconescu avea această frustrare, că moştenise fotoliul unui titan al simbolisticii, care era Corneliu Coposu. Şi a ştiut mereu că imensul gol lăsat de dispariţia lui, nu-l va putea umple niciodată.

Tocmai această aură n-a putut-o niciodată atinge Diaconescu, iar răceala care s-a instalat după moartea „seniorului” în privinţa relaţiilor cu casa regală a fost dată mai ales de o stângăcie şi o răutate faţă de persoana monarhului. Îmi aduc aminte de o declaraţie a regretatului Ion Diaconescu, care suna cam aşa: „De ziua mea, Ion Iliescu mă mai sună, dar regele niciodată”. Aşadar, o afirmaţie şi o comparaţie care trăda, în chip naiv, o lipsă de înţelegere a ierarhiilor şi a valorilor. De asemenea, am senzaţia că Diaconescu era atins de o idee nedreaptă care circula printre puţini foşti deţinuţi politici, rod al propagandei comuniste, conform căreia regele nu participase „solidar” la suferinţa din ţară. În plus, lui Ion Diaconescu i-au plăcut mereu funcţiile şi republica pe care el o îmbrăţişa, ar fi însemnat prin excelenţă o restrângere a funcţiilor sau a unei anumite funcţii, chiar dacă urmaşul lui Coposu nu o viza în mod direct.

Modul în care Ion Diaconescu enunţa remarci de genul „monarhia e depăşită” trăda un mod superficial de a cântări marile dileme ale statalităţii româneşti

 

Nu pot să nu remarc şi acum, după dispariţia sa de puţin timp, că modul în care enunţa remarci de genul „monarhia e depăşită” trăda un mod superficial de a cântări marile dileme ale statalităţii româneşti. În fine, ultimii doi, respectiv Victor Ciorbea şi Radu Vasile au făcut din tema regalităţii un melanj neclar, de respect, necunoaştere şi profit. Ciorbea a avut o anumită consideraţie sinceră faţă de Mihai I şi de familia regală, dar fără curaj, viziune şi demnitate, tema nu s-a „prins” de liderul ţărănist.

Victor Ciorbea a dovedit că e dispus să urmeze linia lui Coposu când şi când, dar mai ales atunci când funcţia nu e „periclitată” de principii şi valori

 

Ca în toată cariera sa politică scurtă, inegală ca ritm şi cu dispariţii de durată, Victor Ciorbea a dovedit că e dispus să urmeze linia lui Coposu când şi când, dar mai ales atunci când funcţia nu e „periclitată” de principii şi valori. Trebuie să o spunem deschis, el a fost cel care are semnătura – în calitate de şef al Executivului – pe Hotărârea de Guvern care retrocedează cetăţenia regelui Mihai şi anulează decretul de la 22 mai 1948. Şi în plus, câteva gesturi mici, dar exemplare de la revenirea regelui Mihai, din februarie 1997. În rest, în privinţa temei regalităţii, aceleaşi „mişcări” politice condiţionate şi contextualizate de câştiguri electorale nesemnificative, victorii de etapă pe seama personalităţii regelui şi a unei teme pe care nu o poţi folosi când şi cum îţi convine. Asta n-au înţeles urmaşii lui Corneliu Coposu. Radu Vasile a fost un accident politic, iar istoria aşa îl va uita; raportarea sa la tema regalităţii a fost precum cariera sa.

Oamenii din jurul lui Ion Iliescu au ştiut mereu că forţa enormă a regelui Mihai este una simbolică şi nu politică, şi de aceea i-au blocat în mod sistematic accesul în ţară

 

Monarhismul a fost curentul care a susţinut identitar PNŢCD până când a putut coagula în jurul său o alternativă viabilă capabilă să doboare puterea partidului majoritar. Oamenii din jurul lui Ion Iliescu au ştiut mereu că forţa enormă a regelui Mihai este una simbolică şi nu politică, şi de aceea i-au blocat în mod sistematic accesul în ţară. A fost suficientă apropierea dintre rege şi Coposu pentru ca PNŢCD să primească încrederea unui electorat numeros, care se simţea astfel solidar într-un un proiect politic colosal. Chiar dacă era vorba de foştii proprietari deposedaţi abuziv de regimul comunist, de vârstnicii care îşi trăiseră tinereţea sub Mihai I, de cei care crescuseră în casă cu poza lui Mihai în vitrină, sau pur şi simplu de cei convinşi de doctrina creştin-democrată, toţi aceştia formau nucleul dur al unui electorat sensibil la ideea revenirii monarhiei constituţionale. Mesajele PNŢCD nu au fost până la moartea lui Coposu si la scurt timp după, condiţionate de cine ştie ce strategii pro-monarhiste. Coposu dădea interviuri dimineaţa în presă în care povestea ce vorbise cu Mihai I la telefon seara sau de câte ori încercase să ia legătura cu Versoix-ul şi de câte ori se întrerupsese convorbirea, sugerând că autorităţile aveau grijă şi de acest amănunt. Mai mult, liderul PNŢCD a preferat, nu de puţine ori, să rişte enorm, dar să nu abdice de la tema regalităţii. În timpul campaniei electorale din 1992, FDSN a deturnat profund sensul vizitei regelui din aprilie. Partidul de guvernământ a creat o diversiune uriaşă, care prezenta CDR drept vehiculul prin care regele Mihai urma să fie reînscăunat monarh. Emil Constantinescu deşi a încercat să pareze aceste insinuări, a fost „depăşit” de Corneliu Coposu, care a apărat atunci monarhia constituţională în primul rând şi abia apoi a insistat pe mesjul electoral.

 

După 1990, PNŢCD a putut exista doar datorită temei monarhiei şi a valorilor morale pe care le promova

  

Pentru PNŢCD, tema monarhiei era practic un dat natural, era soluţia primordială pentru redresarea României şi devenirea sa ca stat european. În lipsa unui orizont tehnic al integrării europene, restauraţia era varianta deplină şi profundă a reluării locului nostru în marea familie europeană. Ca şi regele, Coposu a văzut marea „problemă” a României post-decembriste ca pe o dilemă identitară, ca pe un drum greşit fundamental, fără busola tradiţiilor noastre constituţionale şi istorice. Pentru ţărănişti, tema restauraţiei însemna de fapt întoarcerea la perioada cea mai benefică a României moderne şi contemporane. În plus, PNŢCD a preluat această sarcină dificilă, de care s-a simţit Corneliu Coposu legat, şi anume aceea de a-şi face datoria de „partid naţional”. Apariţia sa, în 1926, prelua idealurile românilor din Transilvania şi a celor numeroşi din Vechiul Regat, care vedeau România ca pe un stat al tradiţiilor şi mai puţin ca o operă de avangardă regională, aşa cum îl gândeau liberalii.

Astfel, după 1990, PNŢCD a putut exista doar datorită temei monarhiei şi a valorilor morale pe care le promova. După 1989 a existat acest culoar extraordinar, al unui partid cu ample reverberaţii istorice. Spre deosebire de liberali, PNŢCD vedea România într-un impas statal şi mai puţin unul de ordin economic. Chiar dacă ambele partide erau „istorice” (deşi la începutul anilor `90 sintagma era una periorativă, promovată de adversarii politici menită să dea o aură anacronică şi perimată acestor formaţiuni, ca instituţii ale trecutului, inadaptabile şi care nu puteau oferi soluţii viabile pentru România postdecembristă), competiţia între ele exista din plin şi ele erau esenţial diferite. PNŢCD a fost până în 1995-1996 un partid de tip „leader”, construit în jurul personalităţii „seniorului”, iar PNL era un partid de „notabili”, care se adresa unei categorii distincte, clasei de mijloc prospere.

Liderul PNŢCD l-a pus pe Emil Constantinescu să promită că va produce restauraţia. Şi Constantinescu a promis. Ceea ce a urmat ştim cu toţii

Alegerile din 1996 promovau PNŢCD printr-o inerţie electorală, determinată de  nevoia de schimbare şi de alternativa ledearship-ului. În plus, electoratul dur al PNŢCD resimţise profund moartea lui Corneliu Coposu cu un an înainte ca pe un testament pentru aducerea la putere a camarazilor săi. Se spune, de asemenea, că liderul PNŢCD l-a pus pe Emil Constantinescu să promită că va produce restauraţia. Şi Constantinescu a promis. Ceea ce a urmat ştim cu toţii. Din partidul cel mai apropiat de Mihai I şi familia regală, PNŢCD a devenit un fel de scut care respingea cot la cot cu PD-ul lui Petre Roman orice fel de discuţie despre forma de guvernământ. Că Emil Constantinescu nu avea nimic de-a face cu această temă o spune mai abitir reacţia sa din primele zile ale lui ianuarie 1997, când a şi declarat că,, pe timpul mandatului său, tema „monarhiei” rămâne „închisă”. Se înţelege, aşadar, că după domnia sa tema putea fi redeschisă sau, din nou, închisă, eventual din 4 în 4 ani. Emil Constantinescu a fost un lider care a jonglat cu o temă esenţială devenind prizonierul propriilor inconsecvenţe şi ezitări; acestea l-au şi caricaturizat pentru tot restul vieţii sale publice. Alina Mungiu Pippidi spunea despre Constantinescu că, în lipsa unui alt candidat pentru CDR, acesta a fost pur şi simplu inventat, iar relaţia sa cu tema monarhiei confirmă această ipoteză.

Nici unul dintre liderii care au urmat după 2000 nu a înţeles că PNŢCD a murit definitiv nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci tocmai pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat

 

PNŢCD a părăsit Parlamentul pe uşa din dos, cu – vai! – marea strategie a coagulării forţelor de dreapta, varianta CDR 2000. Ascensiunea stângii şi a naţionaliştilor a inhibat, până la dispariţie, tema monarhiei din discursul partidului. Şi tind să cred că în disperata lor căutare a voturilor, au pierdut din vedere raţiunea existenţei acestei formaţiuni. Logica românească a arătat că mereu partidele s-au reprodus unele pe altele, încercând să copieze şi inoveze modele ad-hoc de perpetuare sau câştigare a puterii. Cu o echipă colorată de scandaluri şi sciziuni, cu vocaţia trădării parcă mai vizibilă ca nicăieri, PNŢCD a murit definitiv după primul deceniu postdecembsit. S-au perindat de atunci pe la conducerea PNŢCD tot felul de lideri, mai toţi „gata gata” să readucă formaţiunea pe băncile parlamentare. Dudu Ionescu, Andrei Marga, Gheorghe Ciuhandu, Victor Ciorbea, Ilie Sârbu, Marian Miluţ ş.a. au făcut câte o haltă la cârma formaţiunii istorice. Nici unul nu a înţeles că PNŢCD a murit definitiv nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci tocmai pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat.

Regele Mihai  a fost şi rămâne un simbol al României autentice, iar toţi cei care l-au atacat au avut de pierdut

 

Partidul istoric a fost „pedepsit” aspru de un electorat pretenţios, care nu avea nimic de-a face cu cel al PSD-ului sau al PD-ului. Alegătorii s-au simţit trădaţi mai ales pentru că soluţia care a consacrat PNŢCD nu numai că a fost abandonată, dar a fost dispreţuită şi pe seama ei s-au încercat manevre cel puţin lipsite de tact şi onoare politică. Regele Mihai  a fost şi rămâne un simbol al României autentice, iar toţi cei care l-au atacat au avut de pierdut. Opinia publică, indiferent de orientarea promonarhistă/prorepublicană, a văzut în atacurile sau în ignorarea regelui o piedică în calea reconcilierii naţionale şi o lovitură dată unei părţi din suveranitatea noastră postbelică. Inclusiv atacul preşedintelui Traian Băsescu din vara acestui an va costa propriul partid ratarea guvernării la alegerile din 2012, ei pierzând astfel şi ultimul lor segment al votanţilor de dreapta, formaţi pe aliniamnetul CDR. A fost practic o reeditare a momentului din noiembrie 1995 când, Iliescu refuzând accesul regelui cu ocazia funeraliilor lui Corneliu Coposu, şi-a compromis iremediabil şansele de a fi reales şi a-şi duce astfel partidul din nou la guvernare.

Alegătorii PNŢCD au preferat să nu-şi mai irosească votul pentru o formaţiune care l-a tratat cu o aroganţă mai gravă pe Rege, decât a făcut-o Ion Iliescu. Ignorarea Regelui a fost, în ochii votanţilor PNŢCD, o pierdere a legitimităţii, continuităţii şi raţiunii acestui partid

În fine, alegătorii PNŢCD au preferat să nu-şi mai irosească votul pentru o formaţiune care l-a tratat cu o aroganţă mai gravă pe ultimul monarh al României, decât a făcut-o Ion Iliescu. Ignorarea regelui a fost, în ochii votanţilor PNŢCD, o pierdere a legitimităţii, continuităţii şi raţiunii existenţei acestei formaţiuni politice.

În ultimii zece ani, PNŢCD a devenit un fel de poligon de încercare pentru diverse personaje cvasi sau pseudo-politice şi o arenă de comedii ieftine cu scene care mai de care mai ridicole. Lovitura finală a constituit-o eforturile personale ale lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu de a îndrepta ilegalităţile şi abuzurile comise în perioada 1990-1996 împotriva regelui şi a familiei sale. Alegătorii tradiţionali ai PNŢCD au fost şocaţi atunci să vădă cât de multe lucruri s-au putut face cu calm şi raţiune şi şi-au dat singuri răspunsuri finale cu privire la viitorul partidului.

Degringolada PNŢCD asupra temei monarhiste a continuat. Cu fiecare ocazie, partidul reambala tema şi o punea pe tapet, în diverse formule: fie prin propulsarea Principesei Margareta pentru un post de senator, fie prin organizarea unei campanii de semnături pentru restauraţie, fie prin autoproclamarea triumfătoare a PNŢCD, ca partid ce-şi propune să readucă monarhia constituţională. Gafă după gafă, acestea au compromis şi mai mult – aproape definitiv – PNŢCD. Cu aceeaşi lideri care-i întorseseră spatele regelui, partidul dovedea din nou că se agăţa de o tema statală şi de o instituţie pe care nu numai ca a tratat-o cu dipreţ, dar pe spatele căreia încerca acum salvarea. Ipostaziată mai plastic, relaţia dintre PNŢCD şi tema monarhiei seamănă cu acei copii care-şi abandonează părinţii prin azile sau sanatorii şi-şi aduc aminte de ei din an în Paşti, când e nevoie de o semnătură oficială sau de un act notarial.

PNŢCD este azi un partid fără crez politic şi fără viitor

În fine, PNŢCD nu a înţeles nici că familia regală a revenit în România nu în 1997, ci în 2001 şi s-a impus ca o forţă deasupra politicii prin eforturi solitare şi aproape supraomeneşti. Alexis de Tocqueville spunea că „marile partide răscolesc societatea, cele mici o agită; primele o salvează punând-o uneori în mişcare, celelalte o tulbură întotdeauna fără folos”. PNŢCD a trecut în două decenii de la primul statut la cel de-al doilea şi aşa va rămâne. El este astăzi un liliputan, fără crez politic şi fără viitor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: