Nihil Sine Deo

Sursa YouTube:

Republica a fost instaurata pe manipularea maselor , a terori si luptelor pentru putere a comunistilor. Familia Regala a ramas un simbol al nobletei culturi si demnitati nationale Trebuie sa invatam din aceasta modestie. NIHIL SINE DEO! NIHIL SINE REX!

Parteneriatul institutional stat-Casa Regala

Reintroducerea Casei Regale în circuitul instituțional românesc a fost subiectul unei dezbateri ce a avut loc la Cafeneaua Liberală, în prezența președintelui PC, Daniel Constantin ,initiatorul unui proiect de lege care dorește a da un cadru de manifestare publica institutionalizata Casei Regale a României prin infiintarea functiei de ,,Înalt Reprezentant,,.

Video: „Discutii pe marginea proiectului de lege care priveste relatia dintre stat si Casa Regala de Romania. Clubul Bloggerilor Liberali si Asociatia „Regele este Patria” la Cafeneaua Liberala. Intalnire cu Daniel Constantin, Partidul Conservator.”

Ideea parteneriatului stat-Casa Regală nu este una tocmai nouă ori inedită în contextul politicii europene, ci este doar un mic gest de respect pentru Regalitatea româneasca , Regalitate care prin institutionalizare își poate aduce contribuția sa la eforturile naționale care deseori depășesc ușor capacitatea de răspuns a administrațiilor guvernamentale și prezidențiale. Ideea parteneriatului stat-Casa Regală ,printr-o lege adoptată de Parlament ,lege care să asigure cadrul juridic ,autonomia de funcționare și transparența finanțării proiectului este un mare câștig pentru România ,țară care suferă deosebit de mult la capitolul reprezentativității internaționale ,a diplomației neoficiale și a imaginii de care ,,beneficiaza ,, România astăzi, percepută pe nedrept ca o țară marginală a Europei. Inserarea dinspre mediul politic,dincolo de diferențele doctrinare, de interese de moment și de apartenență la vreun partid ori altul ,a Regalității în sistemul instituțional este o măsură reparatorie și care deschide ușa unei viziuni de dezvoltare națională în care respectul pentru tradiție, respectul pentru valoare și conștiința istoriei de neam să-și găsească locul meritat.

Regele Mihai I s-a implicat in perioda de pre-aderare in structurile euro-atlantice alături de Casa Regală în numeroase acțiuni diplomatice și de susținere a intereselor României în țară și mai ales în străinătate și cred că un astfel de parteneriat este doar un pas pe un drum pe care România trebuie să-l parcurgă până la revenirea ei în matca firească a destinului național.

Regalitatea nu poate fi așezată, în contextul instituționalizării în subordinea guvernului ori a președenției, ea trebuie să fie parte a unui acord special, precum este cel dintre stat și instituția divin-umană a Bisericii.

Regalitatea este una din instituțiile fundamentale ale națiunii românești și ea poate colabora, dar rămâne o entitate independentă capabilă să lucreze deschis, ferm și hotărât cu statul român într-un cadru constituțional dar și cutumiar-istoric asumat ca atare.

Parlamentul, ca instituție a reprezentativității naționale, în virtutea rolul său suveran și legislativ, este acea putere a statului prin care relația cu Casa Regală, poate fi gestionată la nivel de formă juridico-administrativă. Dar cum Casa Regală este mai presus de politic, locul ei este între acele forme perene care dau consistență ideei de civilizație românească !

În speranța că alianța PSD-PNL-PC dorește să pornească un proiect național pe termen lung, cred că parteneriatul cu Casa Regală, dublat de unul cu Biserica, sunt elemente fundamentale ale durabilității oricărui proiect politic.

Indiferent de apartenența politică, indiferent de putere ori opoziție trebuie să fim cu toții de acord asupra faptului că monarhia simbolizează deopotrivă suveranitatea și integritatea națională cât și prestigiul statal.

Deasemenea în cadrul aceleiași dezbateri s-au luat în calcul și inițierea unei largi dezbateri naționale cu caracter academic și public în care să se evalueze rolul și importanța monarhiei în cadrul istoriei românești dar și în prezent ,cât și posibilitatea depunerii unor proiecte legislative cu un larg impactul în sectorul simbolismului identitar și național precum ar fi repunerea coroanei pe stema României ori declararea zilei de 10 Mai ca și sărbătoare legală.

Un astfel de parteneriat consolidat ar putea să ne arate tuturor cât de importantă și utilă este o Casa Regală în viața unei societăți moderne și în contextul așteptărilor de onorabilitate ale unei națiuni cu valențe de mare cultură însă cu greutăți în generarea unei solidarități politice ori sociale pe teme de destin și identitate națională.

În rest poate că o bătaie cu flori la Șosea de 10 Mai ne-ar mai putea retrezi instinctul demnității naționale!

Autor: Daniel Gheorghe

Adnota: In 1996 executivul social-liberal ungar condus de premierul Gyula Horn la desemnat pe nepotul ultimului Imparat al Austriei, Georg von Habsburg drept „Inaltul Reprezentant al Ungariei pentru Integrarea Europeana”. Astfel Casa de Habsburg detinea trei pozitii oficiale: doi europarlamentari membri in fractiunea PPE si un inalt oficial al guvernului ungar. Sursa informationala: The Indepedent

Citeste la Dreapta!

Citeste AliantaDreptei!

Prima Constituţie a României – Discursul lui Carol I, acum 145 de ani

Foto: Wikipedia.org

Cuvântare rostită în Adunarea Constituantă după jurământul pe Constituţie

Domnule Preşedinte,
… Domnilor Deputaţi,

Actul ce s-a îndeplinit astăzi este cel mai însemnat din viaţa unui popor. Prin Constituţia ce dăm astăzi statului român realizăm aspiraţiile legitime ale naţiunii, garantând interesele tuturor stărilor, precum şi toate drepturile pe care cetăţeanul trebuie să le găsească într-o societate civilizată.

Pentru mine, acest act este cel mai solemn al vieţii mele, căci el este pactul definitiv, care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele patrii, cu România.

Dacă naţiunea română a putut trece peste atâtea secole de suferinţe şi încercări grele, fără a-şi pierde existenţa ei, aceasta o datoreşte nu numai valorii braţului strămoşilor noştri, dar şi înţelepciunii şi răbdării, care au caracterizat în toate timpurile acest popor. El a ştiut să-şi apere ţara şi drepturile, menţinându-şi aspiraţiile sale în cercul putinţei şi în limitele însemnate de poziţia sa geografică.

Zdruncinată prin luptele interne, naţiunea română a alergat la principiul Unirii şi Principelui străin, ca la singurul liman de scăpare, ca la singurul mijloc de consolidare şi prosperitate. Astăzi, când această dorinţă este îndeplinită, prin abnegarea, persistenţa şi prudenţa Românilor, precum şi prin solicitudinea Curţii suzerane şi a Înaltelor Puteri garante; astăzi, în sfârşit, când prin Constituţie bazele legilor noastre sunt fixate şi statornicite, trebuie să ne dăm mâna cu toţii şi, strâns uniţi, să menţinem, să dezvoltăm şi să întărim ceea ce am dobândit.

Urmând cu linişte şi demnitate această cale, vom fi respectaţi din afară şi ne vom atrage bunăvoinţa Înaltei Porţi şi a Înaltelor Puteri garante.

În afară, ca şi înăuntru, linia noastră de purtare e simplă.

Avem un lucru sfânt de păzit, neutralitatea noastră, garantată de puterile cele mari ale Europei. Această neutralitate ne impune datorii, ce trebuie să îndeplinim cu loialitate şi sinceritate.

Legămintele seculare, ce unesc România cu Curtea suzerană şi care au fost pentru România totdeauna un scut puternic în timpurile cele mai grele, trebuie respectate şi menţinute. Dovezile incontestabile ale simţămintelor noastre în această privinţă vor fi, nu mă îndoiesc, primite de Înalta Poartă ca o garanţie pentru viitor.

Nu suntem aliatul niciunei Puteri; vom pune toate silinţele noastre pentru a nu crea nicio dificultate Puterilor vecine. Interesul nostru cere a trăi în cea mai bună armonie cu dânsele.

Ţinta preocupărilor şi a lucrărilor naţiunii trebuie să fie dezvoltarea puterilor ei morale şi materiale.

Ridicarea Bisericii române, restabilind-o pe bazele canoanelor, şi întărirea simţământului religios în inimile noastre; răspândirea învăţământului în toate clasele; o justiţie şi o administraţie bună, care să stârpească, prin urmărirea şi pedepsirea culpabililor, toate abuzurile; o ordine şi o economie în finanţe, pentru a face să înceteze strâmtorarea de care suferă astăzi societatea şi pentru a da un nou zbor înavuţirii naţionale; îmbunătăţirea agriculturii, izvorul cel mai mare al bogăţiei noastre; înmulţirea căilor de comunicaţii şi înfiinţarea institutelor de credit, ca singurele mijloace pentru a da un impuls comerţului: iată problemele ce trebuie să le rezolvăm.

Ţara a intrat într-o stare normală. Un guvern monarhic constituţional este aşezat. Să stăruim dar cu toţii, ca prin loiala şi sincera aplicare a principiilor acestei Constituţii, ea să poată produce binefăcătoarele ei roade.

Domnilor Deputaţi,

Străin la orice lupte, trecutul pentru mine nu consistă decât în faptele cele frumoase ale acestei naţiuni. Cu această sacră avere, toţi întruniţi, vom putea merge cu înlesnire şi siguranţă pe calea care este deschisă înaintea noastră.

Bucureşti, 30 iunie 1866

Carol

Carol I al României, „Cuvântări şi scrisori”, Tomul I: 1866-1877, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1909, pp.27-30.

Sursa informationala: Vlad Badea

Manifestul Regal – un manifest pentru normalitate democratică şi instituţională în România

 

 

Manifestul regal

un manifest pentru normalitate democratică şi instituţională în România


 

 

„Monarhia este un sistem de guvernământ în care puterea este exercitată pentru binele tuturor.”

(Aristotel, filosof grec)

„Monarhia parlamentară îndeplineşte un rol pe care niciun preşedinte ales nu-l poate îndeplini niciodată. Ea limitează formal setea de putere a  politicienilor, deoarece prin ea funcţia supremă în stat este ocupată odată pentru totdeauna.”

(Max Weber, economist german)

 

„Publicul a ajuns să accepte ideea că monarhia este cea mai bună formă a autorităţii constituţionale şi un mod bun de a păstra ţara unită, întreagă, laolaltă într-o lume în schimbare.”

(Tony Blair, premier britanic)


~10 Mai 2011~

La 30 decembrie 1947 România a început un proces de transformare continuă prin degradare statală şi instituţională. Într-o singură zi, printr-un act semnat sub presiunea şantajului, statul român a pierdut ultimul simbol al identităţii şi democraţiei, devenind o colonie stalinistă. În 1947 statul român a pierdut mai mult decât un rege. A pierdut prestigiu, credibilitate internaţională, demnitate, loialitate şi simţ al răspunderii – calităţi care au fost inaugurate în practica politică autohtonă începând cu 1866, anul devenirii noastre ca naţiune. Statalitatea şi regimul democratic-constituţional au fost suprimate, istoria cenzurată şi mitizată iar valorile răsturnate. Cei aproape 50 de ani de comunism au modificat radical România, de la mentalitatea civică, la aspectul fizic al comunităţilor urbane şi rurale, depărtându-ne astfel de Europa şi apropiindu-ne tot mai mult de un model statal sovietic, total nereprezentativ pentru societatea românească.

În decembrie 1989 românii au repudiat regimul comunist şi şi-au recâştigat democraţia şi libertatea, dar nu şi-au recăpătat identitatea, valorile şi simbolurile statale. Din orgoliu şi interes personal, noua elită politică a preferat să nu repare erorile trecutului şi să nu reaşeze statul român pe făgaşul său natural. După mai bine de 60 de ani de pribegie republicană, România este astăzi o ţară cu o reputaţie slabă pe plan internaţional, cu instituţii neconsolidate, cu reprezentanţi puţin sau deloc sensibili la năzuinţele şi problemele societăţii, cu o tânără elită intelectuală care îşi caută destinul în străinătate.

Considerând că România nu este o întreprindere privată care se conduce după bunul plac al oamenilor politici şi încrezători în reafirmarea demnităţii şi prestigiului demult pierdute, relansăm prin acest manifest ideea discuţiei publice privind restauraţia monarhiei constituţionale. Acesta nu este un manifest pentru a elogia trecutul, ci un manifest argumentat pentru o construcţie temeinică a viitorului ţării noastre.

ARGUMENTUL INSTITUŢIONAL

de Vlad Badea

(1) Independenţa şi neutralitatea politică sau omul de stat vs omul politic

De la crearea funcţiei de Preşedinte al României în 1974 şi până astăzi, experienţa politică ne-a demonstrat că oricare om politic român va ajunge să exercite această înaltă demnitate publică nu va reuşi în cursul mandatului să păstreze o relaţie echidistantă şi independentă faţă de partidele parlamentare. Rând pe rând, discret sau făţiş, toţi preşedinţii au căutat să-şi instaleze premierii preferaţi şi să promoveze partidele care i-au propulsat, în detrimentul celorlalte, sfidând constituţia, opinia publică sau majoritatea parlamentară. Astfel, România nu a avut niciodată un şef de stat al tuturor românilor, ci un preşedinte politic, de stânga sau de dreapta.

Revenirea la monarhia constituţională ar înlătura problema favoritismului în practica politică românească. Monarhul este prin natura sa un om de stat şi nu un politician, astfel că el este dezlegat de orice legături personale sau financiare faţă de partide. Independenţa şi neutralitatea sunt utile în măsura în care dorim ca poziţia fruntaşă în statul român să fie reprezentativă pentru toţi românii, nu doar pentru aceia cu anumite afinităţi politice.

(2) Reprezentarea şi guvernarea – două competenţe distincte

Din necesitatea electorală de a se afirma în faţa competitorilor politici, preşedinţii au fost nevoiţi să intervină deseori în afacerile guvernamentale, fără a avea însă o bază constituţională pentru o asemenea implicare. Intervenţia preşedinţilor în administrarea statului şi diferenţele de opinii dintre aceştia şi premierii lor au condus de multe ori la blocaje în relaţia dintre Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria. Dintre acestea reamintim conflictul Ion Iliescu – Petre Roman (soluţionat prin mineriade), conflictul Emil Constantinescu – Victor Ciorbea, conflictul Ion Iliescu – Adrian Năstase pe tema alegerilor anticipate şi, nu în ultimul rând, conflictul Traian Băsescu – Călin Popescu Tăriceanu, a cărui expresie se regăseşte în alungarea de la putere a partidului prezidenţial şi în formarea majorităţii netransparente din parlament (dintre liberalii care guvernau şi social-democraţii din opoziţie).

Rolul primului ministru, demnitarul legitim în actele guvernării statului, a fost adesea minimalizat prin implicarea excesivă şi neautorizată a preşedintelui, înaltul demnitar însărcinat cu reprezentarea statului şi a cetăţenilor. În replică, premierul, frustrat de subminarea şi desconsiderarea puterilor sale de către preşedinte, a contribuit la materializarea unor planuri pentru înlăturarea rivalului său. Aşa s-a ajuns, de pildă, la suspendarea Preşedintelui României în 2007, care a paralizat mersul firesc al statului pentru câteva săptămâni.

Conflictul dintre puterea care reprezintă statul (preşedinte) şi puterea care îl guvernează (premier) se datorează în principal dorinţei celei dintâi de a o domina pe a doua. Acest conflict alimentează neîncrederea în instituţii şi în buna lor funcţionare şi influenţează negativ percepţia mediului internaţional asupra stabilităţii politice interne din România.

Restauraţia monarhiei constituţionale ar soluţiona definitiv problema relaţiei dintre reprezentantul naţiunii şi conducătorul ei. Atribuţiile monarhului constituţional sunt limitate la puteri ceremoniale, simbolice şi de reprezentare a statului şi cetăţenilor. El nu mai are nevoie să concureze cu premierul în administrarea statului, pentru a-şi demonstra capabilitatea, deoarece poziţia sa în stat este asigurată pe viaţă. Prin urmare, monarhul va fi întotdeauna îndemnat să-şi asume doar atribuţiile constituţionale de reprezentare, lăsând astfel guvernarea în sarcina acelora mandataţi să o înfăptuiască.

(3) Dimensiunea diplomatică a regalităţii

Monarhia este prin ea însăşi o punte de legătură cu alte state, deoarece relaţii de rudenie există aproape între toate Casele Regale ale Europei. Aşadar, putem spune că regalitatea facilitează natural relaţia dintre state. Acesta nu este însă singurul argument pentru a afirma utilitatea diplomatică a instituţiei monarhiei.

Casa Regală a României a efectuat în fiecare an de la reîntoarcerea în ţară vizite externe pentru a susţine interesele României pe lângă politicieni influenţi, oameni de afaceri, organizaţii sau fundaţii non-profit din străinătate.

Probabil cel mai clar exemplu de susţinere diplomatică este efortul benevol depus în perioada postdecembristă de Casa Regală a României pentru a determina guvernele statelor membre UE şi NATO să accepte ţara noastră în cadrul acestor organizaţii internaţionale de integrare şi, respectiv, apărare. Problema aderării la spaţiul Schengen a readus în discuţie posibilitatea implicării Casei Regale în activitatea de lobby internaţional, astfel că liberalii şi conservatorii au realizat de curând vizite la Palatul Elisabeta pentru a discuta cauza comună.

(4) Monarhia – un factor psihologic pentru coeziunea socială

Monarhul este adesea considerat în societăţile vest-europene drept „părintele naţiunii”, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcţionalist pe care îl au preşedinţii aleşi. El este un model inspiraţional care uneşte societatea şi recompensează ceremonial elitele intelectuale, profesionale sau politice. Monarhia este mult mai umană şi mai apropiată de popor decât instituţia preşedintelui, care poate fi caracterizată mai mult prin sobrietate şi – în cele mai fericite cazuri – tehnocraţie, – în cele mai rele – populism.

Modelul laudativ şi unificator al monarhiei constituţionale se contrapune astfel modelului critic şi dezbinator al prezidenţialismului cu care societatea noastră este atât de obişnuită.

(5) Continuitatea

România este la ora actuală un stat fără un proiect pentru dezvoltare durabilă. Fiecare preşedinte îşi fixează la începutul mandatului o agendă, care de cele mai multe ori nu este dusă până la capăt în cursul mandatului de patru sau cinci ani. Preşedintele succesor are propria agendă de îndeplinit, astfel că activităţile iniţiate de preşedintele anterior rămân nefinalizate şi deci fără impact în dezvoltare.

Monarhul are puterea de a sfătui şi de a încuraja partidele care se perindă la guvernare, în direcţia continuării proiectelor majore de construcţie sustenabilă a statului. Deşi nu poate aduce direct prosperitate ţării, el poate acţiona ca îndrumător pentru a se asigura o transpunere coerentă, înlănţuită şi cu efecte durabile ale diferitelor agende politice. Din acest punct de vedere, instituţia monarhiei este un element constant pe scena politică.

În acest spirit, Casa Regală a României a realizat un pas înainte în anul 2007 când a publicat documentul România – O viziune pe 30 de ani, care cuprinde o strategie concentrată pe două perioade ale dezvoltării, 2007-2017 şi 2017-2037.

(6) Profesionalizarea funcţiei de şef de stat

Prezidenţialismul porneşte din start cu un handicap în comparaţia cu modelul regalist, prin aceea că dacă în sistemul monarhic principele moştenitor este educat întreaga viaţă pentru a îndeplini într-o bună zi funcţiunea de şef de stat, preşedinţii nu beneficiază de o asemenea pregătire, întrucât pentru ei calitatea de preşedinte este o circumstanţă specială a carierei lor profesionale. Niciun cetăţean român nu ştie de la naştere că îi va reprezenta cândva pe conaţionalii săi dintr-o poziţie atât de înaltă. Prezidenţialismul devine parte a vieţii unora dintre aceşti cetăţeni norocoşi în general după vârsta de 40 de ani, când formarea academică şi profesională este în bună măsură încheiată, dar într-o direcţie care nu are nimic a face cu statul.

Astfel, am ajuns să avem în fruntea naţiunii române un neuropsihiatru (1947-1952), doi avocaţi (1952-1958 şi 1958-1961), un electrician (1961-1965), un angajat CFR (1965-1967), un ucenic de cizmar (1967/1974-1989; primul Preşedinte al României), un inginer hidroelectric (1990-1996, 2000-2004), un profesor universitar (1996-2000) şi un marinar (2004-prezent). Dintre aceştia profesorul universitar a avut cel mai scurt mandat. Toţi preşedinţii menţionaţi mai sus au slujit, în anumite perioade ale vieţii lor, Partidul Comunist Român, ai cărui membri au fost. Rezultatele acestei realităţi se observă de fiecare dată când trecem graniţa către Apus.

Decizia de a transforma un şef de stat într-un mecanic auto şi un electrician într-un şef de stat este reprezentativă pentru tabloul mai amplu al răsturnării valorilor care s-a produs în societatea românească postbelică.

Profesionalizarea funcţiei supreme de reprezentare este o condiţie necesară pentru urmărirea interesului general al românilor. Deşi nobilă şi idealistă, acordarea dreptului de reprezentare statală tuturor cetăţenilor este nerealistă prin slaba performanţă care rezultă din comparaţia cu modelul regalist. Foarte puţini români din aceeaşi generaţie ajung să beneficieze de acest drept, iar aceia care o fac nu sunt pregătiţi profesional pentru o asemenea „meserie”.

(7) Costurile

În mod eronat se afirmă că monarhiile sunt costisitoare şi greu de întreţinut. Există diferite modele în ceea ce priveşte finanţarea monarhiilor. De pildă, Casa Princiară a micului stat Liechtenstein se întreţine doar din fonduri private, constând în averea personală a Principelui domnitor. În alte cazuri, finanţarea instituţiei regalităţii se realizează atât din fonduri publice, cât şi din resurse private (de exemplu, Domeniile Coroanei).

Iată un clasament al câtorva monarhii europene, după costul per capita:

Statul

Costul (euro, 2010)

Populaţia

Cost per capita (euro)

Luxemburg

8.9 mil.

502,202 (2010)

17.7

Norvegia

27.9 mil.

4,955,200 (2011)

5.6

Olanda

39.4 mil.

16,665,200 (2011)

2.3

Belgia

13.7 mil.

11,007,020 (2011)

1.2

Marea Britanie

48.6 mil.

60,003,000 (2009)

0.8

Spania

7.4 mil.

46,030,109 (2010)

0.2

Costurile variază de la caz la caz, criteriul cel mai important fiind populaţia. Pentru un stat ca România, cu o populaţie de 22 milioane de locuitori, care în 2010 îşi fixa cheltuielile Instituţiei Preşedintelui la 40,688,000 milioane de lei (≈1.8 lei/loc. sau ≈0.5 euro/loc.), costurile în monarhie ar putea rămâne aceleaşi ca în republică.

La aceste socoteli mai adăugăm minusurile din buget care rezultă din lipsa organizării alegerilor. Imaginaţi-vă, din această perspectivă, economiile unei domnii neîntrerupte a Regelui Mihai, din 1940 şi până astăzi.

Mai putem scădea, de asemenea, costurile aferente deplasărilor şi participărilor Preşedintelui României la reuniunile internaţionale, de tipul Consiliului European, deoarece într-o monarhie constituţională primul ministru conduce diplomaţia guvernamentală, împreună cu ministrul de resort.

ARGUMENTUL ISTORIC

de Filip-Lucian Iorga

(1) Monarhia – forma de guvernământ tradiţională spaţiului românesc

Unul dintre clişeele vehiculate este acela al superiorităţii formei republicane de guvernământ, graţie tinereţii sale. Monarhia ar fi vetustă, ar reprezenta un vestigiu al trecutului, iar republica ar fi un semn al modernităţii, al unei lumi care s-a desprins de povara unui trecut incomod. Nimic mai fals! De fapt, ambele forme de guvernământ îşi au rădăcinile în vremurile antice, iar monarhia constituţională este cea mai tânără şi cea mai suplă formă de guvernare a unui stat. Astăzi, unele dintre cele mai prospere, mai libere şi mai respectate ţări din lume sunt monarhii constituţionale (Marea Britanie, Japonia, Spania, ţările scandinave etc.), iar recordurile în materie de sărăcie şi deficit democratic pot fi găsite toate în republici.

În spaţiul românesc, statul s-a născut luând chip monarhic şi a continuat să existe neîntrerupt şi prin figura voievodului. Fie că au fost fondatori precum Basarab I sau Bogdan-Vodă, garanţi ai echilibrului precum Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân, sfinţi precum Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, războinici precum Mihai Viteazul, constructori precum Petru Rareş, cărturari precum Dimitrie Cantemir, reformatori precum Mavrocordaţii, Ghiculeştii sau Sturdzeştii, unificatori precum Alexandru Ioan Cuza, domnitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti au asigurat fiinţa statului, continuitatea unor cutume, au condus oşti şi au protejat credinţa strămoşească a poporului, au reprezentat un puternic element identitar, o garanţie a demnităţii. Chiar şi domnitorii cărora le-au lipsit legitimitatea sau cinstea s-au putut raporta la modele reale, pe care republica nu ni le poate oferi.

Greutatea tradiţiei monarhice este, aşadar, strivitoare. Ce poate aşeza republica în balanţa istoriei românilor? Forma de guvernământ republicană nu a fost dorită de români, ci a fost impusă de tancurile sovietice. A adus cu sine comunismul, le-a răpit românilor libertatea, tradiţiile, prosperitatea, iar pe mulţi dintre ei i-a aruncat în închisorile politice care au împânzit ţara. Tabloul dezastruos al republicii comuniste este completat de portretul dezolant al republicii post-comuniste, ajunsă după mai bine de 20 de ani într-un impas pe care îl percepem cu toţii. Este eşecul unei forme de guvernământ care nu are nicio legătură cu trecutul ţării şi pe care ar trebui să o ajutăm cât mai repede să nu mai aibă nicio legătură nici cu viitorul ei.

În fine, să ne amintim de traseul biografic al ofiţerului Candiano Popescu, liderul efemerei republici de vodevil proclamate în 1871 la Ploieşti: după escapada republicană, el avea să ajungă aghiotantul Regelui Carol I.

(2) Moştenirea Dinastiei Române

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea erau conştiente că doar un prinţ străin pe tronul ţării ar fi putut aplana conflictele dintre facţiunile rivale, ar fi adus stabilitate şi prestigiu internaţional. Personalitatea excepţională a Regelui Carol I a adus rigoarea germană într-o ţară care se desprindea cu greu de secolele de influenţă orientală. El a condus România către independenţă, în 1877, ca monarh constituţional, asigurându-i echilibrul politic şi având un rol fundamental în modernizarea societăţii. Carol I devenise în 1866 domnitor al unei provincii otomane şi murea în 1914 ca Rege al unui stat modern, prosper şi respectat al Europei. Soţia lui, Regina Elisabeta, protectoare a artiştilor şi ea însăşi talentată scriitoare, a rămas în memoria colectivă sub numele de “Carmen-Sylva”.

Asemenea lui Carol I, Regele Ferdinand şi-a sacrificat ataşamentul faţă de Germania lui natală, pentru a respecta voinţa naţiunii pe care o reprezenta şi pentru a apăra interesele României, pe tronul căreia se afla. Sacrificiul i-a fost răsplătit, el fiind regele sub sceptrul căruia s-a împlinit visul României Mari. Tot el a dat ţării o dreaptă reformă agrară şi o nouă Constituţie. A avut-o alături pe Regina Maria, unul dintre cele mai carismatice şi mai benefice personaje din istoria României, iubită în ţară şi admirată în afara ei, curajoasă pe timp de război şi fermecătoare pe timp de pace, bun strateg înzestrat şi cu o sensibilitate artistică aparte.

Perioada interbelică, spre care privim astăzi cu nostalgie, a adus României un nou salt către prosperitate şi modernitate. În timpul domniei Regelui Carol al II-lea, ţara a atins un punct de vârf al dezvoltării sale. Ca o ironie a istoriei, până şi comuniştii aveau să se raporteze încă, după decenii, la anul 1938 ca la un an de apogeu al prosperităţii.

(3) Regele Mihai al României şi problema abdicării

Regele Mihai I a domnit în vremuri grele pentru România şi pentru lume, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1944 şi-a asumat, cu riscul dispariţiei sale fizice, răspunderea ieşirii din alianţa cu Germania şi a alăturat România Alianţei anti-naziste. Gestul Regelui României a scurtat războiul cu câteva luni şi a salvat zeci de mii de vieţi.

Tânărul rege a luptat apoi câţiva ani pentru menţinerea regimului democratic şi împotriva politicii de sovietizare impuse de Armata Roşie. Ţara intrase însă în sfera de influenţă a URSS şi era condamnată să rămână în lagărul comunist. La sfârşitul anului 1947, Regele şi instituţia monarhică rămăseseră ultimul obstacol în calea impunerii regimului comunist. În ziua de 30 decembrie 1947, Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe Majestatea Sa Regele Mihai I să abdice, şantajându-l cu executarea a peste o mie de studenţi anticomunişti ţinuţi în arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, Regele a semnat documentul de abdicare. Prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul este lovit de nulitate. În şedinţa Parlamentului, convocată în grabă după abdicare, ar fi urmat ca aceasta să fie confirmată, dar cvorumul necesar pentru asemenea decizii nu a fost realizat. Aşadar, abolirea monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României şi nici nu a fost supusă referendumului.

În exil, Regele a muncit pentru a-şi întreţine familia, continuând în acelaşi timp să-şi reprezinte poporul rămas dincolo de Cortina de Fier. După 1989, cu toată ostilitatea arătată de unele dintre autorităţile republicane, nu a făcut şi nu face altceva decât să îşi servească ţara, alături de Principesa Moştenitoare Margareta şi de întreaga Familie Regală.

România are şi astăzi marele privilegiu istoric ca Regele ei, cel care poartă cu sine istoria ţării şi a Dinastiei, să o poată reprezenta aşa cum se cuvine şi să-i poată reda chipul ei cel adevărat.

***

 „Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.”

(Regele Mihai I al României)

Comunicat al MS Regele Mihai I – 10 mai 2011

Noi, Mihai I,

În virtutea autorităţii noastre nedisputate ca Şef al Casei Regale a României,

Luând în considerare decizia iubitului Nostru bunic, Regele Ferdinand I, de a conferi un caracter naţional şi independent Dinastiei şi Casei Noastre Regale,

Şi urmând datoria mea fată de istorie si fată de urmaşii şi succesorii mei,

Ţinând cont de articolele 1 (10), 15 şi Anexa 1 ale Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României, adoptate de Noi la 30 decembrie 2007,

FAC CUNOSCUT:

Art. 1 Ruperea tuturor legăturilor istorice şi dinastice cu Casa de Hohenzollern

(1) La data de 10 mai 2011 toate legăturile dinastice dintre Casa Regală a României şi Casa Princiară de Hohenzollern iau sfârşit.

(2) În conformitate cu dorinţele regretatului nostru bunic, Majestatea Sa Regele Ferdinand I, şi cu decizia Sa din anul 1921, Familia Regaiă a României şi membrii săi au purtat şi poartă numele de „al (a) României”.

Dar începând cu 10 mai 2011, Casa Regală a României nu va mai purta numele de „Hohenzollern-Sigmaringen”, şi nu va mai fi cunoscută de la această dată sub numele de „Casa de Hohenzollern-Sigmaringen.” Casa Regală română va fi cunoscută de acum înainte numai sub numele de „Casa Regală a României”.

Art. 2 Renunţarea la titlurile conferite de Capii Familiei Princiare de Hohenzollern

(1) Începând cu data de 10 mai 2011, niciun membru al Familiei Regale a României nu va mai purta şi nu va mai avea dreptul să poarte, sau să folosească, vreun titiu conferit (ereditar sau adpersonam) de orice Şef al Casei Princiare de Hohenzollern.

(2) Capul Casei Regale a României rămâne singura autoritate pentru aprobarea sau acceptarea oricărui titlu sau distincţie.

Art. 3 Amendarea Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României

(1)  Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României se amendează prin excluderea particulelor „de Hohenzollern,” „de Hohenzollern-Sigmaringen” şi „de Hohenzollern-Veringen,” în măsura în care se referă la oricare dintre membrii Casei Regale a României.

(2)  Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, amendate, vor fi transmise membrilor Familiei Regale a României.

La 10 mai 2011, la Palatul Elisabeta din Bucureşti

Mihai R

Sursa informationala: Famila Regala


Casa Regala a Romaniei

Cum era firesc schimbarea numele dinastiei s-a oficializat, simbolic de azi 10 mai 2011 se numeste Casa Regala a Romaniei, renuntandu-se la numele germane Hohenzollern-Sigmaringen, iar la prenume este adaugat al (a) Romaniei, schimbare produsa deja din vremea regelui Ferdinand I al Romaniei. Procedeul nu este nou sau schimbarile numelor Dinastiilor s-au mai produs de-a lungul istoriei, spre exemplu la familia regala a Marii Britanii care din 1917 si-a schimbat numele din Casa de Saxa-Coburg-Gotha in cea de Windsor. Sau toate titlurile princiare din Regatul Unit sunt schimbate renuntandu-se la numele germane, spre exemplu Battenberg este inlocuit Mountbatten, iar Teck este inlocuit cu numele Cambridge (fratii Reginei Mary e.g. Adolphus de Teck devine Adolphus Cambridge, etc.).

Test+autor+sursa informationala: Diana Mandache

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: