Când va fi recunoscută, oficial, crima?

Liberalul Gheorghe (George) I. Brătianu, acad. prof. universitar, s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza și nepotul lui Ion C. Brătianu.
A fost un luptător îndârjit pentru apărarea Basarabiei, neacceptând ideile lui Titulescu de apropiere a României de Uniunea Sovietică.
În 1947, în cadrul represiunilor dezlănțuite de autoritățile comuniste, George Brătianu este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe.

 

bratianu_n

La data de 27 aprilie 1953 murit, în detenţie, în lagărul de la Sighetu Marmaţiei, Gheorghe Brătianu, mare istoric şi om politic român, preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Viitorul mare istoric, Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, în judeţul Iaşi, fiind nepotul, respectiv fiul marilor oameni politici Ion C. Brătianu şi Ionel I.C. Brătianu. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi se va înrola ca voluntar în Primul Război Mondial, iar din anul 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, apoi la Facultatea de Istorie a Universității Sorbona din Paris. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, lucrare ce a fost publicată de însuși Nicolae Iorga, marele istoric român. În anul 1924 va deveni profesor universitar la catedra de Istorie Universală a Universităţii din Iaşi, apoi din 1940 a Universităţii din Bucureşti, iar din 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române, îndeplinind și funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi între 1935 și 1940 şi apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti între 1941-1947. Gheorghe Brătianu a fost un important lider al Partidului Național Liberal și adversar hotărât al comunismului, fapt pentru care, după război va suferi consecinţele atitudinii sale anti-sovietice. În anul 1947 este suspendat de la Universitate și se fixează domiciliu forţat, iar în luna mai a anului 1950 este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetul-Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat vreodată. În noaptea de 27 aprilie 1953, Gheorghe Brătianu a murit în închisoare, în condiţii încă neelucidate, iar potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare a fost bătut de un gardian până când a murit. În calitatea sa de istoric, Gheorghe Brătianu a susținut cu tenacitate și rigoare științifică teza continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic, iar lucrările sale asupra prezenței românești în Basarabia sunt reprezentative pentru istoriografia românească. De altfel, după venirea comuniștilor la putere, i s-a propus să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-și cu luciditate responsabilitatea afirmând că: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Dar asemenea multor personalități istorice și culturale românești, care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilor sau a coloniilor de muncă forțată, putem spune că și Gheorghe. Brătianu se înscrie în categoria celor s-au sacrificat pentru o idee, pentru un adevăr.

Text + Foto: Grupul Parlamentar PNL

Memoria istoriei: Semnele electorale ale partidelor politice in perioada interbelica (1919-1937)

Autor: Sorin Radu
Sursa informationala: SEMNELE ELECTORALE ALE PARTIDELOR POLITICE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1919-1937)

…“În consecinţă, imediat după 1918, partidele politice, dar şi candidaţii independenţi, şi-au ales semne electorale care puteau să incite cât mai mult curiozitatea alegătorului şi, în acelaşi timp, să facă o directă legătură între predilecţiile lor şi semnul ales.

Astfel, la alegerile parlamentare din anii 1919, 1920 şi 1922 au fost folosite ca semne electorale:

Partidul Ţărănesc – secera;
Partidul Poporului – steaua plină în 6 colţuri;
Partidul Socialist Basarabean –„secera şi ciocanul”;
Partidul Naţionalist Democrat, în 1922 – un drapel negru cu secera(la alegerile din 1919, au avut drept semn electoral două mâini strânse, iar în 1920, candidând alături de ţărănişti în cadrul Federaţiei Democraţiei Naţional Sociale – secera;
Partidul Naţional Liberal – crucea plină;
Partidul Socialist în 1919 şi 1920, iar în 1922, sub forma Federaţiei Partidelor Socialiste din România – 2 ciocane încrucişate;
Partidul Ţărănesc Basarabean (Pan Halippa) – „coasa şi grebla” încrucişate;
Partidul Democrat (Tache Ionescu) – 1920 – snopul de grâu;
Partidul Conservator Progresist –cercul;
Partidul Ţărănesc şi al Armoniei Sociale – soarele”

.//.

…”Sub imperiul legii electorale din martie 1926, care interzicea în mod expres, aşa cum am arătat mai sus, folosirea ca semne electorale a unor imagini de obiecte, se vor produce unele modificări în ceea ce priveşte simbolurile alese de partide.

Spre exemplu, Partidul Ţărănesc va împrumuta semnul conservatorilor progresişti, «cercul»;  Partidul National Liberal – o linie dreaptă verticală (stâlpul); socialiştii – triunghiul. Cu aceste semen vor participa la primele alegeri parlamentare organizate în baza legii din martie 1926, în luna mai acelaşi an.

În perioada 1926-1937 Comisia Centrală Electorală a atribuit formaţiunilor politice care au participat la alegeri, la solicitarea acestora, următoarele semne electorale:

…”Pentru liberali (PNL), linia dreaptă verticală (sau stâlpul) reprezenta „verticalitatea lor de idei, de astăzi şi de totdeauna” (Partidele politice şi-au ales semnele electorale, în Viitorul, anul XVIII, nr. 5444 din 30 aprilie 1926.)

Pentru politica urmată de acest partid timp de 75 de ani – scria Viitorul în aprilie 1926 – acest semn este simbolul drumului drept şi neşovăielnic pe care totdeauna l-a urmat, a dreptăţei sociale ce-a urmărit-o şi înfăptuit-o. Linia dreaptă, în picioare, simbolizează biruinţele sale, căpătate totdeauna fără compromisuri şi îngenuncheri şi situaţia lui actuală, când, în picioare veghează la binele ţărei pe care voeşte s-o vadă pusă cât mai curând pe temeliile solide ale votului obştesc, izvor al aceleiaşi pe care totdeauna a urmărit-o” (Semnul electoral al Partidului liberal, în Viitorul, amul XVIII, nr. 5448 din 30 aprilie 1926)

Liberalii lui Gheorghe Brătianu (PNL-Gheorghe Bratianu) considerau că cele trei linii verticale reprezintă treimea brătienistă: Ion C. Brătianu, Ionel I. C. Brătianu şi Gheorghe I. C. Brătianu, simbol al continuităţii Brătienilor.

.//.

 

Brandul PNL: „Sageata Liberala”

PNL (Gheorghe Bratianu)

Memoria istoriei: Noaptea demnitarilor – 5/6 mai 1950

Documentul de mai jos descrie actiunea „Noaptea demnitarilor” din 5-6 mai 1950. A mai existat si a doua campanie de arestare, desfasurata in noaptea de 12 si 13 august 1952.  Aceasta campanie sa indreptat catre celulele clandestine ale PNL si PNT. Arestatii au fost retinuti in baraciile din campul de detentie din cartierul Ghencea. Detinutii politici au fost repartizati unor „baraci de partid”: PNL, PNT, PNL-Tatarascu, PNT-Lupu si PSD – Titel Petrescu.

Baraciiile si campusul de detentie au fost reconditionate mai tarziu in „Stadionul Ghencea”. Enumar componenta unei baraci liberale:  Alexandru Aloman, Radu-Dinu Savulescu,  Constantin Mares totii PNL, la care a fost repartizat si Niculae Cerveni.

Niculae Cerveni a fost ales senator PNL-CD in perioada 1992-2000, fiind arestat pe strada in preajma Facultatii de Drept si repartizat baracilor liberale. Asupra acestui subiect voi reveni cu un material detaliat.

Sursa informationala+ text+documentatie+foto: National-Liberal

Astazi se împlinesc 61 de ani de la evenimentul de tristă amintire cunoscut sub numele de „Noaptea demnitarilor”. În noaptea de 5/6 mai 1950 au fost arestaţi liderii opoziţiei şi toţi foştii miniştri începând din anul 1918 până la 6 martie 1945 – de fapt, aşa cum era menţionat la un începutul unui tabel cu numele celor care urmau să fie arestaţi: „Toate elementele politice care au avut rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de implicare în proces.” Astfel, în noaptea de 5/6 mai 1950, ora 00:35, în baza unui ordin expediat direcţiilor regionale, trebuiau să fie arestate 82 persoane. Bilanţul acestei operaţiuni, pregătite şi desfăşurate minuţios, la scara întregii ţări, a fost înaintat conducerii MAI Cabinet, printr-o Adresa cu nr. 43/41768 din 6 mai 1950:

„La ordinul dvs. de a pregăti şi efectua ridicarea a unui numar de 82 elemente, vă raportăm următoarele: în urma verificărilor efectuate pe teren s-a reuşit identificarea a 74 persoane, restul de 8 neputându-se identifica. Dintre aceştia, Tataranu Costel şi dr. Vasile Prelipceanu sunt dispăruţi de aproape doi ani de zile, ing. Georgescu Valeriu zis Rica a fugit în USA în anul 1947, iar numiţii g-ral Ion Popescu, Romaşcanu Mihail Grigore, Traian Pop, Moldovanu Victor şi Dinu Simian au fost evacuaţi fără a se menţiona la oficiile de închiriere noile lor domicilii.

Pentru reţinerea celor 74 elemente identificate s-au organizat 38 echipe a câte 6 tov., dintre care una de intervenţie însumând un total de 228 tov. repartizaţi astfel: 115 de la Şcoala DGSP, 40 de la D(irecţia)S(ecurităţii)C(apitalei) şi 63 de la D(irecţia) IV. S-au dat instrucţiuni scrise fiecarei echipe, s-au dat formele pentru operaţiuni în plicuri astfel că fiecare echipă să facă două operaţiuni, operaţiunea fiind declanşată la orele 00:35 în noaptea de 5-6 mai 1950.

Rezultatul acestei operaţiuni de ansamblu este următorul: au fost ridicaţi 69 nefiind găsiti următorii 5: Victor Slăvescu pentru motivul că a fost evacuat în ziua de 4 aprilie din str. Iuliu Tetrat, viceamiral Georgescu Ion din str. Paris nr. 43, care era plecat pentru măsurători de cadastru în regiunea Ciulnita-Feteşti, g-ral Ion Popovici, care era plecat în com. Ceptura Prahova la o vie, Anton Crihan, care nu a fost găsit în str. Aviator Stîlpeanu nr. 12 şi Nicolae Cornaţeanu, care este plecat pe şantierul din corn. Comăneasca-Brăila într-o inspecţie.”

Dintre frunataşii liberali arestaţi atunci, îi amintim pe următorii:

Constantin I. C. Brătianu (1866 – 1950) – om politic, preşedinte al PNL. După abdicarea silită a regelui Mihai din 30 decembrie 1947 şi proclamarea republicii, i s-a fixat la reşedinţa sa din Bucureşti, Calea Dorobanţi nr. 16, domiciliu obligatoriu şi nu i se permitea să iasă din casă şi nici să primească vizite, cu excepţia familiei. A urmat arestarea din noaptea de 5/6 mai 1950, alături de majoritatea elitei politice interbelice, şi întemniţarea la penitenciarul comunist din Sighet. Constantin I. C. Brătianu a decedat câteva luni mai târziu, pe 20 august, la vârsta de 84 de ani.

Gheorghe I. Brătianu (1898 – 1953) – istoric şi om politic. Profesor universitar şi academician. Este fiul lui Ion I.C. (Ionel) Brătianu. A fost arestat la 6 mai 1950 („noaptea demnitarilor”) şi întemniţat la Sighet fără să fi fost judecat şi condamnat în prealabil. A murit în penitenciar la 27 aprilie 1953, actul de deces având seria M.C. şi nr. 370581. Decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular Sighet sub nr. 131/20.07.1957 (!).

Constantin (Bebe) C. Brătianu (1887 – 1956) – doctor în drept şi om politic. Deputat şi Ministru al Producţiei de Război (4.11.1944 – 6.12.1944). A fost secretarul general al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar venirea comuniştilor la putere l-a găsit în funcţia de secretar general al Partidului Naţional Liberal. A fost arestat la 6 mai 1950 de către Direcţia a 2-a a Procuraturii Generale cu mandatul nr. 20/C/01.09.1954 (!). Fapta de care era învinuit a fost activitatea intensă împotriva clasei muncitoare desfăşurată în timpul „regimului burghezo-moşieresc”, iar articolul invocat a fost 193 cod penal. În fişe nu există decizie judecătorească de condamnare. A fost anchetat la Ministerul de Interne şi Malmaison, şi deţinut la Văcăreşti şi Sighet. Pe 30 noiembrie 1956 a fost trimis de la Sighet la Văcăreşti, însă a murit la 21 ianuarie 1956 în spitalul Colţea.

Constantin Giurescu (1901 – 1977) – istoric. Profesor universitar şi  academician, a fost un specialist recunoscut al perioadei medievale şi al epocii moderne timpurii. Director al Fundaţiei „I.C. Brătianu” în anii ’20, Constantin Giurescu a fost unul dintre demnitarii importanţi ai regimului autoritar instaurat de Carol al II-lea în 1938. A fost deputat liberal în mai multe legislaturi, iar după ce şi-a manifestat sprijinul pentru rege a devenit rezident regal în Ținutul Dunărea de Jos şi ministru al Propagandei. Dupa 1944 a fost deputat din partea PNL Tătărăscu. Fişa matricolă nu cuprinde nici o referinţă legată de arestarare şi condamnare, cu excepţia faptului că a fost internat de către DGSS la 6 mai 1950 şi depus la penitenciarul Sighet, camera 13. După eliberare a fost trimis în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu.

Ion Lupaş (1880 – 1967) – profesor universitar, doctor în istorie şi filozofie. Unul dintre cei mai proeminenţi cărturari ardeleni, profesorul Lupaş a fost întemeietorul revistei româneşti „Luceafărul” din Budapesta. Este fondatorul Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920) şi a fost timp de mai mulţi ani preşedintele secţiei de istorie a Academiei Române. Membru în Marele Sfat al Ţării (1918), a fost numit, după Unire, secretar cu instrucţia publică în Consiliul Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei. În politică, a fost membru PNL, deputat, ministru al Sănătăţii (1926 – 1927) şi al Cultelor (1937 – 1938). A fost arestat la 5 mai 1950, în „noaptea demnitarilor”, şi încarcerat la penitenciarul Sighet. Conform fişei matricole, nu are decizie de condamnare, fiind practic deţinut arbitrar vreme de 5 ani.

Ion Nistor (1876 – 1962) – istoric; profesor universitar şi om politic. Doctor în istorie şi academician (din 1915) – director al Bibliotecii Academiei (1945 – 1947), el a fost, între altele, rector al Universităţii din Iaşi în perioada 1933 – 1940. Membru al Consiliului Naţional Român din Bucovina care a proclamat Unirea în 1918. Membru PNL, din partea căruia a devenit senator pe viaţă, începând cu anul 1937, Ion Nistor a ocupat fotoliile de ministru al Muncii şi al Cultelor în două guverne liberale. A fost arestat, în fapt internat fără nici o decizie judecătorească, în „noaptea demnitarilor” (5-6 mai 1950) şi deţinut la Sighet până în 1955, când a fost adus la penitenciarul Malmaison şi anchetat, după care a fost eliberat.

Victor Papacostea (1900 – 1962) – istoric şi om politic. Profesor universitar, specialist în istoria popoarelor balcanice. A fondat şi condus Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1938 – 1947) şi revista „Balcania” (1938 – 1945). Lider al Partidului Naţional Liberal, a fost unul dintre apropiaţii lui Gheorghe Brătianu. Ca membru P.N.L. a fost ales deputat de Caliacra în anul 1932, iar în anii 1944 – 1945 a funcţionat ca ministru subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale. Conform fişei matricole a fost arestat în „noaptea demnitarilor” (5 – 6 mai 1950) şi întemniţat la penitenciarul Sighet, acolo de unde a fost eliberat abia în anul 1955. Doi ani mai târziu a fost reţinut din nou şi eliberat după jumătate de an, de data aceasta definitiv, în lipsa unor probe care să susţină acuzaţiile care îi erau aduse.

Radu Portocală (1888 – 1952) – avocat şi om politic liberal. Este arestat prima oară (1948) şi judecat sub acuzaţia de „sabotaj”, acuzaţie pe care Tribunalul nu o poate dovedi. Eliberat în 1949, după 9 luni de detenţie în închisoarea Văcăreşti. Este arestat din nou în noaptea de 5/6 mai 1950. Încarcerat în celula nr. 20 de la Ministerul de Interne, apoi transferat în închisoarea de la Sighet. Moare torturat, potrivit actului de deces pe 13 aprilie 1952, şi este aruncat într-o groapă anonimă.

Celula unde a murit Gheorghe Brătianu

Memoria istoriei: Restauratia, alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 si lovitura de stat din 10 februarie 1938

Sursa informationala: Ioan Scurtu Website
Restauratia Regala
Timp de un deceniu (1930 – 1940), viaţa politică din România a fost marcată de disputa a două personalităţi:  Carol al II-lea şi Iuliu Maniu; fiecare a urmărit să-şi impună voinţa asupra celuilalt şi, în ultimă instanţă, privind evoluţia regimului politic din România.
În primul deceniu interbelic se părea că între cele două personalităţi existau mari şanse de colaborare, pe o platformă antiliberală. Iuliu Maniu era un adversar intransigent al lui Ion I.C. Brătianu şi al PNL în general, poziţie pe care se situa şi prinţul Carol, care dorea să „elibereze” instituţia monarhică de sub influenţa liderului liberal.
Nu odată, Carol a avut cuvinte critice la adresa mamei sale, regina Maria, şi a prinţului Barbu Ştirbey, considerându-i instrumente prin care Ion I.C. Brătianu îşi exercita influenţa dominatoare asupra regelui Ferdinand.
La rândul său, Iuliu Maniu aducea elogii principelui, în care vedea un viitor rege energic, care va elimina camarila, conducând ţara cu partidele susţinute de electorat, în rândul cărora Partidul Naţional Taranesc s-au situat la loc de frunte.
La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunţat pentru a treia oară la calitatea sa de moştenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
Acesta s-a desfăşurat la Sinaia, în ziua de 31 decembrie, regele cerând celor prezenţi (membrii guvernului, preşedinţii Corpurilor legiuitoare, preşedinţii partidelor politice parlamentare, foştii prim-miniştrii) să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”.
În cuvântul său, Maniu a recunoscut că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar a apreciat că ar fi necesar să se mai facă un demers „solemn şi oficial” pe lângă principe, pentru a-l determina să revină asupra declaraţiei de renunţare.
Un asemenea punct de vedere au susţinut Alexandru Vaida-Voevod şi N. Iorga, dar regele a declarat că orice nouă intervenţie era inutilă, iar participanţii au acceptat decizia suveranului.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se primea renunţarea lui Carol, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan), care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În cadrul dezbaterilor, Iuliu Maniu s-a referit numai la instituirea Regenţei, afirmând că aceasta era ”o prerogativă regală, iar noi nu voim să o discutăm”; totuşi, el nu o socotea necesară şi oportună, deoarece regele Ferdinand „se bucură de o sănătate completă” şi nu era bine să se constituie, alături de acesta „o autoritate latentă”.
Evident, majorităţile liberale au votat proiectele de lege în forma prezentată de guvern. Partidele din opoziţie, precum şi o bună parte a opiniei publice, apreciau că actul de la 4 ianuarie 1926 era expresia voinţei lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand.
După un an şi jumătate, la 20 iulie 1927, Ferdinand a murit, principele Mihai a devenit rege la vârsta de 6 ani, astfel că prerogativele acestuia erau îndeplinite de Regenţă. Iuliu Maniu aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că Regenţa a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii” şi ca atare Partidul Naţional-Ţărănesc o recunoştea numai de fapt şi nu de drept.
În lupta sa pentru înlăturarea de la putere a PNL, Iuliu Maniu a folosit o gamă variată de forme, între care şi „şantajul cu prinţul Carol”. La sfârşitul anului 1927 şi începutul lui 1928, mai mulţi emisari ai săi s-au deplasat la Paris, unde au discutat cu Carol despre eventuala lui revenire în ţară pentru a ocupa tronul părintesc. Într-un interviu acordat ziarului italian „Corriere de la Sera”, Maniu declara: „Atâta timp cât a trăit regele Ferdinand, ne-am urat întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale şi să-l recheme pe prinţul Carol. Este, desigur, de preferat un rege propriu zis unei Regenţe”.

A fost elaborat chiar şi un plan, care viza venirea lui Carol în ziua de 6 mai 1928, când la Alba Iulia se desfăşura o mare întrunire organizată de PNŢ, la care s-a cerut Regenţei înlăturarea guvernului PNL condus de Vintilă Brătianu şi formarea unui nou cabinet, prezidat de Iuliu Maniu. Planul a eşuat, deoarece autorităţile engleze, alertate de guvernul de la Bucureşti, au interzis decolarea avionului care urma să-l transporte pe Carol în România. 


 

Carol al II-lea
La 10 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a depus, în faţa Regenţei, jurământul de credinţă faţă de regele Mihai, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Regenţa a dizolvat parlamentul, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, câştigate de PNŢ cu o majoritate covârşitoare: 77,76%.
Acest rezultat exprima excepţionala popularitate a partidului şi uriaşele speranţe pe care cetăţenii şi le puneau în guvern.
Aflat la putere, Iuliu Maniu şi-a nuanţat mult atitudinea faţă de criza dinastică. Nu a mai ridicat problema anulării actului de la 4 ianuarie 1926, ci a acţionat pentru influenţarea Regenţei. Momentul cel mai favorabil s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gheorghe Buzdugan, iar Iuliu Maniu l-a impus în Regenţă pe Constantin Sărăţeanu, un „ilustru necunoscut”, dar care era rudă cu Mihai Popovici, unul dintre fruntaşii PNŢ.
Ulterior, în 1936, Maniu avea să declare că l-a „ales” pe Sărăţeanu, deoarece acesta „mi-a făgăduit că dacă naţiunea va voi pe rege [Carol], nu se va opune”.
Cu alte cuvinte, o alegere condiţionată, regentul putând fi utilizat în manevrele politice ale primului ministru. Atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere.
În condiţiile crizei economice, guvernul Maniu s-a dovedit cu totul ineficient; înăbuşirea în sânge a grevei muncitorilor de la Lupeni din august 1929 (în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi) a generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria României.
În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de principele Carol, vlăstar regal, tânăr şi energic.
În acest context, Iuliu Maniu a trimis mai mulţi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol venirea lui în ţară. Aceştia au căutat să obţină din partea principelui trei „angajamente solemne”:
1) se va despărţi de Elena Lupescu;
2) îşi va reface căsătoria cu principesa Elena;
3) va guverna constituţional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
Carol a evitat să facă declaraţii ferme, dar a înţeles că şeful guvernului nu se va opune revenirii lui în ţară.
În seara zilei de 6 iunie 1930, principele a sosit inopinat în Bucureşti, după care s-a deplasat la Palatul Cotroceni, de unde a telefonat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-şi anunţa prezenţa: „Domnule Maniu, am sosit!” Răspunsul acestuia a fost: „Bine aţi venit, Alteţă!” Şeful guvernului a acceptat să vină la Cotroceni pentru a discuta cum să se procedeze în continuare.
Acest gest era, în fond, ilegal. În primul rând pentru că principele se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.
În al treilea rând, principele sosise în ţară în mod fraudulos, cu un paşaport fals, pe care, în dreptul numelui său, era scris Eugen Nicolas. Atunci, în noaptea de 6/7 iunie 1930, excelentul jurist Iuliu Maniu a cedat în faţa politicianului cu acelaşi nume, pentru care normele de drept şi moralitatea aveau prea puţină valoare dacă era vorba de exercitarea puterii.
La Cotroceni, discuţia a fost dificilă: Maniu a căutat să obţină „angajamentele solemne” solicitate anterior, în timp ce Carol a replicat: el s-a despărţit de Elena Lupescu din momentul în care a decis să vină în ţară, dar nu vede cum i se poate interzice unui român să se întoarcă în ţara sa; refacerea căsătoriei cu principesa Elena era o problemă personală şi, în plus, nu el a iniţiat divorţul, în 1928, ci fosta sa soţie; va depune jurământul pe Constituţie, deci o va respecta în spiritul şi litera ei. Cert este că discuţia s-a încheiat într-o atmosferă tensionată şi fără nici un rezultat practic pentru Maniu. El a conchis că va susţine alegerea lui Carol în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, urmând ca ulterior să se procedeze la anularea legilor din 4 ianuarie 1926.
Deşi era mai tânăr cu 20 de ani decât Maniu şi nu avea experienţa politică a acestuia, Carol s-a dovedit mult mai dibace şi eficient decât acesta. După ce a plecat Maniu, principele a convocat la Cotroceni mai mulţi lideri politici, inclusiv fruntaşi ai PNŢ (Ion Mihalache, Grigore Iunian, Aurel Leucuţia), care, cu toţii, s-au pronunţat pentru proclamarea lui ca rege al României. Aflând despre direcţia în care evoluau evenimentele, Maniu şi-a amintit că jurase credinţă regelui Mihai, drept care, în dimineaţa zilei de 7 iunie, a decis să demisioneze din fruntea guvernului, pentru a nu deveni sperjur.
S-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, prezidat de Gh.Gh. Mironescu, iar în ziua de 8 iunie Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Luând cuvântul în numele majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, Iuliu Maniu a declarat că „se alătură cu însufleţire ca Reprezentanţa Naţională să declare de moştenitor al tronului pe Alteţa Sa regală principele moştenitor Carol”.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat; în comunicatul dat publicităţii se invocau două motive: primul, că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”; cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. În realitate, Maniu urmărea să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia – care deţinea majoritatea în Parlament – nu se putea forma nici un guvern. Regele l-a însărcinat pe generalul Presan cu formarea unui cabinet de concentrare, dar acesta a eşuat în tentativa sa.
În faţa acestei situaţii, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu, care, de această dată, a acceptat să formeze noul guvern. În cele câteva zile se întremase, sănătatea îi revenise, astfel că la 13 iunie a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Sentimentul public era că, în confruntarea dintre Carol şi Maniu, liderul naţional-ţărănist a ieşit învingător. Ziarul „Aurora” scria: „Guvernul actual este guvernul d-lui Maniu. Al d-sale şi numai al d-sale.
Nu este guvernul regelui, fiindcă regele a dorit guvern de concentrare, care nu s-a putut realiza”. O ideea similară exprima şi N. Iorga: „Învingătorul e domnul Iuliu Maniu, şeful PNŢ. Voinţa sa de fier a izbutit. Ceea ce a vrut, se împlineşte. A învins pe rege. Ave Cezar”.
Încântat de succesul său, Maniu nu a dat atenţie proiectelor întocmite de rege în timpul crizei guvernamentale şi le-a semnat fără nici un fel de obiecţie. Acestea priveau: înlăturarea unor persoane de la Curtea Regală; instituirea funcţiei de secretar particular al regelui, care a fost atribuită lui Constantin (Puiu) Dumitrescu; numirea unui nou prefect al Poliţiei Capitalei în persoana colonelului Gabriel Marinescu; stabilirea domiciliului reginei Maria la castelul Balcic; atribuirea titlului de Majestatea Sa (dar nu şi de regină) fostei sale soţii Elena. Aceste decizii ale regelui, aprobate de Maniu, aveau să creeze mari dificultăţi în calea desfăşurării normale a vieţii politice din România timp de un deceniu.Liderul naţional-ţărănist nu a recunoscut niciodată că a fost „tras pe sfoară” de noul rege.
La 12 august 1930, Elena Lupescu a sosit în ţară, fiind găzduită la Castelul Peleş. Îndată ce a aflat, primul ministru s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava).
Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?” În faţa acestui nemaipomenit tupeu, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia, deşi era convins că Elena Lupescu se afla acolo, la Castelul Peleş. Peste mai mulţi ani, Pamfil Şeicaru aprecia că, în acel moment, liderul PNŢ a făcut o greşeală fatală: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitatea sa de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fie arestată, sub acuzaţia de a fi intrat în ţară cu paşaport fals?
Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal, cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930 el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid politic ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate. Pe ce se rezema Carol în august 1930? Absolut pe nimic. Îşi închipuie cineva că armata română s-ar fi înfruntat cu unanimitatea partidelor sprijinite de opinia publică spre a apăra pe ţiitoarea regelui intrată în ţară cu paşaport fals?”
În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache (Aleea Modrogan), care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică, diferit, şi adesea opus, celui legal, parlamentar-constituţional.
Iuliu Maniu a sesizat pericolul existenţei unei camarile regale pentru funcţionarea normală a regimului democratic şi a apreciat că cea mai bună soluţie pentru a o îndepărta pe Elena Lupescu de la Palat era încoronarea regelui Carol al II-lea, alături de principesa Elena, după modelul aplicat în 1922 regelui Ferdiand şi reginei Maria. Stăruinţa lui Iuliu Maniu pentru refacerea căsătoriei regale nu avea sorţi de izbândă, deoarece atât Carol al II-lea, cât şi principesa Elena nu se suportau reciproc şi nici nu voiau să audă de împăcare.
La începutul lunii octombrie 1930, Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din fruntea guvernului, „din motive de sănătate”, pe care regele a primit-o. La 8 octombrie a format un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Gh.Gh. Marinescu, după care a urmat, în aprilie 1931, un cabinet de „uniune naţională”, condus de Iorga. La 22 iunie 1931, Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢ, sub motiv că lupta împotriva guvernului echivala cu lupta împotriva regelui, la care el nu voia să angajeze partidul. La 17 februarie 1932, Carol şi Elena au semnat un acord, potrivit căruia principesa se stabilea în străinătate, putând veni în ţară cel mult patru luni pe an; regele se obliga să-i trimită acolo suma cuvenită, potrivit listei civile.
După eşecul guvernului Iorga, s-a format un cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu a desfăşurat o energică acţiune pe cont propriu împotriva camarilei, afirmând că nu dorea să implice guvernul şi PNŢ. După încheierea alegerilor parlamentare, soldate cu victoria PNŢ, Iuliu Maniu a revenit în ziua de 30 iulie la conducerea partidului. În octombrie 1932, regele a făcut din nou apel la Maniu să formeze guvernul, iar acesta a acceptat, după ce Carol a promis, potrivit afirmaţiilor oferite de Zaharia Boilă: refacerea căsătoriei cu principesa Elena; respectarea normelor constituţionale; recunoaşterea dreptului guvernului de a numi orice funcţionar de stat.
Abia a depus jurământul, la 20 octombrie, când, la 1 noiembrie, a trebuit să mijloacească (în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri) un nou acord între Carol al II-lea şi fosta lui soţie, potrivit căruia aceasta se stabilea definitiv în străinătate, putând reveni în ţară cu aprobarea regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai; primea în schimb importante avantaje financiare, precum şi lista civilă de 7 milioane lei anual. Prin acest acord, se năruia orice speranţă a lui Maniu de refacere a căsătoriei celor doi şi de a o îndepărta astfel pe Elena Lupescu.
În ultima zi a anului 1932 s-a ivit un conflict între ministrul de Interne Ion Mihalache şi doi dintre subordonaţii săi: col. Gh. Marinescu – prefectul Poliţiei Capitalei şi gen. Constantin Dumitrescu – şeful Jandarmeriei, ambii membri ai camarilei regale. Mihalache a propus lui Carol destituirea lor, dar acesta a refuzat. În replică, ministrul de Interne şi-a depus demisia, la 8 ianuarie 1933, iar regele i-a primit-o. În semn de solidaritate cu Mihalache, la 12 ianuarie, Maniu a prezentat mandatul guvernului şi Carol l-a acceptat. Peste două zile, s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Prin acest act, Carol al II-lea reuşea să-l atragă pe Vaida de partea sa, folosindu-l împotriva lui Iuliu Maniu.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că, în timpul guvernului său, a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat, la 2 aprilie 1933, din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod.

Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. La 1 septembrie, Zaharia Boilă, nepotul lui Maniu, a difuzat un fulminant manifest, intitulat „A bătut ceasul”, în care ataca în termeni extrem de duri camarila şi în special pe Elena Lupescu, precum şi guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod.

În ziua de 9 noiembrie, Vaida a fost nevoit să-şi prezinte demisia, act primit cu satisfacţie de Maniu: „Ştiam că dacă nu se pune de la început piciorul în capul hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului, încercarea lui de guvernare nu va reuşi”. Mihai Popovici declara la rândul său că între rege şi naţiune „s-au interpus oameni nechemeaţi, care prin conspiraţii oculte au făcut să cadă acest guvern”.
Recunoscând că „tactica” sa de colaborare cu camarila a dat greş, Vaida a demisionat de la preşedinţia PNŢ, propunându-l în locul său pe Iuliu Maniu. Dar acesta a refuzat, apreciind că cel mai potrivit preşedinte era Mihalache, care a şi fost ales la 21 noiembrie 1933. În fapt, Maniu aprecia că nu sosise momentul pentru angajarea PNŢ în lupta cu Carol al II-lea şi camarila sa, drept care a decis să continue lupta, de hărţuire a acestora şi de conştientizare a opiniei publice, în primul rând a membrilor propriului său partid, asupra rolului nefast al principalilor săi adversari politici.
Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Dar încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate; acesta a folosit orice prilej pentru a-şi afirma poziţia: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi neam, asta fac”.
La 8 aprilie 1935, guvernul Tătărescu a încheiat un nou contract cu firma Skoda (refăcându-l pe cel din martie 1930), iar dezbaterile pe această temă s-au încheiat. Astfel, Maniu a obţinut o victorie asupra lui Carol şi a camarilei sale.
Pentru a slăbi poziţiile lui Maniu, care se bucura de o reală popularitate în Transilvania, regele l-a îndemnat pe Alexandru Vaida-Voevod să părăsească PNŢ şi să înfiinţeze o organizaţie proprie. Vaida s-a conformat şi la 25 februarie 1935 a anunţat crearea Frontului Românesc; acesta punea accentul pe necesitatea respectării prerogativelor regale şi condamna acţiunea lui Maniu, care ar fi urmărit diminuarea rolului monarhiei în viaţa de stat. Cu toată campania de propagandă desfăşurată, Frontul Românesc nu a dobândit o reală consistenţă politică, astfel că Iuliu Maniu şi-a menţinut poziţia de cel mai influent lider politic în Ardeal.
El era urmărit pas cu pas de Elena Lupescu, prin biroul său de informaţii, precum şi de Carol al II-lea, prin Serviciul Secret. Cuvântările sale erau stenografiate, după care era trimise regelui şi primului-ministru Tătărescu, iar cenzura intervenea atât de brutal, încât textul publicat în ziare devenea  neinteligibil.

La rândul său, Maniu îşi „plasase” şi el oameni la vila din Aleea Vulpache, la Palatul Regal, la Poşta Centrală şi la Palatul Telefoanelor, astfel că urmărirea era reciprocă. Liderul naţional-ţărănist folosea orice loc şi prilej pentru a critica amestecul camarilei în viaţa politică. De exemplu, la 13 martie 1935, el declara în Adunarea Deputaţilor că „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală”, nominalizându-i pe Wieder şi familia Lupescu şi punând întrebarea: „Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?”
Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”.
În acţiunea sa de fărâmiţare a partidelor politice, Carol al II-lea a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu; acesta a constituit o grupare „centristă” în PNŢ, care se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. La rândul său, Călinescu a stăruit ca Ion Mihalache să se distanţeze de Maniu printr-o declaraţie publică, pentru a netezi astfel aducerea PNŢ la guvern de către regele Carol al II-lea.
Campania desfăşurată de Maniu îl deranja pe Ion Mihalache, care aprecia că astfel se punea în pericol şansa PNŢ de a reveni la putere. În şedinţa Comitetului Central Executiv din 3 aprilie 1937, Mihalache şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al partidului, propunându-l în locul său pe Maniu, deoarece „nu există posibilitate de succes decât prin desăvârşită unitate de comandă şi desăvârşită unitate de acţiune”. Dar Maniu a refuzat, asigurându-l pe Mihalache că va sta alături de el „cu lealitate, cu cinste, cu devotament”. În consecinţă, şi-a suspendat activitatea politică şi a plecat în străinătate, nu înainte de a aprecia că „succesorul lui Tătărescu va fi Tătărescu”.
Alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937
Într-adevăr, după împlinirea a patru ani de guvernare liberală, a urmat tot un guvern Tătărescu, având misiunea de a organiza, la 17 noiembrie, alegeri parlamentare. Eşuând în tentativa sa de aducere a PNŢ la putere, Ion Mihalache şi-a anunţat, la 21 noiembrie, demisia, încheiind cu cuvintele: „D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De această dată, acesta nu a refuzat, ci a spus: „Dumneata eşti comandant. Dumneata ai dat comanda să ocup locul dumitale. Am ascultat întotdeauna comanda dumitale şi când nu-mi plăcea; trebuie să ascult şi acum această ultimă comandă”.
Iuliu Maniu aprecia că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv pentru soarta regimului politic din România, drept care a decis să împiedice cu orice preţ victoria guvernului Tătărescu, deoarece acesta devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.
În acest scop, a hotărât să acţioneze pentru crearea unui front al opoziţiei, care să împiedice falsificarea alegerilor de către guvern. Încă din martie 1937, Maniu fusese solicitat de Corneliu Zelea Codreanu să realizeze împreună o alianţă, împotriva lui Carol al II-lea, dar liderul naţional-ţărănist a propus amânarea discuţiilor pentru toamnă, când avea să rezolve problema succesiunii la guvernare.
Imediat ce a redevenit preşedintele PNŢ, Maniu a luat legătura cu Codreanu, precum şi cu Gheorghe I. Brătianu (liderul PNL-Gheorghe Bratianu), semnând împreună, la 25 noiembrie 1937, un „pact de neagresiune”, al cărui principal obiectiv era înfrângerea guvernului în alegeri.
Alianţa PNŢ cu Mişcarea Legionară a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani de zile asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională”, „slujirea unor interese străine” etc.
Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmsoferă extrem de tensionată şi confuză, principalii oponenţi fiind PNŢ şi PNL. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua.
Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani [de la venirea lui Carol în ţară] suferim de guverne personale”. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune.
Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, nici unul nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară, iar PNL s-a clasat pe primul loc cu 35,9% din totalul voturilor. PNŢ s-a plasat pe locul următor, cu 20,4%, fapt ce nu-i permitea să pretindă puterea.
În fond, pactul de neagresiune a folosit regelui şi nu lui Iuliu Maniu.
Profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.
Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC; a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu; a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ, prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne.
Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea (care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice), declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al d-lui Tătărescu”.
Lovitura de stat din 10 februarie 1938
La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic. Solicitat să facă parte din guvernul de „uniune naţională”, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alături de ceilalţi foşti prim-miniştri, Maniu a refuzat şi a decis înlăturarea din PNŢ a celor care acceptau demnităţi din partea noului regim. La 27 februarie a fost adoptată o nouă Constituţie, iar în ziua de 30 martie a fost publicat decretul privind dizolvarea tuturor partidelor politice. Maniu a adresat regelui un memoriu, la 27 aprilie, în care aprecia: „Partidele sunt expresia unei necesităţi organice a vieţii de stat moderne”; ele „nu sunt create prin legi, şi prin urmare nu pot fi desfiinţate prin lege”.
Dictatura personala al lui Carol Caraiman
Preşedintele PNŢ şi-a exprimat dezacordul faţă de crearea Frontului Renaşterii Naţionale în decembrie 1938, apreciind că prin acest act erau „confiscate” drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum „dreptul la opinie, liberatea de gândire şi de manifestare a credinţelor politice, privitoare la viaţa de stat, la guvernarea şi administrarea ţării”. Conform legii electorale din mai 1939, Maniu era senator de drept, dar nu şi-a ocupat locul rezervat, deoarece nu accepta să colaboreze cu regimul „nici măcar în calitate de opoziţie”, aşa cum singur avea să explice.
La 7 iunie 1939, când s-a deschis Parlamentul, Carol al II-lea atinsese culmea puterii politice. Avea în faţă o masă de uniforme albe (ale FRN); purtătorii lor îi juraseră credinţă şi îl aplaudau frenetic.
După 10 februarie 1938, presa şi radioul nu mai pridideau cu elogii la adresa „marelui cârmaci”, pe stadioane se organizau mari festivităţi consacrate celui care „salvase” ţara şi „conducea cu o mână fermă” poporul român pe calea prosperităţii, aşa cum o făcuseră, la vremea lor, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Carol I şi alte mari personalităţi istorice. Iuliu Maniu era convins că această propagandă era menită să acopere „jaful economic” la care se dedau Carol al II-lea şi camarila sa, în timp ce marile probleme ale României erau neglijate, armata nu era dotată corespunzător, politica externă era lipsită de coerenţă.
Evoluţia vieţii internaţionale, şi mai ales pactul sovieto-german din 23 august 1939, au avut ca rezultat izolarea politico-diplomatică a României.

Legea luptătorului liberal

Nihil Sine Deo

1.    Liberalul este om liber şi generos. El luptă împotriva oricărei asupriri şi se jertfeşte pentru întărirea credinţei strămoşeşti, consolidarea şi fericirea Patriei sale.

2.    Liberalul este om de onoare şi de cuvant. El judecă orice situaţie în lumina adevărului, iar convingerile sale le împărtăşeşte tuturor, fără ascunzişuri.

3.    Liberalul este omul faptelor şi al gândurilor curate. El preţuieşte deopotrivă sănătatea trupească şi sănătatea sufletească.

4.    Liberalul se împotriveşte oricăror acte de risipă, de abuz, de favoare, de cruzime sau de distrugere.

5.    Liberalul nu face nici o deosebire de rasă, de avere, de clasă socială. El este cuviincios şi îngăduitor faţă de toată lumea, respectând credinţa, munca, experienţa şi avutul altuia.

6.    Liberalul este patruns de spiritul de echipă. Ca să poată să comande, el învaţă mai întai să asculte.

7.    Liberalul este luptător politic plin de avânt şi sincer democrat. El dispreţuieşte minciuna, reaua credinţă, invidia, patima, dezordinea şi ura.

8.    Liberalul este îndrazneţ în cele bine chibzuite. El nu fuge niciodată de răspundere.

9.    Liberalul este bun român. El îndeplineşte cu conştiinciozitate îndatoririle cetăţeneşti în ajutorul semenilor aflaţi în nevoie şi primejdie.

10.    Liberalul e ste plin de însufleţire în orice muncă, urmându-şi cu dârzenie ţelul: libertate, dreptate şi – prin proprietate – bunăstare pentru toţi.

Statuia lui Ion I. C. Brătianu de pe Bld. Dacia din Bucureşti. A fost realizată în 1937 de sculptorul croat Ivan Mestrovic, acelaşi care a sculptat şi renumita statuie ecvestră a regelui Carol I, aflată odinioară în faţa Palatului Regal. La scurt timp după ce a fost terminată, statuia lui Ion I. C. Brătianu de mai sus a fost inaugurată la 25.11.1938.

Jos Comunismul!

Proteste! Alaturati-va! „Asociatiile, fundatiile si personalitatile semnatare ale acestui comunicat, care s-au implicat in lupta impotriva regimului comunist si pentru construirea democratiei in Romania, protesteaza impotriva tentativelor actualului regim Basescu-Boc de a-si subordona societatea civila din Romania.

Un prim pas il constituie manevrele de eliminare a tuturor persoanelor care nu accepta dictatul de la Cotroceni.

In aceasta politica s-a inscris si Hotararea de Guvern nr. 1372/18.11.2009 privind comasarea Institutului pentru Memoria Exilului Romanesc, INMER, si a Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului in Romania, IICCR. Initial, s-a putut crede ca e vorba doar de o masura menita sa aduca o (derizorie) economie la buget, in realitate este o tentativa de eliminare a presedintelui IICCR, istoricul Marius Oprea.

Aceasta intentie a mobilizat opinia publica din tara si din strainatate, care a reactionat energic in sustinerea istoricului Marius Oprea, reputat conducator al IICCR, la conducerea noii institutii. Azi se dovedeste ca doamnele Herta Müller, laureata a Premiului Nobel, Doina Cornea, cea mai cunoscuta opozanta a regimului Ceausescu, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania, ca si toate celelalte organizatii civice si personalitati publice care s-au alaturat demersului lor suspectand interese nemarturisite de grup, au avut dreptate. Toata aceasta manevra avea drept scop crearea unei noi feude in beneficiul apropiatilor dlui Traian Basescu si, in ultima instanta, deplina monopolizare de catre acesta a temelor luptei anticomuniste.

Existenta autonoma a celor doua institutii, IICCR si INMER, amintea mereu opiniei publice ca nu Traian Basescu a inaugurat, asa cum pretinde acum, investigarea crimelor regimului comunist. INMER a fost creat in 2003 sub Inaltul Patronaj al Majestatii Sale Regele Mihai I si prin recenta fuziune aceasta calitate ii este uzurpata; IICCR a fost infiintat de guvernul Tariceanu in 2005, inainte de orice comisie prezidentiala, si era dovada vie a faptului ca, in guvernarea de coalitie instalata dupa alegerile din 2004, Traian Basescu nu a avut nici intaietatea, nici exclusivitatea initiativelor de condamnare a regimului comunist.

Dl. Basescu s-a agatat in mod oportunist de tema anticomunista abia in momentul in care a devenit evident ca PNL si primul ministru Tariceanu au pornit masuri concrete de recuperare a memoriei rezistentei anticomuniste si au initiat proiecte de lege pentru sanctionarea crimelor din perioada de dictatura. Gesturile publice de condamnare a comunismului ale dlui Basescu, care nu au depasit niciodata limitele retoricii electorale, i-au adus o popularitate neintemeiata dar efemera in randurile celor care militasera impotriva structurilor comuniste si a refacerii lor in perioada de tranzitie spre democratie.

In aceasta operatie, dl Basescu a fost ajutat de unii specialisti reputati, care vor fi crezut sincer in faptul ca Raportul prezentat Parlamentului Romaniei la 18 decembrie 2006 va fi inceputul unor actiuni recuperatorii concrete. Nu a fost asa, raportul a ramas o simpla operatie de propaganda, in vreme ce insusi presedintele Basescu a continuat sa se inconjoare de fosti activisti UTC si mai ales de fosti securisti.

Lor li s-au alaturat o serie de persoane interesate de functii si beneficii materiale care nu pregetasera sa cocheteze oportunist cu regimul presedintelui Iliescu. De fapt, istoricul Marius Oprea deranjeaza pentru ca este unul dintre cei mai incomozi martori ai manevrelor pe care regimul Basescu le orchestreaza pentru a-si atribui in exclusivitate meritul simbolic al denuntarii regimului comunist fara ca aceasta condamnare sa aiba vreun efect practic. Marius Oprea si grupul de tineri si entuziasti cercetatori pe care acesta l-a format au luat in serios ideea condamnarii regimului comunist: au intreprins cercetari fundamentale pentru intelegerea mecanismelor represiunii si pentru demascarea autorilor acesteia, si au cerut in repetate randuri Parchetului sa inceapa urmarirea penala a persoanelor efectiv vinovate de crime politice. Marius Oprea a deschis mari santiere care scot la iveala urmele materiale de necontestat ale acestor crime, a identificat martori ai actiunilor criminale din anii comunismului si i-a convins sa vorbeasca, a depus la guvern un proiect de lege de limitare a pensiilor fostilor tortionari, in conditiile in care dl Boc le protejeaza pensiile speciale cu indarjire: Marius Oprea expune regimul Basescu riscului de a face vizibila diferenta radicala dintre vorbe si fapte. Din acest motiv, denuntam operatia frauduloasa prin care se incearca eliminarea din activitate a unei persoane cu merite unanim recunoscute in demascarea crimelor regimului comunist si a celor care le-au comis. Propunem si sustinem numirea dlui dr. Marius Oprea ca presedinte al IICCR-MER.

Situatia s-a agravat recent prin Hotararea de Guvern nr. 122/23.02.2010, care marcheaza o noua etapa: mutilarea identitatii si functiilor institutului prin taierea unor paragrafe ale art. 3 din Hotararea de Guvern nr. 1372/18.11.2009 (b, c, d, e, f). Prin taierea acestor paragrafe, institutul nu mai identifica crimele savarsite, nu mai prezinta membrii aparatului de represiune si nu mai sesizeaza organele de cercetare penala in legatura cu faptele si autorii lor. In acelasi timp, vechiul Consiliu stiintific al IICCR-MER alcatuit din personalitati marcante ale rezistentei si opozitiei anti-comuniste printre care Doina Cornea si Dorin Tudoran este inlocuit de un nou Consiliu stiintific format din „lumea academica” si condus de un presedinte numit prin decizia primului ministru. Acum 20 de ani, fostii nomenclaturisti comunisti si apropiatii lor au reusit confiscarea Revolutiei din decembrie in beneficiul exclusiv al FSN. Acum, Traian Basescu incearca confiscarea luptei anticomuniste in beneficiul sau si al catorva acoliti din preajma partidului prezidential. Tot asa cum „emanatii revolutiei” din 1989 aveau drept element distinctiv faptul ca NU participasera la revolutie ci au confiscat victoria ei, si dl Basescu se distinge prin faptul ca NU a fost o victima a comunismului ci a fost un colaborator al Securitatii criminale si un profitor al regimului comunist. Sa nu-l lasam sa monopolizeze o cauza care apartine tuturor romanilor de buna credinta, oriunde ar trai acestia. Ne adresam opiniei publice din Romania si din intreaga lume pentru a denunta schimbarea brutala a scopurilor institutului, facand din IICCR-MER dintr-un institut de demascare a crimelor comunismului, un institut de ingropare a crimelor comunismului. Un institut dedicat doar unei analize teoretice a ideologiei comuniste lipsita de efecte, dupa modelul Raportului Tismaneanu si, in cele din urma, o anexa obedienta a Palatului Cotroceni. Lansam o chemare tuturor oamenilor de constiinta din Romania si din intreaga lume sa ni se alature prin sustinerea acestui apel.

Apelul va fi postat pe site-ul http://www.frd.org.ro, iar semnaturile pot fi trimise prin email, la adresa office-frd@frd.org.ro. si prin sms, la numarul 0745.10.88.28. 25.02.2010

Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania (AFDPR) Presedinte – ing. Octav Bjoza

Solidaritatea Universitara Presedinte – prof. dr. Octavian Duliu

Fundatia Romana pentru Democratie (FRD) Presedinte – prof. dr. Emil Constantinescu

Fundatia Generatia Europeana (FGE) Director executiv – prof. dr. Nicolae Anastasiu

Asociatia pentru Educatie Cetateneasca (ASPEC) Presedinte – Mihaela Marcu

Institutul pentru Cooperare Regionala si Prevenirea Conflictelor (INCOR) Director executiv – prof. dr. Zoe Petre

Fundatia Ecomondia Co- Presedinte – prof. dr. Alexandru Ionescu

Conventia Medicilor Democrati din Romania (CMDR) Presedinte – dr. George Calalb

Fundatia Romana pentru Cooperare Europeana Presedinte – Adrian Dumitrescu

Consiliul Moral al Revolutiei Presedinte – Constantin Aferaritei

Grupul de Investigatii Politice (GIP) Director executiv – Mugur Ciuvica

” ……………………. ”

Lucia Hossu Longin, secretar general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, cere Parlamentului României să preia Institutul, căruia Guvernul României, printr-o nouă Hotărâre, i-a mutilat sfera de atribuţii, i-a dizolvat structurile de conducere şi i-a aşezat o pălărie numită Consiliu ştiinţific, alcătuit din 14 membri şi prezidat de un preşedinte, probabil Vladimir Tismăneanu, căruia îi aparţin formulările.

Vechiul Consiliu era format din personalităţi ale opoziţiei anticomuniste, Doina Cornea, Radu Filipescu, Dorin Tudoran, Petre Mihai Băcanu, Andrei Pleşu, şi personalităţi care s-au ocupat de istoria recentă, de memorie: Dennis Deletant, Gabriel Liiceanu, Radu Ioanid, Cristian Pîrvulescu.

La o biată echipă de 40 de persoane (prin comasarea a două instituţii) se construieşte un organism de conducere de circa 20 de persoane. Cinci dintre cele mai importante atribuţii ale Institutului nostru – art.3 (paragrafele b, c, d, e, f) – au fost radiate pentru a fi înlocuite cu formulări „tip Tismăneanu”, de natură să nu ne mai permită investigarea şi identificarea principalilor vinovaţi din sistemul represiv şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu crimele săvârşite. Este o tăiere brutală, făţişă, a obiectivelor pentru care a fost creat Institutul. Consider de o gravitate deosebită faptul că acest nou Consiliu ştiinţific, prin preşedintele lui, se ocupă de „monitorizarea activităţii de cercetare” (art.4-lit.5), că prin trimiterea secretarului ştiinţific al Consiliului în Comitetul director al Institutului, în executiv, practic se controlează activitatea de zi cu zi, şi, de asemenea, că „în pixul” preşedintelui acestui Consiliu ştiinţific stau şi propunerile privind membrii Comitetului director, care membrii, în mod firesc, erau numiţi de preşedintele IICCMER. Eu îi propun domnului prim-ministru Emil Boc să schimbe denumirea acum improprie a Institutului nostru şi să-l numească Comisia Tismăneanu II, de îngropare a crimelor comunismului. Personal, nu doresc să lucrez sub tutela domnului Tismăneanu. Îi cunosc virtuţile şi încovoielile de istoric al tranziţiei, dar de curând am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul „Patrimoniu” (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vânduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor. Este ceva dureros, inacceptabil, în lista celor „împroprietăriţi”, care apar în documentul „Patrimoniu”, şi în odraslele lor care azi condamnă comunismul. Este o situaţie care duce la incompatibilitate morală, chiar dacă se spune că fiii nu trebuie să fie responsabili pentru faptele părinţilor lor. Aştept ca Parlamentul României să compare cele două Hotărâri de organizare a IICCMER, una dată în noiembrie 2009 şi cealaltă (anulând atribuţiile specifice ale Instituţiei) în 23 februarie 2010, şi să constate cât de serios este angajat premierul Emil Boc în investigarea şi condamnarea crimelor comunismului. Nu doresc să lucrez într-un muzeu al figurilor de ceară creat după dicteul domnului Tismăneanu. Abrogaţi, domnule Boc, această Hotărâre care nu vă onorează! Lucia Hossu Longin”

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: