Situaţia politică din ţară s-a deteriorat major la începutul anului 1875. Guvernarea Lascăr Catargiu exasperase segmentul economic şi populaţia printr-o fiscalitate crecută şi o gestionare discutabilă a treburilor publice. Opoziţia, asigurată de liberali, era profund divizată şi acţiona ineficient. Sesizând oportunitatea pe care o oferea impopulara guvernare, câţiva lideri liberali încearcă să coalizeze facţiunile opozante pentru a răsturna guvernul conservator.
În acest sens, se convine, ca prim pas, scoaterea unei publicaţii (alta decât cea a liberalilor radicali, „Românul”, a lui C.A. Rosetti) sub conducerea tânărului gazetar, la vremea aceea, I.L. Caragiale. Ziarul „Alegătorul liber” avea să devină principala armă ideologică a opoziţiei, în jurul acestuia coagulându-se toate forţele politice care luptau împotriva guvernării autoritare a lui Lascăr Catargiu.
Alegerile din aprilie, pline de incidente şi situaţii neclare, i-au reconfirmat pe conservatori la guvernare, însă au adâncit faliile din societate şi au radicalizat opoziţia. Aceştia îi acuzau pe conservatori de fraudă electorală, chiar o fracţiune moderată conservatoare, condusă de Costache Manolache-Epureanu (fost prim-ministru), alăturânduse acestui demers public. Situaţia politică era atât de încordată încât însuşi Regele fusese înştiinţat că „revoluţia era pe cale să izbucnească”.
Textul programului politic emanat de ceea s-a numit „Coaliţia de la Mazar Paşa” este reprodus integral după cel original publicat în ziarul „Alegătorul liber” din 4 iunie 1875. În general, este utilizată gramatica şi morfologia originală, fiind actualizate doar grafierea anumitor litere şi diftongi care ar putea face greoaie citirea cursivă a acestui document. Pentru acurateţea reproducerii voi enumera lista cu caractere înlocuite, precum şi corespondentul lor modern: ĕ (în cuvânt) – ă, ê (ocazional) – â, ᶁ – z, é – ea, ó – oa, ĭ (i moale) – i, ŭ (u moale) – u, sc (înaintea vocalei e) – şt.
Ţeara întreagă cunoaşte că regimul constituţional parlamentar, unul dintre cele patru puncturi adoptate de adunările mume din 1857 ca baza viitoarei organizaţiuni a României, a devenit în ultimii ani o simplă ficţiune. În fapt guvernământul bunului plac a înlocuit instituţiunile noastre reprezentative. Astăzi naţiunea nu mai esercită vre-un control asupra afacerilor publice; astăti nu mai avem decât cu numele ecuilibrul dintre puterile statului, precum el este prevăzut de Constituţiunea jurată de Domn!
În fapt, nu majorităţile legislative formază ministerele, ci miniştri ‘şi fac majoritatea, şi, mai că am putea zice, unanimitatea legislativă.
Cele petrecute sub ochii noştri, cu ocasiunea ultimelor alegeri, nu mai permit naţiunei de a-şi face ilusiuni asupra soartei ce o aşteaptă! Suntem în drept de a afirma că, în cea mai mare parte a ţerei, alegeri constituţionale n’au esistat; căci, profitând de imperfecţiunile Legei electorale şi de restâlmăcirile făcute acestei legi, am văzut agenţii guvernamentali întrecăndu-se în zelul lor întru a’i falsifica aplicaţiunea. Dupe nouă ani, de la promulgarea Constituţiunii, ministrul actual, prin o monstruoasă interpretare a art…. din Legea electorale, a aruncat în colegiul al treilea, ca alegătorii direcţi, ruralii cari nu pot vota de cât prin delegaţiune în colegiul al patrule. Ast-fel, cu rare escepţiuni, profesiunile liberale, comerciul, industria, nu ‘şi mai au mandatari în camera actuale; ast-fel, represintaţiunea oraşelor este acum ucisă, precum de mult este ucisă represintaţiunea populaţiunilor rurali!
În zilele destinate pentru alegeri, alegătorii nu s’au găsit façia cu alegători; n’a esistat deară între cetăţeni aceia luptă pacinică şi legale care este, sufletul guvernămintelor constituţionale. Alegătorii, – acei cari au avut coragiul de a pune mai presus de interesele lor şi chiar de sicuranţa personale, datoria lor de cetăţeni – aceşti alegători s’au aflat, mai pretutindeni, în façia numai cu machina guvernamentale, care, confecţionând şi listele alegătorilor şi listele chemaţilor a fi repesentanţii naţiunei, – spre a ne servi de însăşi espresiunea mesagiului – s’a fost transformat în mare şi unic alegător al ţărei.
În asemenea condiţiuni, succesul ministeriului erea de mai înainte asicurat şi chiar cunoscut!
Ast-fel, din constituţiunea noastră nu mai avem de cât denumirea ei; ear[1] garanţiele constituţionale în realitate nu mai esistă, şi guvernul bunului plac domnesce în Romănia!
Şi când s’a făcut aceasta? Într’o epocă normale, când toate marele cestiuni naţionale şi economice sunt resolvate, şi când ţeara, dupe multe suferinţe, dupe îndelungate lupte şi comoţiuni de sus şi de jos, se credea ajunsă la acel liman care face fericirea naţiunilor în presinţe şi pregătesc mărirea lor în viitor, şi care poartă numele de Domnia legilor!
Esperiinţa seculilor a dovedit că guvernul personale, sub masca regimului parlamentar, devine, în privinţa consecinţelor asupra soartei popoarelor, mai desastros şi mai corupător de cât guvernele cele mai despotice. – La noi acest trist adevăr, mai mult de cât în ori care altă ţeară, a dobândit o teribile cosacraţiune. Resultatele ocârmuirei prin bunul plac şi ale substituirei voinţei miniştrilor în locul voinţei naţiunei, au adus ţeara pe ţărmurile prăpastiei, şi fie care, plin de grije, vede înaintea sa ruina materiale şi morale a României.
Adversarii noştri să nu se mai încerce a împodobi cu numele de ordine şi de stabilitate o situaţiune care numai linişte şi pace nu prevesteşte! Să nu pretinză că regimul constituţional, aplicat în adevărul seu, nu este făcut pentru această ţeară! România este mândră a afirma, cu vechile ei legi şi tradiţiuni, cu istoria sa în mână, că controlul naţiunei asupra afacerilor publice a fost pururea legea ţerei, şi că, chiar în timpurile cele mai nefaste, guvernul bunului plac nu a putut nici o dată reuşi a se substitui pe lung timp glasului naţiunei şi dreptului ei străvechiu de a lua parte la trebile ţerei.
După patru ani de funcţionare, în cele din urmă, regimul, din guvernul constituţional, n’a mai păstrat de cât formele esterioare; aciasta a deschis ochii tutulor[2], a convins pe toţi oamenii cugetători, pentru care binele public nu este un cuvânt deşert, că este mai mult de cât timp de a ne deştepta, de a ne pune la lucru şi de a face ca domnirea legilor să pună capăt arbitrariului şi nesaţiului guvernanţilor noştri.
Această domnire a legilor, noi a cerem ca singură mântuitoare pentru tot; ea este atât în interesul naţiunii cât şi în interesul puterei esecutive. În adevăr, regimul, întorcându-se cu sinceritate în calea prescrisă de pactul nostru fundamental, ar da o legitimă satisfacţiune drepturilor şi elementelor vitale ale ţearei, şi cu aceasta s’ar asicura şi întări forţa morale a puterei esecutive, de vreme ce numai aşa s’ar reîtemeia o salutară armonia, – care astă-zi nu mai esistă între această putere şi toate clasele societăţii române!
Deară aceasta este numai o speranţă; şi tristă privelişte a presintelui tinde a ne o ridica şi pe ceasta.
De aceea, în façia pericolelor cari ne ameninţă şi cari în parte au lovit drepturile naţiunii, câştigate prin bărbăţia şi sacrificele a două generaţiuni şi consacrate prin pactul nostru fundamental, subscrişi deputaţi ai oposiţiunii ministeriale, – cari datorim mandatul nostru numai virtuţei civice şi abnegaţiunei alegătorilor noştri, – am uitat desbinările din trecut, am lăsat la o parte deosebirile noastre asupra unor cestiuni de un ordin secundar, şi, neavând în vedere de cât suferinţele ţearei, ne am dat mâna spre a urmări cu stăruinţă reînviarea legilor, spre a dobândi independinţa individuale în façia a-tot puternicia guvernamentale, spre a face cu Constituţiunea în general şi Legea electorală în deosebi să deviă un adevăr respectat şi practicat atât de cetăţeni cât şi de puterea esecutivă!
Acest resultat mântuitor obţinut, activitatea noastră parlamentară va urmări cu energiă realisarea următoarelor principii:
1. Vom stărui ca în afacerile noastre esterioare să domnească o politică Românescă, o politică de pace. Aşa voesc vechile noastre tractate închiăiate[2] cu Înalta Poartă, aşa o voesc tractatul de la Paris, aşa o voesc interesul bine înţeles al României.
Suntem deară decişi a combate ori ce politică aventuroasă, Vom priveghia ca guvernul nostru să observe către Înalta Poartă şi către toate puterile garante o atitudine nepărtinitoare şi amicale, şi, prin însăşi aceasta, vom osândi orice preferinţă esclusivă către unele din statele străine, preferinţă care n’ar avea alt resultat de cât de a ne atrage difilcutăţi şi gelosii din partea celor-l-alte state. Îndeosebi, în deslegare chestiunilor economice, noi înţelegem a nu ne ţine seama de cât de dreptul, binele şi interesul naţiunei.
2. În toate statele europene, guvernele, ori care este natura lor, pun o deosebită îngrijire întru a ne asigura bunu traiu, întru a ne desvolta buna stare a claselor muncitoare, întru a ne respândi isntrucţiunea în mizlocul[2] lor. Ministerul actual cârmuieşte această ţeară de un timp mai îndelungat de cât l’au avut toate cele-l-alte minister de la o lată de la 1866-1871. El însă n’a făcut nimic pentru aceste populaţiuni şi mai cu seamă pentru cele rurali. Zapciul, primarul, notarul, perceptorul, fiecare le asupreşte şi le jupoae fără[3] frică de D-zeu şi de legi; căci ministrul de interne şi cu prefecţii săi, în loc de a face administarţiune, fac politică şi nu reclamă de la subalternii lor de cât politică. Legea togmelor[4] agricole a pus la discreţiunea administraţiunii atât capitalele proprietarilor şi ale arendaşilor, cât şi braţele cultivatorilor. Şcoalele din zi se împuţinează în comunele rurale, şi cele ce au mai remas în fiinţă nu mai funcţionază de cât cu numele. Însurăţeii din 1864 au îmbătrânit aşteptând pământurile date lor prin legea rurală şi garantate de Constituţiunea din 1866. Atât în privinţa acestora legea este suspendată, recum este suspendată şi legea din 1868 care prescrie mahalagiilor agricoli din oraşele principale să li se vânză loturi de pământ din învecinatele moşii ale statului. Guvernul prin aceasta a violat în chip flagrant art. 93 din Constituţiune, care rosteşte că puterea esecutivă nu poate suspenda aplicarea legilor.
Vom stărui deară cu tot dinadinsul ca aceste legi să se aplice, ca soarta claselor muncitoare, de la prosperitatea cărora atârnă prosperitatea naţiunei întregi, să se îmbunătăţească în mod positiv. Vom reclama aplicarea legei în privinţa respândirei învăţământului gratuit şi obligatoriu în toată ţeara. Vom reclama impetuos ca populaţiunile rurale să reintre în legea comună şi să ajungă a avea şi ele cea ce le lipseşte astă-zi cu totul: justiţuia populară.
3. Îndatoririle militare au devenit, mai ales pentru populaţiunile rurale, o sarcină din cele mai apăsătoare. Legea miliţiilor aplicată în mor rău-voitor şi părtinitor în unele părţi ale ţearei, reclamă imperios o interpretaţiune legislativă în scop de a ocroti pe cetăţeni de prigoniri, ce n’au intrat în verile legislatorului. – Posiţiunea ofiţierilor are asemenea trebuinţă de a fi asicurată în mod positiv în contra bunului plac al conducătorului afacerilor militare. Vom stărui deară ca şi armata să aibă justiţiă.
4. Cu toate laudele oficiale, – bande cari n’ar putea resista la cea mai uşoară critică, – este necontestabil, şi chiar amicii guvernului o recunosc, că sarcinele fiscali ce apeasă pe contribuabili au ajuns la nişte proporţiuni atât de sdrobitoare, în cât seacă toată avuţia publică şi privată. În nici o ţeară aceaste sarcine, – în scurt timp de patru ani, – n’au ajuns la o asemenea culme! Suntem în drept a afirma că, în acest mic interval, dările s’au urcat în total cu 32% peste cele ce erau în 1869-1870. Şi lângă aceasta, s’au contractat două împrumuturi represintând 64,524,163 lei, afară de împrumutul domenial făcut pentru stingerea vechei datorii flotante, şi o parte însemnată a bunurilor statului s’au vândut spre a acoperi deficitele bugetare.
Reducerea cheltuielilor publice deareste neapărata neviă, în vedere mai ales de a desărcina clasele muncitoare, cari astă-zi îngenunchiate sub poveara dărilor, sunt osândite de a le plăti nu din economiele lor, – nici chiar din capitalul lor, – care nu îl mai au, – ci robindu’şi munca şi nu numai pe cea presentă, dear şi pe cea viitoare, şi pe mulţi ani înainte.
5. Aceeaşi reducere de cheltuieli şi pe un picior mai mare trebuie a fi sperată şi în budgetele judeţene şi comunale, cari, de şi în mod indirect, nu sunt în mare parte de cât o continuaţiune a budgetului statului.
În adevăr, resursele principale ale judeţelor şi comunelor sunt astă-zi absorbite prin cheltuieli ce nu sunt de loc pentru trebuinţele lor proprii şi, în definitiv, îndestulează tot cheltuieli aparţinând guvernului central.
6. Legile judeţene şi comunale di nou reformat, în loc de a da ţearei o descentralisaţiune mai desvoltată ca în trecut, şi aşa precum o descrie Constituţiunea şi precum o prescrie necesităţile practice ale ţearei, au întemeiat o centralisare nepomenită, ce întruneşte în mânele puterii esecutive toate interesele judeţelor şi comunelor. Aceste două legi trebuesc imperios reformat, în vedere de a da localităţilor o serioasă şi eficace independinţă în conducerea afacerilor lor proprii.
7. Magistratura, clerul, corpul profesoral sunt astă-zi lipsite de ori-ce independinţă în îndeplinirea misiunei lor. Personalul lor, lipsit de ori-ce garanţiă, este redus la rolul de simpli funcţionari administartivi. În deosebi, justiţia, pusă în atâtnarea administraţiunii, a contenit de a mai o a treia putere a Statului. Vom stărui deară cu neadormire ca o independinţă salutarie să fie asicurată clerului şi profesoratului, ear1 justiţia să fie rădicată la înălţimea misiunii seale, la gradul de putere care ’i este garantată de constituţiune şi cerută de interesul cetăţenesc.
Centralisaţiunea de mai sus a avut de efect fatal ca astă-zi interesele economice, materiale şi morale ale tuturor claselor societăţii, sunt în atârnarea guvernului. Activitatea cetăţenilor, forţele şi inteliginţa ţearei şi chiar al individului sunt restrânse într’un cerc de fer, şi puterea centrale tinde din ce în ce mai mult de a cugeta şi a vieţui singură pentru tot. O asemenea stare de lucruri prelungindu-se va avea de efect de a înjosori caracterele, de a corupe conştiinţa umană, de a năbuşi în ţeară ori ce independinţă, ori ce activitate, or ce vieaţă. Aceasta ar fi însă însăşi moartea morală a naţiunii.
Trebuiesc deară reformate cât de curând legile administrative şi chiar economice, în vedere de a face neatârnate de a tot puternicia guvernamentale iniţiativa, activitatea şi traiul cetăţenilor, în vederea mai ales de a realţa[2] caracterul şi independinţa individului în façia cu statul.
Acestea sunt deară basele principale ale programului nostru. Ele ’şi au consacraţiunea lor în însăşi pactul nostru fundamental. A lucra pentru realisarea lor, pentru sincera şi leala lor desvoltare şi aplicare, noi credem că este a face act de buni cetăţeni, de oneşti mandatari ai naţiunei. Mai presus de toate, noi credem că aceste principii, strict respectate de către puterea esecutivă şi cu energiă apărate de către cetăţeni, pot feri ţeara şi instituţiunile ei atât de escesele despotismului cât şi de comoţiunile violente ale resbunărilor populare.
Strîns uniţi în mizloace şi în scop, noi, pentru apărarea acestor principii şi pentru introducerea lor în actele şi în deprinderile guvernului, nu vom cruţa nici unul dintre mizloacele legali pe care ni le dă Constituţiunea din 1866, nici unul din sacrificele pe care ni le impune datoria noastră de Români.
M. Costachi. – I. Brătianu. – Cogălniceanu. – A. G. Golescu. – Vernescu. – Anastasiu. – Fusea. – Al. Candiano-Popescu. – A. Stolojan – G. Chiţu. – Const. G. Pesiacov. – N. C. Furculescu.
ALIANTA DREPTEI 