PREŞEDINTELE ANTONESCU – „Suntem aliat demn al NATO şi al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline şi avem un parteneriat strategic de pe poziţii egale cu Statele Unite ale Americii.
Preşedintele României nu primeşte ordine de la nimeni
Numai Cetăţenii Români vor hotărî soarta României !
Partidul Naţional Liberal optează pentru trecerea de la statul asistenţial şi clientelar la statul liberal
Programul PNL pentru România, intitulat „Statul liberal – A doua modernizare a României”, exprimă opţiunea fermă pentru statul liberal. Amploarea recesiunii economice din România, care nu poate fi explicată doar prin consecinţele crizei mondiale, arată că societatea românească se află la un moment de răscruce. Este nevoie, în acest moment, de o opţiune fundamentală: fie menţinem statul in forma sa asistenţială şi clientelară, fie il reconstruim din temelii, pe principiile statului liberal.
Statul liberal, prin caracterul său integrator, garantează dimensiunea sa socială. Statul trebuie să fie liberal în ce priveşte construcţia instituţională, garantarea libertăţilor cetăţeneşti şi performanţa politicilor sale, şi social în ce priveşte modul în care bunăstarea, rod al acumulării de avuţie, se regăseşte în casele unui număr cât mai mare de români. Acesta este, de altfel, şi sensul art. 1.3 din Constituţie care vorbeşte de dimensiunea socială a statului. Viziunea liberală asupra statului de drept consideră că statul are un rol important în societate, dar acest rol trebuie redimensionat, funcţie de criteriile eficienţei şi onestităţii.
Cauzele răului din societatea românească de astăzi le găsim în prizonieratul în care au fost ţinuţi românii timp de 20 de ani de către statul asistenţial şi clientelar, proiectat, construit şi perfecţionat de structurile politico-financiare moştenitoare directe ale aparatului de partid şi de stat din perioada comunistă. Expresia electorală deplină a acestor structuri o găsim în cele două formaţiuni politice care au ca trunchi comun Frontul Salvării Naţionale – Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat.
Componenta asistenţială a statului, care astăzi a ajuns la un nivel fără precedent, a dus la menţinerea unei mari părţi a românilor la limita sărăciei, permiţând partidului aflat la putere să dispună de o masă de manevră electorală întreţinută prin sistemul „pomenii” distribuite din resursele obţinute de la segmentele productive ale societăţii. Componenta clientelară ţine de satisfacerea intereselor clientelei politice prin cheltuieli, investiţii şi achiziţii publice necontrolabile şi nerentabile pentru societate, dar extrem de profitabile pentru gruparea politico-financiară aflată la putere.
Impostura în care se află astăzi statul asistențial și clientelar este evidentă. Nu se poate redistribui prin politici publice sustenabile decât ceea ce o societate matură, dezvoltată creează prin acumulare de avuţie. Aceasta este, de fapt, ceea ce îşi propune statul liberal, prin atributele sale.
Ideea că manifestarea unei viziuni liberale asupra statului este eminamente economică este o eroare. Statul liberal abordează, prin atributele sale, complexitatea lumii în care trăim, fără a ignora dimensiunea socială şi culturală a tranziţiei. Iată de ce, în contextul de mai sus, conceptul de „A doua modernizare a României”, lansat de către PNL pentru a identifica noul obiectiv postaderare al ţării noastre, anume acela de europenizare, devine convergent cu opţiunea pentru statul liberal în care binele public reprezintă suma intereselor individuale iar libertatea este dublată de responsabilitate publică şi privată.
Trecerea de la statul social la cel liberal semnifică o modificare de paradigmă în ceea ce priveşte reformarea marilor sisteme publice şi nu doar redimensionarea lor, repoziţionarea administraţiei în procesul descentralizării şi nu doar simpla manipulare instituţională, refacerea filosofiei fiscal-bugetare în slujba dezvoltării sustenabile şi nu doar asigurarea echilibrelor macroeconomice.
Statul asistențial-clientelar şi starea de deficit a societăţii româneşti
Problema centrală pentru majoritatea românilor redevine, odată cu criza economică, sărăcia. Toate celelalte – de la precaritatea democraţiei până la gradul scăzut de cultură civică, de la energiile reduse de reformare a sistemului şi până la anacronismul structurilor economice şi sociale – se datorează sărăciei, sub ambele sale aspecte, anume sărăcia ca stare materială şi sărăcia ca stare culturală. Căci, din păcate, în aceşti ultimi douăzeci de ani, lipsurile şi frustrările au dezvoltat o adevărată cultură a sărăciei.
În vremea dictaturii comuniste, binele public era impus, altcineva ştia ce este bine pentru noi. Binele public era mai degrabă un concept statistico-propagandistic. În perioada de tranziţie, modul în care s-a definit binele public nu s-a schimbat prea mult. El a rămas, mai departe, un rezultat al voinţei politice, atât cât a fost ea, pradă arbitrariului de stat şi populismului. Binele public a fost un concept abstract, vag, creionat de indicatori goliţi de conţinut, fără relevanţă în viaţa de zi cu zi.
Statul liberal schimbă fundamental această paradigmă. Binele public nu mai este rezultatul deciziei de stat, nu se stabileşte prin lege, ci este rezultanta, la scară socială, a asumării personale. Binele public este o consecinţă a bunăstării individuale, a managementului familial şi a promovării spiritului antreprenorial. El nu mai este rodul bunăvoinţei statului, un bine stabilit prin lege, din care frânturi ajung, când şi când, în casele oamenilor. Binele public devine suport şi parte a contractului social.
Modul în care statul asistențial-clientelar a “reuşit”, în perioada de tranziţie, să asigure bunăstarea românilor se observă din starea cronică de deficit în care funcţionează societatea românească.
Obiectivul statului liberal este acela de a depăşi starea de deficit a societăţii româneşti, de a da României o dezvoltare echilibrată, organică.
Cele dintâi deficite sunt cele ce ţin de democraţia însăşi. Ele se manifestă, întâi de toate, în gradul redus de evoluţie a culturii civice, ceea ce face ca atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. Una din dominantele politicii româneşti este aceea că mesajul politic e mai degrabă reactiv decât creativ. Cel mai adesea, democraţiei i-a lipsit pilonul central şi anume autoritatea Parlamentului. Rolul central în construcţia instituţională s-a deplasat în mod vădit către Preşedinte şi către Guvern.
România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel care câştigă alegerile doreşte să ia totul, de la dirijarea resurselor până la controlul instituţional. Funcţionarul public nu este protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. Administraţia este politizată şi riscă să se deprofesionalizeze. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie o ameninţare expresă la adresa democraţiei româneşti.
Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al politicului. Structurile parteneriale nu au reuşit, cel mai adesea, să reziste tentaţiilor oferite de politic. Accesul la informaţii publice este extrem de restrâns. În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a devenit o formă de control politic asupra societăţii civile.
În aceste condiţii, libertatea se reduce, adesea, la formele sale primare, ca libertate de expresie, ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, nu şi libertatea de a schimba. Într-o anumită măsură, libertatea are doar rolul unei terapii de grup. Democraţia românească prezintă caracteristicile unei democraţii neconsolidate, care riscă să se transforme într-o pseudo-democraţie.
Deosebit de grave sunt deficitele de natură instituţională. Construcţia instituţională este una dintre cele mai importante teme ale tranziţiei. Nici capitalismul şi nici democraţia nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea instituţională necesită voinţă politică şi viziune strategică, dar şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă. Cel mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.
Cel mai acut deficit de natură instituţională se observă în modul de funcţionare a statului. În condiţiile în care ar trebui să fie garant al liberei competiţii şi al egalităţii de şanse, al funcţionării corecte şi libere a pieţelor, statul devine, dimpotrivă, un factor perturbator. El introduce o seamă de distorsiuni în mecanismul de funcţionare a pieţelor, generează blocaje economice, deturnează fondurile publice în interesul îngust al clientelei politice. Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al autorităţii.
Deficitele economice s-au agravat ameninţător în ultima perioadă. E vorba, desigur, în primul rând, de deficitul bugetar. În cele două decenii de tranziţie, opţiunea politică a fost aceea a încheierii exerciţiilor bugetare anuale cu deficit. În principiu, acest lucru a fost necesar. Deficitele structurale ale societăţii româneşti, ce ţin de starea în care se află sectorul educaţional, cel de sănătate, infrastructura etc. nu pot fi acoperite fără existenţa unui anumit deficit bugetar. Astfel, deficitul bugetar poate fi o formă de investiţie publică, câtă vreme sumele alocate investiţiilor sunt mai mari decât nivelul deficitului bugetar. În situaţia în care deficitul bugetar depăşeşte nivelul investiţiilor, rezultă că, de fapt, statul se împrumută pentru a plăti salariile şi pensiile, ceea ce pune bugetul într-o situaţie de nesustenabilitate. Corelaţia dintre funcţia activă a statului şi nivelul deficitului bugetar este obligatorie. Altminteri, efectele asupra nivelului datoriei publice vor fi imediate.
Deficitul de cont curent este, la rândul său, inevitabil pentru o anumită perioadă de timp. România nu poate diminua decalajele faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene fără susţinerea unui “marş forţat” de creştere economică, ceea ce presupune un ritm de creştere a PIB-ului de cel puţin 5% pe an. Ţara noastră nu dispune de suficiente resurse interne pentru a susţine acest ritm de dezvoltare. Însă, ca şi în ceea ce priveşte raportul dintre deficitul bugetar şi investiţiile publice, existenţa unei corelaţii corecte între nivelul deficitului de cont curent şi cel al investiţiilor străine directe poate să ofere perspectiva sustenabilităţii.
Din păcate, starea de deficit este agravată de apariţia unui deficit investiţional, atât la nivelul investiţiilor străine cât şi la nivelul investiţiilor interne, publice şi private. În termeni reali, în 2010, investiţiile, pe ansamblu, au scăzut la mai puţin de jumătate faţă de nivelul anului 2008.
Starea de deficit economic pune în faţă României o problemă nouă şi în continuă agravare: creşterea datoriei publice. În numai doi ani (2009-2010) datoria publică se dublează, fără ca, în acest timp, economia să creeze resursele necesare plăţii acestei datorii. Creşterea datoriei publice ridică şi o chestiune de natură morală: în ce măsură avem dreptul să amanetăm viitorul României şi cât este de corect ca generaţia următoare să plătească pentru greşelile de astăzi.
Vorbind despre dimensiunea morală a abordării noastre, nu putem ignora deficitele de natură culturală. Nu avem în vedere, desigur, cultura ca act de creaţie, în această privinţă nu credem că am fost vreodată în deficit şi nu ne socotim mai prejos de alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică şi de evoluţia mentalităţilor. O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de cultură a sărăciei şi a pasivităţii, cu toate atitudinile ce decurg din acestea. Este vorba despre resemnare. De complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezistenţa faţă de nou. Din păcate, deficitul cultural este agravat de persistenţa populismului care a fost, practic, ideologia dominantă a acestor două decenii.
Prin felul în care şi-a înţeles rolul în societate, statul asistenţial şi clientelar, aşa cum a funcţionat până acum, nu a făcut decât să agraveze starea de deficit a societăţii româneşti. Modul în care partidele stângii populiste, dominante în perioada de tranziţie, au abordat şi folosit chestiunea sărăciei, a fost păgubitor, a dus la irosire de timp, de energii şi de resurse. Căci lupta împotriva sărăciei a fost înţeleasă, mai degrabă, ca un mod de a întreţine sărăcia, de a ţine masele într-o stare de dependenţă şi de vulnerabilitate, decât de a o lecui.
Statul liberal îşi propune eliminarea stării de deficit a societăţii româneşti. Acolo unde acest deficit este inevitabil, sub forma deficitelor economice, el nu trebuie înţeles decât ca o formă de a atrage resurse suplimentare în slujba dezvoltării.
Atingerea acestui obiectiv presupune o nouă paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea statului şi realizarea contractului social. Statul nu mai trebuie privit ca un obiectiv în sine, costisitor şi greoi, expansiunea sa trebuie stăvilită şi orice formă de agresiune împotriva societăţii civile, împotriva propriilor cetăţeni trebuie eliminată. Statul trebuie înţeles ca o sumă de politici publice cărora li se subsumează instituţiile sale. Funcţionarea statului trebuie evaluată din perspectiva eficienţei funcţionării marilor sisteme publice.
Statul liberal şi atributele sale
Statul liberal se întemeiază pe principiul libertăţii, al iniţiativei private, al competiţiei corecte şi al garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale şi al sustenabilităţii politicilor publice.
Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiul echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, al apărării libertăţilor individuale şi al încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale : uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.
Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale, precum şi întărirea rolului său de garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre pentru o nouă economie.
Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale:
a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia;
b) realocarea prin politici publice a impozitelor;
c) siguranţa naţională.
Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul asistenţial şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar cu gestionarea acestora prin management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la derularea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea şi creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.
Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin muncă, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.
Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, îndeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.
Statul liberal aşază cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale. În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală. Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.
Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine şi să investească pentru propria sa protecţie şi bunăstare. Ţara noastră are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege, deoarece numai aşa se pot proteja drepturile celei mai “mici” minorităţi care există: omul.
România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală. Această nouă cale va permite reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic şi riscul social.
Statul de drept liberal nu duce la eliminarea dimensiunii sociale a statului. El reorientează atributele statului social, astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să nu ducă la o atitudine de tutelă care să împiedice capacităţile de iniţiativă şi angajare individuală. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât mai puţin liberal. Liberalismul şi autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileşte unilateral, ci este rezultatul aspiraţiilor şi asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.
Deşi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate şi libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii şi acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârşite de regimul comunist împotriva proprietăţii şi fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste, în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării şi dezvoltării proprietăţii private, apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice.
Denumirea „Statul liberal – A doua modernizare a României”, dată programului menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană. Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.
Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene. S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în absenţa politicilor liberale, a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu şi instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei. Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană a fost, de cele mai multe ori, un avantaj comunitar şi nu unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât într-un interval de maximum şapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai pragmatică, altminteri euro-optimismul cetăţenilor români va deveni, în scurt timp, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.
Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României” îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.
Schimbarea paradigmei economice presupune şi o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă şi că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.
Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.
România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca şi pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte şi complete, în timp real, despre realităţile economice şi sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.
Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveşte administraţia fiscală, cunoaşterea în timp real a stării financiare a persoanelor şi a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale şi canalizează prevenţia şi controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveşte condiţia persoanei, cunoaşterea situaţiei matrimoniale şi a apartenenţei familiale, precum şi a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană şi administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor şi contribuie la garantarea proprietăţii.
Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume ghişeul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă şi cetăţeni este garanţia eficienţei administrative şi a încrederii pe care statul trebuie să o inspire.
În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental. Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare şi o evaluare echilibrată a raportului dintre resurse şi obiective, cât şi o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea trebuie înţeleasă ca un management al riscului. Aceasta presupune o evaluare cât mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea şi preîntâmpinarea lor, minimizarea riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum şi distribuirea cât mai echitabilă între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului. Cu cât o guvernare este mai performantă în ce priveşte managementul riscului, cu atât ea este mai dezinvoltă în angajarea unor proiecte pe termene mai lungi. Performanţele şi statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor sale.
Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României” are în vedere îmbinarea orizonturilor de timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greşeală să subsumăm toate energiile şi strategiile în scopul ieşirii din criza economică printr-o atitudine pompieristică. România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.
Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere şi redimensionarea acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge instituţii şi risipi resursa umană. Fireşte că o seamă de obiective îşi propun un termen mult mai scurt. În ceea ce priveşte însă obiectivele ample, cum ar fi reformarea sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca şi consolidarea poziţiei României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene, orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.
În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este fructificat depinde, în bună măsură, natura şi evoluţia unei societăţi. Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În peisajul programului „Statul liberal – A doua modernizare a României, economisirea timpului devine o componentă a bunei guvernări.
Această viziune novatoare în ceea ce priveşte prioritizarea resurselor are un corespondent imediat în planul strategic. Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii. Una dintre diferenţele majore dintre statul liberal şi statul asistenţial şi concurenţial cu care ne-am obişnuit o constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră, feroviară, navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja, infrastructura subterană, alcătuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice, infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor publice de educaţie şi sănătate etc.
Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul politicilor publice – ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea managementului privat, angajarea creditării externe şi utilizarea fondurilor nerambursabile – să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai rapid, pe orizonturi de timp şi pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat de întreaga societate ca un important angajament naţional.
Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil la informaţii elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital. Înţelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere fiscal.
O bună cunoaştere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei româneşti de azi, şi poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună guvernare este ca statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a TVA, derularea rapidă şi corectă a achiziţiilor publice şi aşezarea statului şi a celorlalţi participanţi la mecanismul economic pe poziţii de egalitate.
O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi reguli.
Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, a făcut ca, din lipsa unor resurse interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină. Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate şi strategii concertate între Guvern, sistemul bancar şi mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.
Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice. Programul liberal „Statul liberal – A doua modernizare a României” acordă un loc important dezvoltării capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare şi deschidere către terţe pieţe, dar şi performanţe manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un mediu economic ospitalier şi să deschidem economia românească spre fluxurile economice internaţionale. În acelaşi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat. Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.
Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbărăm. Una dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive într-un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.
De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este, în acest caz, competitivitatea.
Aceasta presupune creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea competitivităţii în programele cu finanţare internă şi comunitară, precum şi sprijinirea industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile. Evaluarea competitivităţii ramurilor industriale relevante şi iniţierea de măsuri orizontale pentru încurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.
În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale agriculturii româneşti. Cea dintâi este cea a fragilităţii pieţei produselor agricole. Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi dezvoltarea fermelor agricole constituie un pas necesar în modernizarea agriculturii româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc şi o mai bună conectare a agriculturii la industrie vor duce la fiscalizarea sectorului agricol şi utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.
Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este cel al formelor asociative. Încurajarea formelor de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din starea de izolare şi din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura din starea de economie naturală.
Agricultura românească trebuie să se deschidă către industrie şi către piaţă. Iar deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei agricole. La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii şi crearea unui sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară Camerele de Comerţ Agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii agricole judeţene. Pe de altă parte, promovarea agriculturii şi conectarea ei la sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării forţei de muncă, asupra reducerii deficitului comercial şi, mai ales, asupra veniturilor bugetare.
Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme publice.
În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legătură cu administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă. Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.
PNL şi-a asumat, faţă de mediul privat, răspunderea de a promova şi de a susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii politicii fiscale. În acelaşi timp, PNL îşi asumă responsabilitatea ca impozitarea veniturilor sa fie nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mici, dar să încurajeze, în acelaşi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.
Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi de fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi aşteaptă de la stat un semnal pozitiv.
Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.
Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.
Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe. Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii, respectiv reducerea contribuţiilor de asigurări sociale cu 10 puncte procentuale, reducerea TVA la nivelul iniţial, de 19%, şi continuarea scăderii cotei unice până la 10%.
Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie. Cota unică de impozitare a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.
Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu statul asistenţial-clientelar, este aceea privind rolul activ al individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici.
Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii privind întreţinerea locuinţei şi subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul, familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un anumit fel, agent fiscal al statului.
Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai importantă mutaţie pe care o presupune programul „A doua modernizare a României”, noua paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice, al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor.
Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa eficienţei politicii fiscale. Cel dintâi obiectiv al politicii bugetare este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în ceea ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale.
Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în ceea ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apără cât mai bine interesul public şi aşază, în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse, pe toţi posibilii parteneri din zona privată.
Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, mai ales în ceea ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, acesta nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.
Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene. E limpede că statul nu dispune de expertiza necesară şi nu dă dovadă de suficientă corectitudine şi de operativitate în ceea ce priveşte derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.
Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme cu reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat, pentru marile investiţii publice, precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie instituită cât mai rapid pe scară largă.
Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul „A doua modernizare a României” îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi de protecţie socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contribuitor abstract al unui sistem asupra căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este principalul decident. În plus, sistemul de politici publice, în această nouă formulă, devine resursă pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare a politicii bugetare.
În ceea ce priveşte sistemul de pensii, trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, şi-a atins optimul în toamna anului 2008. Reducerea dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr mare de beneficiari de pensii speciale, reducerea colectărilor precum şi numărul mare al recentelor pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să fie pusă la grea încercare. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.
Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi înlocuită cu asigurarea pensiei prin acumulare.
Este singura soluţie care poate da echitate şi sustenabilitate sistemului, care îl poate feri de arbitrariu şi dă, în acelaşi timp, şansa unor pensii decente. Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu mai sunt distribuite de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăşi nu mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi la cheremul populismului electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator statistic şi nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv, care şi-a dovedit fragilitatea şi care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe şi sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare este rezultatul unei opţiuni politice şi, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de pensii depinde de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse care pot fi implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice şi private.
Un alt pas important în ceea ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de greutate dinspre individ către familie.
Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cuantificabilă şi efectivă. În ceea ce priveşte ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea persoanelor asistate.
Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul sănătăţii.
În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază (minimal) privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări obligatorii şi private al fiecărei persoane.
Pentru asigurarea finanţării infrastructurii se instituie o contribuţie de solidaritate plătita de angajatori. Contribuţia angajatorului se face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent.
Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea competiţiei necesare asigurării calităţii şi creşterii serviciilor medicale. Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a accesului la servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la transparenţa şi eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului medical în sistemul public de sănătate.
În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea durabilă a resursei umane.
Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveşte parcursul de carieră, ceea ce implică şi creşterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea acestora.
Pentru părinţi, competitivitatea şcolară a propriilor copii înseamnă un număr mai mare de drepturi dar şi de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul şcolii, părinţii vor fi aceia care vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea şcolii care va primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveşte calitatea învăţării, ci calitatea profesorilor.
Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.
Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă un sistem depolitizat, cu nivel crescut de autonomie – fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale – descentralizat financiar şi diferenţiat din punct de vedere al curriculei şi mai ales predictibil din punct de vedere al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale şi delimitarea clară a interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică garantarea procesului investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoaşterii, accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea de viitoarele meserii.
Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui proces continuu de cunoaştere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau despre economie, administraţie şi cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor şi a centrelor de performanţă, creşterea responsabilităţii universităţilor pentru cercetarea de vârf, stimularea juridică şi financiară a inovaţiei, dar şi măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.
Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând salariaţii să aibă o situaţie cât mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.
Statul liberal nu înseamnă, în mod simplist, aplicarea principiilor liberale ale secolului XIX. Statul liberal presupune aplicarea principiului autorităţii. Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a-şi îndeplini funcţiile în slujba cetăţenilor săi.
Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Ea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean. Statul respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acordă cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetăţeni, acţionează în deplinul lor folos şi nu luptă împotriva lor.
În ultimii ani s-a vorbit, cu temei, despre necesitatea modernizării statului. Ea trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statutului minimal şi eficient precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale, reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestora precum şi creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.
Importanţa pe care Programul „Statul liberal – A doua modernizare a României” o dă construcţiei instituţionale nu trebuie să ignore fiinţa umană, care trebuie să rămână miezul acestei construcţii. Societatea şi statul nu trebuie să constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel. Primejdia uniformizează. În faţa unei primejdii naturale oamenii se solidarizează. Dar nu şi în faţa unei primejdii sociale. În faţa unui stat autoritar, a unei agresiuni sociale, tendinţele de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare şi, în societate, omul se simte mai străin ca oricând. Autoritatea trebuie, aşadar, să îndeplinească acest obiectiv esenţial care este garantarea siguranţei cetăţeanului.
Ca actor al pieţei libere, ca subiect al sistemului normativ, omul este privit ca individ abstract, egal cu ceilalţi. În acelaşi timp, însă, omul nu poate fi imaginat în afara motivaţiilor sale intime, a particularităţilor şi năzuinţelor sale. Avem în vedere, pe de o parte, asemănările dintre oameni, în privinţa accesului la resurse, al gradului de informare, al egalităţii de şanse şi în faţa legii precum şi al răspunderilor aferente, iar, pe de altă parte, deosebirile dintre oameni, ce decurg din matricea unicităţii lor.
Modernitatea tinde să abstractizeze fiinţa umană, tradiţia şi morala au calitatea de a o personaliza. Acceptând provocarea necesară a îmbinării tradiţiei cu modernitatea, viziunea noastră devine, în acelaşi timp, individualistă şi personalistă. Această dualitate trebuie să fie, de altfel, şi marca specifică a Dreptei începutului de secol XXI românesc.
Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială, ci e o construcţie organică, umanizată. Întreaga construcţie ideologică a dreptei, ca sinteză doctrinară, reformatoare şi pragmatică, este dedicată definirii şi consolidării instituţiei numite cetăţean. Aceasta presupune o schimbare de paradigmă, corelarea tentativelor reformatoare abstracte, birocratice, de sus în jos, cu reforma societăţii, în ansamblul său, fără de care nici o modernizare reală a statutului nu e posibilă.
Orice construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultură şi piaţă, dintre competiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei funcţionări şi al bunei cuviinţe .
România nu mai trebuie să fie un spaţiu al dezamăgirilor şi al resemnării. Ţara noastră nu trebuie să fie apreciată doar pentru marii oameni de cultură din exil, pentru tinerii olimpici care aleg, invariabil, universităţi din străinătate şi pentru faimoşii noştri sportivi. Mândria de a fi român începe odată cu performanţa sistemului de guvernământ, cu modul în care cetăţenii sunt respectaţi iar societatea oferă fiecăruia şansa de a-şi urma idealurile. Mândria de a fi român trebuie să fie un sentiment care să ne unească pe toţi care suntem parte a poporului român, de acasă, din vecinătatea graniţelor şi de pretutindeni.
CUPRINS
1.ECONOMIA
2. ADMINISTRAŢIA ŞI AFACERILE INTERNE
3. JUSTIŢIA
4. EDUCAŢIA NAŢIONALĂ ŞI CULTURA
5. SĂNĂTATEA
8. AGRICULTURA ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ
9. INFRASTRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA REGIONALĂ
10. MEDIUL
12. RELAŢIILE EXTERNE ŞI AFACERILE EUROPENE
Sursa: Comitetul National de Coordonare a Comisiilor de Specialitate PNL
Material preluat de pe blogul Barlogul PNTCD
de Petre Ţuţea, 1931
Piedicile care se opun — şi s-au opus la această adaptare
Credem că dacă s-ar aduna la un loc cărţile, studiile de revistă şi gazetele numai în ceea ce priveşte capitolul tragic al crizei economice actuale s-ar putea crea o bibliotecă de proporţii colosale — plină de prăpăstii colosale! Un dozaj empiric şi cantitativ al circumstanţelor de fapt în care s-a desfăşurat criza, a întunecat judecata limpede şi a exclus omul din sfera combinaţiilor economice ca o cantitate neglijabila. Omul, privit în aspectele lui sufleteşti şi morale a interesat pe cercetătorul liberal al zilelor noastre numai în măsura în care el ar putea deveni un element turburător de ordine, periculos pentru aşezările de lungă tradiţie istorică. De aceea criza actuală a produs o adevărată panică, o confuzie generală şi-o dezorientare deprimantă. Unii socotesc că ne găsim în prezenţa unei crize de guvernare sau mai precis, viaţa noastră colectivă şi individuală s-ar desfăşura în cadrul unui mecanism funcţional al vieţii de stat, perimat, astăzi în contradicţie cu interesele generale. Explicaţia aceasta pare seducătoare şi de aceea ne vom opri o clipă asupra ei. In ce constă defectuozitatea mecanismului vieţii de stat, după protagoniştii ordinei sociale şi juridice existente? În parlamentarismul democratic! Toate creaţiile raţionalismului revoluţionar francez au avut o singură virtute: au pulverizat principiul unităţii vieţii de stat în concepţiunea ei romană.
Principiul separaţiei puterilor în stat, corolar al vieţii democratice a creeat o samă de funcţiuni politice inutile, ba chiar costisitoare: organele colegiale şi elective locale, parlamentul, partidele politice (asociaţii libere în vederea unui scop politic ideal) toate acestea stimulând şi menţinând o atmosferă de provizorat şi de nesiguranţă prin dărâmarea principiului continuităţii operii de guvernare.
Să fie oare adevărat? Criza prin care trecem să fie oare produsul conflictelor politice neîntrerupte sau are cauze mai adânci? În orice caz ni se pare stranie lupta în contra ordinei politice existente, pornită tocmai de aceia care sunt fructul copt al acestei înjghebări. Sau burghezia intelectuală, seismograful precis al împrejurărilor în care ne zbatem, crede că societatea capitalistă şi-a atins apogeul şi pentru a împiedica declinul brusc are nevoie de forţa statală pusă în
serviciul ei, chiar cu sacrificiul drepturilor ei politice? In societatea democratic-burgheză luptele politice dintre partide sunt simpatice jocuri de copii (este drept că uneori aceşti băieţi sburdalnici umblă cu focul şi de aceea au nevoie de un pedagog înţelepţ) fără răsfrângeri puternice în ordinea soeial-economică. Nu trebuie să fi filozof ca să remarci că orice partid care ameninţă eu răzmiriţa în opoziţie, când ajunge la putere se converteşte brusc la disciplina ordinei, devenind cel mai pasionat apărător ale aşezărilor ei fundamentale. Singura lor valoare programatică constă în a servi drept supapă de siguranţă, prin fluturarea permanentă a iluzii de progres social şi economic. Şi este mult, foarte mult acest lucru. Mişcările politice ale veacului al XIX-lea au atenuat stringenţa revendicărilor sociale până la complecta lor anihilare. Cascadele triumfurilor politice au coincis cu acele destinderi necesare, operate în sânul masselor agitate. Partidele politice schimbă figurile de şah ale păturii suprapuse şi prin năruirea unor patrimonii particulare se nasc alte patrimonii de acelaşi soi, aşa că echilibrul social economic nu suferă nici o modificare structurală esenţială.
Pentru aceste motive nu înţelegem noi prigoana fără rost în contra partidelor politice, aceste inofensive instrumente de aparentă aerisire.
Criza existentă are însă cauze mult mai adânci şi fără o curajoasă analiză şi expunere a lor, nu-i posibilă găsirea remediilor. Fenomenul economic se desfăşoară într’un mediu natural, social şi moral, mai ales moral, ultimul factor fiind astăzi de o importanţă covârşitoare. Cele mai bune măsuri rămân ineficace, atâta vreme cât egoismul individual va guverna acţiunile noastre economice, atâta vreme cât progresul insului va fi condiţionat de acumularea prin indiferent ce mijloace a unui patrimoniu bine rotunjit. In societatea noastră românească politicul este expresia fidelă a structurii social-economice tradiţionale, fără putinţa de a putea modifica structural aşezările noastre de bază. Proprietatea individuală, în toate formele ei, până la complexa şi necontrolabila societate anonimă constituie un nucleu central al vieţii de toate zilele. Singura preocupare a guvernantului este salvarea patrimoniul individual sau vorbind techniceşte a întreprinderii economice mari şi mici, fiind credinţa generală că de prosperitatea întreprinderii individuale depinde progresul general al societăţii.
Partidul naţional-ţărănesc a făcut un pas mai departe în ceeace priveşte apărarea întreprinzătorului: dela economia naţională închisă, propovăduită de aşa zişii reprezentanţi ai burgheziei noastre, s-a trecut la economia din ansamblu european, prin cercetarea debuşeelor şi stabilirea de relaţii comerciale normale cu celelalte popoare de care ne-am putea eventual lega prin interese economice. S-a ţinut cont cu un cuvânt de principiul interdependenţii, care în condiţiile actuale ale economiei sociale nu se mai poate dispreţui fără daune considerabile pentru economia noastră naţională. Cu toate acestea centrul de gravitate al preocupărilor a rămas clasicul întreprinzător, presupus ca motorul acţiunilor economice fecunde. Aceasta, chiar când noi, naţional-ţărăniştii i-am limitat profitul personal. Etica economică capitalistă, n-a suferit deocamdată remanieri fundamentale. Ne-am izbit însă de un mare neajuns: solidaritatea ginţilor, după atâta anarhică întrecere în domeniul producţiei a venit prea târziu, şi chiar astăzi este discutabilă, date fiind asperităţile şi frecările dintre noroade. Tendinţa de armonizare a intereselor diferitelor categorii sociale şi a intereselor statelor între dânsele, se împiedecă de mentalitatea îngustă a întreprinzătorului, această cheie de boltă a regimului capitalist. Etica „omului economic şi democratic” a rămas în urma exigenţelor vremii, iar partidele politice care reprezintă un grup sau altul social nu pot fi învinuite, întrucât ele nu sunt altceva decât exponente ale intereselor grupurilor reprezentate. Statul în forma şi prin preocupările sale actuale nereprezentând decât puterea politică, este incapabil de a se adapta la condiţiile crizei, soarta ordinei politice şi sociale fiind în mâna miraculosului întreprinzător. Tardieu, Poincaré, Briand, Albert Thomas pentru a nu lua spre exemplificare decât figuri din opulenta republică franceză se întâlnesc când este vorba de soluţionarea crizei economice actuale pe acelaşi plan programatic: salvarea întreprinzătorului. Prin ce mijloace? Atâta vreme cât va dura criza de consumaţie j până la restabilirea echilibrului între producţie şi consumaţie prin epuizarea stocului de mărfuri depreciate prin supraproducţie, statul este dator să intervină cu măsurr menite a apăra patrimoniul particular: prin construirea unor lucrări de utilitate publică şi anume: căi ferate, drumuri, poduri, fortificaţii permanente, înzestrarea armatei cu armament şi muniţii, construcţii edilitare, dând astfel de lucru marilor întreprinderi. În modul acesta se vor putea întrebuinţa în mod folositor braţele de muncă libere şi se va înviora ritmul economiei naţionale. Care sunt mijloacele prin care statul îşi va putea procura capitalul financiar necesar unor asemenea mari investiţii? Aici se complică problema. Pe cale pur fiscală? Aici ne izbim de limitele venitului naţional. Pe calea împrumuturilor de stat? Trăim într-o epocă de marasm economic general. Fiecare stat este redus la propriile sale forţe, iar criza deşi mondială, se deplasează ca soluţii pe terenul economiei naţionale. Atunci? Cum vedem, soluţiile, preconizate aiurea şi care stăpânesc şi cercurile noastre conducătoare sunt nesatisfăcătoare. Pentru ca intervenţia statului să fie eficace, adică pentru a salva societatea şi statul din impasul în care se află este necesară o trecere de la economia liberă la economia dirijată după un plan de ansamblu, în care rolul întreprinzătorului individual să cadă pe planul al doilea.
În orice caz, alături de acest întreprinzător se va impune cu necesitate apariţia în viaţa economică a unui nou şi mare întreprinzător: statul. Este singurul mijloc economic prin care puterea superioară politică îşi va putea procura mijloacele necesare unei intervenţii eficace, putând astfel influenţa ritmul economiei colective. Nu trebuie să sperie pe nimeni acest pluralism de regimuri economice în sânul aceleiaşi societăţi, el existând în stare embrionară astăzi, la noi mai ales, acesta fiind sensul care se desenează pentru economia viitorului. De la Statul ,,paznic de noapte” cum l-a caracterizat Lassalle, se va trece uşor la statul întreprinzător, silit de noile împrejurări să pună în valoare toate bogăţiile naturale ale solului şi subsolului, acolo unde întreprinzătorul particular este lipsit de mijloace. Munca organizată a tuturor forţelor libere va juca un rol preponderent şi va suplini de multe ori lipsa capitalului. În bilanţul economic al întreprinderilor statale, natura cu bogăţiile ei va fi socotită ca un element economic care trece dincolo de negocierile mercantile. Este pregătit statul român pentru o astfel de îndrăsneaţă întreprindere? Să scruteze fiecare propria sa conştiinţă sondându-şi resorturile generozităţii, idealismului şi ideii de sacrificiu care-i stăpînesc sufletul. O epurare morală nu poate veni de jos decât în mod normal şi lent arareori prin izbucniri revoluţionare organizate şi de durată de sus prin întrebuinţarea violenţei concretizată în sancţiuni drastice şi necruţătoare pentru îndărătnici şi saboteuri şi în limitarea profitului personal în favoarea obştei pentru conducătorii întreprinderilor publice economice. Va fi mult de lucru în ţara aceasta cu moravuri pestriţe, unde tronează incuria, diletanismul şi acel spirit înrăit de rentier comod, dornic de o ieftină căpătuială fără să simtă oboseala efortului în faţa împrejurărilor vitrege. Prea mult a durat epoca fanarioţilor şi prea mult s-au înrădăcinat în obiceiurile noastre metodele tancretine şi porceşti de acumulare a bogăţiilor.
Burghezia română câtă brumă s-a închegat, s-a format prin frustrarea averilor publice, discreditând şi pulverizând neîntrerupt autoritatea economică şi financiară a statului. Efectele morale ale activităţii politice a partidelor burgheze de peste o jumătate de veac, le trăim astăzi în toată realitatea lor tristă. Şi discutând chestiunea obiectiv, nu li se poate imputa nici o vină, ele reprezentând o mentalitate social-economică nenorocită. Piedicile care s-au opus şi opun adaptării statului nostru la criza de astăzi sunt de natură morală. Când vom învinge în noi pofta de câştig nejustificat nici de legile economii nici de cele morale, statul îşi va putea începe activitatea sa fecundă. Va fi oare cu putinţă? Să aşteptăm în linişte desfăşurarea evenimentelor şi fiecare dintre noi să-şi pregătească conştiinţa pentru vremurile noi.
O societate nouă îşi anunţă titlurile de legitimă moştenire la succesiunea societăţii existente. Va fi bună? Depinde de modul cum tălmăceşti şi înţelegi ritmul devenirii istorice. Tendinţa vieţii este spre stabilirea unui acord între putinţa de mişcare şi rodnică acţiune şi placere interioară a existenţii. Iluzia perfecţiunii acestui acord constituie adevărata forţă dinamică a istoriei şi progresului.
Duminica, 26 septembrie 2010 s-au desfasurat alegerile parlamentare in Venezuela. Tara latinoamericana este condusa de un dictator, Hugo Chavez, legitimat politic printr-o lovitura de stat (2002), urmat de un referendum (2004) (care ingradeste pregativele parlamentului unicameral), alegeri parlamentare (2005) din care partidul-stat „Partidul Socialist Unit din Venezuela” a castigat139 din cele 167 mandate parlamentare.
Opozitia a reusit sa castige la ultimele alegeri 65 din 165 mandate parlamentare.
Rezultate alegeri parlamentare
Sistem de vot mix: 50% uninominal, 50% proportional
Participare la vot: 11.054.674, 66,74%
PSUV 5.259.998 voturi valabil exprimate, 58,79%, 97 parlamentari
PPT Patria por Todos (socialisti calibrati pe segmentul etnic indigen)
320.260 voturi valabil epxrimate, 1,83%, 2 parlamentari.
Unidad National 5.448.864 voturi valabil exprimate, 39,38%, 65 parlamentari
Repartizare mandate castigate de catre alianta electorala „Unidad National”:
PODEMOS Por la Democracia Social (socialdemocrati) 4 mandate
Acción Democrática AD (socialdemocrati) 14 mandate
Primero Justicia PJ (social-liberali) 6 mandate
La Causa Radical (socialdemocrati) 3 mandate
Proyecto Venezuela (social-liberali) 3 mandate
Cuentas Claras (socialdemocrati) 1 mandat
Comité de Organización Política Electoral Independiente COPEI (crestindemocrati) 8 mandate
Un Nuevo Tiempo (socialdemocrati) 17 mandate
In 2012 se vor desfasura alegeri prezidentiale. Candidatul opozitiei se va alege intre partidele majore. In prezent formatiuniile socialdemocrate detin majoritate in alianta. Este posibil ca socialdemocratii sa propuna candidatul prezidential, iar crestindemocratii premierul.
Coalitia electorala”Mesa de la Unidad Democratica” sa infiintat in iunie 2009 si cuprinde 50 de partide din intregul spectrul politic.
Printre membrii fondatori se numara:
COPEI – Partido Popular (crestindemocrati)
Accion Democratica (socialdemocrati) (socialconservatori-neoliberali)
Partidul Liberal din Venezuela a guvernat aceasta tara in perioada 1840-1897. In prezent diferitele curente liberale (social-liberalism, progresism, libertarianism, neoconservatorism) sau unificat in platforma Organizacion por la Democracia Liberal en Venezuela ODLV. Formatiunea principala este Movimiento Democracia Liberal.
Think-tank liberal: CEDICE Libertad (Centrul de analiza si cercetare liberala)
Bloguri liberale: El Republicano Liberal
Fundatiile, organizatiile civice din America Latina sau unificat in platforma RELIAL.
Postul de televiziune al opozitiei: GloboVision
Românii nu mai au astăzi încredere în stat. Statul nu-i mai protejează, nu le oferă minime garanţii privind nivelul de trai, ci doar o nesfârşită bâlbâială şi măsuri de natură să le îngrădească existenţa. Aici de fapt este fondul problemei. Vorbim la nesfârşit despre deficit, despre împrumutul de la FMI, despre cota unică sau impozitul progresiv, despre TVA şi preţuri. Ele sunt doar la suprafaţă. Cauza profundă a blocajului total în care ne aflăm este că nu ştim încotro ne îndreptăm, ca stat, ca naţiune, ca indivizi, că cei care ne conduc n-au o viziune, nu sunt şi nu au capacitatea interioară de a deveni lideri autentici ai acestei societăţi.
O societate care nu-şi întrezăreşte viitorul devine o societate în derivă, condamnată la o perpetuă criză, nu economică, nu financiară, ci interioară, de mentalitate şi atitudine. O societate demoralizată şi resemnată, pentru că nu mai vede nicio ieşire din fundătura în care a ajuns, pentru că nu mai are nicio speranţă şi nicio urmă de încredere.
De aceea, România are nevoie de o alternativă acum. Nu peste un an, nu când vin alegerile, nu când calculele politice par favorabile unuia sau altuia. Acum. Pentru că atunci va fi prea târziu. Iar noi, ca liberali, suntem datori să lucrăm la construcţia unei alternative.
• Un program realist şi dezideologizat pentru combaterea crizei. Ar trebui să lăsăm de-o parte falsa retorică ideologică. Nu cred că pe oameni îi interesează azi dacă soluţiile sunt din arsenalul dreptei sau stângii, ci eficienţa lor. Fundamentul acestui program trebuie să fie repornirea motoarelor economiei private. România nu se poate salva doar reducând deficitul şi aşteptând să profite de un presupus reviriment miraculos al economiei mondiale.
• O echipă de un profesionalism şi de o integritate indiscutabilă. De data aceasta, toate mecanismele clasice de funcţionare a partidelor trebuie puse între paranteze. La vremuri de criză, partidele şi participanţii la un asemenea proiect al alternativei trebuie să înţeleagă să sacrifice interesele activiştilor proprii. Cei propuşi pentru o viitoare guvernare nu vor fi nici rezultatul jocurilor de interese ale organizaţiilor judeţene, nici exponenţii grupurilor de finanţatori, ci oameni capabili să gestioneze ieşirea din criză a României. Cu sau fără carnet de partid.
• Un program adevărat de depolitizare a administraţiei şi de transparenţă a cheltuirii banului public. De ani de zile se vorbeşte despre depolitizarea administraţiei. Unii strigă acum, din raţiuni propagandistice, că toţi cei din administraţie, de la secretari de stat în jos, să fie funcţionari publici. Nu cred că acest lucru e posibil în România. Noi trebuie să propunem soluţii care au şanse de a rezista în timp şi nu fantezii electorale. Nu mai avem nevoie de slogane şi de populisme de felul acesta, în care nimeni nu crede în mod real. Odată pentru totdeauna trebuie să abandonăm sistemul în care spunem publicului ce credem că se aude bine şi facem cum vrem noi. De aceea voi propune tuturor partidelor politice un pact naţional privind depolitizarea administraţiei publice, un acord care să prevadă explicit câte posturi din administraţie, la nivel central sau local, sunt numite politic şi câte aparţin funcţionarilor de carieră. Vom face, împreună, o carte albă a administraţiei publice. Acolo va scrie clar şi fiecare cetăţean al României va şti, atunci când candidează pentru un post administrativ, dacă acesta e numit politic sau e de funcţionar de carieră.
• O guvernare responsabilă trebuie să elimine alocarea de fonduri clientelei de partid. Furăciunea de partid, de la guvern până la ultima primărie, trebuie să se oprească. A venit vremea să introducem reguli şi criterii, care să ţină cont de dimensiunea şi nevoile comunităţilor şi să elimine arbitrariul în ceea ce priveşte distribuirea banilor de la buget. Poate, în felul acesta, n-o să mai fie nevoie de tragedia morţii unor oameni şi de vieţi distruse după inundaţii, ca să constatăm că banii pentru diguri s-au dus la săli de sport, pentru a ajunge în buzunarele unor clienţi politici.
Miza construirii unei alternative este acum mai mare ca oricând. Am auzit zeci de voci spunând că toţi politicienii sunt la fel. Este o temă falsă, alimentată deliberat şi, aş spune, în mod cinic. Miza proiectului alternativei este, în primul rând, să arate că există diferenţe, că se poate şi altfel, că nu suntem toţi la fel. Dincolo de orice fel de calcule electorale, datoria noastră este să redăm oamenilor încrederea că există soluţii şi acestea pot veni din interiorul sistemului politic. Putem da o direcţie acestei ţări şi putem întrezări un altfel de viitor. Întotdeauna există soluţii, cine vrea o să le găsească, cine nu o să găsească scuze…
Citeste la Dreapta!
Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com
10 iunie – Conferinţa „Mineriada din 13-15 iunie 1990, după douăzeci de ani: punctul nostru de vedere”
– Sala Senatului Universitatii din Bucuresti – intre orele 10:00 si 13:00 – Masa Rotunda.
– Sala Consiliului Facultatii de Istorie – intre orele 16:00 si 20:00 – Atelier.
12 iunie – In Piaţa Universităţii din Bucureşti, Tineretul National Liberal va organiza un miting ce va avea ca mesaj central : „Dreapta autentică se uneşte pentru România/Un nou început după 20 de ani”.
Participanţi: membrii PNL şi PNŢCD şi reprezentanţi ai societăţii civile.
Ora: 18:00
Invitaţi/vorbitori: lideri ai PNL şi ai PNŢCD, Doina Cornea, surorile Coposu, Zoe Petre, Victor Rebengiuc, Lucia Hossu-Longin ş.a
Prezentator (amfitrion): Victor Rebengiuc/Mircea Diaconu.
In perioada 13-15 iunie nu s-au obtinut autorizatii pentru mitinguri. Doar Asociatia Victimelor Mineriadelor a primit autorizatie pentru o expozitie foto (fara sonor) pe tema: „20 de ani de la represiunea din iunie 1990 – Mineriada”, autorizatie pe care o puteti verifica aici: http://avmr.ro/aprobare-13-15-iunie-in-pasajul-universitii.html
10 iunie 2010
– teme de dezbatere pentru masa rotundă şi atelier –
Piaţa Universității și construcția societății civile din România
Piața Universității ca fenomen social
Organizații și organizatori ai Pieței Universităţii
Balconul Facultatii de Geologie, tribună a democraţiei
Ecoul internațional al manifestației din Piața Universității
Manipularea prin TVR şi ziarele FSN-iste asupra Pieţei Universităţii
Presa democratică anticomunistă şi anti FSN-istă
Pregătirea represiunii Pieţei Universităţii
Rolul preşedintelui, Guvernului şi FSN-ului
Implicarea serviciilor secrete în pregătirea şi organizarea represiunii
Preliminarii la atacul minerilor: invadarea Institutului de Arhitectură de către gărzile FSN-iste de la IMGB
Diversiunile din 13 iunie: incendierea autobuzelor de către Poliţie, autoincendierea sediului Poliţiei, invadarea televizată a TVR
Chemarea minerilor pentru restabilirea ordinii
Intervenţia trupelor de ordine şi omorârea unor civili nevinovaţi
Transportul şi sosirea minerilor în Bucureşti
Atacul minerilor şi falşilor mineri, organizaţi şi conduşi de agenţii serviciilor secrete, asupra sediilor partidelor şi asociaţiilor civice
Arestarea ilegală, torturarea şi anchetarea participanţilor la Piaţa Universităţii, în unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa
Pogromul asupra rromilor din cartierele de la periferia Bucureştiului
Ecoul internaţional al respresiunii şi daunele produse României în plan politic, economic şi social
Exodul tinerei generaţii în Occident
Rolul Poliţiei, Armatei şi Procuraturii în mineriada din 13-15 iunie
Blocarea anchetelor asupra evenimentelor din 13-15 iunie de către Poliţie şi Procuratură, în perioadele 1990-1997 şi 2001-2004
Manipularea mediatică a adevărului istoric asupra evenimentelor din 13-15 iunie
Autor: Lilick
Material: Fundatia Romana pentru Democratie
Despre fenomenul politic Piata Universitatii la Cluj cititi mai jos:
In primavara lui 1990, prea mic fiind pentru a participa activ la eveniment, urmaream totusi cu sufletul la gura ce se intampla in legatura cu fenomenul “Piata Universitatii”. Dupa scoala fugeama casa sa-mi fac cat mai repede temele, pentru a asculta pe urma la radio (Europa Libera sau BBC) ce s-a mai intamplat in Bucuresti, TVR-ul nu imi inspira multa incredere.
Putina lume stie ca si Clujul a avut o “piata a Universitatii”: piata Libertatii din centrul orasului, dominata de biserica gotica si statuia lui Matei Corvin.
Am gasit cateva materiale interesante despre acea perioada:
– Un interviu cu doamna Doina Cornea despre primavara clujeana si bucuresteana a anului 1990
– Un reportaj in Adevarul (care este si sursa foto) despre golaniada clujeana
– O revista a presei clujene si centrale despre evenimentele din 13 -14 iunie (apare si CTP care incerca sa convinga cititorii ca pe 13 iunie a avut loc o tentativa de lovitura de stat).
Autor: Transildania
Analiza AliantaDreptei:
Orice analiza decantata la dreapta, contine o declinare la trecut, prezent si mai ales la coordonatele realpolitikului.
Prinviind spre trecut este necesar sa constatam ca autorul politic si moral ale represalilor din 13-15 iunie 1990 este Miscarea Politica Frontul Salvarii Nationale. Din aceasta formatiune politica au emanat doua partide politice parlamentare: Partidul Democrat si Partidul Socialdemocrat.
Daca revolutia din decembrie 1989 a fost de stanga, atunci manifestatia din Piata Universitatii a fost contrarevolutia libertatii.
A inceput la 22 aprilie cu mitingurile electorale ale PNTCD si Uniunii Democrate de Centru (alianta de partide din care au facut parte o serie de formatiuni de centru si centru-dreapta) din care enumar: Partidul Socialist-Liberal condus de Niculae Cerveni, Partidul Democrat din Cluj, Partidul Frontului Democrat infiintat la 17 decembrie 1989 la Timisoara (prima formatiune politica din Romania postcomunista).
Dupa 13-15 iunie Grupul Democrat de Centru sa destramat: Partidul Socialist-Liberal a fuzionat prin absorbtie in PNL, dar nu a fost radiat din registrul partidelor politice. In aprilie 1992 pe structura juridica PSL urma sa se infiinteze Partidul National Liberal-Conventia Democratica.
Partidul Democrat din Cluj a fuzionat prin absorbtie in Partidul National Liberal-Aripa Tanara. O fractiune din PNL-CD a fuzionat cu PNL-AT, formand Partidul Liberal 1993.
In 1997 PNL-CD si PL-93 au fuzionat in Partidul Liberal. In septembrie 98 Partidul Liberal a fuzionat in PNL.
Din structuriile PNL-AT/PL’93/PL sa format Fundatia Rene Radu Policrat, devenita ulterior Fundatia Horia Rusu. Horia Rusu a decedat 2 saptamini inaintea congresului PNL, congres care la ales pe Valeriu Stoica drept presedinte PNL. Cu siguranta un PNL condus de Horia Rusu ar fi avut alta traiectorie, decat PNL-ul condus de Valeriu Stoica si Theodor Stolojan.
Partidul Frontului Democrat a fuzionat cu Partidul Democrat, care in 1993 a fuzionat cu Frontul Salvarii Nationale, devenit ulterior FSN (PD), rebotezat PD, actualmente PD-L.
In iunie 1990 PNL se afla in corzi. Sediul central era devastat pentru a treia oara intr-un interval de 6 luni, iar in interiorul partidului se structura ramura disidenta Aripa Tanara, din care in iulie 1990 va emana Partidul National Liberal-Aripa Tanara. 20 de ani mai tarziu PNL-AT , traieste politic prin Fundatia Horia Rusu.
Partidul Socialdemocrat, partid de stanga a fost si ramine adversarul discursiv al Partidului National Liberal. Acest joc democratic, aceasta regula academica ar fi valabila daca am trai intr-o tara democratica. Realitatea este ca Romania se afla la marginea prapastiei. In termeni economici Romania este un failed state.
Iar falimentul de stat se va cupla cu implozia politica al partidului-stat. Iar falimentul de stat este inevitabil. Un factor decisiv este reforma monetara din zona euro, care va veni peste Romania asemenea unui tsunami.
Falimentul politic va demara totodata descompunerea organizatorica al partidului-stat, iar acest proces va genera competitia politica intre stanga si dreapta.
Piata Universitatii din perioada 22.04-15.06.1990 a fost un fenomen politic al miscariilor civice postrevolutionare.
In istoria noastra exista insa Piata Universitatii de Dreapta. Si aceasta o consemna prin demonstatia din 8 noiembrie 1945. La 8 noiembrie 1945 organizatiile de tineret PNL si PNTCD au organizat prima manifestatie anticomunista, antitotalitara si promonarhista din Romania.
8 noiembrie 1945 este Piata Universitatii de Dreapta!
8 noiembrie 1945 este revolutia noastra! 8 noiembrie 1945 este contrarevolutia libertatii!
Traditie, ordine si prosperitate ar fi sloganul acestei constructii politice.
Un asemenea amalgam politic ar putea sa castige viitoarele alegeri locale, parlamentare si prezidentiale cu o majoritate absoluta.
Si imi justific aceasta afirmatie cu modele politice aplicate cu succes in sistemele politice ale Uniunii Europene.
– In Germania, Partidul Liberal a castigat in perioada 2008-10 toate scrutinurile electorale (locale, regionale, legislative si europarlamentare) cu o medie de 15% si cu un surplus de voturi valabil exprimate cuantificat la 500.000.
– In Cehia, doua partide liberale (TOP’09 si Miscarea Politica „Interesul Public”) proaspat infiintate au obtinut impreuna 27,58%. Rezultat care pozitioneaza aceste formatiuni pe primul loc.
– In Slovacia, formatiunea SaS (Solidaritate si Libertate) este cotata la cca. 13,7% si este curtata intens de potentialii parteneri de guvernare din stanga si dreapta esichierului politic.
– In Marea Britanie, Partidul Liberal Britanic LibDem a revenit dupa 87 de ani la guvernare.
– In Olanda, formatiuniile liberale VVD si D’66 insumeaza impreuna 28,35%, scor care va propulsa aceste formatiuni la guvernare.
– In Franta, fostul premier Dominique du Villepin va infiinta la 19 iunie a.c. o noua formatiune de centru, care va calibra elemente liberale si neogaulliste. Este de asteptat ca viitoarea formatiune liberala sa fileteze segmente importante din UMP. Si in Franta, neogaullismul se indreapta spre liberalism.
– In Italia, presedintele Camerei Deputatilor, Gianfranco Fini, pana in trecut partener de guvernare in executivul Berlusconi, co-presedinte al PdL, si-a configurat propria formatiune liberala. Liderul „Generatione Italia” isi propune castigarea alegerilor parlamentare din 2013. Si in Italia membrii PdL sau saturat de populism, demagogie si manipulare publica.
Liberali si taranisti strangeti randurile!
Gabriel Savulescu
GSPublicRelations2010
Citeste la Dreapta!
Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com
Just another WordPress.com weblog
A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic
"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru
Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!
"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu
"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu
ALIANTA DREPTEI 