Simulare alegeri parlamentare – doua studii

Inevitabil anul electoral 2019 se aproprie. Partidele politice isi pregatesc strategia pentru alegerile europarlamentare si pentru cele doua tururi ale alegerilor prezidentiale.

Alegerile europarlamentare se vor desfasura in mai 2019. Romania va primi doi europarlamentari in plus. Astfel lotul Romaniei se mareste de la 32 la 34 de europarlamentari. In Parlamentul European domina familile politce clasice, cum ar fi PPE, S&D si ALDE Europa. Alegerile europarlamentare sunt foarte importante. Cu toate ca participarea la urne a fost foarte slaba (2014: 32,40%)  aceste alegeri vor proiecta raportul de forte inaintea scrutinului prezidentiale.

A. Alegeri europarlamentare

Prima simulare cuprinde urmatoarele constante:

  • toate partidele din cadrul Opozitie candideaza pe liste separate. USR nu este afiliat unei familii politice europene, PNL si PMP sunt afiliate gruparii PPE.
  • din cadrul formatiunilor neparlamentare niciun partid nou infiintat sau in curs de infiintare nu poate sa colecteze cele 200.000 de semnaturi necesare pentru participarea la alegerile europarlamentare. In 2014 urmatoarele formatiuni neparlamentare au reusit sa colecteze cele 200.000 de semnaturi necesare: Mircea Diaconu (Independent), PP-DD (a fuzionat 2015 in UNPR), PRM, Forta Civica (a fuzionat in iulie 2014 in PDL), PER. In 2016 formatiunile PNTCD, M10 nu au reusit sa colecteze semnaturile necesare participarii in alegerile legislative.

Simularea ne proiecteaza urmatorul tablou electoral.

  • PSD, 3.500.000 VVE, 38,78%, 14 mandate
  • PNL, 3.000.000 VVE, 33,24%, 12 mandate
  • UDMR, 500.000 VVE, 5,54%, 2 mandate
  • USR, 500.000 VVE, 5,54%, 2 mandate
  • ALDE, 500.000 VVE, 5,54%, 2 mandate
  • PMP, 500.000 VVE, 5,54%, 2 mandate 
  • Alte formatiuni, 525.000 VVE, 5,81%

PSD isi conserva electoratul, PNL revine si depaseste scorul obtinut la alegerile locale din 2016, UDMR, USR, ALDE si PMP reusesc treaca pragul electoral.

B. Alegeri legislative anticipate 2018 sau 2019/Alegeri legislative 2020

Acest studiu contine urmatoarele constante:

  • partidele de opozitie (PNL, USR, PMP, Romania 100) formeaza o lista comuna
  • formatiunea condusa de Ponta si Daniel Constantin „Pro Romania” reusesc sa colecteze semnaturile necesare participarii in scrutiunul elec.toral
  • UDMR reuseste sa treaca pragul electoral de 5%.
  • „Pro Romania” reuseste sa treaca pragul de 5%. Acest scor afecteaza bazinul electoral socialdemocrat.

Simularea ne arata urmatorul panoul electoral

  • Alianta Opozitiei Unite (PNL, USR, PMP, Romania 100) 4.000.000 VVE, 44,75%, 246 mandate
  • PSD 3.000.000 VVE, 29,84%, 163 mandate
  • UDMR 525.000 VVE, 5,22%, 28 mandate
  • Pro Romania 505.000 VVE, 5,02%, 27 mandate
  • Alte formatiuni 1.520.000 VVE, 15,17%, 0 mandate

Astfel Alianta Opozitie Unite castiga la urne 44,75%, dar reuseste sa obtina – singura – o majoritate de pe 50%. PSD se regaseste pe bancile opozitie. AJuns in opozitie PSD va fi nevoit sa parcurga un intreg proces de reforma interna. Daca „Pro Romania” va reusi sa treaca pragul electoral atunci partidul va fi nevoit sa faca eforturi considerabile de a ramine in centrul antentiei.  „Pro Romania” poate coagula si alte formatiuni desprinse din PSD cum ar fi Partidul Dreptatii Sociale PDS condus de Marian Vanghelie si Partidul Social Roman PSRO condus de Mircea Geoana. Un asemenea partid poate coagula voturile nemultumitilor din esantionul electoral de centru-stanga, care nuvoteaza PSD, dar nu doresc sa voteze cu dreapta. Sa ne reamintim ca al patrulea partid parlamentar si al doilea partid de opozitie au disparut dupa patru ani. PP-DD a fost absorbit de UNPR si PRM este din 2008 partid neparlamentar.

 

 

Absenteismul, cancerul democratiei parlamentare

Regula democratiei parlamentare este simpla. Un exemplu pe intelesul tuturor. Intr-o comunitate traiesc 100 de cetateni. 80 sunt saraci, unii dintre ei analfabeti si mai toti flaminzi. 20 sunt bine educati, bogati si bine imbracati. In ziua votului 19 din cei 20 cetateni bogati stau acasa, joaca bridge, se delecteaza la un pahar de whisky scotian si comenteaza pe retelele de socializare.

Din cei 80 de saraci, analfabeti si flaminzi 79 se prezinta la vot si voteaza un candidat populist, dar corupt pina in maduva oaselor. Dupa alegeri DNA deschide proaspat alesului parlamentar un dosar de coruptie. Peste noaptei cei destepti si bogati se simt indignati, unii protesteaza, altii cer alegeri anticipate. Se strang semnaturi si se organizeaza un referendum de demitere.

Cetatenii saraci si flaminzi stau in ziua votului acasa si absenteaza masiv. Parlamentarul corupt reuseste astfel sa isi conserve imunitatea.

Democratia este oarba si nu cunoaste cetateni bogati sau saraci, democratia nu face diferenta intre geniu si prostia oarba. Toata tarile prospere au progresat spre stabilitate si prosperitate prin PARTICIPARE MASIVA ==> MINIM 80% la urne<===.

Nu exista un parlament al non-votantilor. Cine nu voteaza gireaza prin absenteism populismul si partidele extremiste.

absenteism Foto: Leonid Tica

Publicat în așa cum se întâmplă în toate statele democratice din Uniunea Europeană, alegeri europarlamentare 2014, alegeri parlamentare 1937, alegeri parlamentare 1990, alegeri parlamentare 2008, alegeri parlamentare 2012, alegeri parlamentare 2016, alegeri parlamentare 9 decembrie, alegeri parlamentare 9 decembrie 2012, alegeri parlamentare anticipate, alegeri parlamentare anticipate 2012, alegeri parlamentare anticipate 25.05.2014, alegeri parlamentare anticipate Grecia, alegeri parlamentare anticipate Tara Hategului, alegeri parlamentare cehia, alegeri parlamentare Franta 2012, Alegeri parlamentare Italia, alegeri parlamentare marea britanie, alegeri parlamentare Olanda, alegeri parlamentare republica moldova, alegeri parlamentare Serbia, alegeri parlamentare Slovacia 2012, alegeri parlamentare Spania 2011, alegeri parlamentare ungaria 2010, alegeri parlamentare Venezuela, alegeri parlamentaree 1946, Alegerile europarlamentare (22-25.05.2014), alegerile europarlamentare 2019, alegerile europarlamentare 22-25 mai 2014, alegerile europarlamentare din 25 mai 2014, alegerile parlamentare 2016, Alegerile parlamentare din Germania - sondaje si proiectii electorale, Alegerile pentru Parlamentul European din 22 - 25 mai 2014, Bursa transferurilor parlamentare, ca în Federația Rusă. Parlamentul a tins să devină o cochilie vidă, calendar alegeri parlamentare 2012, democratie consolidata, democratie defecta, exit polls alegeri parlamentare anticipate republica moldova, și care privește climatul politic al României într-un moment delicat. Sperăm că declarațiile Dvs de susținere a democrației în România vor reflecta de asemeni aceste fapte complexe, OSCE/ODIHR caută observatori pentru alegerile parlamentare, Parlament, parlament unicameral 300 de deputati, Parlamentul a votat o moțiune de cenzură împotriva guvernului, Președintele Basescu a încălcat principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor. Guvernul României nu a mai răspuns în fața Parlamentului, Prognoza alegeri parlamentare 09.12.2012, Restauratia monarhiei parlamentare - ACUM!, sectii de votare in Germania - alegeri parlamentare in Germania 2016, Simulare alegeri europarlamentare (data base, Spune-i Parlamentarului tău: NU - Roșia Montană, trebuie să fie numiți de Parlament. De curând a adăugat că ”aproape s-a decis” cu privire la persoana viitorului Procuror General, Uncategorized. Leave a Comment »

Situatia partidelor socialdemocrate in UE

Sa analizam situatia partidelor socialdemocrate in UE. Procentele obtinute in alegerile parlamentare arata astfel:

Malta – 55,04% (2013: 54,08%),  PV=92,06% ===> Coalitie guvernamentala

Romania – 45,68% (2012: 33,61%), PV=39,78% ===> Coalitie guvernamentala

Marea Britanie  – 40,30% (2015: 30,50%), PV=68,70% ===> Opozitie

Croatia – 33,82% (2015;32,31%), PV=52,59% ===> Opozitie

Portugalia – 32,30% (2011 28,10%), PV=55,86% ===> Coalitie guvernamentala

Suedia  – 31% (2010: 30,70%), PV=85,80% ===> Coalitie guvernamentala

Slovacia  – 28,28% (2012: 44,41%), PV=59,82% ===> Coalitie guvernamentala 

Bulgaria – 27,19% (2014: 15,40%), PV=52,57% ===> Opozitie

Austria – 26,86%% (2013: 26,8%), PV=80% ===> Opozitie

Danemarca – 26,3% (2011: 24,8%), PV=85,80% ===> Opozitie

Letonia – 23% (2011: 28,40%), PV=58,85% ===> Opozitie,

Spania – 22,60% (2015: 22%), PV=22,63% ===> Opozitie

Belgia – 20,52% (2010: 22,94%), PV=89,45% ===> Opozitie

Germania – 20,50% (2013: 25,70%), PV=76,20% ===> Coalitie guvernamentala

Luxemburg – 20,20% (2009: 21.60%), PV= ===> Coalitie guvernamentala

Italia – 18,77% (2013: 26,45%) ===> Opozite

Ungaria – 17,91% (2014: 25,57%), PV=67,56% ===> Opozitie

Finlanda – 16,51% (2011: 19.10%) ===> Opozitie

Estonia – 15,2% (2011: 17,10) ===> Coalitie guvernamentala

Lituania – 15% (2012: 18,30%)  ===> Coalitie guvernamentala

Slovenia – 9,93% (2014: 10.5%), PV = 52,63% ===> Coalitie guvernamentala

Franta – 7,44% (2012: 29,35%) ===> Opozite

Cehia – 7,3% (2013: 20,5%) ===> Opozitie

Irlanda – 6,6% (2011: 19,5%)  ===> Opozitie 

Grecia – 6,28% (2015; 4,68%) ===> Opozitie

Cipru – 6,20% (2011: 8,90%) ===> Opozitie

Olanda – 5,70% (2012: 24,84%) ===> Opozitie

Polonia – partid neparlamentar

Socialdemocratii guverneaza in Malta, Italia, Romania, Portugalia, Slovacia, Suedia, Germania, Luxemburg, Estonia, Lituania, Slovenia.

In anul in curs este posibil ca socialdemocratii sa piarda guvernarea in Italia, Suedia, Letonia, Luxemburg si Slovenia. In fostele tari comuniste socialdemocratii guverneaza in Slovacia, Estonia, Lituania si Slovenia. In restul tarilor socialdemocratii se pozitioneaza sub marja de 25%, in Polonia socialdemocratii se afla in afara parlamentului.

Se observa ca in Franta, Olanda, Grecia, Irlanda, Germania, Spania si Danemarca au obtinut scoruri foarte slabe, impartind soarta opozitiei alaturi de alte partide.

Bulgaria, Romania si Slovacia sunt singurele exceptii unde partidele socialdemocrate depasesc marja de 25%.

 

 

 

Publicat în 2 mai 2013 alegeri locale in Anglia; Tara Galilor si Scotia, alegeri anticipate colegiul 1 sectorul 1 Bucuresti, alegeri anticipate colegiul 19 sectorul 4 Bucuresti, alegeri anticipate in landul Renania de Nordwestfalia, alegeri europarlamentare 2014, alegeri locale 10 octombrie, alegeri locale 1992, Alegeri locale 2012, alegeri locale Bavaria, alegeri locale Berlin 2011, Alegeri locale Italia 2011, alegeri locale partiale Sanislau, Alegeri locale Saxonia Inferioara, alegeri locale spania 2010, alegeri locale Spania 2011, alegeri locale Viena, alegeri parlamentare 1937, alegeri parlamentare 1990, alegeri parlamentare 2008, alegeri parlamentare 2012, alegeri parlamentare 2016, alegeri parlamentare 9 decembrie, alegeri parlamentare 9 decembrie 2012, alegeri parlamentare anticipate, alegeri parlamentare anticipate 2012, alegeri parlamentare anticipate 25.05.2014, alegeri parlamentare anticipate Grecia, alegeri parlamentare anticipate Tara Hategului, alegeri parlamentare cehia, alegeri parlamentare Franta 2012, Alegeri parlamentare Italia, alegeri parlamentare marea britanie, alegeri parlamentare Olanda, alegeri parlamentare republica moldova, alegeri parlamentare Serbia, alegeri parlamentare Slovacia 2012, alegeri parlamentare Spania 2011, alegeri parlamentare ungaria 2010, alegeri parlamentare Venezuela, alegeri parlamentaree 1946, alegeri partiale colegiul 3 Hunedoara, alegeri prezidentiale 2 noiembrie 2014, alegeri prezidentiale 2009, alegeri prezidentiale 2014, alegeri prezidentiale anticipate, alegeri prezidentiale Franta 2012, alegeri prezidentiale Slovacia, alegeri primar Baia Mare, alegeri Ramnicu Valcea, alegeri regionale Franta, Alegeri regionale Franta 2010, alegeri ungaria 2010, Alegerile europarlamentare (22-25.05.2014), alegerile europarlamentare 2019, alegerile europarlamentare 22-25 mai 2014, alegerile europarlamentare din 25 mai 2014, alegerile parlamentare 2016, Alegerile parlamentare din Germania - sondaje si proiectii electorale, Alegerile pentru Parlamentul European din 22 - 25 mai 2014, BUFONII IN ALEGERILE DIN ITALIA, calendar alegeri parlamentare 2012, PSD, PSDR, Uncategorized. Leave a Comment »

Slabiciunea opozitiei

Problema este ca avem o Opozitie foarte slaba. Nici macar in anii CDR 92-95 opozitia nu este atat de slaba. USR practic nu exista.

Poate imi spune cineva o singura initiativa parlamentara remarcabila sau notabila venita din partea USR? Daca nu era batut Gugiu de Palada, cred ca USR disparea definitiv in neant. PMP se apropie de minus infinit.

Cu exceptia Ciclopului si a lui Cristian Diaconescu, partidul nu exista.

A mai ramas PNL: In sfarsit odiseea unificarii a trecut, dar partidul inca sta pe loc. Normal, un parid de opozitie ar trebui sa aiba un guvern din umbra, un proiect, un carlig media. Isi mai aminteste cineva de Mona Musca, care il toca zilnica pe Adrian Nastase? Asa ceva are nevoie PNL.

Si PNL mai are nevoie de trei patru politicieni de varf. Electoratul trebuie sa stie ca X este viitorul ministru de finante, Y este viitorul ministru de externe si Z este viitorul ministru de justitie.

Si alaturi de acestia PNL ca partid ar trebui sa faca tambalau pina se sparg timpanele. Ca strategie PNL ar trebuie sa colecteze tot ce mai misca la centru si centru-dreapta. PMP si factiunea liberala din USR ar trebuie sa fuzioneze in PNL si cu UDMR trebuie ajuns la un agreement, la o intelegere, In exact doi ani avem alegeri prezidentiale. Iohannis va avea nevoie de un suport politic consistent, altfel ne trezim cu o mare supriza in turul doi. Europa se schimba cu viteza luminii.

In jurul nostru partide filoruse, au inceput sa castige teren. In functie de tara si de sistem politic, avem doua partide rusofile in Germana (Alternativa pentru Germanai si Noua Stanga) sau un partid (Partidul Libertatii in Austria, Frontul National in Franta, Miscarea 5 Stele in Italia).

Nu stiu daca Pro Romania apartine de aceasta specie, dar nemultumirea creste. Daca ne uitam la alegerile din Franta, Germania si Austria, participarea la vot a fost de 75-78% In acelasi timp partidele socialdemocrate au obtinut scoruri foarte slabe: 12% in Franta, 20% in Germania, 26% in Austria.

Se creeaza astfel un spatiu politic, un coridor politic care nu este ocupat nici de stanga, dar nici de dreapta.

Pina acum Romania nu a avut lideri nationalisti sau de exttrema dreapta, autentici, Tara imi este teama ca acest spatiu poate sa fie ocupat de un lider imbracat la camasa verde, cu un discurs nationalist-mesianic.

In trecut au mai existat incercari si experimente (Drumul Crucii, Alianta Nationala, Partidul Noua Romanie). Ramine de vazut daca pina la europarlamentare se cristalizeaza o factiune eurosceptica sau Romania ramine un fel de „Jurassic Park” al stangii socialdemocrate. PSD este singurul partid socialdemocrat care mai guverneaza in fostele tari comuniste.

Memoria istoriei: Restauratia, alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 si lovitura de stat din 10 februarie 1938

Sursa informationala: Ioan Scurtu Website
Restauratia Regala
Timp de un deceniu (1930 – 1940), viaţa politică din România a fost marcată de disputa a două personalităţi:  Carol al II-lea şi Iuliu Maniu; fiecare a urmărit să-şi impună voinţa asupra celuilalt şi, în ultimă instanţă, privind evoluţia regimului politic din România.
În primul deceniu interbelic se părea că între cele două personalităţi existau mari şanse de colaborare, pe o platformă antiliberală. Iuliu Maniu era un adversar intransigent al lui Ion I.C. Brătianu şi al PNL în general, poziţie pe care se situa şi prinţul Carol, care dorea să „elibereze” instituţia monarhică de sub influenţa liderului liberal.
Nu odată, Carol a avut cuvinte critice la adresa mamei sale, regina Maria, şi a prinţului Barbu Ştirbey, considerându-i instrumente prin care Ion I.C. Brătianu îşi exercita influenţa dominatoare asupra regelui Ferdinand.
La rândul său, Iuliu Maniu aducea elogii principelui, în care vedea un viitor rege energic, care va elimina camarila, conducând ţara cu partidele susţinute de electorat, în rândul cărora Partidul Naţional Taranesc s-au situat la loc de frunte.
La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunţat pentru a treia oară la calitatea sa de moştenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
Acesta s-a desfăşurat la Sinaia, în ziua de 31 decembrie, regele cerând celor prezenţi (membrii guvernului, preşedinţii Corpurilor legiuitoare, preşedinţii partidelor politice parlamentare, foştii prim-miniştrii) să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”.
În cuvântul său, Maniu a recunoscut că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar a apreciat că ar fi necesar să se mai facă un demers „solemn şi oficial” pe lângă principe, pentru a-l determina să revină asupra declaraţiei de renunţare.
Un asemenea punct de vedere au susţinut Alexandru Vaida-Voevod şi N. Iorga, dar regele a declarat că orice nouă intervenţie era inutilă, iar participanţii au acceptat decizia suveranului.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se primea renunţarea lui Carol, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan), care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În cadrul dezbaterilor, Iuliu Maniu s-a referit numai la instituirea Regenţei, afirmând că aceasta era ”o prerogativă regală, iar noi nu voim să o discutăm”; totuşi, el nu o socotea necesară şi oportună, deoarece regele Ferdinand „se bucură de o sănătate completă” şi nu era bine să se constituie, alături de acesta „o autoritate latentă”.
Evident, majorităţile liberale au votat proiectele de lege în forma prezentată de guvern. Partidele din opoziţie, precum şi o bună parte a opiniei publice, apreciau că actul de la 4 ianuarie 1926 era expresia voinţei lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand.
După un an şi jumătate, la 20 iulie 1927, Ferdinand a murit, principele Mihai a devenit rege la vârsta de 6 ani, astfel că prerogativele acestuia erau îndeplinite de Regenţă. Iuliu Maniu aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că Regenţa a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii” şi ca atare Partidul Naţional-Ţărănesc o recunoştea numai de fapt şi nu de drept.
În lupta sa pentru înlăturarea de la putere a PNL, Iuliu Maniu a folosit o gamă variată de forme, între care şi „şantajul cu prinţul Carol”. La sfârşitul anului 1927 şi începutul lui 1928, mai mulţi emisari ai săi s-au deplasat la Paris, unde au discutat cu Carol despre eventuala lui revenire în ţară pentru a ocupa tronul părintesc. Într-un interviu acordat ziarului italian „Corriere de la Sera”, Maniu declara: „Atâta timp cât a trăit regele Ferdinand, ne-am urat întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale şi să-l recheme pe prinţul Carol. Este, desigur, de preferat un rege propriu zis unei Regenţe”.

A fost elaborat chiar şi un plan, care viza venirea lui Carol în ziua de 6 mai 1928, când la Alba Iulia se desfăşura o mare întrunire organizată de PNŢ, la care s-a cerut Regenţei înlăturarea guvernului PNL condus de Vintilă Brătianu şi formarea unui nou cabinet, prezidat de Iuliu Maniu. Planul a eşuat, deoarece autorităţile engleze, alertate de guvernul de la Bucureşti, au interzis decolarea avionului care urma să-l transporte pe Carol în România. 


 

Carol al II-lea
La 10 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a depus, în faţa Regenţei, jurământul de credinţă faţă de regele Mihai, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Regenţa a dizolvat parlamentul, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, câştigate de PNŢ cu o majoritate covârşitoare: 77,76%.
Acest rezultat exprima excepţionala popularitate a partidului şi uriaşele speranţe pe care cetăţenii şi le puneau în guvern.
Aflat la putere, Iuliu Maniu şi-a nuanţat mult atitudinea faţă de criza dinastică. Nu a mai ridicat problema anulării actului de la 4 ianuarie 1926, ci a acţionat pentru influenţarea Regenţei. Momentul cel mai favorabil s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gheorghe Buzdugan, iar Iuliu Maniu l-a impus în Regenţă pe Constantin Sărăţeanu, un „ilustru necunoscut”, dar care era rudă cu Mihai Popovici, unul dintre fruntaşii PNŢ.
Ulterior, în 1936, Maniu avea să declare că l-a „ales” pe Sărăţeanu, deoarece acesta „mi-a făgăduit că dacă naţiunea va voi pe rege [Carol], nu se va opune”.
Cu alte cuvinte, o alegere condiţionată, regentul putând fi utilizat în manevrele politice ale primului ministru. Atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere.
În condiţiile crizei economice, guvernul Maniu s-a dovedit cu totul ineficient; înăbuşirea în sânge a grevei muncitorilor de la Lupeni din august 1929 (în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi) a generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria României.
În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de principele Carol, vlăstar regal, tânăr şi energic.
În acest context, Iuliu Maniu a trimis mai mulţi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol venirea lui în ţară. Aceştia au căutat să obţină din partea principelui trei „angajamente solemne”:
1) se va despărţi de Elena Lupescu;
2) îşi va reface căsătoria cu principesa Elena;
3) va guverna constituţional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
Carol a evitat să facă declaraţii ferme, dar a înţeles că şeful guvernului nu se va opune revenirii lui în ţară.
În seara zilei de 6 iunie 1930, principele a sosit inopinat în Bucureşti, după care s-a deplasat la Palatul Cotroceni, de unde a telefonat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-şi anunţa prezenţa: „Domnule Maniu, am sosit!” Răspunsul acestuia a fost: „Bine aţi venit, Alteţă!” Şeful guvernului a acceptat să vină la Cotroceni pentru a discuta cum să se procedeze în continuare.
Acest gest era, în fond, ilegal. În primul rând pentru că principele se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.
În al treilea rând, principele sosise în ţară în mod fraudulos, cu un paşaport fals, pe care, în dreptul numelui său, era scris Eugen Nicolas. Atunci, în noaptea de 6/7 iunie 1930, excelentul jurist Iuliu Maniu a cedat în faţa politicianului cu acelaşi nume, pentru care normele de drept şi moralitatea aveau prea puţină valoare dacă era vorba de exercitarea puterii.
La Cotroceni, discuţia a fost dificilă: Maniu a căutat să obţină „angajamentele solemne” solicitate anterior, în timp ce Carol a replicat: el s-a despărţit de Elena Lupescu din momentul în care a decis să vină în ţară, dar nu vede cum i se poate interzice unui român să se întoarcă în ţara sa; refacerea căsătoriei cu principesa Elena era o problemă personală şi, în plus, nu el a iniţiat divorţul, în 1928, ci fosta sa soţie; va depune jurământul pe Constituţie, deci o va respecta în spiritul şi litera ei. Cert este că discuţia s-a încheiat într-o atmosferă tensionată şi fără nici un rezultat practic pentru Maniu. El a conchis că va susţine alegerea lui Carol în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, urmând ca ulterior să se procedeze la anularea legilor din 4 ianuarie 1926.
Deşi era mai tânăr cu 20 de ani decât Maniu şi nu avea experienţa politică a acestuia, Carol s-a dovedit mult mai dibace şi eficient decât acesta. După ce a plecat Maniu, principele a convocat la Cotroceni mai mulţi lideri politici, inclusiv fruntaşi ai PNŢ (Ion Mihalache, Grigore Iunian, Aurel Leucuţia), care, cu toţii, s-au pronunţat pentru proclamarea lui ca rege al României. Aflând despre direcţia în care evoluau evenimentele, Maniu şi-a amintit că jurase credinţă regelui Mihai, drept care, în dimineaţa zilei de 7 iunie, a decis să demisioneze din fruntea guvernului, pentru a nu deveni sperjur.
S-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, prezidat de Gh.Gh. Mironescu, iar în ziua de 8 iunie Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Luând cuvântul în numele majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, Iuliu Maniu a declarat că „se alătură cu însufleţire ca Reprezentanţa Naţională să declare de moştenitor al tronului pe Alteţa Sa regală principele moştenitor Carol”.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat; în comunicatul dat publicităţii se invocau două motive: primul, că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”; cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. În realitate, Maniu urmărea să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia – care deţinea majoritatea în Parlament – nu se putea forma nici un guvern. Regele l-a însărcinat pe generalul Presan cu formarea unui cabinet de concentrare, dar acesta a eşuat în tentativa sa.
În faţa acestei situaţii, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu, care, de această dată, a acceptat să formeze noul guvern. În cele câteva zile se întremase, sănătatea îi revenise, astfel că la 13 iunie a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Sentimentul public era că, în confruntarea dintre Carol şi Maniu, liderul naţional-ţărănist a ieşit învingător. Ziarul „Aurora” scria: „Guvernul actual este guvernul d-lui Maniu. Al d-sale şi numai al d-sale.
Nu este guvernul regelui, fiindcă regele a dorit guvern de concentrare, care nu s-a putut realiza”. O ideea similară exprima şi N. Iorga: „Învingătorul e domnul Iuliu Maniu, şeful PNŢ. Voinţa sa de fier a izbutit. Ceea ce a vrut, se împlineşte. A învins pe rege. Ave Cezar”.
Încântat de succesul său, Maniu nu a dat atenţie proiectelor întocmite de rege în timpul crizei guvernamentale şi le-a semnat fără nici un fel de obiecţie. Acestea priveau: înlăturarea unor persoane de la Curtea Regală; instituirea funcţiei de secretar particular al regelui, care a fost atribuită lui Constantin (Puiu) Dumitrescu; numirea unui nou prefect al Poliţiei Capitalei în persoana colonelului Gabriel Marinescu; stabilirea domiciliului reginei Maria la castelul Balcic; atribuirea titlului de Majestatea Sa (dar nu şi de regină) fostei sale soţii Elena. Aceste decizii ale regelui, aprobate de Maniu, aveau să creeze mari dificultăţi în calea desfăşurării normale a vieţii politice din România timp de un deceniu.Liderul naţional-ţărănist nu a recunoscut niciodată că a fost „tras pe sfoară” de noul rege.
La 12 august 1930, Elena Lupescu a sosit în ţară, fiind găzduită la Castelul Peleş. Îndată ce a aflat, primul ministru s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava).
Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?” În faţa acestui nemaipomenit tupeu, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia, deşi era convins că Elena Lupescu se afla acolo, la Castelul Peleş. Peste mai mulţi ani, Pamfil Şeicaru aprecia că, în acel moment, liderul PNŢ a făcut o greşeală fatală: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitatea sa de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fie arestată, sub acuzaţia de a fi intrat în ţară cu paşaport fals?
Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal, cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930 el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid politic ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate. Pe ce se rezema Carol în august 1930? Absolut pe nimic. Îşi închipuie cineva că armata română s-ar fi înfruntat cu unanimitatea partidelor sprijinite de opinia publică spre a apăra pe ţiitoarea regelui intrată în ţară cu paşaport fals?”
În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache (Aleea Modrogan), care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică, diferit, şi adesea opus, celui legal, parlamentar-constituţional.
Iuliu Maniu a sesizat pericolul existenţei unei camarile regale pentru funcţionarea normală a regimului democratic şi a apreciat că cea mai bună soluţie pentru a o îndepărta pe Elena Lupescu de la Palat era încoronarea regelui Carol al II-lea, alături de principesa Elena, după modelul aplicat în 1922 regelui Ferdiand şi reginei Maria. Stăruinţa lui Iuliu Maniu pentru refacerea căsătoriei regale nu avea sorţi de izbândă, deoarece atât Carol al II-lea, cât şi principesa Elena nu se suportau reciproc şi nici nu voiau să audă de împăcare.
La începutul lunii octombrie 1930, Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din fruntea guvernului, „din motive de sănătate”, pe care regele a primit-o. La 8 octombrie a format un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Gh.Gh. Marinescu, după care a urmat, în aprilie 1931, un cabinet de „uniune naţională”, condus de Iorga. La 22 iunie 1931, Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢ, sub motiv că lupta împotriva guvernului echivala cu lupta împotriva regelui, la care el nu voia să angajeze partidul. La 17 februarie 1932, Carol şi Elena au semnat un acord, potrivit căruia principesa se stabilea în străinătate, putând veni în ţară cel mult patru luni pe an; regele se obliga să-i trimită acolo suma cuvenită, potrivit listei civile.
După eşecul guvernului Iorga, s-a format un cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu a desfăşurat o energică acţiune pe cont propriu împotriva camarilei, afirmând că nu dorea să implice guvernul şi PNŢ. După încheierea alegerilor parlamentare, soldate cu victoria PNŢ, Iuliu Maniu a revenit în ziua de 30 iulie la conducerea partidului. În octombrie 1932, regele a făcut din nou apel la Maniu să formeze guvernul, iar acesta a acceptat, după ce Carol a promis, potrivit afirmaţiilor oferite de Zaharia Boilă: refacerea căsătoriei cu principesa Elena; respectarea normelor constituţionale; recunoaşterea dreptului guvernului de a numi orice funcţionar de stat.
Abia a depus jurământul, la 20 octombrie, când, la 1 noiembrie, a trebuit să mijloacească (în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri) un nou acord între Carol al II-lea şi fosta lui soţie, potrivit căruia aceasta se stabilea definitiv în străinătate, putând reveni în ţară cu aprobarea regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai; primea în schimb importante avantaje financiare, precum şi lista civilă de 7 milioane lei anual. Prin acest acord, se năruia orice speranţă a lui Maniu de refacere a căsătoriei celor doi şi de a o îndepărta astfel pe Elena Lupescu.
În ultima zi a anului 1932 s-a ivit un conflict între ministrul de Interne Ion Mihalache şi doi dintre subordonaţii săi: col. Gh. Marinescu – prefectul Poliţiei Capitalei şi gen. Constantin Dumitrescu – şeful Jandarmeriei, ambii membri ai camarilei regale. Mihalache a propus lui Carol destituirea lor, dar acesta a refuzat. În replică, ministrul de Interne şi-a depus demisia, la 8 ianuarie 1933, iar regele i-a primit-o. În semn de solidaritate cu Mihalache, la 12 ianuarie, Maniu a prezentat mandatul guvernului şi Carol l-a acceptat. Peste două zile, s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Prin acest act, Carol al II-lea reuşea să-l atragă pe Vaida de partea sa, folosindu-l împotriva lui Iuliu Maniu.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că, în timpul guvernului său, a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat, la 2 aprilie 1933, din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod.

Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. La 1 septembrie, Zaharia Boilă, nepotul lui Maniu, a difuzat un fulminant manifest, intitulat „A bătut ceasul”, în care ataca în termeni extrem de duri camarila şi în special pe Elena Lupescu, precum şi guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod.

În ziua de 9 noiembrie, Vaida a fost nevoit să-şi prezinte demisia, act primit cu satisfacţie de Maniu: „Ştiam că dacă nu se pune de la început piciorul în capul hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului, încercarea lui de guvernare nu va reuşi”. Mihai Popovici declara la rândul său că între rege şi naţiune „s-au interpus oameni nechemeaţi, care prin conspiraţii oculte au făcut să cadă acest guvern”.
Recunoscând că „tactica” sa de colaborare cu camarila a dat greş, Vaida a demisionat de la preşedinţia PNŢ, propunându-l în locul său pe Iuliu Maniu. Dar acesta a refuzat, apreciind că cel mai potrivit preşedinte era Mihalache, care a şi fost ales la 21 noiembrie 1933. În fapt, Maniu aprecia că nu sosise momentul pentru angajarea PNŢ în lupta cu Carol al II-lea şi camarila sa, drept care a decis să continue lupta, de hărţuire a acestora şi de conştientizare a opiniei publice, în primul rând a membrilor propriului său partid, asupra rolului nefast al principalilor săi adversari politici.
Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Dar încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate; acesta a folosit orice prilej pentru a-şi afirma poziţia: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi neam, asta fac”.
La 8 aprilie 1935, guvernul Tătărescu a încheiat un nou contract cu firma Skoda (refăcându-l pe cel din martie 1930), iar dezbaterile pe această temă s-au încheiat. Astfel, Maniu a obţinut o victorie asupra lui Carol şi a camarilei sale.
Pentru a slăbi poziţiile lui Maniu, care se bucura de o reală popularitate în Transilvania, regele l-a îndemnat pe Alexandru Vaida-Voevod să părăsească PNŢ şi să înfiinţeze o organizaţie proprie. Vaida s-a conformat şi la 25 februarie 1935 a anunţat crearea Frontului Românesc; acesta punea accentul pe necesitatea respectării prerogativelor regale şi condamna acţiunea lui Maniu, care ar fi urmărit diminuarea rolului monarhiei în viaţa de stat. Cu toată campania de propagandă desfăşurată, Frontul Românesc nu a dobândit o reală consistenţă politică, astfel că Iuliu Maniu şi-a menţinut poziţia de cel mai influent lider politic în Ardeal.
El era urmărit pas cu pas de Elena Lupescu, prin biroul său de informaţii, precum şi de Carol al II-lea, prin Serviciul Secret. Cuvântările sale erau stenografiate, după care era trimise regelui şi primului-ministru Tătărescu, iar cenzura intervenea atât de brutal, încât textul publicat în ziare devenea  neinteligibil.

La rândul său, Maniu îşi „plasase” şi el oameni la vila din Aleea Vulpache, la Palatul Regal, la Poşta Centrală şi la Palatul Telefoanelor, astfel că urmărirea era reciprocă. Liderul naţional-ţărănist folosea orice loc şi prilej pentru a critica amestecul camarilei în viaţa politică. De exemplu, la 13 martie 1935, el declara în Adunarea Deputaţilor că „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală”, nominalizându-i pe Wieder şi familia Lupescu şi punând întrebarea: „Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?”
Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”.
În acţiunea sa de fărâmiţare a partidelor politice, Carol al II-lea a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu; acesta a constituit o grupare „centristă” în PNŢ, care se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. La rândul său, Călinescu a stăruit ca Ion Mihalache să se distanţeze de Maniu printr-o declaraţie publică, pentru a netezi astfel aducerea PNŢ la guvern de către regele Carol al II-lea.
Campania desfăşurată de Maniu îl deranja pe Ion Mihalache, care aprecia că astfel se punea în pericol şansa PNŢ de a reveni la putere. În şedinţa Comitetului Central Executiv din 3 aprilie 1937, Mihalache şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al partidului, propunându-l în locul său pe Maniu, deoarece „nu există posibilitate de succes decât prin desăvârşită unitate de comandă şi desăvârşită unitate de acţiune”. Dar Maniu a refuzat, asigurându-l pe Mihalache că va sta alături de el „cu lealitate, cu cinste, cu devotament”. În consecinţă, şi-a suspendat activitatea politică şi a plecat în străinătate, nu înainte de a aprecia că „succesorul lui Tătărescu va fi Tătărescu”.
Alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937
Într-adevăr, după împlinirea a patru ani de guvernare liberală, a urmat tot un guvern Tătărescu, având misiunea de a organiza, la 17 noiembrie, alegeri parlamentare. Eşuând în tentativa sa de aducere a PNŢ la putere, Ion Mihalache şi-a anunţat, la 21 noiembrie, demisia, încheiind cu cuvintele: „D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De această dată, acesta nu a refuzat, ci a spus: „Dumneata eşti comandant. Dumneata ai dat comanda să ocup locul dumitale. Am ascultat întotdeauna comanda dumitale şi când nu-mi plăcea; trebuie să ascult şi acum această ultimă comandă”.
Iuliu Maniu aprecia că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv pentru soarta regimului politic din România, drept care a decis să împiedice cu orice preţ victoria guvernului Tătărescu, deoarece acesta devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.
În acest scop, a hotărât să acţioneze pentru crearea unui front al opoziţiei, care să împiedice falsificarea alegerilor de către guvern. Încă din martie 1937, Maniu fusese solicitat de Corneliu Zelea Codreanu să realizeze împreună o alianţă, împotriva lui Carol al II-lea, dar liderul naţional-ţărănist a propus amânarea discuţiilor pentru toamnă, când avea să rezolve problema succesiunii la guvernare.
Imediat ce a redevenit preşedintele PNŢ, Maniu a luat legătura cu Codreanu, precum şi cu Gheorghe I. Brătianu (liderul PNL-Gheorghe Bratianu), semnând împreună, la 25 noiembrie 1937, un „pact de neagresiune”, al cărui principal obiectiv era înfrângerea guvernului în alegeri.
Alianţa PNŢ cu Mişcarea Legionară a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani de zile asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională”, „slujirea unor interese străine” etc.
Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmsoferă extrem de tensionată şi confuză, principalii oponenţi fiind PNŢ şi PNL. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua.
Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani [de la venirea lui Carol în ţară] suferim de guverne personale”. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune.
Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, nici unul nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară, iar PNL s-a clasat pe primul loc cu 35,9% din totalul voturilor. PNŢ s-a plasat pe locul următor, cu 20,4%, fapt ce nu-i permitea să pretindă puterea.
În fond, pactul de neagresiune a folosit regelui şi nu lui Iuliu Maniu.
Profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.
Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC; a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu; a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ, prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne.
Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea (care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice), declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al d-lui Tătărescu”.
Lovitura de stat din 10 februarie 1938
La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic. Solicitat să facă parte din guvernul de „uniune naţională”, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alături de ceilalţi foşti prim-miniştri, Maniu a refuzat şi a decis înlăturarea din PNŢ a celor care acceptau demnităţi din partea noului regim. La 27 februarie a fost adoptată o nouă Constituţie, iar în ziua de 30 martie a fost publicat decretul privind dizolvarea tuturor partidelor politice. Maniu a adresat regelui un memoriu, la 27 aprilie, în care aprecia: „Partidele sunt expresia unei necesităţi organice a vieţii de stat moderne”; ele „nu sunt create prin legi, şi prin urmare nu pot fi desfiinţate prin lege”.
Dictatura personala al lui Carol Caraiman
Preşedintele PNŢ şi-a exprimat dezacordul faţă de crearea Frontului Renaşterii Naţionale în decembrie 1938, apreciind că prin acest act erau „confiscate” drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum „dreptul la opinie, liberatea de gândire şi de manifestare a credinţelor politice, privitoare la viaţa de stat, la guvernarea şi administrarea ţării”. Conform legii electorale din mai 1939, Maniu era senator de drept, dar nu şi-a ocupat locul rezervat, deoarece nu accepta să colaboreze cu regimul „nici măcar în calitate de opoziţie”, aşa cum singur avea să explice.
La 7 iunie 1939, când s-a deschis Parlamentul, Carol al II-lea atinsese culmea puterii politice. Avea în faţă o masă de uniforme albe (ale FRN); purtătorii lor îi juraseră credinţă şi îl aplaudau frenetic.
După 10 februarie 1938, presa şi radioul nu mai pridideau cu elogii la adresa „marelui cârmaci”, pe stadioane se organizau mari festivităţi consacrate celui care „salvase” ţara şi „conducea cu o mână fermă” poporul român pe calea prosperităţii, aşa cum o făcuseră, la vremea lor, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Carol I şi alte mari personalităţi istorice. Iuliu Maniu era convins că această propagandă era menită să acopere „jaful economic” la care se dedau Carol al II-lea şi camarila sa, în timp ce marile probleme ale României erau neglijate, armata nu era dotată corespunzător, politica externă era lipsită de coerenţă.
Evoluţia vieţii internaţionale, şi mai ales pactul sovieto-german din 23 august 1939, au avut ca rezultat izolarea politico-diplomatică a României.

Memoria istoriei: 4 iulie 1990, se infiinteaza Partidul National Liberal – Aripa Tanara PNL-AT

Istoria Partidul National Liberal-Aripa Tanara

PNL-AT sa format la data de 23 iunie, drept platforma-politica in interiorul PNL.

La 4 iulie 1990 liberalii Horia Rusu, Dinu Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Viorel Catarama si Raymond Luca infiintau Partidul National Liberal-Aripa Tanara PNL-AT. Formatiunea neoconservatoare a inclus punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara în statutul partidului.

La data de 23 iulie 1990 PNL-AT era inregistrat drept partid politic in registrul partidelor politice. Iar in septembrie 1990 Dan Trepcea reprezinta Aripa Tanara la sedinta biroului executiv al Internationalei Liberale.

Oficiosul PNL-AT era Viitorul Liberal.

In aprilie 1991 PNL-AT a semnat alaturi de FSN, PDAR si MER acordul politic „Carta pentru Reforma si Democratie”. In urma acestui acord PNL a participat in cadrul guvernului Roman II cu doi secretari de stat: Radu Boroianu (cultura) si Viorel Catarama (industrie si comert).

Calin Popescu Tariceanu candideaza din partea PNL-AT pentru postul de Primar General al Muncipiului Bucuresti.

In iunie 1992 din PNL-AT se desprinde Noul Partid Liberal NPL. Formatiunea il alege pe Viorel Catarama drept presedinte, secondat de Calin Popescu Tariceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Viorel Catarama.

In alegerile din septembrie 1992 NPL obtine 0,53% la Camera Deputatilor si 0,58% la Senat.

Candidate-member al Internationalei Liberale in 1994.

La Congresul de înfiinţare al PNL-AT timisoreanul Horia Rusu este ales drept presedinte-executiv al PNL-AT.

În 1993, prin fuzionarea PNL-AT cu o grupare din PNL-CD, ia naştere PL 93, considerat cel mai modern partid de pe scena politica. PL’93 adopta un program politic neoconservator.

In alegerile locale din 1992 PNL-AT obtine 1%.

In mai 1992 PNL-AT formeaza alaturi de PNL-CD Alianta Liberala si adera in iunie la Conventia Democrata. Pe listele CDR PNL-AT obtine 1,75% din portofolile parlamentare ale CDR.

In 1993 PNL-AT fuzioneaza cu o serie de grupuri liberale din PNL, PNL-CD si PAC formand Partidul Liberal 1993 PL’93.

In alegerile locale din 1996 PL’93 obtine 3%. In vara lui 1993 PL’93 si PAC formeaza Alianta National-Liberala. ANL obtine 1,75% in cadrul alegeriilor parlamentare ale aceluiasi an.

PL’93 fuzioneaza in 1997 cu Partidul National Liberal-Conventia Democrata formand Partidul Liberal.

In septembrie 1998 PL fuzioneaza prin absorbtie in PNL.

Citeste la Dreapta!
Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

IMG_2735

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: