Memoria istoriei: Rapa Robilor, Aiud

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora.
Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.

Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii

Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu.

„Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: Să nu ne răzbunaţi!.”

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate.

    Textul comunicatului de presă  al CICCR mai jos.
– COMUNICAT DE PRESĂ –

 

 

În urma unor cercetări de teren efectuate în municipiul Aiud, jud. Alba, am reuşit să identificăm cu aproximaţie suprafaţa de teren pe care au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici care au decedat în Penitenciarul Aiud în perioada prigoanei comuniste. Terenul respectiv se află în partea de sud-est a localităţii, în dreptul străzii Ostaşilor, cu acces dinspre staţia CFR. Conform documentelor existente, din punct de vedere juridic terenul figurează ca domeniu privat aflat în proprietatea Primăriei Aiud. În anul 2009, Primăria a cedat terenul în folosinţă gratuită pentru o perioadă de 49 de ani către Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, un mic şi restrâns aşezământ monahal situat în zona respectivă, care deserveşte şi Monumentul Calvarul Aiudului, închinat memoriei foştilor deţinuţi politici morţi în temniţele comuniste. După preluarea în folosinţă a respectivului teren, Biserica Ortodoxă a iniţiat la faţa locului o investiţie imobiliară, care prevede edificarea, în anii care urmează, a unei biserici şi a unui aşezământ monahal. Lucrările întreprinse până în prezent au vizat doar pregătirea locului unde vor fi ridicate edificiile menţionate, însă această intervenţie, care a necesitat excavarea şi evacuarea unor cantităţi mari de pământ, a afectat parţial şi o parte din suprafaţa fostului cimitir al deţinuţilor.
Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.
Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora. Datorită lucrărilor efectuate în zonă, investigaţiile se vor desfăşura doar într-un anumit sector din fosta parcelă de teren rezervată în trecut pentru cimitirul penitenciarului, pe o suprafaţă ce nu a fost afectată de lucrările menţionate. Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.
Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.
Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Sursa informationala: CICCR
* * *
Penitenciarul Aiud, alături de Sighet, Gherla sau Râmnicu Sarat, a fost un loc de exterminare pentru diferite categorii de deţinuţi din gulagul românesc. Aiudul a rămas în istoria comunismului drept cel mai important şi mai dur loc de detenţie, unde au existat deţinuţi politici până la sfârşitul anilor ’80.
După 23 august 1944, la Aiud au fost încarceraţi atât deţinuţi politici cât şi deţinuţi de drept comun. Deţinuţii politici de la Aiud proveneau din rândul membrilor partidelor politice, legionarilor, aşa-zişilor criminali de război, armatei, poliţiştilor, jandarmilor, Siguranţei, SSI-ului sau clericilor.
Din 1948, mai ales după ce a intervenit militarizarea sistemului penitenciar şi trecerea acestuia în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, la Aiud au fost aduşi deţinuţii politici acuzaţi de delicte politice grave, cei consideraţi criminali de război şi intelectuali (avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, militari, ziarişti, bancheri, chiaburi, industriaşi şi patroni).
Pentru perioada 1945-1948 numărul deţinuţilor politici din închisoarea Aiud a cunoscut importante variaţii. La începutul intervalului aici se aflau închise 163 de persoane, iar în 1948 efectivul a crescut la 2158 de suflete. În anii următori, numărul deţinuţilor a crescut continuu ca urmare a valurilor succesive de arestări şi condamnări din toate păturile sociale. Conform statisticilor oficiale, în anul 1949 penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, iar după acest an şi până în 1964 populaţia concentraţionară din puşcărie nu a depăşit 3200 de deţinuţi politici. După o statistică a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14193.
Conform actelor nominale de deces aflate la Primăria Aiud, în perioada 1945-1947 nu mai puţin de 149 de persoane au decedat în puşcăria Aiudului, jumătate din aceştia fiind acuzaţi de delicte politice. În intervalul 1948-1964 aici au decedat 437 de persoane, însă după unele estimări neoficiale, cifra deceselor ar fi de circa 700.
Începând cu anul 1948 deţinuţii politici au fost izolaţi de cei de drept comun, regimul de detenţie pentru prima categorie modificându-se în mod radical, politica instituită în acest domeniu fiind aceea de exterminare lentă. Documentele care fac referire la decesele din penitenciarul Aiud pentru perioada 1950-1964 menţionează următoarele cauze: tuberculoză, pneumonie, congestie pulmonară, caşexie, cancer (intestinal, duodenal, pulmonar, prostatic), ocluzie intestinală, septicemie, paralizie cardiacă, insuficienţă hepatică, cardiacă, renală, distrofie, hemoragie cerebrală, meningită, ciroză. Evident, aceste afecţiuni au fost cauzate de relele tratamente la care au fost supuşi deţinuţii: torturile fizice şi psihice aplicate, înfometarea accentuată, frigul excesiv precum şi asistenţa medicală insuficientă sau absentă. Vinovaţi de această situaţie au fost toţi cei care s-au aflat atunci în slujba regimului comunist în structurile de conducere ale statului, dar şi cei care au ocupat diferite posturi şi funcţii în structurile operative şi administrative ale unităţii penitenciare din Aiud (ofiţeri şi subofiţeri, politruci, cadre de Securitate), mulţi dintre aceştia fiind încă în viaţă.
La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu. La Aiud a fost încarcerat şi fostul viceprim-ministru şi ministru de Finanțe comunist, Vasile Luca, unde a şi decedat în anul 1963.
După preluarea întregii puteri în stat de către comunişti, începând cu anul 1948 şi până în 1964 când a fost dat decretul pentru amnistia pedepselor celor cu condamnări politice, penitenciarul Aiud a avut următorii directori şi comandanţi: maior Alexandru Farcaş (1948-1950), căpitan Nicolae Dorobanţu (1950-1953), colonel Ştefan Koller (1953-1958) şi colonel Gheorghe Crăciun (1958-1964).
Sursa informationala: Cosmin Budea

Revolutia Romana – Timisoara – 17 Decembrie 1989

Materialul de mai jos a fost difuzat pe 18 Decembrie 1989 la Radio Europa Libera in cadrul emisiunii “Actualitatea romaneasca: Timisoara in revolutie”.

Fotografiile au fost realizate pe 17 Decembrie 1989 de Constantin Duma.

Material preluat de pe websitul: EroiiNuMor

Memoria istoriei: „Brasov, 15 noiembrie 1987”

15 noiembrie 1987 NU se uită!

Liga Suporterilor Stegari şi grupul de acţiune Noii Golani, împreună cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 şi PRIME Braşov, aniversează marţi, 15 noiembrie, 24 de ani de la revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987.

Evenimentele dedicate acestei zile vor începe la ora 17.30 în Centrul Civic (zona parcului), de unde cei prezenţi vor reface o parte din traseul muncitorilor din ’87.

De la ora 19.00, în Rockstadt, va fi o proiecţie a documentarului “Memorialul Durerii – Totul despre 15 Noiembrie 1987”. Invitaţi vor fi şi membri ai Asociaţiei 15 Noiembrie 1987.

Vă aşteptăm pe toţi cei care doriţi să cunoaşteţi mai multe, să vă arătaţi susţinerea şi respectul pentru cei care au avut curajul să strige pentru prima dată “Jos comunismul!”.

15 noiembrie 1987 NU SE UITĂ

Text + foto + afis+ sursa informationala:  Liga Suporterilor Stegari

Braşov, 15 noiembrie 1987

Autor: Paul Sorin Tita

Era într-o duminică. Mă mutasem de curând în alt cartier şi încă nu prea aveam prieteni printre vecinii de bloc sau colegii de şcoală. Aşa se făcea că, de fiecare dată când aveam timp liber şi nu avea cine să mă supravegheze, mergeam în cartierul în care locuisem anterior sau prin centrul oraşului, unde mama mea lucra ca vânzătoare la un magazin pe Republicii, Tineretului, parcă…

În duminica aceea părinţii mei erau amândoi la serviciu şi, fiind singur acasă, am hotărât să plec în centrul oraşului şi să trec pe la mama. Cred că am prins ultimul troleibuz spre centrul oraşului. Când am ajuns la Modarom, troleibuzul abia a putut trece pe lângă mulţimea adunată acolo. Am coborât la staţia următoare şi, curios ca orice copil, m-am întors la Modarom.

Ştiam că în acea duminică erau alegeri, dar nici măcar asta nu justifica pentru mine prezenţa atât de multor oameni în acelaşi loc. Când m-am apropiat, am înţeles: „Vrem lapte, unt, ouă, …”, „Ne mor copiii de foame”. Nu ştiu cum, când şi de ce a început totul, deşi, acum, o vagă bănuială am, însă pentru mine aşa a început. Deşi mergeam şi eu cu bunicul meu, cu noaptea în cap, să stau la coadă pentru a cumpăra carne (bineînţeles cu os şi „garnitură” de legume), nu pot să spun că muream de foame, dar nici nu aveam frigiderul plin cum îl am acum.

Era duminică şi parcă miliţienii plecaseră la iarbă verde. Nici picior de ei. La cealaltă clădire, de la parc, lumea spărsese deja geamuri, aruncase pe geam scaune şi telefoane care făceau bucuria copiilor în căutare de galene. Erau şi copii pe acolo, dar tot ce îi interesa erau galenele, să strângă cât mai multe. Au început să iasă din clădire muncitori extaziaţi de descoperirea unor „rezerve” de caşcaval şi Pepsi în clădirea Judeţenei de Partid (parcă aşa se numea). Mai erau şi nişte oameni îmbrăcaţi în hanorace crem, care numai muncitori nu păreau şi care încercau să calmeze spiritele spunându-le fericiţilor descoperitori ai trofeelor culinare că „noi nu de asta am venit aici”. Oare ei de ce nu se bucurau? Aş vrea să ştiu, măcar astăzi, cine erau şi de ce veniseră, pentru că îmi mirosea atunci şi îmi miroase şi acum (acum cu atât mai mult, după experienţa „evenimentelor” din decembrie, de la Târgu-Mureş şi mineriade) a ceva experiment scăpat de sub control. Iar când oamenii au văzut că nu vine nimeni să le dea peste nas pentru că au cerut lapte, pâine, ouă, etc., s-au gândit să ceară mai mult: „Jos Ceauşescu!” şi, ceva mai târziu, „Jos comunismul!”, ba chiar s-au gândit să scrie unul dintre sloganuri pe una din clădirile asediate şi să dea foc portretului lui Ceauşescu şi unuia dintre steagurile PCR agăţate pe clădire cu ocazia alegerilor.

Era într-o duminică şi miliţienii s-au întors toţi de la iarbă verde, cu bastoane şi tot ce le trebuia, ba chiar şi cu gaze lacrimogene. Aşa că nu mai era de stat şi am avut inspiraţia să plec înainte de începutul sfârşitului. M-am dus până în Piaţa 23 August, am stat puţin, după care am hotărât să mă întorc să văd ce se întâmplă. Cei care au ajuns până pe Republicii fugeau în zigzag, ameţiţi de gazele lacrimogene, iar puţinii trecători îi certau părinteşte pentru îndrăzneala avută. Nu era chip să merg pe Republicii înspre Modarom, aşa că m-am dus pe ocolite pe la Cinema Popular şi Aro Palace. Când am ajuns totul se terminase. Curiozitatea m-a împins, din nou, înainte. Doar cioburile, sângele, scaunele rupte şi o dâră neagră de fum ce se ridica din una dintre clădiri mai aminteau de ce fusese acolo.

Acum era într-adevăr duminică. Totul era pustiu. Niciun trecător nu admira priveliştea şi asta mulţumită unei maşini blindate care se plimba încoace şi încolo şi care era cât pe ce să mă calce şi pe mine dacă nu mă urcam pe un zid de beton. A stat puţin, să vadă ce fac, după care a abandonat; eram prea mic şi nu aveam ce şi cui să povestesc. Maşina aceea, atunci, pentru mine, avea voinţa ei. Nu m-am gândit niciodată că mâinile de pe volan ar fi fost conduse la rândul lor de un creier. Nu cred asta nici astăzi.

A doua zi era luni. Am trecut prin centru să văd cum arăta totul la o zi după. Totul era ca nou. Un muncitor trăgea o ultimă pensulă de vopsea peste clădirea parcă recent construită.

Personalitatile dreptei: Corneliu Coposu

Corneliu Coposu – Maestru al tinerilor din România

 

Comemorarea lui Corneliu Coposu

A vorbi despre Corneliu Coposu este pentru mine o mare onoare şi, în acelaşi timp, o datorie pentru generaţia mea, în primul şi în primul rând graţie interesului pe care Domnia-sa l-a purtat celor tineri. El a avut încredere de la început, din decembrie 1989, în puterea şi în puritatea celor care au făcut adevărata Revoluţie.

Îl cunoscusem pe Nenea Puiu, prima dată, când aveam 12 ani. Venise la Cluj împreună cu doamna Tita Ivasiuc, văduva scriitorului Alexandru Ivasiuc. Discuţia purtată împreună cu părinţii mei s-a lungit până noaptea târziu. Adolescent fiind, statura impunătoare a domnului Coposu m-a impresionat profund.

În zilele fierbinţi ale evenimentelor din decembrie ’89, mai precis la 26 decembrie 1989, nenea Puiu a telefonat la Cluj, unde îmi aveam domiciliul împreună cu părinţii mei, întrebându-mă dacă aş vrea să-i fiu alături, ca şef de cabinet. Explicaţia pentru alegerea mea era foarte întemeiată din punctul său de vedere: foştii colaboratori şi chiar securiştii mişunau peste tot. El avea nevoie de un tânăr cu sufletul nepătat. În plus, ca o altă garanţie, bunicul meu a fost mare luptător maramureşean Ilie Lazăr, cel care în procesul Iuliu Maniu a fost până la capăt alături de Sfinxul de la Bădăcin. Îl cunoscuse foarte bine pe „moşul meu drag”, îmi cunoştea familia şi, cum „sângele apă nu se face”, tradiţia de naţional-ţărănist trebuia să aibă continuitate.

Am sosit în Bucureşti pe data de 29 decembrie 1989 devenind „primul şef de cabinet al celui mai mare om politic al României post-decembriste”. Alături de Domnia-Sa am petrecut momente de neuitat, care până la moarte mă vor urmări, deoarece impactul lor a fost foarte adânc şi semnificativ.

Pe data de 28 ianuarie 1990, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, împreună cu celelalte două partide istorice (P.N.L. şi P.S.D.R.) a organizat un mare miting de protest împotriva deciziei F.S.N. de a participa la alegeri. A fost, practic, primul miting adevărat al României democratice de după furtul alegerilor din 1946.

Am avut posibilitatea extraordinară de a fi alături de liderii P.N.Ţ.C.D., la invitaţia făcută de către Ion Iliescu şi Petre Roman, în clădirea Guvernului, la discuţii. Pentru un tânăr care la vremea rerspectivă avea 20 de ani acel moment a reprezentat o lecţie de democraţie şi patriotism adevărat. Această lecţie a fost predată de profesorul Corneliu Coposu. Cei doi conducători ai României de atunci încercau prin orice metode să-l impresioneze şi să-l ameninţe pe Corneliu Coposu. Neclintit, cum a fost şi timp de 17 ani în închisoare, Seniorul a demontat toate acuzaţiile ce-i erau aduse de către aceşti foşti comunişti. Întâlnirea de la Guvern începuse la ora 12 şi a ţinut până la ora 20. Între timp, în jurul orei 16, pe motivul că manifestanţii partidelor istorice „omoară cetăţenii paşnici” şi „încearcă printr-o lovitură de forţă să intre în clădirea guvernului”, Ion Iliescu i-a cerut lui Corneliu Coposu să se adreseze mulţimii şi să-i facă să renunţe la acel miting. Îmi amintesc foarte bine cuvintele preşedintelui Coposu: „Noi nu am venit aici pentru a da o lovitură de forţă, ci pentru a încerca un dialog civilizat cu cei care au frâiele Puterii. F.S.N.-ul trebuie să înţeleagă că cei care au murit la Revoluţie şi-au dat viaţa pentru o Românie democratică. Vă rog să nu creaţi incidente, pentru a nu da prilejul Puterii actuale să vă discrediteze”.

Contrar oricărui simţ democratic, având Televiziunea şi Radioul în mână, F.S.N.-ul, prin minciună şi dezbinare, a reuşit să aducă în Piaţa Victoriei muncitori de la marile uzine din Bucureşti, chipurile pentru a apăra democraţia. Manifestaţia partidelor istorice se desfăşurase paşnic, până la ora 19. În acel moment, înarmaţi cu bâte şi lanţuri, „apărătorii” democraţiei au creat panică şi i-au lovit pe cei care erau cu mâinile goale. Informându-se permanent despre ce se întâmpla în piaţă şi aflând că în jurul orei 19,30 majoritatea celor din faţa clădirii erau suţinători ai F.S.N.-ului, Ion Iliescu a început să strige, ameninţându-i pe liderii partidelor istorice şi în special pe domnul Corneliu Coposu, acuzându-i de lovitură de stat, făcându-i pasibili de închisoare. Cu calmul său desăvârşit, pentru a nu ştiu câta oară, „Nenea Puiu” şi-a argumentat poziţia, neclintindu-se niciun muşchi de pe faţa lui. Văzând că nu-l poate îndupleca sub nicio formă, preşedintele Iliescu a avut acea replică rămasă în istoria post-decembristă: „Domnule Coposu, mie să nu încerci să-mi bagi sula în coaste”.

A doua zi a fost încă un moment semnificativ pentru fragila noastră democraţie. Având sprijinul muncitorilor, minerilor şi al tuturor celor care fuseseră minţiţi prin radio şi televiziune, F.S.N. a organizat în Bucureşti şi în toată ţara mitinguri de sprijin pentru F.S.N. şi de protest împotriva partidelor istorice. Îmi amintesc foarte bine acea zi de 29 ianuarie 1990. De dimineaţă, eram la preşedintele Coposu acasă. În jurul orei 9 ne-am deplasat către sediul partidului din Bdul Carol nr. 34. Ajunşi acolo, ca un făcut, au început să se adune contestatarii. Într-o oră şi jumătate, în faţa sediului nostru şi în toată Piaţa Rosetti era o mare de oameni care cereau „moarte lui Coposu” şi „afară din ţară cu trădătorii”. Ura şi dezlănţuirea mulţimii era împotriva celui care – aşa cum credeau ei – nu mâncase salam cu soia şi venise din străinătate pentru a „vinde ţara Occidentului”. E adevărat că preşedintele Coposu nu mâncase salam cu soia. Timp de 17 ani el a mâncat „terci”, asta în timpurile bune, deoarece regimul de închisoare era atât de dur, încât zile întregi se întâmpla să nu mănânce absolut nimic. Omul care timp de cinci ani a stat zidit în celulă nu mâncase salam cu soia. Străinătatea, pentru el, însemnase înstrăinare şi îndepărtare de cei dragi, pe timpul puşcăriei, în timpul domiciliului forţat în Bărăgan, iar, mai apoi, supraveghere continuă la domiciliul său din Bucureşti.

Revenind asupra celor întâmplate în aceea zi de ianuarie 1990, ţin să precizez, din nou, lecţia de democraţie predată de domnul  Coposu. Văzând că mulţimea adunată de peste trei  ore nu-l îndupleca,  şi nu-l îngenunchea, F.S.N.-ul, prin reprezentantul său de marcă, Petre Roman, a venit să dialogheze şi să negocieze cu liderul opoziţiei. Ca şi cu o zi înainte, Corneliu Coposu a rămas neclintit şi pe aceeaşi poziţiei: democraţie înseamnă pluripartitism. Bazându-se pe furia mulţimii, dintr-o dată domnul prim-ministru a încercat să apară drept salvatorul lui Coposu. Ieşind pe balcon din Cabinetul Preşedintelui şi profitând de simpatia pe care i-o purta mulţimea, Petre Roman a declarat: „S-au demascat, dar vă rog pe dumneavoastră să îi lăsaţi să plece, fără să vă atingeţi de ei”. Insistenţele au durat circa o oră şi jumătate. Corneliu Coposu îi declara însă solemn că va pleca din sediul partidului doar pentru a merge la Televiziune să facă o declaraţie prin care să demaşte toată mârşăvia actualei conduceri. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă sub nicio formă, Petre Roman i-a promis că îl va duce sub escortă să facă o declaraţie. În jurul orei 14, o delegaţie formată din: Corneliu Coposu, Liviu Petrina, Ion Rădoi (fostul preşedinte al organizaţiei de tineret P.N.Ţ.C.D.) şi subsemnatul s-a pregătit să plece spre televiziune. Ieşind în curte, am descoperit că singurul mijloc prin care puteam părăsi acel loc era o tanchetă, pusă la dispoziţie de armată. În momentul intrării în TAB, eram în faţa preşedintelui. Am întors capul să văd dacă totul este în regulă cu Domnia-Sa. În acel moment, un muncitor înarmat cu o bâtă a încercat să mă lovească. Norocul meu a fost că mi-am ferit capul, fiind lovit totuşi destul de puternic în umăr. Cu toate acestea, am reuşit să ne urcăm în tanchetă. Sentimentul pe care l-am avut, fiind înăuntru, a fost oribil şi cred că nu-l voi uita niciodată. Mulţimea dezlănţuită bătea cu mâinile şi cu picioarele în tanchetă, neacceptând ideea că-l vor scăpa şi nu-l vor masacra pe Coposu. Câţiva soldaţi lăsaseră o ferăstruică a tanchetei deschisă. Pe acolo se înghesuiau foarte mulţi să scuipe şi să arunce cu tot felul de lucruri. Nemaisupotând această batjocură, aflându-mă chiar lângă gemuleţ, am astupat acea gaură cu mâna. Norocul meu a fost extraordinar deoarece, o fracţiune se secundă după ce mi-am înlăturat mâna, a apărut un cuţit care încerca să ne rănească. În acea tanchetă, eram cu toţii speriaţi de ceea ce se va întâmpla cu noi. Singurul de neclintit era Corneliu Coposu. Prin cuvinte de îmbărbătare, el a reuşit să ne facă să ne recăpătăm speranţa. Tot ce se întâmpla în jurul său îl lăsa impasibil. După anii petrecuţi în puşcărie,. El devenise al doilea Sfinx. Dumnezeu a avut grijă de el în timpul suferinţelor îndurate în puşcărie şi avea şi în acel moment grijă de el şi de noi. Cu chiu, cu vai, după o jumătate de oră de stat în tanchetă în faţa sediului, am pornit spre televiziune. Aici am fost întâmpinaţi de domnul Petre Popescu, care la vremea respectivă era şeful departamentului „Actualităţi” al televiziunii Române. El ne-a asigurat că va face înregistrarea cu protestul nostru şi o va da chiar în acea seară la televiziune, ca primă informaţie la rubrica actualităţilor. Până în ziua de astăzi materialul cu protestul P.N.Ţ.C.D.-ului referitor la evenimentele zilelor de 28 şi 29 ianuarie 1990 nu a apărut pe postul naţional de Televiziune.

Un alt moment semnificativ la anului 1990 a fost venirea minerilor pe 14 iunie. Datorită unui telefon primit în miez de noapte din partea unui anume Iancu, preşedintele Coposu şi-a părăsit domiciliul, scăpând astfel de devastarea şi incendierea propriei locuinţe. Întrebarea care se pune este cine era oare acel domn Iancu, care ştia cu precizie ora la care vot veni minerii. Este oare aceeaşi persoană care cu trei luni înainte (martie 1990) venise la sediul P-N-Ţ.C.D. şi îi dăduse preşedintelui Coposu o hârtiuţă cu rezultatele exacte ale alegerilor din mia 1990? Părerea mea este că Securitatea şi Puterea de atunci nu aveau niciun interes să-l omoare sau să-i creeze probleme grave preşedintelui Coposu. Dacă se întâmpla ceva cu Domnia-Sa, Occidentul era pregătit pentru a protesta şi ei nu aveau niciun interes ca aceasta să se întâmple.

Cum spuneam la început, am fost primul şef de cabinet. Studiile pe care mi le-am făcut în Franţa (ştiinţe politice) timp de patru ani (1991-1995), m-au obligat să fiu departe de Nenea Puiu. Eram departe doar ca distanţă. Sufletul şi inima îmi erau alături de el. În Franţa fiind, am descoperit popularitatea de care se bucura Corneliu Coposu în ţara democraţiei şi drepturilor omului. Era numit „Le seul representant de la vraie democratie en Roumanie”, ceea ce îi aducea recunoaşterea deplină a meritelor şi calităţilor sale. Întorcându-mă în ţară, în mai 1995, eram fericit pentru că puteam cu adevărat să-mi ofer serviciile partidului în care au crezut părinţii şi bunicii mei şi în care cred şi eu acum. Eram fericit pentru că preşedintele îmi propusese să-i devin şef de cabinet. Din păcate, o întâmplare dureroasă (moartea tatălui meu, şi el martir al închisorilor comuniste) m-a făcut să amân venirea la Bucureşti până la sfârşitul lui septembrie 1995. Am asistat, pe 6 octombrie 1995, la apogeul carierei unui om politic: decernarea legiunii de Onoare, cu grad de ofiţer, marelui OM Corneliu Coposu.

Nu vreau să insist asupra momentului plecării dintre noi a lui nenea Puiu. Este un moment prea dureros pentru mine, pentru a reuşi să pun pe hârtie cele întâmplate timp de aproape două săptămâni în spital. Doamna Doina Alexandru a prezentat cu multă precizie cele întâmplate atunci, în careta ei „Coposu – confesiuni” apărută la Editura Fundaţia Anastasia. Doar atât ţin să precizez: anul 1995 a reprezentat pentru mine pierderea a două imense statui. Tatăl meu, care mi-a fost un drag prieten şi desăvârşit, şi Corneliu Coposu, care mi-a fost ca un tată. Obligaţia mea este să continui lupta începută şi, din păcate, neterminată , a acestor oameni. Este o datorie de conştiinţă şi o datorie de onoare.
Acest demn urmaş al Sfinxului de la Bădăcin, Iuliu Maniu, care prin statura sa impunătoare şi dreaptă aminteşte de Hercule, eroul Olimpului, iar prin suferinţele morale şi fizice îndurate aminteşte de Iisus răstignitul, a dovedit nu numai celor care l-au iubit, ci întregului popor al României, precum şi lumii întregi care a ştiut să-l aprecieze, că pot exista oameni cu ţinută dreaptă şi cu ţinută morală în viaţa politică. Lupta lui a fost lupta noastră, şi pentru acest lucru îi datorăm recunoştinţă eternă. Preşedintele moral al României a plecat puţin dintre noi. Ne-a lăsat însă o mare moştenire: Speranţa.

Ion (Ionuț) Andrei Gherasim

Case-study: Chavez invins de alianta transdoctrinara „Unidad Venezuela”

Duminica, 26 septembrie 2010 s-au desfasurat alegerile parlamentare in Venezuela. Tara latinoamericana este condusa de un dictator, Hugo Chavez, legitimat politic printr-o lovitura de stat (2002), urmat de un referendum (2004) (care ingradeste pregativele parlamentului unicameral), alegeri parlamentare (2005) din care partidul-stat „Partidul Socialist Unit din Venezuela” a castigat139 din cele 167 mandate parlamentare.

Opozitia a reusit sa castige la ultimele alegeri 65 din 165 mandate parlamentare.

Rezultate alegeri parlamentare

Sistem de vot mix: 50% uninominal, 50% proportional

Participare la vot: 11.054.674, 66,74%

PSUV 5.259.998 voturi valabil exprimate, 58,79%, 97 parlamentari

PPT Patria por Todos  (socialisti calibrati pe segmentul etnic indigen)

320.260 voturi valabil epxrimate, 1,83%, 2 parlamentari.

Unidad National 5.448.864 voturi valabil exprimate, 39,38%, 65 parlamentari

Repartizare mandate castigate de catre alianta electorala „Unidad National”:

PODEMOS Por la Democracia Social (socialdemocrati) 4 mandate

Acción Democrática AD (socialdemocrati) 14 mandate

Primero Justicia PJ (social-liberali) 6 mandate

La Causa Radical (socialdemocrati) 3 mandate

Proyecto Venezuela (social-liberali) 3 mandate

Cuentas Claras (socialdemocrati) 1 mandat

Comité de Organización Política Electoral Independiente COPEI (crestindemocrati) 8 mandate

Un Nuevo Tiempo (socialdemocrati) 17 mandate

In 2012 se vor desfasura alegeri prezidentiale. Candidatul opozitiei se va alege intre partidele majore. In prezent formatiuniile socialdemocrate detin majoritate in alianta. Este posibil ca socialdemocratii sa propuna candidatul prezidential, iar crestindemocratii premierul.

Coalitia electorala”Mesa de la Unidad Democratica” sa infiintat in iunie 2009 si cuprinde 50 de partide din intregul spectrul politic.

Printre membrii fondatori se numara:

COPEI – Partido Popular (crestindemocrati)

Accion Democratica (socialdemocrati) (socialconservatori-neoliberali)

Partidul Liberal din Venezuela a guvernat aceasta tara in perioada 1840-1897. In prezent diferitele curente liberale (social-liberalism, progresism, libertarianism, neoconservatorism) sau unificat in platforma Organizacion por la Democracia Liberal en Venezuela ODLV. Formatiunea principala este Movimiento Democracia Liberal.

Think-tank liberal: CEDICE Libertad (Centrul de analiza si cercetare liberala)

Bloguri liberale: El Republicano Liberal

Fundatiile, organizatiile civice din America Latina sau unificat  in platforma RELIAL.

Postul de televiziune al opozitiei: GloboVision

Calendar electoral 2011-2012 – Colegiul 43



Anul electoral 2012 se anunta la orizont. In avantpremierea acestui marator electoral se anunta o serie de scrutinuri electorale locale si regionale in Franta, Germania, Spania si Marea Britanie, unde cetatenii romani rezidenti in aceste tari isi pot exprima optiunile electorale.

Calendarul electoral in perioada 2011-2012  este urmatorul:

2011

martie 2011. Alegeri cantonale Franta. Focus grup: 700.000 de cetateni francezi de origine romana, din care 50% poseda dubla cetatenie. Campanie electorala: februarie-martie 2011.

27.03.2011. Alegeri regionale landul Baden-Württenberg. Focus grup: 500.000 de cetateni germani de origine romana, din care 15% poseda dubla cetatenie. Campanie electorala: 25.02. – 26.03.

martie 2011. Alegeri regionale Spania (Aragon, Asturias, Baleares, Canarias, Castilla-La-Mancha, Communidad Valenciana, Extremadura, La Rioja, Madrid, Murcia, Navarra). Focus grup: 1.400.000 de cetateni romani.

05. 05. 2011. Alegeri locale Marea Britanie. Focus grup: 100.000 de cetateni englezi de origine romana, din care 25% poseda dubla cetatenie. Campanie electorala 02.04.-04.05.

04.09. 2011. Alegeri locale si regionale Berlin. Partener PNL=Freie Demokratische Partei. Focus-grup:100.000 de cetateni germani de origine romana, din care 25 poseda dubla cetatenie.

septembrie 2011. Alegeri pentru Senatul francez in 165 de colegii electorale.

2012

martie 2012. Spania, alegeri parlamentare.

aprilie-mai 2012. Franta, alegeri parlamentare si prezidentiale.

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: