Doctrina liberala: Montesquieu – „Despre legile care statuează libertatea politică în raportul acesteia cu orânduirea”

Autor: Paula Pasciuc

Filosof , moralist , istoric şi teoretician politic francez , Montesquieu a avut o influenţă pe cât de considerabilă pe atât de paradoxală asupra Adunărilor Consituante ale Revoluţiei franceze. Meditaţiile asupra spititului legilor l-au condus spre o nouă cladificare a regimurilot politice ; el a ajuns la concluzia că guvernarea moderată , în cadrul căreia este asigurată separarea puterilor în stat , se dovedeşte singura soluţie instituţională a libertăţii politice.
Montesquieu s-a străduit să scoată în evidenţă spiritul legilor , adică trăsătura cea mai pregnantă a raportului dintre diferitele variabile , concrete şi relative , care fac si desfac legile naturii. Dacă  “toate fiinţele îşi au legile proprii”[1], atât divinitatea cât şi lumea materială , şi umanitatea îşi are legile ei.
Legile întreţin raporturi cu natura şi cu principiile fiecărei guvernări : teoria legii cere o nouă clasificare a regimurilor politice[2]. Diferitele guvernări se deosebesc pornind de la natura lor , adică pornind de la acea structură particulară ce defineşte modul de deţinere şi de exercitare a puterii , dar şi pornind de la principiu , adică de la acel ansamblu de pasiuni specifice ce fac trimitere la moravuri şi la comunicarea umană.
Conceptul de libertate este definit ca fiind un termen foarte complex în întelesurile sale. Unii l-au perceput ca pe înlesnirea de-al debarca pe cel acela căruia îi conferiseră o putere tiranică . Alţii ca pe dreptul de-al alege pe acela căruiq trebuia să i se supună sau a fost considerat dreptul de a purta arme şi de a exercita violenţa. A mai fost socotit un privilegiu de a nu fi ocârmuiţi decât de un compatriot sau de propriile lor legi.
Un anumit popor a confundat multă vreme libertatea cu obiceiul purtării bărbilor lungi. Alţii au legat această formă de guvernământ şi le-au exclus de la asociere pe toate celelalte. Aceia care se bucuraseră de guvernământul monarhic  i-au găsit locul în monarhie. În sfârşit , fiecare a denumit libertate ocârmuirea care se potriva cu obiceiurile ori cu înclinaţiile sale ; şi cum într-o republică nu avem întotdeauna în faţa ochilor , în mod foarte evident , instrumentele relelor de care ne plângem , iar până şi legile par acolo să vorbească mai mult , în timp ce executanţii lor par să vorbească mai puţin , afirmăm în general că libertatea se găseşte în republici şi nu în monarhii.
Cu toate că este adevărat că în democraţii poporul pare să facă ce vrea , dar libertatea politică nu înseamnă nici de cum să faci ce vrei . Într-un stat , adică într-o societate unde există legi , libertatea nu poate însemna decât posibilitatea să faci ceea ce trebuie să vrei şi nu a fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei.
Libertatea înseamnă să faci tot ceea ce este permis prin legi , iar dacă un cetăţean ar putea face ceea ce ele interzic , n-ar mai avea libertate , întrucât şi ceilalţi ar putea să facă acelaşi lucru.
Democraţia şi aristocraţia nu sunt regimuri libere prin natura lor . Libertatea politică nu se regăseşte decât în guvernămintele moderate. Însă ea nu există întotdeauna în statele moderate : unde se manifestă doar atunci când nu se face abuz de putere , dar veşnic se repetă situaţia că orice om care posedă o putere este înclinat să abuzeze de ea , va înainte astfel până va da peste limite.
Pentru a se împiedica abuzul de putere , rânduiala trebuie să prevadă ca puterea să oprească puterea. O constituţie poate fi astfel încât nimeni să nu fie constrâns de a face lucruri la care legea nu-l obligă şi de a nu le face pe acelea îngăduite de lege.
În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea legislativă , puterea executivă şi puterea legislativă.
Puterea legislativă îndatorează princepe sau magistratul să întocmească legi pentru o vreme sau pentru totdeauna şi le îndreaptă ori abrogă pe cele existente. Prin ce-a de-a doua , princepele face pacea sau previne războiul. A treia putere mai este numită şi puterea de judecată prin care cetăţeanul este pedepsit în cazul nerespectării legii.
La un cetăţean , libertatea politică este această linişte a spiritul care izvorăşte din gândul fiecăruia că se află în siguranţă , iar pentru a avea o asemenea libertate trebuie ca guvernământul să fie astfel încât cetăţeanul să nu aibe motiv să se teme de un alt cetăţean.
Atunci când puterea legislativă şi cea executivă sunt reunite în aceaşi persoană sau în acelaşi corp de magistratură , nu există deloc libertate , deoarece apare temerea că acelaşi monarh sau acelaşi senat vor da legi tiranice pentru a le executa într-o manieră tiranică.
Deasemenea nu există libertate dacă puterea judecătorească nu e separată de cea legislativă şi de cea executivă. Dacă ar fi unită cu puterea legislativă , puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară , căci judecătorul ar fi si leguitor.
În majoritatea regatelor din Europa , guvernământul este moderat deoarece princepele , care posedă primele două puteri , le lasă supuşilor săi exercitarea ultimei . La turci , unde aceste trei puteri sunt unite în mâinile sultanului , domneşte un despotism înspăimântător.
Într-un stat liber ori individ despre care se consideră că are un suflet liber trebuie să se ocârmuiască singur , ar trebui ca poporul , în calitate de corp social , să deţină puterea legislativă. Dar cum acest lucru este imposibil în statele mari şi se loveşte de mai multe neajunsuri în cele mici , trebuie ca poporul să întreprindă prin reprezentanţi tot ce nu poate întreprinde singur.
Marele avatanj al reprezentanţilor este acela că sunt capabili să discute despre treburile publice. Poporul nu este deloc potrivit pentru asta , ceea ce constituie unul din marile neajunsuri ale democraţiei.
Totodată nu este necesar ca reprezentanţii , care au primit de la cei care i-au ales o linie generală , să primească fiecare chestiune câte o indicaţie , dupa cum se practică în dietele germane . Este adevărat că în acest fel cuvântul deputaţilor ar constitui în mai mare măsură expresia vocilor naţiunii , însă dezbaterile s-ar prelungi la nesfârşit , fiecare deputat ar deveni stăpân peste toţi ceilalţi şi , în situaţiile cele mai urgente , întreaga forţă a naţiunii ar putea fi zăgăduită de un capriciu.
După cum spunea domnul Sidney[3] , atunci când deputaţii reprezintă un corp social ca în Olanda , ei trebuie să le dea seamă celor care i-au numit : e cu totul altceva când reprezintă comune , ca în Anglia.
Majoritatea republicilor antice suferea de un mare neajuns : anume , poporul avea dreptul de a lua hotărâri care impuneau o anumită punere în aplicare , lucru de care este cu totul incapabil. El nu trebuie să participe la guvernământ decât pentru a-şi alege reprezentanţii , ceea ce-i stă la îndemână.
Acesta pentru că , dacă sunt puţini cei care cunosc cu precizie capacitatea oamenilor , foecare este totuşi în stare să ştie în general dacă acela pe care-l alege este mai luminat decât restul.
Corpul reprezentant nu trebuie să fie ales nici pentru a lua o hotărâre activă ,lucru pe care l-ar face bine , ci pentru a întocmi legi ori a verifica dacă s-au pus corect în aplicare cele existente.
Într-un stat există întotdeauna oameni care se disting prin origine , bogăţii sau onoruri ; dacă ar fi amestecaţi cu poporul şi n-ar avea decât un vot , asemenea celorlalţi , libertatea comună ar însemna pentru ei o sclavie şi n-ar avea nici un interes să o apere , deoarece majoritatea hotărârilor ar fi împotriva lor. Rolul pe care-l joacă în procesul legislativ trebuie , aşadar , să fie proporţional cu celelate avantaje pe care le deţin în stat : acest lucru se va întampla dacă vor forma un corp care să aibe dreptul de a opri demersurile poporului , aşa cum poporul are dreptul să oprească demersurile lor.
Astfel , puterea legislativă va fi încredinţată deopotrivă corpului nobiliar şi celui care va fi ales pentru a reprezenta poporul , fiecare având propriile adunări , dezbateri , opinii şi interese distincte.
Corpul nobiliar trebuie să fie ereditar. El este astfel în primul rând prin natura sa şi , de altminteri , trebuie să posede un interes pentru menţinerea prerogativelor sale , odioase ca atare , şi care , într-un stat liber , trebuie să se afle întotdeauna în primejdie.
Cum însă o putere ereditară ar putea fi înclinată să-şi urmărească interesele particulare şi să le excludă pe cele a poporului , trebuie ca în chestiunile în care există interesul suprem de a o corupe , cum sunt legile privitoare la colectarea impozitelor , ea să nu participe la întocmirea  hotărârilor decât prin capacitatea sa de a se împotrivi , şi nu prin aceea de a luat statua.
Puterea executivă trebuie să se afle în mâinile unui monarh , deoarece această parte a guvernământului , care are aproape întodeauna nevoie de o acţiune rapidă , este administrată mai bine de unul decât de mai mulţi , pe când aspetele ce ţin de puterea legislativă sunt adesea rânduite mai bine de mai mulţi decât de unul singur.
Dacă nu ar exista un monarh şi puterea executivă ar fi încredinţată unui număr de persoane alese din corpul legislativ , nu ar mai exista libertate , întrucât cele două puteri ar fi unite , aceleaşi persoane luând uneori parte la exercitarea ambelor şi putând să o facă oricând.
Corpul legislativ nu trebuie în nici un caz să se întrunească din propria iniţiativă , căci nu se consideră că are voinţp decât atunci când este întrunit şi dacă nu s-ar întruni în unanimitate , nu s-ar putea deosebi care parte constituie cu adevărat corpul legislativ. Dacă ar avea dreptul de a-şi suspenda singur activitatea , s-ar întâmpla să n-o facă niciodată , lucru primejdios în cazul în care ar dori să atace puterea executivă . De altfel , existp unele momente mai convenabile decât altele pentru reunirea corpului legislativ : trebuie aşadar , ca puterea executivă să fie cea care stabileşte data şi durata întruniri , în funcţie de împrejurările de care are cunoştinţă.
Dacă puterea executivă nu are dreptul de a opri demersurile coprului legislativ . acesta va fi despotic , deoarece , cum va putea să-şi confere orice putere după bunul plac , va neutraliza celelalte puteri.
Pe de altă parte , dacă un într-un stat liber puterea legislativă nu trebuie să aibe dreptul de a-i pune piedici cele executive , ea are dreptul şi trebuie să aibe capacitatea de a verifica în ce mod au fost aplicate legile întocmite de ea . Acesta este avantajul pe care-l are acest guvernământ faţă de cele din Creta şi Lacedemonia , unde cosmii[4] şi eforii[5] nu dadeau seamă nimănui pentru administraţia lor.
Oricum ar fi această verificare , corpul legislativ nu trebuie să aibe nicidecum puterea de a judeca persoana şi , prin urmare , purtarea celui care aplică legile. Persoana lui trebuie să fie inviolabilă deoarece , fiind necesar pentru un stat ca nu cumva corpul legislativ să devină tiranic , din momentul în care el ar fi pus sub acuzare ori judecat n-ar mai exista libertate.
În aceste cazuri , statul n-ar fi câtuşi de puţin o monarhie , ci o republică lipsită de libertate. Cum însă acela care aplică legile nu poate acţiona prost decât dacă are consilieri răi care urăsc legile ca miniştri , deşi le apreciază ca oameni , aceştia pot fi urmăriţi şi pedepsiţi.
Aceste trei puteri ar trebui să aibă ca rezultantă o forţă nulă sau lipsa de acţiune . Dar , cum prin mişcarea necesară a lucrurilor ele sunt obligate să acţioneze , o vor face de comun acord.
Puterea executivă nefăcând parte din cea legislativă decât prin capacitatea sa de împotrivire , n-ar avea de ce să se implice în dezbaterea treburilor publice. Nu este necesar nici măcar să facă propuneri , deoarece , putând întotdeauna să dezaprobe hotărârile , ea va respinge adoptarea propunerilor pe care nu le doreşte.
În câteva republici antice , unde poporul întrunit avea prerogativa de a dezbate treburile publice , era firesc ca puterea executivă să formuleze propuneri şi să participe împreună cu el la deliberări , astfel , hotărârile ar fi fost marcate de o confuzie totală.
Dacă puterea executivă ar statua  asupra impozitelor fără să aibe consinţământul poporului , nu ar mai exista libertate , deoarece ea ar căpăta un caracter legislativ în aspectul cel mai important al legiferării.
Dacă puterea legislativă ar statua , nu de la un an la altul , ci pentru totdeauna , cu privire la veniturile publice , ea ar risca să-şi piardă libertatea , deoarece puterea executivă n-ar mai depinde de ea , iar atunci când deţine un asemenea drept pentru totdeauna nu prea mai contează dacă îl are de la sine sau de la altcineva.La fel stau lucrurile dacă statuează nu de la un an la altul , ci pentru totdeauna , asupra forţelor terestre şi maritime pe care trebuie să le încredinţeze puterii executive.
În general monarhiile pe care le cunoaştem nu au , precum cea din Anglia , despre care am vorbit , libertatea ca scop nemijlocit . Ele nu aspiră decât la gloria cetăţenilor , a statului ori a principelui . Dar din această glorie rezultă un spirit de libertate care , în aceste state , poate face lucruri la fel de măreţe şi poate contribui în aceaşi măsură la fericirea ca libertate însăşi.
Acolo cele trei puteri nu sunt de fel împărţite şi reunite după modelul orânduirii. Fiecare stat are o împărţire anume , în funcţie de care se apropie mai mult sau mai puţin de libertatea politică , iar dacă nu s-ar apropia , monarhia ar degenera în despotism.
În republica romană , cetăţenii nu aveau dreptul să se invrăjbească ,însă odată cu revenirea libertăţii au renăscut şi invidiile , iar privilegiile ce mai rămăsese patricienilor au fost spulberate de plebei.
N-ar fi fost grav dacă plebeii s-ar fi mulţumit să-i deposedeze pe patricieni de prerogative şi dacă nu i-ar fi insultat în calitatea lor de cetăţeni. Atunci când poporul se reunea pe curii sau pe centurii [6], era alcătuit din senatori , patricieni si plebei . În urma disputelor , plebeii au câştigat dreptul de a întocmi singuri , fără patricieni şi fără Senat , nişte legi numite plebicite , iar comiţiile[7] în care au fost ele alcătuite au primit denumirea de comiţii tribute[8]. Astfel , au existat cazuri în care patricienii nu au luat deloc parte procesului de legiferare şi erau supuşi puterii legislative deţinute de alt corp al statului , devenind un adevarat delir al libertăţii.
Dacă poporul roman a ţinut cu înverşunare la puterea sa legislativă , ataşamentul pentru puterea executivă era relativ redus. A lăsat atribuţiunile aproape în întregime pe seama Senatului şi a consulilor şi nu şi-a păstrat decât dreptul de a alege magistraţii şi confirmarea actelor Senatului şi generalilor.
Roma , cărei pasiune era să comande , a cărei ambiţie era ca totul să i se supună , care uzurpase întotdeauna , care uzurpa încă , avea permanent treburi de mare amploare ; duşmanii unelteau împotriva ei sau ea împotriva lor.
Întrucât Roma era obligată să manifeste pe de o parte un curaj eroic şi pe de altă parte o înţelepciune desăvârşită , starea de lucruri impunea ca Senatul să se ocupe de conducerea puterii legislative deoarece ţinea enorm la propria-i libertate , nu-i constesta dreptul asupra ramurilor puterii executive , deoarece ţinea enorm la propria-i glorie.
Rolul pe care Senatul îl juca în cadrul puterii executive era neînsemnat. Acesta dispunea de veniturile publice şi delega perceperea impozitelor , dar era si princinilor alianţilor şi avea drept hotărâtor cu privire la pace sau război.
Puterea judecătoarească la romani , a fost încredinţată poporului , Senatului , magistraţilor şi anumitor judecători.
Legile care au fost numite sacre le-au dat plebeilor tribuni , aceştia construind un corp care , la început , a trimis pretenţii colosale. Nu se ştie care a fost mai mare , obrăznicia plebeilor de a cere sau nu , în Senat , îngăduinţa şi uşurinţa cu care a acceptat. Legea Valeria permisese apelul la popor , adică la poporul alcătuit din senatori , patricieni şi plebei. În scurtă vreme s-a pus problema dacă plebeii puteau judeca un patrician , constituind şi subiectul unei dispute iscate în urma pricesului lui Coriolan şi sfârşeste odata cu acesta.
Legea celor Douăsprezece Table a adus o schimbare.Potrivit ei , nu se putea hotărî asupra vieţii unui cetăţean decât în marile adunări ale poporului. Astfel , corpul plebeilor sau , ceea ce este acelaşi lucru , comiţiile tribute , n-au mai judecat decât infracţiunile ce aveau drept pedeapsă doar o amendă pecuniară.Era necesară o lege pentru stabilirea unei pedepse capitale şi pentru condamnarea la o pedeapsă pecuniară era suficient un plebiscit.
Această prevedere a Legii celor Douăsprezece Table a fost deosebit de înţeleaptă. Ea a adus la o admirabilă armonie între corpul plebeilor şi Senat , căci , întrucât competenţa lor respectivă depindea de asprimea pedepsei şi de natura infracţiunii , era nevoie ca ele să acţioneze împreună.
Legea Valeria a eliminat tot ce mai rămânea la Roma din guvernământul care avea legătură cu acela al regilor greci din epoca eroică. Astfel , consulii nu mai aveau nici o putere în privinţa pedepsirii infractiunilor.
Prin urmare în abordarea detaliată a lui Montesquieu , puteam observa fiecare lege care statuează libertatea în raportul acesteia cu orânduirea. Acesta deosebeşte legile fundamentale ale libertăţii politice în raport cu forma de guvernămât , dar şi cu cetăţeanul.
Prin exemplul Angliei cu privire la organizarea sa politică , putem analiza cele trei feluri de puteri , esenţiale pentru Montesquieu şi anume : puterea legislativă , puterea executivă şi puterea judecătorească.
Aşadar Montesquieu defineşte conceptul de libertate , ce permite cetăţeanului posibilitatea de a face ceea ce vrea în limitele legii  , dar totodată numeşte legile ce statuează libertatea politică în raportul acesteia cu orânduirea.
Bibliografia
1. Blandine BARRET-KRIEGEL , L’tat et les esclaves ,Payot , 1989
2. Ḗveline PYSIER , Istoria ideilor politice , Ed. Amarcord , Timişoara , 2000
3. MONTESQUIEU , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , Paris , 1892
4.Claude MORILHAT , Montesquieu , Politique et Richesses , PUF , 1996
5.Raymond ARON , Les ètapes de la pensèe sociologique , Gallimard , 1966

[1]ḖVELINE PYSIER , Istoria ideilor politice , Ed. Amarcord , Timişoara , 2000 , pp61
[2] Ibdem pp62
[3] Montesquieu , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , ediţia a doua , Paris , 1892 , pp201
[4] Montesquieu , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , ediţia a doua , Paris , 1892 , pp204
[5] Ibdem pp204
[6]  Montesquieu , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , ediţia a doua , Paris , 1892 , pp255
[7]  Ibdem pp256
[8] Ibdem pp255

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: