Petitia pentru ca ziua de 10 Mai sa redevina sarbatoare nationala

FamiliaRegalaPe Facebook există o petiţie care strânge cât mai multe semnături de susţinere pentru ca ziua de 10 Mai să devina sărbătoare naţională. Marţi 22 Mai, această petiţie urmează să fie citită în Parlament. Nu uitaţi că între anii 1866 – 1947, 10 Mai era ziua naţională a României. În mai 1866 Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului independența de stat a României. 10 Mai ar putea fi sărbătoare naţionala în curând. Proiectul de lege a trecut deja de Senat. Mai este nevoie doar de votul din Camera Deputaţilor. Petiţia se află, aici: http://www.stelian-tanase.ro/la-zi/

Bucuresti, 10 mai 2013, un pic de istorie, un pic de prezent, tot viitorul

RegeleNostru
Vineri, 10 mai 2013, orele 19.00, Piata George Enescu, Bucuresti
Un eveniment cultural – artistic
Un prilej de refacere a unei tradiţii: sãrbãtoarea popularã a zilei de 10 mai.
O sãrbãtoare popularã pentru zilele noastrepuţină istorie – cum se sărbatorea la 10 mai….

Bucurescii se împodobeau de sărbătoare.
În mai multe puncte din oraş apăreau arcuri de triumf
Barierele oraşului deveneau tricolore.
În vitrinele prăvăliilor se aşezau portretele suveranilor şi tricolorul.
Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sosiţi din provincie.
Parada tradiţională se desfăşura pe traseul cuprins între Piaţa Universităţii şi Piaţa Victoriei.
După-amiaza, la Teatrul Naţional se desfăşura un program artistic la care participau actorii de seamă ai vremii.
Seara, lumea se aduna în Parcul Cişmigiu.
Seara, edilii iluminau instituţiile publice, iar străzile se iluminau mai puternic.
“Retragerea cu torţe” prelungea atmosfera de sărbătore până în miezul nopţii.
Familia regală, participa la parada militară, participa la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bucureştenilor, asista la bătaia cu flori de la şosea şi la spectacolul cu focuri de artificii din Cişmigiu.

puţină istorie – ce se sărbatorea la 10 mai….

În 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajunge în București și este proclamat domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești– Începe o perioadă susţinută de modernizare și consolidare a statului

În 1877, după deliberările parlamentare din ziua precedentă, Principele Carol a proclamat independenţa Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești. După 1948, “istoricii” au „mutat” sărbătorirea zilei independenţei la 09 mai.

În 1881, statul îsi va schimba denumirea din Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești în România (pentru prima dată, statul va purta acest nume). Principele Carol a fost încoronat rege al României. 10 mai devine Ziua Naţională a României.

puţin prezent – cum vom sărbători la 10 mai….
Între orele 19-22:30
În București, in piaţa George Enescu (lângă Ateneul Roman, între străzile Rosetti și Franklin)
Intrare liberă
Alături de alţi 8000 de oameni, gata de sărbătoare

Program:
Parada de mașini de epocã
Teatru popular cu Teatrul Masca
“Conu Leonida faţã cu reacţiunea” cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuţ
Cântece mai vechi: Marșuri și cântece de fanfară, muzică de operă / clasică.
Cântece mai noi cu Smiley, Paula Seling și Cristi Minculescu

Devino si tu partenerul nostru. Contribuie la succesul acestui eveniment. Hai sa reinnodam traditia. 10 mai – sarbatoare populara

Doneaza si tu, dupa posibilitati, in conturile deschise la Banca Transilvania, Ag. Universitatii

in lei: Ro58BTRLRONCRT0201468001 sau in Euro: Ro08BTRLRONCRT0201468001,

Contribuie la sarbatoare. Fa si tu o picatura de istorie.

Ciuhandu: „PNŢCD trebuie reconstruit, dar fără compromisuri care ducă la pierderea puţinelor lucruri pe care le avem de oferit: principiile, istoria, tradiţiile şi revenirea la Monarhie Constituţională ca perspectivă de viitor pentru România”

Gheorghe Ciudandu (PNTCD Timisoara): „… PNŢCD trebuie reconstruit, dar fără compromisuri care ducă la pierderea puţinelor lucruri pe care le avem de oferit: principiile, istoria, tradiţiile şi revenirea la Monarhie Constituţională ca perspectivă de viitor pentru România.”

Intreg interviul in cititi in VESTUL.

 

“Noi, tinerii naţional liberali ne revendicăm de la alte valori decât ale colegilor noştri din PDL sau PSD.”

10 mai 2012. La statuia lui Carol 1 din Piaţa Palatului Regal, urnaşii lui Dinu Zamfirescu, Radu Câmpeanu, liberalii seniori care la 8 noiembrie 1945 au fost arestaţi în acelaşi loc pentru că-şi apărau Regele, au organizat un miting. Printre vorbitori, tânărul Daniel Gheorghe, într-un discurs excelent, a spus printre altele: “Noi, tinerii naţional liberali ne revendicăm de la alte valori decât ale colegilor noştri din PDL sau PSD.”

 

De 10 Mai

Autor: Daniel Gheorghe

Sursa informationala: National-Liberal.ro

Ziua de 10 Mai are o triplă şi unică configuraţie în calendarul marilor sărbători ale neamului românesc: este ziua depunerii jurământului principelui Carol ca domn al României în anul 1866 în urma unui plebiscit popular, este ziua ratificării de către Senat a Independenţei de stat a României în anul 1877 şi este, în final, ziua încoronării lui Carol I, alături de Regina Elisabeta, ca Rege al României în anul 1881.

10 Mai este ziua naşterii naţiuni româneşti moderne şi este ziua afirmării complete a identităţii naţionale şi europene a neamului căruia îi aparţinem. Astfel, această zi este o zi a contractului social întru democraţie şi monarhie, este o zi a demnităţii naţionale şi a exprimării sociale şi militare a românismului şi finalmente a Regalităţii noastre. Prin sacrificiul din Războiul de Independenţă este o zi a armatei, prin ungerea lui Carol Rege pe tronul Basarabilor şi Muşatinilor este o zi a Bisericii, prin consimţământul popular este o zi a maselor civice. Tocmai acesta este rolul Regelui şi a instituţiei monarhice: rolul de stâlp al naţiunii române, alături de Biserică şi Armată. La fel cum statul se sprijină pe educaţie, justiţie, sănătate ori cultură. Statul este un instrument al „corpus-ului” naţional şi se gestionează prin elemente de simbolism şi instrumentar politic. Dar naţiunea este mai presus de stat şi ea trebuie să se menţină ca un reazem suprem pentru fiecare cetăţean şi să treacă dincolo de faptele de natură personală ori strict practică.

Cred că România are nevoie mai mult ca oricând de o renaştere a acelui principiu solar, acel principiu prin care Regele este un reprezentant legitim al naţiunii respective în faţa Lui Dumnezeu. Regele este un om de stat ce poartă în sine atât o răspundere fizică cât şi una metafizică. Regele este un „metaguvernant”, greşeala lui în faţa destinului naţional şi a propriei sale datorii este precum cea a preotului care ar divulgă sfânta taină a spovedaniei.

Nu voi uita niciodată ceea ce simplu dar adânc îmi spunea, în 1992, străbunicul meu: „nu vorbi de rău pe Rege, tată, că e păcat. E Regele nostru.” Ca atare, Regele are o răspundere pe care trebuie să o înţelegem şi să o percepem ca atare. Scriptura ne învaţă să nu judecăm, şi ca urmare sunt convins că asemeni marilor duhovnici ai neamului, nu noi suntem în măsură să-i judecam pe cei patru Regi ai noştri.

Bogăţia unui Rege precum este Suveranul nostru, Mihai I, este mai înainte de toate o bogăţie morală şi spirituală. Mihai I este prin firea lucrurilor un mare protector al neamului românesc şi un simbol al lumii căreia această ţară îi aparţine şi din care a fost răpită în cei 42 de ani de totalitarism comunist.

Regele nu este un om politic, el este Patriarhul societăţii civile româneşti!

Regele Mihai este simbolul rezistenţei noastre împotriva a tot ceea ce este străin de mersul firesc al destinului naţional al României. Regalitatea înseamnă istorie şi Regalitatea este acel model care ne lipseşte acum. Regalitatea este veriga lipsă a oricărui proiect temeinic de construcţie instituţională, la acest moment. Cred că este de datoria noastră să redăm României cursul natural şi să închidem lunga şi nefireasca acoladă republicană. Republica, la noi, s-a dovedit a fi un regim al vulgului şi al lumpenului. Republica noastra este una ilegitimă, este rodul unui „viol” ticălos, ilegitim şi ilegal petrecut la 30 decembrie 1947.

Romania datorează Regalităţii statutul său contemporan şi modernizarea alături de închegarea acestui spaţiu românesc ce părea imposibil de reunit pe la mijlocul sec al XIX-lea. Monarhia şi vechea elită politică românească au construit aceea Românie Mare şi modernă la care astăzi privim cu nostalgie, regret, speranţă şi incertitudine. România are nevoie de libertate, de nobleţe şi de tărie morală! România are nevoie de valorile acelui 10 Mai în care aveau loc celebrele „bătai cu flori de la sosea”!

Petre Ţuţea spunea despre monarhie ca este „forma ideala de guvernământ”: „Monarhia, spunea Tuţea, ar presupune alegeri, şi partide şi un arbitru: acest arbitru văzând părţile politice, în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia nu are criterii de conducere democratice. De fapt, monarhia a făcut România Mare, iar democraţia a mai redus-o.”

Monarhia constituţională este cea mai modernă formă de guvernământ din lume şi cred că este unica alternativă viabilă la corectarea din rădăcini a acestei democraţii neconsolidate şi în veşnică tulburare şi criză în care trăim cu toţii!

Dar este 10 Mai şi trebuie să ne îndreptăm toate gândurile nostre spre Casa Regală a României. Un gând bun trebuie să plece din sufletele noastre spre Casa de România şi spre toţi conaţionalii noştri ce simt româneşte!

Să ne trăiţi, Majestate!

Treziti-va Romani!

Manifestul Regal – un manifest pentru normalitate democratică şi instituţională în România

 

 

Manifestul regal

un manifest pentru normalitate democratică şi instituţională în România


 

 

„Monarhia este un sistem de guvernământ în care puterea este exercitată pentru binele tuturor.”

(Aristotel, filosof grec)

„Monarhia parlamentară îndeplineşte un rol pe care niciun preşedinte ales nu-l poate îndeplini niciodată. Ea limitează formal setea de putere a  politicienilor, deoarece prin ea funcţia supremă în stat este ocupată odată pentru totdeauna.”

(Max Weber, economist german)

 

„Publicul a ajuns să accepte ideea că monarhia este cea mai bună formă a autorităţii constituţionale şi un mod bun de a păstra ţara unită, întreagă, laolaltă într-o lume în schimbare.”

(Tony Blair, premier britanic)


~10 Mai 2011~

La 30 decembrie 1947 România a început un proces de transformare continuă prin degradare statală şi instituţională. Într-o singură zi, printr-un act semnat sub presiunea şantajului, statul român a pierdut ultimul simbol al identităţii şi democraţiei, devenind o colonie stalinistă. În 1947 statul român a pierdut mai mult decât un rege. A pierdut prestigiu, credibilitate internaţională, demnitate, loialitate şi simţ al răspunderii – calităţi care au fost inaugurate în practica politică autohtonă începând cu 1866, anul devenirii noastre ca naţiune. Statalitatea şi regimul democratic-constituţional au fost suprimate, istoria cenzurată şi mitizată iar valorile răsturnate. Cei aproape 50 de ani de comunism au modificat radical România, de la mentalitatea civică, la aspectul fizic al comunităţilor urbane şi rurale, depărtându-ne astfel de Europa şi apropiindu-ne tot mai mult de un model statal sovietic, total nereprezentativ pentru societatea românească.

În decembrie 1989 românii au repudiat regimul comunist şi şi-au recâştigat democraţia şi libertatea, dar nu şi-au recăpătat identitatea, valorile şi simbolurile statale. Din orgoliu şi interes personal, noua elită politică a preferat să nu repare erorile trecutului şi să nu reaşeze statul român pe făgaşul său natural. După mai bine de 60 de ani de pribegie republicană, România este astăzi o ţară cu o reputaţie slabă pe plan internaţional, cu instituţii neconsolidate, cu reprezentanţi puţin sau deloc sensibili la năzuinţele şi problemele societăţii, cu o tânără elită intelectuală care îşi caută destinul în străinătate.

Considerând că România nu este o întreprindere privată care se conduce după bunul plac al oamenilor politici şi încrezători în reafirmarea demnităţii şi prestigiului demult pierdute, relansăm prin acest manifest ideea discuţiei publice privind restauraţia monarhiei constituţionale. Acesta nu este un manifest pentru a elogia trecutul, ci un manifest argumentat pentru o construcţie temeinică a viitorului ţării noastre.

ARGUMENTUL INSTITUŢIONAL

de Vlad Badea

(1) Independenţa şi neutralitatea politică sau omul de stat vs omul politic

De la crearea funcţiei de Preşedinte al României în 1974 şi până astăzi, experienţa politică ne-a demonstrat că oricare om politic român va ajunge să exercite această înaltă demnitate publică nu va reuşi în cursul mandatului să păstreze o relaţie echidistantă şi independentă faţă de partidele parlamentare. Rând pe rând, discret sau făţiş, toţi preşedinţii au căutat să-şi instaleze premierii preferaţi şi să promoveze partidele care i-au propulsat, în detrimentul celorlalte, sfidând constituţia, opinia publică sau majoritatea parlamentară. Astfel, România nu a avut niciodată un şef de stat al tuturor românilor, ci un preşedinte politic, de stânga sau de dreapta.

Revenirea la monarhia constituţională ar înlătura problema favoritismului în practica politică românească. Monarhul este prin natura sa un om de stat şi nu un politician, astfel că el este dezlegat de orice legături personale sau financiare faţă de partide. Independenţa şi neutralitatea sunt utile în măsura în care dorim ca poziţia fruntaşă în statul român să fie reprezentativă pentru toţi românii, nu doar pentru aceia cu anumite afinităţi politice.

(2) Reprezentarea şi guvernarea – două competenţe distincte

Din necesitatea electorală de a se afirma în faţa competitorilor politici, preşedinţii au fost nevoiţi să intervină deseori în afacerile guvernamentale, fără a avea însă o bază constituţională pentru o asemenea implicare. Intervenţia preşedinţilor în administrarea statului şi diferenţele de opinii dintre aceştia şi premierii lor au condus de multe ori la blocaje în relaţia dintre Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria. Dintre acestea reamintim conflictul Ion Iliescu – Petre Roman (soluţionat prin mineriade), conflictul Emil Constantinescu – Victor Ciorbea, conflictul Ion Iliescu – Adrian Năstase pe tema alegerilor anticipate şi, nu în ultimul rând, conflictul Traian Băsescu – Călin Popescu Tăriceanu, a cărui expresie se regăseşte în alungarea de la putere a partidului prezidenţial şi în formarea majorităţii netransparente din parlament (dintre liberalii care guvernau şi social-democraţii din opoziţie).

Rolul primului ministru, demnitarul legitim în actele guvernării statului, a fost adesea minimalizat prin implicarea excesivă şi neautorizată a preşedintelui, înaltul demnitar însărcinat cu reprezentarea statului şi a cetăţenilor. În replică, premierul, frustrat de subminarea şi desconsiderarea puterilor sale de către preşedinte, a contribuit la materializarea unor planuri pentru înlăturarea rivalului său. Aşa s-a ajuns, de pildă, la suspendarea Preşedintelui României în 2007, care a paralizat mersul firesc al statului pentru câteva săptămâni.

Conflictul dintre puterea care reprezintă statul (preşedinte) şi puterea care îl guvernează (premier) se datorează în principal dorinţei celei dintâi de a o domina pe a doua. Acest conflict alimentează neîncrederea în instituţii şi în buna lor funcţionare şi influenţează negativ percepţia mediului internaţional asupra stabilităţii politice interne din România.

Restauraţia monarhiei constituţionale ar soluţiona definitiv problema relaţiei dintre reprezentantul naţiunii şi conducătorul ei. Atribuţiile monarhului constituţional sunt limitate la puteri ceremoniale, simbolice şi de reprezentare a statului şi cetăţenilor. El nu mai are nevoie să concureze cu premierul în administrarea statului, pentru a-şi demonstra capabilitatea, deoarece poziţia sa în stat este asigurată pe viaţă. Prin urmare, monarhul va fi întotdeauna îndemnat să-şi asume doar atribuţiile constituţionale de reprezentare, lăsând astfel guvernarea în sarcina acelora mandataţi să o înfăptuiască.

(3) Dimensiunea diplomatică a regalităţii

Monarhia este prin ea însăşi o punte de legătură cu alte state, deoarece relaţii de rudenie există aproape între toate Casele Regale ale Europei. Aşadar, putem spune că regalitatea facilitează natural relaţia dintre state. Acesta nu este însă singurul argument pentru a afirma utilitatea diplomatică a instituţiei monarhiei.

Casa Regală a României a efectuat în fiecare an de la reîntoarcerea în ţară vizite externe pentru a susţine interesele României pe lângă politicieni influenţi, oameni de afaceri, organizaţii sau fundaţii non-profit din străinătate.

Probabil cel mai clar exemplu de susţinere diplomatică este efortul benevol depus în perioada postdecembristă de Casa Regală a României pentru a determina guvernele statelor membre UE şi NATO să accepte ţara noastră în cadrul acestor organizaţii internaţionale de integrare şi, respectiv, apărare. Problema aderării la spaţiul Schengen a readus în discuţie posibilitatea implicării Casei Regale în activitatea de lobby internaţional, astfel că liberalii şi conservatorii au realizat de curând vizite la Palatul Elisabeta pentru a discuta cauza comună.

(4) Monarhia – un factor psihologic pentru coeziunea socială

Monarhul este adesea considerat în societăţile vest-europene drept „părintele naţiunii”, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcţionalist pe care îl au preşedinţii aleşi. El este un model inspiraţional care uneşte societatea şi recompensează ceremonial elitele intelectuale, profesionale sau politice. Monarhia este mult mai umană şi mai apropiată de popor decât instituţia preşedintelui, care poate fi caracterizată mai mult prin sobrietate şi – în cele mai fericite cazuri – tehnocraţie, – în cele mai rele – populism.

Modelul laudativ şi unificator al monarhiei constituţionale se contrapune astfel modelului critic şi dezbinator al prezidenţialismului cu care societatea noastră este atât de obişnuită.

(5) Continuitatea

România este la ora actuală un stat fără un proiect pentru dezvoltare durabilă. Fiecare preşedinte îşi fixează la începutul mandatului o agendă, care de cele mai multe ori nu este dusă până la capăt în cursul mandatului de patru sau cinci ani. Preşedintele succesor are propria agendă de îndeplinit, astfel că activităţile iniţiate de preşedintele anterior rămân nefinalizate şi deci fără impact în dezvoltare.

Monarhul are puterea de a sfătui şi de a încuraja partidele care se perindă la guvernare, în direcţia continuării proiectelor majore de construcţie sustenabilă a statului. Deşi nu poate aduce direct prosperitate ţării, el poate acţiona ca îndrumător pentru a se asigura o transpunere coerentă, înlănţuită şi cu efecte durabile ale diferitelor agende politice. Din acest punct de vedere, instituţia monarhiei este un element constant pe scena politică.

În acest spirit, Casa Regală a României a realizat un pas înainte în anul 2007 când a publicat documentul România – O viziune pe 30 de ani, care cuprinde o strategie concentrată pe două perioade ale dezvoltării, 2007-2017 şi 2017-2037.

(6) Profesionalizarea funcţiei de şef de stat

Prezidenţialismul porneşte din start cu un handicap în comparaţia cu modelul regalist, prin aceea că dacă în sistemul monarhic principele moştenitor este educat întreaga viaţă pentru a îndeplini într-o bună zi funcţiunea de şef de stat, preşedinţii nu beneficiază de o asemenea pregătire, întrucât pentru ei calitatea de preşedinte este o circumstanţă specială a carierei lor profesionale. Niciun cetăţean român nu ştie de la naştere că îi va reprezenta cândva pe conaţionalii săi dintr-o poziţie atât de înaltă. Prezidenţialismul devine parte a vieţii unora dintre aceşti cetăţeni norocoşi în general după vârsta de 40 de ani, când formarea academică şi profesională este în bună măsură încheiată, dar într-o direcţie care nu are nimic a face cu statul.

Astfel, am ajuns să avem în fruntea naţiunii române un neuropsihiatru (1947-1952), doi avocaţi (1952-1958 şi 1958-1961), un electrician (1961-1965), un angajat CFR (1965-1967), un ucenic de cizmar (1967/1974-1989; primul Preşedinte al României), un inginer hidroelectric (1990-1996, 2000-2004), un profesor universitar (1996-2000) şi un marinar (2004-prezent). Dintre aceştia profesorul universitar a avut cel mai scurt mandat. Toţi preşedinţii menţionaţi mai sus au slujit, în anumite perioade ale vieţii lor, Partidul Comunist Român, ai cărui membri au fost. Rezultatele acestei realităţi se observă de fiecare dată când trecem graniţa către Apus.

Decizia de a transforma un şef de stat într-un mecanic auto şi un electrician într-un şef de stat este reprezentativă pentru tabloul mai amplu al răsturnării valorilor care s-a produs în societatea românească postbelică.

Profesionalizarea funcţiei supreme de reprezentare este o condiţie necesară pentru urmărirea interesului general al românilor. Deşi nobilă şi idealistă, acordarea dreptului de reprezentare statală tuturor cetăţenilor este nerealistă prin slaba performanţă care rezultă din comparaţia cu modelul regalist. Foarte puţini români din aceeaşi generaţie ajung să beneficieze de acest drept, iar aceia care o fac nu sunt pregătiţi profesional pentru o asemenea „meserie”.

(7) Costurile

În mod eronat se afirmă că monarhiile sunt costisitoare şi greu de întreţinut. Există diferite modele în ceea ce priveşte finanţarea monarhiilor. De pildă, Casa Princiară a micului stat Liechtenstein se întreţine doar din fonduri private, constând în averea personală a Principelui domnitor. În alte cazuri, finanţarea instituţiei regalităţii se realizează atât din fonduri publice, cât şi din resurse private (de exemplu, Domeniile Coroanei).

Iată un clasament al câtorva monarhii europene, după costul per capita:

Statul

Costul (euro, 2010)

Populaţia

Cost per capita (euro)

Luxemburg

8.9 mil.

502,202 (2010)

17.7

Norvegia

27.9 mil.

4,955,200 (2011)

5.6

Olanda

39.4 mil.

16,665,200 (2011)

2.3

Belgia

13.7 mil.

11,007,020 (2011)

1.2

Marea Britanie

48.6 mil.

60,003,000 (2009)

0.8

Spania

7.4 mil.

46,030,109 (2010)

0.2

Costurile variază de la caz la caz, criteriul cel mai important fiind populaţia. Pentru un stat ca România, cu o populaţie de 22 milioane de locuitori, care în 2010 îşi fixa cheltuielile Instituţiei Preşedintelui la 40,688,000 milioane de lei (≈1.8 lei/loc. sau ≈0.5 euro/loc.), costurile în monarhie ar putea rămâne aceleaşi ca în republică.

La aceste socoteli mai adăugăm minusurile din buget care rezultă din lipsa organizării alegerilor. Imaginaţi-vă, din această perspectivă, economiile unei domnii neîntrerupte a Regelui Mihai, din 1940 şi până astăzi.

Mai putem scădea, de asemenea, costurile aferente deplasărilor şi participărilor Preşedintelui României la reuniunile internaţionale, de tipul Consiliului European, deoarece într-o monarhie constituţională primul ministru conduce diplomaţia guvernamentală, împreună cu ministrul de resort.

ARGUMENTUL ISTORIC

de Filip-Lucian Iorga

(1) Monarhia – forma de guvernământ tradiţională spaţiului românesc

Unul dintre clişeele vehiculate este acela al superiorităţii formei republicane de guvernământ, graţie tinereţii sale. Monarhia ar fi vetustă, ar reprezenta un vestigiu al trecutului, iar republica ar fi un semn al modernităţii, al unei lumi care s-a desprins de povara unui trecut incomod. Nimic mai fals! De fapt, ambele forme de guvernământ îşi au rădăcinile în vremurile antice, iar monarhia constituţională este cea mai tânără şi cea mai suplă formă de guvernare a unui stat. Astăzi, unele dintre cele mai prospere, mai libere şi mai respectate ţări din lume sunt monarhii constituţionale (Marea Britanie, Japonia, Spania, ţările scandinave etc.), iar recordurile în materie de sărăcie şi deficit democratic pot fi găsite toate în republici.

În spaţiul românesc, statul s-a născut luând chip monarhic şi a continuat să existe neîntrerupt şi prin figura voievodului. Fie că au fost fondatori precum Basarab I sau Bogdan-Vodă, garanţi ai echilibrului precum Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân, sfinţi precum Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, războinici precum Mihai Viteazul, constructori precum Petru Rareş, cărturari precum Dimitrie Cantemir, reformatori precum Mavrocordaţii, Ghiculeştii sau Sturdzeştii, unificatori precum Alexandru Ioan Cuza, domnitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti au asigurat fiinţa statului, continuitatea unor cutume, au condus oşti şi au protejat credinţa strămoşească a poporului, au reprezentat un puternic element identitar, o garanţie a demnităţii. Chiar şi domnitorii cărora le-au lipsit legitimitatea sau cinstea s-au putut raporta la modele reale, pe care republica nu ni le poate oferi.

Greutatea tradiţiei monarhice este, aşadar, strivitoare. Ce poate aşeza republica în balanţa istoriei românilor? Forma de guvernământ republicană nu a fost dorită de români, ci a fost impusă de tancurile sovietice. A adus cu sine comunismul, le-a răpit românilor libertatea, tradiţiile, prosperitatea, iar pe mulţi dintre ei i-a aruncat în închisorile politice care au împânzit ţara. Tabloul dezastruos al republicii comuniste este completat de portretul dezolant al republicii post-comuniste, ajunsă după mai bine de 20 de ani într-un impas pe care îl percepem cu toţii. Este eşecul unei forme de guvernământ care nu are nicio legătură cu trecutul ţării şi pe care ar trebui să o ajutăm cât mai repede să nu mai aibă nicio legătură nici cu viitorul ei.

În fine, să ne amintim de traseul biografic al ofiţerului Candiano Popescu, liderul efemerei republici de vodevil proclamate în 1871 la Ploieşti: după escapada republicană, el avea să ajungă aghiotantul Regelui Carol I.

(2) Moştenirea Dinastiei Române

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea erau conştiente că doar un prinţ străin pe tronul ţării ar fi putut aplana conflictele dintre facţiunile rivale, ar fi adus stabilitate şi prestigiu internaţional. Personalitatea excepţională a Regelui Carol I a adus rigoarea germană într-o ţară care se desprindea cu greu de secolele de influenţă orientală. El a condus România către independenţă, în 1877, ca monarh constituţional, asigurându-i echilibrul politic şi având un rol fundamental în modernizarea societăţii. Carol I devenise în 1866 domnitor al unei provincii otomane şi murea în 1914 ca Rege al unui stat modern, prosper şi respectat al Europei. Soţia lui, Regina Elisabeta, protectoare a artiştilor şi ea însăşi talentată scriitoare, a rămas în memoria colectivă sub numele de “Carmen-Sylva”.

Asemenea lui Carol I, Regele Ferdinand şi-a sacrificat ataşamentul faţă de Germania lui natală, pentru a respecta voinţa naţiunii pe care o reprezenta şi pentru a apăra interesele României, pe tronul căreia se afla. Sacrificiul i-a fost răsplătit, el fiind regele sub sceptrul căruia s-a împlinit visul României Mari. Tot el a dat ţării o dreaptă reformă agrară şi o nouă Constituţie. A avut-o alături pe Regina Maria, unul dintre cele mai carismatice şi mai benefice personaje din istoria României, iubită în ţară şi admirată în afara ei, curajoasă pe timp de război şi fermecătoare pe timp de pace, bun strateg înzestrat şi cu o sensibilitate artistică aparte.

Perioada interbelică, spre care privim astăzi cu nostalgie, a adus României un nou salt către prosperitate şi modernitate. În timpul domniei Regelui Carol al II-lea, ţara a atins un punct de vârf al dezvoltării sale. Ca o ironie a istoriei, până şi comuniştii aveau să se raporteze încă, după decenii, la anul 1938 ca la un an de apogeu al prosperităţii.

(3) Regele Mihai al României şi problema abdicării

Regele Mihai I a domnit în vremuri grele pentru România şi pentru lume, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1944 şi-a asumat, cu riscul dispariţiei sale fizice, răspunderea ieşirii din alianţa cu Germania şi a alăturat România Alianţei anti-naziste. Gestul Regelui României a scurtat războiul cu câteva luni şi a salvat zeci de mii de vieţi.

Tânărul rege a luptat apoi câţiva ani pentru menţinerea regimului democratic şi împotriva politicii de sovietizare impuse de Armata Roşie. Ţara intrase însă în sfera de influenţă a URSS şi era condamnată să rămână în lagărul comunist. La sfârşitul anului 1947, Regele şi instituţia monarhică rămăseseră ultimul obstacol în calea impunerii regimului comunist. În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să abdice, şantajându-l cu executarea a peste o mie de studenţi anticomunişti ţinuţi în arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul de abdicare. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul este lovit de nulitate. În şedinţa Parlamentului, convocată în grabă după abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, dar cvorumul necesar pentru asemenea decizii nu a fost realizat. Aşadar, abolirea monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României şi nici nu a fost supusă referendumului.

În exil, Regele a muncit pentru a-şi întreţine familia, continuând în acelaşi timp să-şi reprezinte poporul rămas dincolo de Cortina de Fier. După 1989, cu toată ostilitatea arătată de unele dintre autorităţile republicane, nu a făcut şi nu face altceva decât să îşi servească ţara, alături de Principesa Moştenitoare Margareta şi de întreaga Familie Regală.

România are şi astăzi marele privilegiu istoric ca Regele ei, cel care poartă cu sine istoria ţării şi a Dinastiei, să o poată reprezenta aşa cum se cuvine şi să-i poată reda chipul ei cel adevărat.

***

 „Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”

(Regele Mihai I al României)

Ceremonii cu ocazia Zilei de 10 Mai si a Jubileului de 90 de ani ai Regelui Mihai

 


Asa arata Bucurestiul de ziua nationala 10 mai 1945, entuziasmul fiind fondat de deciziile monarhului. In fata Palatului Regal din Calea Victoriei lumea s-a strans sarbatorind ziua Regatului dar si victoria puterilor aliate in cel de-al doilea razboi mondial, imediat dupa capitularea Germaniei naziste. Trebuie amintit aportul important al MS Regelui Mihai la scurtarea razboiului cu 6 luni, prin actul de la 23 august 1944 inlaturand pe maresalul Ion Antonescu, Romania iesind din razboiul alaturi de nazisti si alaturandu-se Aliatilor.

Text+foto+sursa informationala: Diana Mandache

Ceremonii cu ocazia Zilei de 10 Mai si a Jubileului de 90 de ani ai Regelui Mihai

Sursa informationala: ASR Principele Radu

Anul 2011 este anul consacrat Jubileului de 90 de ani ai Regelui Mihai I. In luna mai si in luna octombrie, la Bucuresti, vor avea loc ceremonii si activitati publice menite sa omagieze pe Majestatea Sa.

In perioada 9 -13 mai vor avea loc, la Bucuresti, primele evenimente celebrand aniversarea a 90 de ani ai Majestatii Sale Regelui Mihai I. Pentru a sarbatori acest moment unic, alaturi de Regele Mihai se vor afla Altetele Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu.

Cu aceasta ocazie, Casa Majestatii Sale Regelui organizeaza urmatoarele momente publice:

Luni, 9 mai, Regele, insotit de Principesa Mostenitoare, va face o vizita la Calarasi pentru a dezveli bustul Majestatii Sale si pentru a primi titlul si medalia de Cetatean de Onoare al Muncipiului Calarasi.

In aceeasi zi, la Targoviste, Principele Radu va participa la deschiderea Conferintei Extrardinare: “130 de ani de la declararea Regatului Romaniei si a Unirii Dobrogei cu Tara Mama (10 mai 1881 – 10 mai 2011” si va lansa volumul „Provizoratul istoric”.

Marti, 10 mai, la ora 11, Regele va primi, la Palatul Elisabeta, reprezentantii Asociatiei Motociclistilor din Romania, cu ocazia oferirii Inaltului Patronaj acestei organizatii. Accesul presei la ceremonie este liber.

Regele Mihai impreuna cu Principesa Mostenitoare si Principele Radu vor depune, la ora 11.45, un buchet de flori la statuia Regelui Carol I din Piata Palatului.

Apoi, Majestatea Sa Regele va participa la evenimentul de lansare a volumul „Lumea Regelui”, publicat de Editura Polirom, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, Sala Lapidarium. Intrarea publicului si a presei va fi libera.

In cursul dupa amiezii de 10 mai, la ora 18, in cadrul unei ceremonii ce se va desfasura la Palatul Elisabeta, Majestatea Sa Regele va primi distinctia „The Freedom of the City of London” din partea reprezentantilor „Guild of Freemen of the City of London”. Evenimentul va fi urmat de un dineu oficial. Accesul presei la ceremonie este liber.

Miercuri, 11 mai, în cursul dimineții, Regele Mihai va conferi la Palatul Elisabeta decoratii regale unor personalitati ale vietii publice romanesti si internationale. La ora 12, in Sala Regilor, Majestatea Sa va conferi Decoratia Regala „Nihil Sinei Deo” doamnei Virginia Zeani. Accesul presei este liber.

In cursul serii, Palatul Elisabeta va gazdui un dineu oficial, in prezenta Majestatii Sale Regelui Mihai, cu ocazia zilei de 10 Mai.

Joi, 12 mai, la ora 12, Principesa Mostenitoare primeste la Palatul Elisabeta, participantii Festivalului Jeunesse Musical, competitie ce se desfasoara sub Inaltul Patronaj al Altetelor Lor Regale Principesa Mostenitoare si Principele Radu. Accesul presei este liber.

La ora 17.30, Regele va gazdui un Garden Party in gradina Palatului Elisabeta, unde vor participa aproximativ 2,000 de persoane, reprezentanti de frunte ai comunitatilor locale din Romania. Accesul presei la ceremonie este liber.

Vineri, 13 mai, la ora 10, in cadrul unei ceremonii ce se va desfasura la Palatul Elisabeta, Regele va conferi titlul de Furnizor al Casei Regale a Romaniei: Hotelului Carol Parc, Companiei BCR Asigurari, Companiei Best Broker, Retelei Private de Sanatate Regina Maria, Companiei Electrolux si Sangria Com precum si Inaltul Patronaj Parteneriatului Roman de Siguranta Rutiera initiat de Asociatia Romana de Bioritm Integrat, Retromobil Clubului Romania si Asociatiei Astra Romana.

Accesul presei la ceremonie este liber.

In ziua de 13 mai, la ora 11.30, Principesa Mostenitoare va reprezenta pe Regele Mihai la ceremonia de acordare a Inaltului Patronaj Asociatiei Liceelor Centenare din Romania. Evenimentul va avea loc la Liceul Sfantul Sava.

Pentru detalii suplimentare, va invitam sa contactati Biroul de presa al Majestatii Sale Regelui Mihai.

Semnificatia zilei de 10 mai

Istorie

La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu (PNL), ministru de Externe, răspunzând unor interpelări, a declarat: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta Otomană), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.  Camera deputaţilor şi senatul au votat ulterior moţiunea de declarare a independenţei României, urmată a doua zi, pe 10 mai, de proclamaţia regelui Carol I. Părerea mea este că istoriografia comunistă a accentuat în mod special ziua de 9 mai pentru a înlătura importanţa monarhiei din istoria ţării.

10 Mai 1866 – Carol I a fost proclamat principe suveran al Principatelor Unite, prin plebiscit. În aceeaşi zi, Domnitorul Carol I al României a depus jurământul de credinţă faţă de ţară

10 Mai 1877 – Senatul României votează proclamaţia de independenţă faţă de Imperiul Otoman, recunoscută prin Tratatul de la Berlin din 1878

10 Mai 1881 – Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen este încoronat Rege al României (1881-1914), după ce anterior fusese Principe al României (1866-1881)

10 Mai 1947 – Ca o recunoaştere a contribuţiei României la cauza Naţiunilor Unite, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, a acordat regelui Mihai cea mai înaltă distincţie de război a SUA

10 Mai – Ziua Regelui

Totul a început cu 10 Mai 1866 când, în urma plebiscitului naţional, România avea să aibă ca Principe Conducător pe Carol I. A continuat apoi cu 10 Mai 1877 când în Parlamentul de la Bucureşti, Mihail Kogalniceanu, ministrul de Externe, avea să dea citire Declaraţiei de Independenţă totală a statului naţional ce luase numele de România, odată cu Unirea Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Pe 14-26 martie 1881, România s-a proclamat Regat şi, la 10 Mai 1881, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost încoronat ca Rege al României; coroana şi sceptrul regal fiind confecţionate din metalul unui tun turcesc capturat pe cămpul de lupta la Plevna, unde Regele Carol I a contribuit decisiv, cu sabia în mână, la câştigarea independentei României.

Din 1867 şi până în 1947, Ziua Naţională a României era pe 10 mai. Şi în acea perioadă aveau loc defilări militare şi festivităţi populare. Un asemenea moment a fost filmat în 1897, la parada condusă de Regele Carol I.

După 1947, comuniştii au încercat cu obstinaţie să şteargă această dată din calendar, iar dupa 1989, aceiaşi politicieni – care s-au intitulat FSN-isti, PD sau PD-L n-au vrut să accepte sub nici o formă ca 10 Mai să redevină zi naţională a României, aşa cum ar fi trebuit de fapt să fie.

Au ales 1 Decembrie dar, ironia sortii, chiar şi această zi vine, încă o dată, prin prezenta Regelui Ferdinand, supranumit Întregitorul, să certifice ceea ce istoria a parafat de mult. Monarhia constituţională şi România modernă au avut un destin comun.

Rari sunt suveranii care să fi fost pătrunsi de sentimentul răspunderii şi să fi respectat angajamentele luate cu sfinţenia cu care a făcut-o Regele Ferdinand, un suverean ce a domnit cu adevărat pentru popor şi nu pentru sine.

«Când am luat moştenirea – spunea la încoronarea de la Alba Iulia întemeietorul României Intregite – am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi bun român. Cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost jertfele, dar strălucită este răsplata. Şi, astăzi, pot spune cu fruntea senină faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, că am conştiinţa curată.»

Înainte de revoluţie, ziua naţională era sărbătorită pe 23 august. Iarăşi soarta fiind ironică cu românii deoarece şi acea dată, 23 august 1944, este străns legată de decizia unui rege al României.

Regele Mihai a decis atunci, iar armata a executat înlăturarea de la putere a mareşalui Ion Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste în cel de-al doilea Război mondial.

Comuniştii au sărbătorit-o, din 1947 până în 1989, ca Ziua insurecţiei armate antifasciste şi anti imperialiste.

În ultimii ani ai regimului comunist, manifestările deveniseră doar un pretext pentru proslăvirea lui Nicolae Ceauşescu.

Interzisă de comunişti, ignorată de autorităţile de după decembrie 1989, ziua de 10 Mai ilustrează, poate, cel mai bine încercarea la care a fost supus poporul român prin tentativele de ştergere a tradiţiilor româneşti, de desfigurare şi răstălmăcire a sensurilor acestora.

Motivul principal pentru această situaţie este faptul că ziua de 10 Mai este indisolubil legată de instituţia monarhică – probabil cea mai atacată şi hulită instituţie românească, din cauza simbolului de luptă împotriva comunismului pe care aceasta îl reprezintă.

Sursa informationala: SoimPress

 

Locuri sacre ale regalitatii

Text+foto+sursa informationala: Rezistenta Urbana

Este din nou 10 Mai, tripla sarbatoare a Romaniei. Aceasta data, ignorata inadins de liderii post-1989, sintetizeaza cel mai bine lupta tarii pentru dreptul de a se moderniza si de a se conduce liber.

Acum un an am trecut in revista importantele contributii ale monarhiei in Capitala, intrucat o extindere la toata tara necesita o documentare temeinica si o doza aproape nula de amatorism. Anul acesta, propun sa vedem ce s-a ales de niste simboluri puternic regale de-a lungul agitatei istorii a romanilor: Adunarea Deputatilor, Sala Tronului si Necropola Regala. –>

Foto: Carol I si Ferdinand I au purtat la piept crucea de Hohenzollern. Carol Caraiman a purtat medalia „Vulturul Carpatin”.

Nu voi relua dezbaterea cu privire la necesitatea mutarii Zilei Nationale (Romania este singura tara europeana care nu-si serbeaza Independenta de Ziua Nationala), ci as vrea sa atrag atentia asupra devalorizarii fortate a unor „locuri sacre” ale regalitatii, cum m-am gandit sa le intitulez. Cei patru Regi pe care tara noastra i-a avut – Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea si Mihai I – au pus, fiecare, cate o „caramida” importanta la temelia Romaniei moderne.

PALATUL ADUNARII DEPUTATILOR din Dealul Mitropoliei a fost cladit, in forma actuala, in timpul lui Carol I, pe locul vechiului Divan Domnesc. Complexul Mitropolitan (ulterior Patriarhal) a dobandit astfel o bijuterie arhitecturala de prestigiu. Cupola monumentala surmontata de un vultur este unica in Romania.

In perioada monarhiei, aceasta cladire a adapostit Adunarea Deputatilor, una din camerele Parlamentului. Prin traditie, in fiecare septembrie, monarhul deschidea lucrarile legislativului printr-un mesaj.

O imagine din 1913 ni-l infatiseaza pe batranul Rege Carol I vorbind parlamentarilor din fata Tronului special amenajat. Tronul din Parlament se gasea in spatele Prezidiului, intr-un fel de „loja”, acoperita cu draperii si ornata cu un vultur ce tinea in gheare niste steaguri. Intreaga arcada de desupra Prezidiului avea la mijloc stema regala prinsa in niste ramuri ornamentale.

Fotografia din 1925 este un document istoric important, intrucat il arata pe Regele Ferdinand I stand alaturi de Presedintele Consiliului de Ministri, Ion I. C. Bratianu, in timp ce adresa mesajul. Ambii au murit in 1927.

Tot in sala se sedinte a Adunarii Deputatilor a depus juramantul si Regele Carol al II-lea in 1930, dupa Restauratia de la 8 iunie, acelasi an.

Si Regele Mihai I a adresat mesaje parlamentarilor. O fotografie celebra il arata alaturi de primul guvern pro-comunist al Romaniei, instalat cu sprijin sovietic dupa alegerile falsificate din 1946. Regele este secundat de premierul Petru Groza, ministrul justitiei Lucretiu Patrascanu si alti comunisti de marca.

Dupa ce l-au fortat pe Regele Mihai sa abdice, comunistii au proclamat Republica Populara Romina. Parlamentul acesteia, unicameral, a luat denumirea de Marea Adunare Nationala. Ca atare, frontispiciul cladirii din Dealul Patriarhiei a fost modificat, iar deasupra usii centrale a fost asezata o stema comunista imensa.

Tronul monarhului a fost eliminat, iar in respectivul spatiu au fost atarnate temporar doua drapele tricolore. Si vulturul ornamental de deasupra a disparut, evident. Ulterior, fosta „loja regala” a fost acoperita, devenind parte a peretelui.

20 mai 1968 – Presedintele Charles de Gaulle al Frantei tine o cuvantare in plenul Marii Adunari Nationale a Republicii Socialiste Romania. Deputatii, multi dintre ei analfabeti, habar n-aveau ce zicea de Gaulle. Se observa modificarea aspectului prezidiului, disparitia lojei si aparitia, in locul ei, a stemei RSR.

Dupa 1989, nu s-a facut nimic pentru restaurarea vechii infatisari a salii. Stema regala nu a revenit pe arcada, ramanand doar ramurile ce o sustineau odinioara. O vreme, Palatul a adapostit Camera Deputatilor, pe la mijlocul anilor ’90 fiind cedat Bisericii Ortodoxe Romane. Asadar, s-a transformat in Palatul Patriarhiei. Sfantul Sinod al BOR isi tine aici sedintele, dar si alte adunari bisericesti sau evenimente clerice. In locul stemei RSR este un tablou cu Invierea.

Astazi, de la tribuna de unde Regii adresau mesajele lor Parlamentului, vorbesc fel de fel de personaje, mai mult sau mai putin controversate.

SALA TRONULUI de la Palatul Regal din Bucuresti este si ea un puternic simbol al monarhiei. Prima varianta a acestei sali a dainuit pana la incendiul din anii ’20, care a mistuit vechiul Palat Regal.

Sala era foarte bogata in decoratiuni, o adevarata sala de bal. Intr-o prima faza, Tronurile Regelui Carol I si al Reginei Elisabeta au fost cele care apartinusera Domnitorului Alexandru Ioan I si Doamnei Elena Cuza (monogramele lor erau identice cu ale Suveranilor).

Noua Sala a Tronului a fost gandita sa impresioneze prin dispunerea volumica, arcade, marmura folosita si prin monumentalitate. Ornamentele au trecut in planul secund, insa nu lipsesc. Pentru Tronul Romaniei, s-a construit un intrand circular boltit, accesibil prin doua usi inalte. Aici a avut loc, de exemplu, proclamarea regimului autoritar (1938-1940) al Regelui Carol al II-lea. Alaturi de Suveran sunt profesorul Nicolae Iorga, Gheorghe Tatarescu (viitor prim-ministru) si Patriarhul Miron Cristea, Presedinte al Consiliului de Ministri in acea perioada.

Deasupra Tronului se gasea o fresca pictata de Cecilia Cutescu-Storck, nora marelui sculptor Karl Storck. Pe treptele care sustineau Tronul Romaniei a fost construita o cupola foarte interesanta, surmontata de Coroana de Otel a Romaniei. Constructia este vizibila intr-o fotografie de la finele anilor ’30, care ii infatiseaza pe Carol al II-lea si pe Principele Mostenitor Mihai.

Cupola de deasupra Tronului era sustinuta de coloane cu figuri inaripate in varf. Aditional, de o parte si de alta a structurii se gaseau coloane mai mici, in forma de fascii romane, in varful carora se gaseau alte figurine inaripate. In spatele constructiei era o draperie ornata cu stemele provinciilor Romaniei. Dovada este o fotografie din 1941, cu Regele Mihai.

Dupa 30 decembrie 1947, Sala Tronului a fost dezafectata, iar Palatul Regal a devenit Palatul Consiliului de Stat (Palatul Republicii). Aici se tineau reuniuni diplomatice si ceremonii de decorare de catre liderii comunisti. In 1965, fostul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost tinut pe catafalc in aceasta sala, pentru ca „populatia indurerata” sa-si ia ramas-bun intr-un pelerinaj ce amintea de moartea lui Stalin (1953). Intr-o fotografie din 1968, Ceausescu le vorbeste membrilor corpului diplomatic. In capatul salii, se vede intrandul unde era Tronul.

La o privire mai atenta, se observa ca treptele pe care era structura cupolei au fost si ele daramate, iar pe peretele din spate a fost atarnata stema Republicii Socialiste Romania. Totusi, fresca din tavan a ramas.

In prezent (foto de aici – singura gasite pe net!), Sala Tronului este „taram interzis” pentru vizitatorii Palatului Regal (MNaR), intrucat nu face obiectivul Statului sa-si promoveze valorile. Se promoveaza insa, pe bani grei, evenimente private. In spatiul in care Regii luau decizii se pot organiza, contra cost, nunti, concerte, lansari de produse, evenimente de moda, etc. Mi se pare o pangarire mult prea mare a unui simbol national. Ca aspect, sala este la fel de goala, doar stema socialista a disparut.

NECROPOLA REGALA de la Manatirea Curtea de Arges a fost aleasa de Regele Carol I ca loc de veci pentru el si urmasii sai.

Aici se gasesc inmormantati primul Rege si prima Regina, sub lespezi de marmura.

Cuplul Maria-Ferdinand isi doarme somnul de veci tot aici. Mormintele celor doi Suverani sunt marcate prin niste placute metalice, ca exponate intr-un muzeu, injositor pentru Regele Intregitor si sotia sa. Lespedea Reginei Maria a fost pusa de-abia dupa 1989 de catre Maica Alexandra (Principesa Ileana a Romaniei), fiica celor doi si matusa Regelui Mihai.

In 2003, au fost aduse din Portugalia ramasitele Regelui Carol al II-lea, insa au fost depuse intr-o cripta special amenajata in paraclisul manastirii. Sicriul este acoperit de stindardul personal al Regelui.

Mormintele Regilor sunt prea putin vizitate. In Germania (Republica Federala), cripta familiei de Hohenzollern, fosta familie domnitoare, este exemplar amenajata in catacombele Domului din Berlin. La noi, Necropola Regala este alcatuita din morminte banale, semn al nerecunostintei unui popor care a uitat, ajutat de conducerile succesive post-1947, cui datoreaza Statul roman modern.

Cu siguranta mai sunt multe alte „locuri sacre” ale regalitatii imprastiate prin Romania: complexul Peles (Sinaia), Castelul Savarsin, Palatele Elisabeta si Cotroceni (Bucuresti), Castelul Reginei Maria (Balcic – Bulgaria) si exemplele ar putea continua.

In incheiere, inainte de a ura traditionalul „Traiasca Regele!”, sa aruncam o privire pe actul de nastere a Romaniei moderne – Actul Proclamarii Regatului Romaniei (10 Mai 1881) – versiune imensa, aici.

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat: