Europa la rascruce

Analiza publicata pe blogul stelian-tanase.ro

Mesajul domnului Graham Watson, liderul Partidul European Liberal Democrat și Reformist

 

Bună ziua,

Regret că nu am posibilitatea de a fi alături de dumneavoastră în persoană astăzi, dar aș dori să-mi exprim îngrijorarea în legătură cu ceea ce se întâmplă în țara dumneavoastră și speranța că veți avea alegeri anticipate pentru a rezolva situația existentă.

Nu este posibil să continui când ai un președinte care face abuz de puterile sale constituționale, forțând trecerea legii sănătății prin parlament. Nu este posibil să continui când poporul și-a pierdut încrederea într-un guvern care a devenit leneș și, de asemenea, dă semnale că a devenit corupt. Sunt multe lucruri de făcut pentru a continua progresele pe care România le face de atâția ani în drumul său de a deveni o democrație europeană modernă.

Țara dumneavoastră a realizat multe, iar populația a făcut multe sacrificii pentru aceste realizări. Acestea nu pot fi irosite acum într-o perioadă de derivă a societății și lipsă de decizie. Exprimarea opiniei publice, atât de puternică pe cât a fost pe străzile Bucureștiului, precum și în alte părți, ar trebui să fie de ajuns pentru a transmite un mesaj președintelui și guvernului, că a sosit vremea ca ei să plece pentru a oferi țării noi alegeri și un nou început, iar eu voi face campanie pentru dumneavoastră, cât și cu dumneavoastră aici, la Bruxelles și la Strasbourg, pentru a realiza acest obiectiv.

Vă doresc tot succesul din lume pentru mitingul dumneavoastră de astăzi!”

Sir Graham Watson,
Președintele Partidului European Liberal Democrat și Reformist

Sursa informationala: Partidul National Liberal

Dinu C. Giurescu: Ce-am avut si ce-am distrus

Radiografia acad. Dinu C Giurescu asupra societatii romanesti

  • Baza industrială existentă în 1989 a dispărut. Numeric, cel puţin 80% din capacităţile de producţie au fost date la fier vechi. În Bucureşti existau în decembrie 1989 cel puţin 47 mari întreprinderi. Au dispărut complet 34
  • Tot efortul de industrializare al României din secolul XX a fost în cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, după toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume. România nu mai are în proprietate nici o unitate industrială, cele în funcţie aparţin firmelor straine
  • Cooperaţia meşteşugărească de producţie a dispărut şi ea în cea mai mare parte. Dacă vrei să-ţi repari un pantof, găsirea unui atelier seamănă cu un joc la loterie.
  • Agricultura, prin măsurile luate în anii ’90, a revenit la o fărâmiţare care o fac neproductivă. România nu mai produce hrana de care are nevoie şi importă nu numai grâu, dar şi legume, fructe din ţări europene, africane şi chiar din America de Sud
  • Comerţul se desfăşoară în mall-uri cu megamagazine. Care este ponderea în megamagazine a mărfurilor produse în România? Imaginile cu înghesuiala cumpărătorilor de sărbători la casele de marcat nu înseamnă bunăstare
  • Comerţul exercitat individual-particular s-a redus la maximum; micile magazine de cartier unele rezistă, altele s-au închis, iar ponderea lor este prea puţin semnificativă.
  • Sistemul bancar-financiar aparţine, în proporţie de cel puţin 90% – băncilor străine
  • De ce până în 2009 inclusiv, au fost bani şi dintr-odată nu mai sunt? Opinia publică nu a primit o explicaţie raţională şi nici cum sunt folosite aceste 20 de miliarde
  • Urmările împrumutului: a) reducerea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor

b) disponibilizări repetate în 2010, 2011 si 2012 c) reducerea în continuare a salariilor întrucât noua grilă de salarizare a pornit de la un prag mai jos decât acela anterior d) îngheţarea salariilor şi pensiilor pe 2012 e) hotărâri judecătoreşti definitive pentru plata unor drepturi băneşti nu sunt respectate şi amânate cu motivarea că nu sunt bani f) investitiile sunt îndreptate spre firmele clientelare ale regimului

  • FMI execută un control direct asupra bugetului şi administraţiei ţării. Acest for „recomandă“ ce trebuie privatizat sau pus sub management privat. Într-un fel, situaţia se aseamănă cu aceea a României din anii 1948-1958 când hotărârile conducerii de atunci erau supuse aprobării prealabile a Moscovei
  • Trecerea – tot la recomandarea FMI – sub management privat a unor mari unităţi care mai sunt proprietatea statului
  • Vânzarea în continuare a resurselor naturale, exploatarea perimetrelor maritime petrolifere; atacarea pădurilor virgine.Veniturile ce vor reveni statului român din vânzarea unor asemenea resurse sunt minimale

Conducerea politica,degradare fara precedent

  • Viaţa politică cunoaşte, în ultimii 6-7 ani, manifestări aparte, care încalcă atât Constituţia ţării, cât şi regulile UE
  • Formarea unei majorităţi parlamentare cu ajutorul unui „partid“ care nu a fost validat în alegeri şi votează automat cu partidul principal de guvernământ
  • Metode speciale de votare : asumarea răspunderii de către guvern; aprobarea tacită ; numărătoare în viteză (numărătoarea expres) ; ordonanţele de urgenţă aprobate în bloc
  • Politizarea aparatului de stat până la treptele inferioare. Se va ajunge la partidul-stat existent în 1989
  • Transformarea guvernului într-un simplu instrument de execuţie, de aplicare a dispoziţiilor Preşedinţiei
  • Eliminarea completă a dialogului dintre partide pentru obţinerea unei soluţii negociate; compromisul politic nu există în mentalul şi practica partidului principal de guvernământ; există numai dorinţa de eliminare cu orice preţ şi prin orice mijloace a adversarilor
  • Jaloane pentru fraudarea viitoarelor alegeri : votarea prin corespondenţă, tinerea concomitentă a viitoarelor alegeri, locale şi parlamentare, contrar prevederilor constituţionale, cât şi a practicii UE
  • Prin mai multe iniţiative legislative sau de facto din ultimii ani, guvernul se îndreaptă spre destrămarea teritorială şi juridică a statului român.
  • Atacarea teritoriului. Împărţirea Transilvaniei în două regiuni de dezvoltare pe linia despărţitoare trasată de dictatul de la Viena din august 1940. O atare propunere care deschide calea unei divizări de facto – economice şi etnice – a Transilvaniei. Ce mai rămâne din definiţia România stat naţional unitar şi indivizibil?
  • Integritatea teritorială este pusă direct sub semnul întrebării şi prin: proiectul de desfiinţare a judeţelor existente
  • Politica oficială (guvernamentală) faţă de comunele româneşti din judeţul Covasna este şi ea grăitoare: aceste localităţi – prin reprezentanţii lor – nu au primit nici un fel de sprijin bănesc de la guvern pentru activităţile lor culturale.
  • Alcătuirea statală este pusă la îndoială prin criticarea şi blamarea repetată a diferitelor categorii socio-profesionale: medici, judecători, profesori, poliţişti; prin referiri negative privind instituţii ale statului.
  • Legea arhivelor acum în faza de promulgare reprezintă încă o lovitură dată statului român. Legea îngăduie scoaterea unor arhive originale şi restituirea lor către emitenţi. Aplicarea unei asemenea legi înseamnă aprobarea legală pentru destrămarea arhivelor naţionale cu toate consecinţele previzibile
  • Reforma sănătăţii a dus la închiderea a zeci de unităţi, tot în numele economiilor bugetare. Faza a doua a acestei reforme preconizează acum limitarea asistenţei medicale la un pachet-tip
  • Codul muncii votat nu demult este net în defavoarea salariaţilor şi acordă angajatorilor mai multe înlesniri în desfacerea contractelor de muncă
  • Prin desfiinţarea industriei existente în 1989 în proporţie de cel puţin 80%, prin închiderea atelierelor meşteşugăreşti şi prin emigrarea a peste 2.000.000 de persoane,muncitorimea din România s-a redus considerabil şi numeric dar şi ca forţă de acţiune
  • Siguranţa personală a cetăţeanului şi a bunurilor sale este ameninţată de limitarile bugetare si concedierile masive in Politie si Jandarmerie
  • Îngheţarea salariilor şi a pensiilor pe de o parte şi creşterea preţurilor pe de altă parte, îngrădesc şi chiar opresc reacţiile corpului social preocupat zilnic de cum să facă faţă cheltuielilor de supravieţuire.
  • Măsurile luate sub lozinca „reformei instituţionale“ erodează pas cu pas statul român, slăbesc autoritatea instituţiilor sale. Cetăţeanul se simte astăzi mai expus presiunilor de tot felul şi mai nesigur de viitorul său şi al copiilor săi decât cu 6-7 ani în urmă
  • Atitudinea indiferentă a oficialităţilor faţă de tot ce aminteşte identitatea românească, tradiţiile, personalităţile reprezentative, istoria, limba vorbită astăzi tot mai stâlcită
  • Noua lege a educatiei favorizeaza formarea unei generatii fara identitate nationala

Dinu C. Giurescu, Decembrie 2011

Criza europeana si sansa Romaniei – o viziune neoconservatoare

Criza europeana si sansa Romaniei – o viziune neoconservatoare

Razvan Timofciuc:  „Europa liberală, la care părinţii fondatori visau, se transformă în Europa imperială, la care visau Hitler şi Joachim von Ribbentrop”.

„Europa Unita” este o utopie. Europa a fost din punct de vedere cultural si religios intotdeauna divizata.  Incepand din 1054 Europa sa impartit in doua entitati, spatiul catolic-prostestant si spatiul bizantin. Ambele entitati cultural-religioase sau dezvoltat separat. Decalajele de dezvoltare, mentalitatiile diferite sunt vizibile, iar criza capitalismului neokeyniasan va duce la renationalizarea Uniunii Europene.

Motorul renationalizarii este produsul Sfantei Aliante Merkoziene. Cine vorbeste astazi de „Europa Unita”, vorbeste de fapt de interesele franco-germane camunflate in drapelul european.

Cine profita de „Europa Unita”? Holdingurile de stat franceze si capitalul german.

Renationalizarea europeana nu se va termina aici. Implozia monedei euro va duce la nasterea unor noi sfere economice si politice. Franta nu va renunta niciodata la Francul Francez (moneda care astazi se numeste Euro), iar Germania va reintroduce Noua Marca Germana si va forma alaturi de alte state europene, zona economica cu acelasi nume.

Schimbariile din spatiul cultural catolic-protestant vor afecta intregul continent.

Spatiul bizantin nu a avut niciodata ritmul de progres impus de Renastere si Iluminism. Elitele bizantine au preferat pasalicul otoman, cultura peschesului, baksishului, economia de taraba, si alte schmeckerii si improvizatii fanariote.

Capitalismul, monarhia parlamentara, republica prezidentiala si curentele politice moderne au fost rezultatul unor procese si revolutii politice dezvoltate si amplificate politic in Occidentul catolic-protestant.

Spatiul neobizantin nu a avut o asemenea evolutie. Cand la Paris se discuta in saloane luminate principiile doctrinare ale constitutionalismului, pe dealurile si campiile balcanice ciobanasul neobizantin fluiera liber-cugetator o doina.

Spatiul neobizantin sa afirmat ca entitate sociala in perioada decaderii Imperiului Otoman, Reformele institutionale au fost aplicate in urma unor matritze copiate ale unor modele occidentale. Sa nu uitam ca intreg spatiul bizantin a fost rezultatul unor razboaie regionale si ale unor conferinte de pace sustinute si parafate in Occident: Paris (1856), Berlin (1878), Versailles (1919), Trianon (1920).

Cand elitele neobizantine iluminate in Occident au apus, au aparut elite national-religioase care au impus modele politice autoritare. Bizantul urma sa fie ocupat mai intii de Germania nazista si ulterior a apartinut hegemonului sovietic. Din nou Bizantul a fost impartit si adjudecat in urma unor tratate si conventii internationale:  Pactul Ribentropp-Molotow (1939), Conferinta de la Teheran (1943), Planul Morgenthau (1944). Prin Tratatele de la Jalta si Potsdam (1945) soarta Bizantului a fost pecetluita pentru cinci decenii.

Dupa 1989 Bizantul sa adaptat cu greu la normele culturale si institutional-politice catolic-protestante. Euforia „Europei Unite” a sfarsit in genocidul de la Srebenitza. Astazi Bizantul a ajuns o anexa costisitoare si complicata a Uniunii Europene.

Tarile balcanice catolice si protestante Slovenia si Croatia apartin UE. Bosnia si Kosovo sunt protectorate UE. Serbia, Macedonia, Albania, Republica Moldova sunt tinute in anti-camera UE. Romania si Bulgaria, tari profund bizantine, sunt stigmatizate si tinute departe de catre pozitiile cheie ale institutelor europene.

Grecia, tara-mama al Bizantului, este supusa unui regim de guvernare care se aseamana unui directorat. Ceea ce vedem in acest moment este pe departe „Europa Unita”, ci un puzzle neterminat, un caleisdoscop ale contrastelor europene.

Cum va arata viitorul Uniunii Europene? Sansa Europei este sa ramina unita, dar totodata diversificata.

Cu siguranta un spatiu juridic comun ale tariilor membre UE este un proiect consensual.

Pe plan economic Uniunea Europeana se va diviza in patru sectoare: 1). flancul tarilor PIIGS, 2). zona economica Noua Marca Germana formata din Germania, Austria, Finlanda, Olanda, Luxemburg, 3). restul zonei Euro si 4) tariile membre UE care isi vor pastra moneda nationala.

In paralel cu sedimentarea si separarea economica, institutiile politice se vor reseta conform noi geometrii europene.

Secesiunea economica este insa si o sansa pentru Romania. Tara noastra, de jure integrata in UE, de facto neintegrata si tinuta departe de institutiile cheie, se poate afirma din punct de vedere economic alaturi de tari mediane precum Slovacia, Polonia si Suedia.

Politic, Romania este nevoita sa iasa din menghina institutionala franco-germana si sa se alature plutonului britanic. Marea Britanie poseda cel mai liberal sistem politic din Europa: monarhia parlamentara.

Inca din 1688 parlamentul britanic sa emancipat in fata regelui si conflictul institutional parlament-rege sa soldat cu detronarea regelui autoritar. In nicio tara europeana, separarea puterilor in stat nu este mai vizibila decat in sistemul parlamentar britanic. In Franta si Germania centrul de putere sa mutat in administratia prezidentiala, respectiv in cancelaria federala.

Criza europeana este insusi o sansa de dezvoltare si modernizare a Romaniei conform propriilor parametri culturali si politici. Probleme societatii romane pot fi solutionate numai de catre elitele romane. Suveranitatea nationala poate fi conservata numai alaturi de tari care doresc sa isi pastreze suveranitatea: Slovacia, Suedia, Polonia si Marea Britanie.

Stratfor.com: „Europe’s Crisis: Beyond Finance”

Autor: George Friedman

Sursa informationala: Stratfor.com

Everyone is wondering about the next disaster to befall Europe. Italy is one focus; Spain is also a possibility. But these crises are already under way. Instead, the next crisis will be political, not in the sense of what conventional politician is going to become prime minister, but in the deeper sense of whether Europe’s political elite can retain power, or whether new political forces are going to emerge that will completely reshape the European political landscape. If this happens, it will be by far the most important consequence of the European financial crisis.

Thus far we have seen some changes in personalities in the countries at the center of the crisis. In Greece, Prime Minister George Papandreou stepped aside, while in Italy Prime Minister Silvio Berlusconi now has resigned. Though these resignations have represented a formal change of government, they have not represented a formal policy change. In fact, Papandreou and Berlusconi both stepped down on the condition that their respective governments adopt the austerity policies proposed during their respective tenures.

Europeanists dominate the coalitions that have replaced them. They come from the generation and class that are deeply intellectually and emotionally committed to the idea of Europe. For them, the European Union is not merely a useful tool for achieving national goals. Rather, it is an alternative to nationalism and the horrors that nationalism has brought to Europe. It is a vision of a single Continent drawn together in a common enterprise — prosperity — that abolishes the dangers of a European war, creates a cooperative economic project and, least discussed but not trivial, returns Europe to its rightful place at the heart of the international political system.

For the generation of leadership born just after World War II that came to political maturity in the last 20 years, the European project was an ideological given and an institutional reality. These leaders formed an international web of European leaders who for the most part all shared this vision. This leadership extended beyond the political sphere: Most European elites were committed to Europe (there were, of course, exceptions).

Greece and the Struggle of the European Elite

Now we are seeing this elite struggle to preserve its vision. When Papandreou called for a referendum on austerity, the European elite put tremendous pressure on him to abandon his initiative. Given the importance of the austerity agreements to the future of Greece, the idea of a referendum made perfect sense. A referendum would allow the Greek government to claim its actions enjoyed the support of the majority of the Greek people. Obviously, it is not clear that the Greeks would have approved the agreement.

Led by German Chancellor Angela Merkel, the European elite did everything possible to prevent such an outcome. This included blocking the next tranche of bailout money and suspending all further bailout money until Greek politicians could commit to all previously negotiated austerity measures. European outrage at the idea of a Greek referendum makes perfect sense.

Coming under pressure from Greece and the European elite, Papandreou resigned and was replaced by a former vice president of the European Central Bank. Already abandoned by Papandreou, the idea of a referendum disappeared.

Two dimensions explain this outcome. The first was national. The common perception in the financial press is that Greece irresponsibly borrowed money to support extravagant social programs and then could not pay off the loans. But there also is validity to the Greek point of view. From this perspective, under financial pressure, the European Union was revealed as a mechanism for Germany to surge exports into developing EU countries via the union’s free trade system. Germany also used Brussels’ regulations and managed the euro such that Greece found itself in an impossible situation. Germany then called on Athens to impose austerity on the Greek people to save irresponsible financiers who, knowing perfectly well what Greece’s economic position was, were eager to lend money to the Greeks. Each version of events has some truth to it, but the debate ultimately was between the European and Greek elites. It was an internal dispute, and whether for Greece’s benefit or for the European financial system’s benefit, both sides were committed to finding a solution.

The second dimension had to do with the Greek public and the Greek and European elites. The Greek elite clearly benefited financially from the European Union. The Greek public, by contrast, had a mixed experience. Certainly, the 20 years of prosperity since the 1990s benefited many — but not all. Economic integration left the Greek economy wide open for other Europeans to enter, putting segments of the Greek economy at a terrific disadvantage. European competitors overwhelmed workers in many industries along with small-business owners in particular. So there always was an argument in Greece for opposing the European Union. The stark choice posed by the current situation strengthened this argument, namely, who would bear the burden of the European system’s dysfunction in Greece? In other words, assuming the European Union was to be saved, who would absorb the cost? The bailouts promised by Germany on behalf of Europe would allow the Greeks to stabilize their financial system and repay at least some of their loans to Europe. This would leave the Greek elite generally intact. The price to Greece would be austerity, but the Greek elite would not pay that price. Members of the broader public — who would lose jobs, pensions, salaries and careers — would.

Essentially, the first question was whether Greece as a nation would deliberately default on its debts — as many corporations do — and force a restructuring on its terms regardless of what the European financial system needed, or whether it would seek to accommodate the European system. The second was whether it would structure an accommodation in Europe such that the burden would not fall on the public but on the Greek elite.

The Greek government chose to seek accommodation with European needs and to allow the major impact of austerity to fall on the public as a consequence of the elite’s interests in Europe — now deep and abiding — and the ideology of Europeanism. Since by its very nature the burden of austerity would fall on the public, it was vital a referendum not be held. Even so, the Greeks undoubtedly would seek to evade the harshest dimensions of austerity. That is the social contract in Greece: The Greeks would promise the Europeans what they wanted, but they would protect the public via duplicity. While that approach might work in Greece, it cannot work in a country like Italy, whose exposure is too large to hide via duplicity. Similarly, duplicity cannot be the ultimate solution to the European crisis.

The Real European Crisis

And here we come to the real European crisis. Given the nature of the crisis, which we have seen play out in Greece, the European elite can save the European concept and their own interests only by transferring the cost to the broader public, and not simply among debtors. Creditors like Germany, too, must absorb the cost and distribute it to the public. German banks simply cannot manage to absorb the losses. Like the French, they will have to be recapitalized, meaning the cost will fall to the public.

Europe was not supposed to work this way. Like Immanuel Kant’s notion of a “Perpetual Peace,” the European Union promised eternal prosperity. That plus preventing war were Europe’s great promises; there was no moral project beyond these. Failure to deliver on either promise undermines the European project’s legitimacy. If the price of retaining Europe is a massive decline in Europeans’ standard of living, then the argument for retaining the European Union is weakened.

As important, if Europe is perceived as failing because the European elite failed, and the European elite is perceived as defending the European idea as a means of preserving its own interests and position, then the public’s commitment to the European idea — never as robust as the elite’s commitment — is put in doubt. The belief in Europe that the crisis can be managed within current EU structures has been widespread. The Germans, however, have floated a proposal that would give creditors in Europe — i.e., the Germans — the power to oversee debtors’ economic decisions. This would undermine sovereignty dramatically. Losing sovereignty for greater prosperity would work in Europe. Losing it to pay back the debts of Europe’s banks is a much harder sell.

The Immigrant Factor and Upcoming Elections

All of this comes at a time of anti-immigrant, particularly anti-Muslim, feeling among the European public. In some countries, anger increasingly has been directed at the European Union and its borders policies — and at European countries’ respective national and international elites, who have used immigration to fuel the economy while creating both economic and cultural tensions in the native population. Thus, immigration has become linked to general perceptions of the European Union, opening both a fundamental economic and cultural divide between European elites and the public.

Racial and ethnic tensions combined with economic austerity and a sense of betrayal toward the elite creates an explosive mixture. Europe experienced this during the inter-war period, though this is not a purely European phenomenon. Disappointment in one’s personal life combined with a feeling of cultural disenfranchisement by outsiders and the sense that the elite is neither honest, nor competent nor committed to the well-being of its own public tends to generate major political reactions anywhere in the world.

Europe has avoided an explosion thus far. But the warning signs are there. Anti-European and anti-immigrant factions existed even during the period when the European Union was functioning, with far-right parties polling up to 16 percent in France. It is not clear that the current crisis has strengthened these elements, but how much this crisis will cost the European public and the absence of miraculous solutions also have not yet become clear. As Italy confronts its crisis, the cost — and the inevitably of the cost — will become clearer.

A large number of elections are scheduled or expected in Europe in 2012 and 2013, including a French presidential election in 2012 and German parliamentary elections in 2013. At the moment, these appear set to be contests between the conventional parties that have dominated Europe since World War II in the West and since 1989 in the East. In general, these are the parties of the elite, all more or less buying into Europe. But anti-European factions have emerged within some of these parties, and as sentiment builds, new parties may form and anti-European factions within existing parties may grow. A crisis of this magnitude cannot happen without Tea Party- and Occupy Wall Street-type factions emerging. In Europe, however — where in addition to economics the crisis is about race, sovereignty, national self-determination and the moral foundations of the European Union — these elements will be broader and more intense.

Populist sentiment coupled with racial and cultural concerns is the classic foundation for right-wing nationalist parties. The European left in general is part of the pro-European elite. Apart from small fragments, very little of the left hasn’t bought into Europe. It is the right that has earned a meaningful following by warning about Europe over the past 20 years. It thus would seem reasonable to expect that these factions will become much stronger as the price of the crisis — and who is going to bear it — becomes apparent.

The real question, therefore, is not how the financial crisis works out. It is whether the European project will survive. And that depends on whether the European elite can retain its legitimacy. That legitimacy is not gone by any means, but it is in the process of being tested like never before, and it is difficult to see how the elite retains it. The polls don’t show the trend yet because the magnitude of the impact on individual lives has not manifested itself in most of Europe. When it does show itself, there will be a massive recalculation regarding the worth and standing of the European elite. There will be calls for revenge, and vows of never allowing such a thing to recur.

Regardless of whether the next immediate European crisis is focused on Spain or Italy, it follows that by mid-decade, Europe’s political landscape will have shifted dramatically, with new parties, personalities and values emerging. The United States shares much of this trend, but its institutions are not newly invented. Old and not working creates problems; new and not working is dangerous. Why the United States will take a different path is a subject for another time. Suffice it to say that the magnitude of Europe’s problems goes well beyond finance.

The European crisis is one of sovereignty, cultural identity and the legitimacy of the elite. The financial crisis has several outcomes, all bad. Regardless of which is chosen, the impact on the political system will be dramatic.

Dinu Zamfirescu, despre prima manifestatie anticomunista din 8 noiembrie 1945

Lectia istoriei:

Mitingul din 8 noiembrie 1945, organizat cu prilejul aniversării onomasticii Maiestăţii Sale Regele Mihai I. Deşi guvernul lui Petru Groza, instalat violent la 6 martie 1945, continua să funcţioneze, artificial, alimentat din fotoliile „roşii“ de la Moscova, românii încă nu voiau să se predea utopiei bolşevice.
Încă nu era clar, dar România liberă se pregătea să intre într-o lungă hibernare, iar democraţia devenea o simplă umbrelă pentru deciziile luate la Kremlin. Un singur exemplu: era prima dată când un premier refuza să demisioneze atunci când Regele i-o cerea. Încă nu puteau accepta românii că ţara lor e condamnată să fie transformată într-o anexă sovietică, dar comuniştii retuşau orice fisură apărea în regimul care avea să devină atât de ermetic.
Cu entuziasmul şi fermitatea unor viitori politicieni, studenţii liberali şi ţărănişti au organizat, la 8 noiembrie 1945, în faţa Palatului Regal din Capitală, prima manifestaţie promonarhică, deci antiguvernamentală, de amploare – începutul rezistenţei anticomuniste a poporului român. Un episod însângerat al confruntărilor dintre comunişti şi „Opoziţia” fidelă Regelui Mihai I. 25.000 de oameni, majoritatea bucureşteni, au participat la miting: şi studenţi, şi pensionari, şi muncitori, şi intelectuali, toţi – conduşi de aceeaşi credinţă că nu-şi vor vinde ţara. Concomitent, în municipii precum Cluj, Sibiu, Braşov, Ploieşti, Giurgiu, Galaţi, Iaşi, Constanţa şi Timişoara au fost organizate acţiuni similare. În Capitală însă, manifestaţia a fost înăbuşită brutal, în stilul tradiţional comunist, cu bâte, gloanţe şi alte astfel de metode „minereşti”, cunoscute în detaliu şi de românii anilor ’90.

Dosarul „Afacerea 8 noiembrie” din arhivele Siguranţei conţine un rezumat de 68 de pagini şi mii de file scrise de securiştii zeloşi despre cei mai vocali participanţi şi despre cei reţinuţi. Printre arestaţi se numără liberalul Radu Câmpeanu, pe atunci, preşedintele Tineretului Universitar Liberal şi unul dintre organizatorii mitingului, şi liberalul Dinu Zamfirescu, elev la Liceul „Spiru Haret” în acea perioadă.

Guvernul decisese, la 24 octombrie, că ziua de naştere a Regelui Mihai (n.r. – 25 octombrie) poate fi sărbătorită abia la 8 noiembrie, odată cu onomastica sa, pentru a comprima cele două festivităţi în numele monarhiei. Mai mult, pentru a înăbuşi din faşă orice fel de manifestare, în noaptea de 24/25 octombrie au fost arestaţi mai mulţi ţărănişti şi liberali din Capitală. Reprezentanţii partidelor istorice nutreau însă alt plan: trebuia, cu orice preţ, să arate Occidentului că românii vor să fie liberi! Se ştia că soarta României este rânduită la Moscova, deci era vital să fie transmis un mesaj puternic… În plus, preşedintele american Harry Truman îl trimisese, în România şi Bulgaria, pe ziaristul Mark Ethridge, pentru a-l informa în legătură cu situaţia politică şi economică din cele două state. Prilejul perfect – Ziua Regelui.

Astfel, ideea mitingului promonarhic a venit firesc, în şedinţa Biroului Politic al PNŢ din 25 octombrie. „Nu este demn de un partid ca PNŢ să folosească prilejul onomasticii Regelui, adică să se ascundă sub hlamida regală pentru a ţine o întrunire. Să nu convocăm nicio întrunire, ci să lăsăm pe prietenii noştri şi să-i îndemnăm ca, dacă se face o demonstraţie cetăţenească pentru MS Regele Mihai, să participe şi membrii partidului”, spunea Ion Mihalache. „Manifestaţia să rămână exclusiv populară şi naţională”, îl completa şi Iuliu Maniu. Liderii ţărănişti au decis astfel, alături de preşedintele liberalilor, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu, ca cele două partide să lase populaţia să manifeste pentru Rege, dar să-i susţină, ca simpli cetăţeni. Degeaba tuna şi fulgera ministrul de Externe Ana Pauker că „unii de peste mări şi ţări s-au obişnuit ca numai alde Maniu şi Brătianu să conducă ţara noastră, or orice învăţ are şi dezvăţ”.

„Jos Groza bumbăcit!”

Tineretul celor două partide a început astfel să pregătească ceea ce urma să devină cea mai mare demonstraţie promonarhică din România aproape comunistă. Chiar din primele zile ale lunii noiembrie, au început să tipărească şi să răspândească manifeste, chemându-i pe bucureşteni să-şi declare dragostea pentru Rege şi democraţie.

„Români! Veniţi în ziua de 8 noiembrie, orele 10.00 a.m. pentru a vă manifesta dragostea pentru suveran! Trăiască M.S. Regele!”, scria pe unele manifeste. „Vă cheamă Maniu. Vă cheamă Brătianu. Vă cheamă conştinţa românească. Trăiască Regele! Jos Groza bumbăcit!”, proclamau altele.

Singurul ziar care a avut îndrăzneala de a susţine manifestaţia a fost „Ardealul”, publicaţie de orientare naţional-ţărănistă. În ciuda presiunilor, directorul Anton Mureşanu a publicat pe prima pagina a ziarului din 7 noiembrie acest anunţ: „Toată suflarea românească va fi prezentă în ziua de 8 noiembrie a.c., orele 10 – 1, înainte de masă, în Piaţa Palatului, pentru a-şi manifesta dragostea, devotamentul şi neclintita încredere faţă de iubitul nostru Rege Mihai I. Nu vom lipsi la această mare sărbătoare a poporului românesc. Ţara şi Regele sunt singurele realităţi ale existenţei şi afirmării neamului Românesc!” Mai mult, în seara anterioară, bucureştenii erau sunaţi la telefon şi o voce necunoscută le spunea: „Dacă eşti român, mâine la 10 să fii în Piaţa Palatului”.

„Vreţi şi viaţa noastră?”

„Nu v-aţi îmbogăţit îndeajus, domnilor comunişti, ce mai voiţi de la noi? Cu un an în urmă, casa partidului vostru nu avea ca fond de propagandă nici o sută de lei, iar astăzi are sute de milioane, nu vă este destul? Vreţi şi viaţa noastră?”, scria, în jurnalul său, Constantin Rădulescu Motru, la o zi după manifestaţia din 8 noiembrie. „Toate declaraţiile lui Molotov (n.r. – ministrul rus de Externe) că va respecta suveranitatea statului român au fost simple viclenii”, continua marele academician la 13 noiembrie.

„Era un entuziasm extraordinar. E foarte greu pentru cei de astăzi să înţeleagă. Numai determinarea aceasta a permis să treci peste riscurile evidente. Dar ne sărutau cucoanele!”

Radu Câmpeanu
participant la miting

Începutul măreţ al manifestaţiei de la 8 noiembrie a fost consemnat şi în rapoartele poliţiei – atât de impunător a fost încât nici măcar cenzura nu a găsit o variantă de compromis. Începând cu ora 9.00, în Piaţa Palatului Regal îşi făcea apariţia un grup de peste 30 de invalizi de război, împingând cărucioarele către statuia Regelui Carol I, amplasată chiar în faţa palatului. Veneau de la Căminul invalizilor şi agitau drapele, ovaţionându-o pe Maiestatea Sa! În câteva minute, grupurile de elevi şi studenţi care erau răspândite în jur au alergat către seniori. „Trăiască Regele!” şi „Regele şi Patria!”, strigau toţi, iar manifestanţii începeau să nu se mai teamă de nimic.

Această mărturie din raportul unui agent de securitate, rămasă în Arhivele Prefecturii Poliţiei Capitalei, este emblematică: „A apărut un invalid care în fugă s-a aruncat pe treptele statuii, în mijlocul grupului de invalizi, înconjuraţi de manifestanţi, şi a desfăşurat un steag tricolor mare, în uralele publicului care manifesta pentru Rege”.

Liberalul Radu Câmpeanu, unul dintre organizatorii mitingului, care avea pe atunci doar 23 ani, recompune atmosfera studenţească plină de entuziasm de la primele ore ale dimineţii şi descrie solidaritatea bucureştenilor, care s-au raliat necondiţionat manifestanţilor. „Am hotărât să ne adunăm mai întâi la sediul partidului de pe strada Maria Rosetti, alături de alţi tineri care voiau să ni se alăture. Au venit în jur de 1.000 de persoane străine la sediu, iar studenţii liberali erau grupaţi în parcul din spate, într-o grădină mare”.

Radu Câmpeanu le-a vorbit celor prezenţi şi, înflăcăraţi de discursul pasional, dar şi de ordinul lui Teohari Georgescu de a interzice manifestaţia, studenţii au plecat către Palatul Regal. „Ne-am organizat pe o coloană, cu 15 oameni pe rând. Ne mai bătuserăm cu comuniştii de mai multe ori, aşa că ştiam să ne protejăm – luasem nişte steaguri, cu o bară mică de lemn. Ne-am luat de braţe cu toţii şi, ţinându-ne strâns, am plecat spre bulevard”, îşi aminteşte liberalul.

„Erau cucoane care se dădeau jos din tramvaie, coborau din blocuri, voiau să ne sărute, să ne îmbrăţişeze, Doamne!, ce entuziasm! Ne sărutau cucoanele! Când am ajuns în faţa Societăţii de telefoane, toate funcţionarele au coborât, aşa îmbrăcate în bluzele lor verzui. Toate au venit, domnule, toate! Ca să-ţi dai seama cât de mare se făcuse coloana, îţi mărturisesc că, în timp ce prima linie era la Cercul Militar, ultima ajungea la Cinematograful Scala!”, rememorează Radu Câmpeanu. Peste 10.000 de persoane au ajuns, cu grupul de liberali, în Piaţa Palatului. Chiar şi Garda Palatului s-a s-a alăturat manifestanţilor!

N-a durat mult entuziasmul tinerilor, liberali, ţărănişti sau, pur şi simplu, monarhişti, deci anticomunişti. Forţele de ordine au început arestările, iar de la distanţă (din sediul Ministerului de Interne) chiar se trăgea! Erau acolo detaşamente armate din divizia „Tudor Vladimirescu”. Radu Câmpeanu a ajuns şi el într-o celulă de la subsolul „Internelor”.

Liberalul Dinu Zamfirescu era, în vremea aceea, elev la Liceul „Spiru Haret”, din Capitală – coleg de clasă cu fostul preşedinte Ion Iliescu. Despre momentele tensionate ale mitingului îşi aminteşte perfect! „Am hotărât că nu vom merge la şcoală, deşi 8 noiembrie fusese declarată zi lucrătoare. La 7 dimineaţa, eu am fost însă la liceu, dar cu un lanţ şi cu un lacăt, pentru a lega poarta. Să nu intre nimeni!”, povesteşte liberalul de mai târziu. Deşi, pe atunci, nu era membru de partid, deşi era apropiat liberalilor, elevul Dinu din a XI-a s-a alăturat unui grup restrâns de ţărănişti pentru a ajunge în Piaţa Palatului. Studenţii PNŢ se organizau în echipe reduse, în diferite zone ale Capitalei, urmând să se unească abia în faţa Palatului Regal.

„Chiar când am intrat pe strada Ştirbei Vodă, să merg la întâlnire, m-a abordat un bărbat pe ruseşte: «Cât este ceasul?» I-am tras o înjurătură şi l-am întrebat: «Ai uitat să vorbeşti româneşte?». După ce am ajuns la statuia lui Carol I, am început să strigăm, cu cei prezenţi acolo, «Regele şi Patria», «Libertate şi dreptate», sau chiar «Anglia şi America». Nu erau lozinci ostile, şi nici noi nu eram. Manifestam paşnic.” La ora 10.00 însă au apărut primele forţe de represiune, camuflate în muncitori fideli guvernării: un şir de camioane au apărut dinspre Athenée Palace, purtând insigna CGM – Confederaţia Generală a Muncii, sindicat condus de Gheorghe Apostol.

„Au început să coboare oameni din camioanele astea şi, când noi strigam «Regele şi Patria», ei strigau «Groza şi poporul», iar când strigam noi «Regele», ei făceau semn la gât, că ne taie capul. Camioanele astea au început să dea ocol statuii, în formaţie, şi să ne strângă cât mai mult. Ne-am căţărat pe soclu să nu ne lovească! Nişte tineri, mai enervaţi, au blocat unul dintre camioanele astea şi l-au răsturnat. Săreau muncitorii din camion ca puricii, aşa săreau!”, ne povesteşte Dinu Zamfirescu.

N-a durat mult nici entuziasmul său, pentru că imediat a fost arestat: „În această învălmăşeală, un tip, mai solid, m-a luat de gât, pe sus m-a luat şi m-a pus în spatele cordonului format de forţele de represiune. M-a arestat şi m-a dus la Prefectura de Poliţie, într-un beci foarte întunecos. Am fost dus apoi într-un subsol de la Academia Militară şi apoi la Jilava. O lună am stat în arest, până la 12 decembrie”. După ce a fost eliberat, Dinu Zamfirescu s-a dus direct la sediul Partidului Liberal şi a semnat adeziunea. „S-a creat prima organizaţie de elevi din cadrul unui partid politic din România – Organizaţia Colegială a Elevilor, aşa se numea”. Nu ştia atunci că, de fapt, îşi semnase încă patru condamnări la închisoare.

„Regele era un simbol pentru noi şi consideram că e o garanţie pentru salvarea României de comunişti.”

Dinu Zamfirescu
participant la miting

Mare panică au creat, printre comunişti, manifestaţiile promonarhice şi antiguvernamentale de la 8 noiembrie, iar asta se putea simţi în fiecare şedinţă sau întrunire ulterioară a Guvernului, a Partidului Comunist, a Frontului Naţional Democrat sau a Frontului Unic Muncitoresc. Mult timp a fost dezbătută „încercarea principalelor partide de răsturnare a regimului de concentrare democratică”, iar politrucii moscoviţi aruncau vina de la unul la altul.

La 9 noiembrie 1945, în şedinţa Frontului Unic Muncitoresc, Ion Burcă, reprezentantul PSD în guvern, avea pe buze soluţia perfectă: „Omoram 1.000 de oameni, dar făceam ordine. Nu trebuia să lăsăm aceste haimanele să bâţâie pe acolo. Când au văzut o forţă, o atitudine hotărâtă, s-au împrăştiat. Eu constat că Teohari (n.r. – Teohari Georgescu, ministru de Interne) s-a lăsat surprins, nu a reacţionat la timp”.

„Victimele fasciştilor manişti şi brătienişti“, comemorate ipocrit de manifestanţii comunişti Foto: fototeca online a comunismului românesc

Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu alura sa de viitor şef de stat, vorbea voalat, în şedinţa din 10 noiembrie 1945 a Frontului Naţional Democrat, despre represiunea asupra participanţilor la miting, dar avea şi revelaţia politicii viitoare de partid. „Trebuie lucrat fără milă, să plângă cât vor, poporul trebuie să trăiască, ţara trebuie să trăiască. Dacă nu lucrăm cu sânge-rece şi dârzenie, se va râde de noi. Desigur, ruşii au destul forţe ca să-i facă chisăliţă, dar aceasta nu e de dorit şi putem evita”. Apoi, adăuga că, în urma zilei de 8 noiembrie, „ne-am trezit la realitate” – o metaforă încriptată pentru începutul campaniei represive împotriva adversarilor politic

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: