Moţiunea Victor Ciorbea la Congresul Extraordinar al PNŢCD din 18 iunie 2011

MOŢIUNEA VICTOR CIORBEA

Congresul de Reunificare al PNŢCD – Bucureşti, 18 iunie 2011

REVENIREA PNŢCD

România se confruntă în ultima decadă mai mult ca oricând cu o gravă criză morală si politică ce adânceşte haosul moral, instituţional şi administrativ.
Teroarea şi poliţia politică, aplicate metodic unei populaţii traumatizate în numele unei false democraţii, nu vor salva de la disoluţie statul nostru.
Una dintre cauzele acestei stări de lucruri o constituie absenţa de 11 ani a PNŢCD din politica activă, din viata parlamentară si guvernamentală.
Aşa cum o demonstrează şi prezentul, această absentă a avut grave consecinţe pentru toată societatea românească.

PNŢCD a fost un factor de echilibru între stânga şi dreapta politică ce, în anii 90 a împiedicat alunecarea brutală a sistemului către o extremă sau alta, sfâşierea şi amalgamarea valorilor politice si morale.

Numai prezenţa PNŢCD a fost în măsură să dea un sens real celorlalte doctrine şi încropiri politice.

Fără PNŢCD viaţa publică a ajuns expresia imposturii şi a surogatelor doctrinare, în care social- democraţia, unele forme de liberalism şi curentul popular şi-au pierdut orice noimă.

Atât societatea românească, cât si aceste tendinţe au nevoie profundă de PNŢCD pentru a se defini ferm si credibil.

Simulacrul formaţiunilor care acum îşi dispută dreapta sau stânga eşicherului politic nu mai poate înşela pe nimeni. Emanaţii ale structurilor postcomuniste, ele nu reprezintă nici nevoile celor mulţi, aflaţi în suferinţă, nici interesele celor cu spirit întreprinzător autentic.

Niciodată, de la Revoluţia din 1989, românii nu s-au găsit într-o asemenea suferinţă sufletească şi materială. Disperarea a ajuns la dimensiuni care atentează la fibra naţională şi socială a ţării.

Nici un factor politic nu a fost în măsură să gestioneze o asemenea criză, căci nici unul dintre partidele parlamentare actuale nu are vocaţia socială a PNŢCD.

Prin tradiţia şi trecutul său, PNŢCD, după anii de comunism, a fost pentru români cea mai bună garanţie istorică pentru revenirea la ceea ce a fost mare şi firesc în trecutul ţării. În acest sens, dau unele exemple:

Este adevărat că guvernul nostru a salvat România de la colapsul financiar bancar si economic în general? Categoric da!

Esta adevărat că am facut pasi decisivi pentru tranzitia la economia de piată? Indiscutabil da!

Este adevărat că am adoptat sau modificat si implementat legislatia privind o adevărată privatizare a societătilor comerciale, transformarea regiilor autonome în societăti comerciale, am restructurat economia – numai din sectorul minier părăsind acest domeniu de activitate peste 100.000 de angajati, la cererea lor, în schimbul unor plăti compensatorii consistente si a faptului că negociasem cu organismele financiare internationale sume foarte mari pentru angajarea celor disponibilizati la executarea unor lucrări de închidere ecologică a minelor, de constructie de autostrăzi, am adus modificări foarte importante în diverse domenii ale legislatiei comerciale? Răspunsul este tot afirmativ.

Este adevărat că am luat măsuri privind realizarea unor reforme profunde în agricultura românească între care mentionez acordarea de cupoane pentru sprijinul direct al agricultorilor individuali, desfiintarea structurilor de stat nerentabile din agricultură si altele? Da. Si acum agricultorii regretă că au fost stopate aceste ajutoare.

Este adevarat ca noi am refăcut rezerva valutară a tării si am redeschis colaborarea României cu FMI si BM? Este adevarat ca am pornit de la numai 500 milioane USD în decembrie 1996 si am ajuns la cca. 2,4 miliarde USD în septembrie 1997, după ce am plătit peste 2 miliarde USD datorie internă si externă si am făcut o infuzie de peste 1 miliard USD în Bancorex si Banca Agricolă, salvând întregul sistem bancar? Este bine stiut răspunsul: afirmativ!

Este adevărat că si în plan politic am condus primul guvern democratic al României ce a asigurat o orientare prooccidentală si transatlantică stabilă si fără compromisuri? Indiscutabil da.

Este adevatar ca in plan administrativ am adoptat prima lege de descentralizare, care, cu foarte mici modificări, este si în prezent în vigoare, precum si actul normativ privind actualele regiuni de dezvoltare care lasă fără obiect, caducă, orice discutie actuală în acest sens? Da.

Este adevărat că în domeniul educatiei am adoptat Statutul cadrelor didactice, asigurându-le si o salarizare mai adecvată? Desigur.

Este adevărat că am reformat sistemul sanitar, precum si sistemul de protectie socială: pe lângă plătile compensatorii, am introdus măsuri proactive, de combatere a somajului, am acordat pentru prima oară concediul de doi ani pentru cresterea si îngrijirea copilului, am reformat întreaga legislatie privind adoptiile, precum si sistemul de îngrijire a copiilor aflati în dificultate.

Este adevărat că am luat măsuri pentru continuarea reformei justitiei si salarizarea corespunzătoare a magistratilor? Răspunsul este iarăsi afirmativ.

Este adevărat că, împreună cu patronatele si sindicatele, am creat un adevărat parteneriat social si am pus bazele tripartitismului în România, prin înfiintarea Consiliului Economic si Social si al tuturor celorlalte structuri tripartite? Răspunsul este iarăsi pozitiv si exemplele ar putea continua.

Este adevărat că tot partidul nostru a fost cel mai în măsură să întoarcă România înspre NATO si UE? Inca o data da! Pentru viitor si pentru deceniul 2 al secolului XXI răspunsul îl poate da tot PNTCD.

MIŞCAREA NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ

Însuşi destinul ne arată calea pe care o avem de urmat.
De mai bine de un deceniu Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat a fost marginalizat şi împins către marginea eşicherului politic.
Aflat în afara parlamentului, blocat în justiţie de mai multe facţiuni neputincioase, care se devorează între ele, subminat din afară şi din interior, boicotat de unele dintre televiziuni, discreditat de unii analişti politici, nu îi rămâne un deziderat mai demn şi mai nobil decât acela de a-şi asuma integral soarta tragică a românilor, şi ei ţinuţi în mod deliberat în afara vieţii publice.

PNŢCD trebuie să spargă graniţele înguste ale unui partid, pentru a primi în făgaşul său, cel al unei mişcări de largă reprezentare, tot ceea ce nu se regăseşte în politica actuală: formaţiuni civice, structuri monarhiste, sindicate, revoluţionari, categorii profesionale şi de vârstă aflate în suferinţă, ONG-uri, individualităţi care să readucă adevărata elită către implicarea publică.

Este o modalitate de refacere a solidarităţii sociale distrusă premeditat de cei interesaţi să guverneze după bunul plac peste o comunitate învrăjbită.

CALEA DREAPTĂ

Două mari blocuri politice, P.D.L şi U.S.L îşi dispută în acest moment miza politică.

La remorca celor de la guvernare,dar în fapt în eterna postură de a-i şantaja, se găsesc U.D.M.R. şi sateliţi, care, de la an la an, ridică tot mai multe semne de întrebare asupra integrităţii şi unităţii teritoriale a României.

Societatea românească nu se mai regăseşte de mult în aceste formaţiuni.
Doar o parte restrânsă din electorat participă la vot şi se manifestă ca opţiune în partidele parlamentare actuale.

O prăpastie s-a instituit între nevoile oamenilor şi politică.
Ea se adânceşte de la an la an, cu efecte catastrofale atât pentru populaţie cât şi pentru structurile politice blocate într-o competiţie rigidă şi egoistă.

În anul de graţie 2011, PNŢCD ia iniţiativa formării unei largi coaliţii politice „CALEA DREAPTĂ” ca posibilă alternativă de alegere pentru un electorat mereu adus în postura de a alege doar „răul mai mic”.
Naţional-Ţărănismul Crestin Democrat îşi propune ca prin „CALEA DREAPTĂ” să ofere celor nemulţumiţi de P.D.L., U.S.L. sau U.D.M.R. posibilitatea de a opta şi pentru altceva decât pentru ceea ce li s-a impus cu forţa de către oligarhii: bani, sondaje mincinoase, etc.

Pilonii fundamentali pentru „CALEA DREAPTĂ” sunt reprezentaţi de revenirea la Monarhia Constituţională şi de refacerea Societăţii Civile, avand la temelie Moralitatea, Dreptatea Socială si Justitia.

NAŢIONAL–ŢĂRĂNISMUL CRESTIN DEMOCRAT MONARHIC

Profesiunea de credinţă a lui Corneliu Coposu, către care au convers în mod esenţial eforturile sale, a vizat revenirea la Monarhia Constituţională.
A fost un fel de „Testament Politic” al său, convingerea că în România nu se va ajunge la normalitate decât atunci când vom avea Monarhie Constituţională.

Cu un instinct infailibil, ura şi eforturile postcomuniştilor au fost îndreptate împotriva Monarhiei si a PNTCD.

De Monarhie şi de PNŢCD s-au temut cel mai mult, căci amândouă aveau în comun o tradiţie mare, o Românie Întregită şi lupta anticomunistă.
Vechimea a decantat în aceste instituţii ceea ce a fost măreţ, democratic şi instituţional pentru poporul român.

În mod real şi necesar vorbim de instaurarea totală a comunismului în România numai după 6 martie 1945 dar, mai ales, dupa 15 august 1947, cand a fost interzis pentru a 2-a oara PNTCD si respectiv dupa 30 decembrie 1947.
Până atunci PNTCD si Regele Mihai au fost aceia care, într-o luptă inegală, s-au opus şi au întârziat comunizarea forţată a ţării.
PNŢCD crede că un Proces Real al Comunismului în România începe cu Procesul momentelor sus mentionate.

După 1990 la noi în ţară a avut loc o „Restauraţie Postcomunistă”, făcută prin forme subtile, în sens contrar Evenimentelor din Decembrie şi, de aceea, opusă mai ales revenirii la Monarhie.
Acum, în condiţiile haosului politic, moral şi administrativ în care se zbate România după două decenii de regim prezidenţial, tot mai mulţi români afectaţi de mizerie, suferinţă şi disperare se întorc către Monarhie, care este considerată soluţia cea mai bună pentru ţară.
O importantă parte dintre cele mai prospere naţiuni sunt cele unde există monarhii constituţionale.

PNŢCD consideră că firul istoric întrerupt în 1947 trebuie reluat prin iniţierea unui Referendum pentru modificarea Constituţiei în sensul revenirii la Monarhia Constituţională.
De aceea partidul nostru va iniţia la nivel naţional o campanie de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei şi reinstituirii Monarhiei Constitutionale.

NAŢIONAL-ŢĂRĂNISMUL CRESTIN DEMOCRAT CIVIC

Revenirea la Monarhia Constituţională trece în mod obligatoriu prin Societatea Civilă şi implicarea sa în viaţa politică.
Un vast proces de lămurire a populaţiei nu poate face abstracţie de reprezentanţii societăţii civile.
După 1990 formaţiunile civice au jucat un rol important în orientarea valorică a României către Vest.
Cristalizarea unui spirit civic, distrus de statul totalitar, a fost văzută ca un pas necesar pentru victoria politică a Dreptei.

PNŢCD a susţinut reprezentarea civismului la nivelul luptei pentru putere.

Societatea Civilă s-a atrofiat şi a dispărut din competiţia politică, nu întâmplător, în perioada în care PNŢCD a dispărut din Parlament.
O parte dintre liderii ei de opinie, pentru avantaje de moment, au devenit propagandişti şi unelte ale guvernanţilor care au urmat după anul 2000.
Alţii, vindecaţi de iluzii, au obosit, pur şi simplu, şi s-au retras în zona neutră şi cenuşie a neimplicării în viaţa Cetăţii.
Congresul nostru se constituie într-un „Apel” pentru aducerea populaţiei exclusă din politică în zona implicării civice şi politice.
PNŢCD aşteaptă Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Asociaţiile de Revoluţionari, Răniţii Revoluţiei, Asociaţia „21 Decembrie”, formaţiuni monarhiste, reprezentanţi ai mediului studenţesc şi universitar, sindicate, ONG-uri, personalităţi valoroase ş.a. alături de noi în efortul de cristalizare a unei mari coaliţii politice.

REUNIFICAREA NATIONAL-ŢĂRĂNIŞTILOR CRESTIN DEMOCRATI

Congresul nostru este unul al reunificării tuturor ţărăniştilor.

După dispariţia lui Corneliu Coposu si pe fondul uzurii de la guvernare, la vârful partidului s-a declanşat o luptă pentru putere ce a împărţit partidul în mai multe facţiuni.

Facţiunile existente, dintre care unele au fost sustinute si de alte structuri ostile partidului, au împins conflictul până la cotele pustiitoare ale unui război total.
Aceasta a fost principala cauză a declinului în care a intrat PNŢCD şi din care nu a mai reuşit să se redreseze.
La nivelul mentalului colectiv electoratul a sancţionat- şi nu a uitat nici acum- cearta dizolvantă a acelor facţiuni.
Erodarea generată de reformele dificile înfăptuite, precum si unele neîmpliniri de la guvernare sau acţiunea dizolvantă politic a P.D. ori destramarea CDR ar fi rămas doar secundare în faţa unui partid ţărănist unit care ar fi avut un candidat propriu la alegerile prezidentiale.

Într-o formă sau alta, aceste facţiuni s-au păstrat până în prezent, la care s-au adăugat desigur, în ultimul timp, si altele noi.
Nici o facţiune nu a avut autoritatea şi forţa de a se impune în faţa celorlalte şi, în cele din urmă, după mai bine de 10 ani, sciziunile au fost preluate şi în provincie care până atunci rămăsese doar ţărănistă.

Vom dispărea dacă nu realizăm unirea national-ţărăniştilor crestini democrati!

Unitatea nu trebuie aşteptată de la factori sau cauze care se găsesc în afara noastră şi care, mai degrabă ne doresc pieirea.
Ea trebuie să pornească de la noi, de la voinţa şi înţelepciunea noastră.

Practic, am pierdut 5 luni în negocieri epuizante si sterile cu grupările Pavelescu si Moiescu. După esecul acestor negocieri la vârf, în ultimele săptămâni, ne-am deplasat în aproape toate judetele tării unde existau factiuni diverse. În urma dialogului cu liderii judeteni si teritoriali ai acestor factiuni, am reusit să determin prezenta la acest Congres a delegatilor a circa 90% din organizatiile partidului, indiferent de apartenenta lor la o factiune a partidului sau alta. În acest fel, liderii celorlalte grupări au rămas “atârnati” de propriile scame imaginare, încercând să creeze o confuzie în partid şi în opinia publică, îndeplinindu-şi astfel „misiunile”.

În realitate, Congresul nostru de astăzi reuneşte practic toţi ţărăniştii, din toate facţiunile, trecute şi prezente, având astfel şansa de a ne regăsi într-un partid mare şi puternic, de care ţara noastră are nevoie mai mult ca niciodată.

REVENIREA LA MORALITATE, DREPTATE SOCIALĂ ŞI JUSTIŢIE

Criza instituţională prelungită nu a făcut altceva decât să adâncească haosul moral din societate.
Un sentiment acut de insecuritate a pus stăpânire pe români. Ei şi-au pierdut încrederea în instituţiile statului şi chiar în stat ca atare. Solidaritatea descoperită pentru o perioadă efemeră după Revoluţie a făcut loc suspiciunii şi unui individualism exacerbat.

Confruntaţi cu o pseudoelită, care de două decenii cu excepţiile cunoscute – în loc să fie un model pentru societate a devenit -mai ales în politică- depozitara imoralităţii, indiferenţei şi a egoismului, majoritatea românilor s-au izolat în soluţii individuale de salvare.

Acest fenomen este cât se poate de periculos deoarece va duce într-o perioadă scurtă de timp la disoluţia rapidă a statului.
Toată suprastructura statală este ameninţată de un vulcan social, care ar putea mătura şi bruma de democraţie câştigată în 1989.

PNTCD face un apel dramatic pentru revenirea la moralitate, singura realitate în care se forjează statele puternice, stabile şi prospere. Partidul nostru are această autoritate întrucât a dat ţării modele de o moralitate desăvârşită între care Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, precum şi membrii noştri de onoare prezenţi azi aici.

Pentru ca un stat să fie puternic are nevoie de încrederea şi devotamentul cetăţenilor săi iar, acestea se câştigă prin exemple de moralitate, dreptate socială şi justiţie reală care să vină de sus în jos.
Numai acestea vor duce la concilierea categoriilor profesionale dezbinate, învrăjbite şi risipite.
Numai acestea vor reda încrederea în instituţiile statului, le vor face pe acestea să funcţioneze real şi, deci, le vor recâştiga pentru binele şi fericirea românilor.

O reformă a statului este un biet simulacru dacă nu atinge nucleul dur al corupţiei, exersat la nivelul cel mai de sus de decizie al statului.
Respectul şi prestigiul, atât de importante pentru continuitate şi stabilitate, se câştigă prin apariţia unei elite politice a cărei principală caracteristică este cinstea, competenţa şi valoarea reală.
Prin dreptate socială şi susţinerea unei justiţii independente şi corecte PNŢCD va urmari cu tenacitate cristalizarea şi consolidarea unei clase conducătoare veritabile, fenomen care, din păcate, până acum a fost ocultat de oligarhii postcomuniste şi securiste păguboase.

UN PNŢCD MODERN

Singularitatea PNŢCD în spectrul partidelor politice româneşti este dată de trecutul şi tradiţia sa.
Predarea ştafetei politice sau schimbul de generaţii a avut un caracter aproape sacerdotal, în care recomandarea dată de Seniori a fost la fel de importantă ca şi un proces democratic de alegeri.
Este ceea ce nu au înţeles niciodată cei care s-au cramponat de un sediu sau au confundat partidul cu o ştampilă.

PNŢCD-ul modern, cel pe care îl anunţă acest Congres, va fi unul în care tradiţia se uneşte cu o generaţie nouă, ieşită din purgatoriul luptei dintre facţiuni şi care îi reuneşte pe cei care au rămas solidari cu tradiţia.

Cu premise în trecutul care îi confirmă vocaţia europeană, partidul are nevoie de un efort sporit de ancorare în prezentul şi, mai ales, viitorul României.
Nu ne putem justifica doar printr-un trecut mare.

Alegerile de anul viitor vor zămisli o nouă pleiadă de lideri, care vor verifica şi confirma o filozofie politică în care candidatul va fi acela care va ridica organizaţia , şi nu invers.
Din 1996 până în prezent potenţialul politic şi blazonul partidului au fost folosite şi golite de substanţă politică pentru a propulsa individualităţi, care au primit notorietate, slujbe şi afaceri şi care nu au oferit, de multe ori, nimic în schimb.
Asta dacă nu cumva şi-au luat tălpăşiţa către alte formaţiuni, atunci când nu mai era nimic de câştigat.
Ne aflăm într-un moment de răscruce, în care perspectiva trebuie să fie aceea de a întări un PNŢCD modern, pornind de la individualităţi valoroase ridicate de cel mai dificil examen electoral din istoria sa.

VOCAŢIA EUROPEANĂ A PNŢCD

1. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat este întruparea politică cea mai desăvârşită a spiritului european care a fost infaptuita pe pământul românesc. De la izvoarele sale vechi, care se găsesc în gândirea viguros identitară şi în acelaşi timp europeană afirmată de Simion Bărnuţiu, şi până la cele mai noi idei promovate în U.E. după anul 2000, partidul nostru nu a abdicat de la acest spirit.
2. Adânc europeană şi în acord cu alte mişcări asemănătoare din secolul al XIX-lea european a fost şi mişcarea de emancipare naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Aceasta îşi păstrează toată actualitatea, legată acum de integrarea românilor din Basarabia în Uniunea Europeană.
3. La înfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în 1926, Iuliu Maniu a adus în viaţa politică românească, afectată de moştenirea practicilor orientale, cel mai înalt exemplu de conduită politică europeană: moralitate, constituţionalism şi respectul sfânt pentru democraţie. Aceste înalte deziderate, de la care actuala clasă politică a făcut rabat total -cu unele exceptii- rămân la fel de necesare ca şi revenirea la modelul politic lăsat de liderul ţărănist.
Pentru mai bine de două decenii, Iuliu Maniu a fost singular în România în promovarea acestor valori europene împotriva absolutismului, a extremismului de stânga şi de dreapta.
4. În perioada interbelică, venirea la guvernare a PNŢ a pus capăt naţionalismului şi izolării economice propovăduite de liberalismul lui Vintilă Brătianu. Deschiderea României către Europa şi a Europei către România, pentru circulaţia de bunuri, valori şi capital este ceea ce PNŢCD a reeditat în guvernarea din anii ‘90, când s-a stopat macabra izolare ceauşistă şi cea postdecembristă a regimului Iliescu. Dacă naţionalismul autarhic liberal a dus la crearea unei oligarhii şi a unui aparat birocratic aservit, în cel mai desăvârşit dispreţ pentru o ţărănime sărăcită, naţionalismul comunist şi postcomunist a generat o oligarhie a nomenklaturii şi a infrastructurii acesteia, pe care guvernarea ţărănistă nu a reuşit să le disloce. Ridicarea unei clase mijlocii la orase si sate şi crearea unui aparat al funcţionarilor de tip occidental rămân pentru PNŢCD provocări viitoare ale destinului său european.
5. În condiţiile instaurării comunismului, Partidul Naţional Ţărănesc a rămas printre ultimele redute de rezistenţă şi de apărare ale civilizaţiei occidentale în Europa de Răsărit. Pilda sa, ajunsă şi mai tragică prin abandonarea Estului European de către acelaşi Occident, poate fi asemuită doar cu şarja executată de cavaleria poloneză împotriva blindatelor naziste.
6. Asumarea de către PNŢ a Creştin-Democraţiei a demonstrat identitatea sa europeană, înaintea altor partide din România, prin recunoaşterea acelei ideologii care defineşte Continentul European şi care a pus bazele de reclădire şi regândire a Europei după al doilea război mondial.
7. Prin aderarea la N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, România a intrat în cea mai fastă şi mai generoasă constelaţie a existenţei sale ca stat din întreaga sa istorie.Punctul de cotitură pentru acest proces l-a constituit guvernarea ţăranistă din anii 1996- 2000. Preţul plătit de PNŢCD pentru reformele sale din acea perioadă se resimte până în prezent. Dar a fost un sacrificiu făcut de PNŢCD, în numele unui ideal, înalt european, care în ultimă instanţă îi defineşte menirea şi chemarea.

ZECE DOLEANŢE NAŢIONAL ŢÂRÂNISTE CREŞTIN DEMOCRATE

1. Demnitate pentru romani
Mai mult decat de saracie si coruptie endemica institutionalizata, romanii sufera de stirbirea, degradarea si abdicarea de la ultima farama de demnitate, pe care o mai pastrau in asemenea vremuri grele. Ei stiu ca cel care isi pierde demnitatea, pierde in cele din urma totul.

2. Politica de sustinere onesta si reala a intreprinzatorilor si salariatilor de la orase si politica rurală: unii dintre pilonii centrali ai politicii social economice a PNŢCD
Nu numai trecutul, dar si un viitor mai bun isi gasesc dezlegarea in lumea intreprinzatorilor, functionarilor si salariatilor din orase.
De asemenea prosperitatea romanilor depinde de investitii curajoase si masive in agricultura, uitata in mod criminal pana acum, exceptând ajutoarele (mai ales sub forma “cupoanelor”) acordate de către PNŢCD.
National-Taranismul este mai actual ca niciodata: Romania, cu un destin istoric european, este de neconceput fara ridicarea intreprinzatorilor, functionarilor si salaratilor de la oras.
Viitoarea clasa de mijloc se va zamisli în mare parte şi la sate.

Dezvoltarea rurală, ca şi modernizarea vieţii săteşti după standardele europene vor atrage forţa de muncă disponibilizată spre exploataţia pământului într-o lume confundată astăzi cu o criză alimentară şi într-o lume care reclamă tot mai insistent agricultura şi alimentaţia ecologică.

3 “Porti Deschise“ pentru elitele si tinerii romani de valoare
Aducerea in tara, pentru salarii mari si pozitii importante , a elitelor si a tinerilor valorosi.Ei si-au luat lumea in cap , au fost risipiti si vanturati in lume, manati de o tranzitie nesfarsita, paguboasa, ca si de indolenta guvernantiilor de pana acum.
Aceasta pierdere, cea mai mare suferita de tara, se cere indreptata cat mai grabnic.
Popoarele sunt ridicate de elite.
De asemenea, trebuie consolidate continuu relatiile cu romanii si elitele romanesti din strainatate.

4 “Ferestre Deschise“ pentru reforma politicii romanesti
“Aer proaspat“ in politica “inchisa“ a Romaniei!
Intre institutiile politice de la noi si oameni s-a creat o prapastie.
Politica in Romania nu mai reflecta si nu mai reprezinta cerintele reale ale societatii noastre.
Aceasta situatie poate fi depasita doar prin deschiderea accesului la viata politica pentru toata societatea.
Este nevoie de reducerea pragului electoral pentru accederea in Parlament a partidelor politice, de reducerea conditiilor restrictive necesare pentru intemeierea partidelor politice, si de permiterea accesului real la televiziunile nationale si pentru partide neparlamentare sau alte institutii, care doresc sa se exprime politic.
“Piata politica“ nu trebuie restrictionata prin corective, care alterează sau impiedica existenta unui peisaj politic divers.
Ultimul si supremul judecator este doar electoratul corect informat.

5. Legea Lustratiei pentru indreptarea vietii publice romanesti
De douzeci de ani, pe pamant romanesc, inca se confrunta doar doua” partide“: urmasii fostului aparat de comanda si represiune comunista si, respectiv, poporul roman.
Ultimul a fost mereu infrant, redus din aceasta cauza la o viata politica masluita, la saracie si neputinta.
Procesul Comunismului si alungarea spectrului comunismului, vor avea loc in Romania doar prin aplicarea acestei legi, care este de mult ceruta de PNTCD.

6. Nimic fara Dumnezeu
Esenta si destinul european al romanilor isi au izvorul in crestinismul lor.
Recunoscand aceasta, prin pilonul „moralei crestine”, PNTCD face apel la toate religiile, confesiunile religioase si la institutiile lor, sa se implice activ in acte de caritate si misionarism, pentru ajutorarea celor- tot mai multi- afectati de criza si de un capitalism salbatic.
Acelasi apel il facem catre romani ca, de pe o baza crestina, sa il respecte si sa il ajute pe romanul de langa el, aflat in suferinta.
Marile reforme sociale incep cu gestul marunt, indreptat catre cel din apropierea noastra.
Este singura atitudine ce se opune relativismului si individualismului, care ne-a afectat viata sociala, politica si, chiar, fibra noastra nationala.
Crestin-democratia national taranista este nascatoare de dreptate sociala, civism si Societate Civila.

7. Salvarea Sanatatii si a Educatiei romanilor
Ne putem pastra individualitatea si creativitatea in Europa si in lume, doar prin salvarea fiintei noastre biologice si intelectuale, grav amenintate.
Acum si in viitor se impun, cu necesitate, alocarea de bugete mai mari pentru educatie si sanatate, chiar in detrimentul altor sectoare. Este o problema de prioritati, de o optiune pentru viata si spirit, care sunt sacre.
Tarati biologic si fara spirit vom ajunge o natiune de mana a treia.
Cele mai prospere popoare ale momentului sunt cele care au investit, in primul rand, in educatie.

8. Monarhie Constitutionala
Este in traditia PNTCD si in traditia poporului roman sa se regaseasca si sa se recunoasca cel mai firesc in monarhie.
Este forma istorica cea mai “naturala“ care i se potriveste tarii cel mai bine.
Cele mai mari momente ale istoriei noastre nationale au fost cele infaptuite sub monarhie.
Doua decenii de regim prezidential, cu alunecari inspre dictatura si politie politica, au demonstrat indeajuns superioritatea monarhiei, mai ales dupa o perioada de postcomunism.

9. Unirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu Romania în/prin si pentru Europa Unita.

10. Punerea salariilor, pensiilor, dimensiunii sociale a economiei de piaţă, dialogului şi parteneriatului social la adapost de hazardul si comanda politica.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Bucuresti, 18.06.2011

Sursa informationala: Barlogul PNTCD

Adnotari asupra motiunea „Calea Dreapta”:

Motiunea „Calea Dreapta” este motiunea gruparii Ciorbea. Pe data de 8 iulie se va desfasura un congres extraordinar al gruparii Pavelescu. Ambele grupari se infrunta in 14 procese civile care vizeaza titulatura, sigla, stampila si patrimoniul imobiliar PNTCD. Daca ambele grupari nu rezoneaza si nu ajung la un numitor comun, atunci PNTCD risca sa fie sters din registrul partidelor politice, fiindca conform legii fiecare partid politic trebuie sa prezinte intr-un an preelectoral pana la data de 31.12.2011 un statut (recunoscut juridic de catre toti membrii partidului), un program, o conducere aleasa intr-un congres statutar, descarcarea fiscal-financiara si 25.000 de semnaturi din 20 de judete.

Un alt aspect este colectarea semnaturilor. Conform legiii trebuie colectate 500.000 de semnaturi din care minim 25.000 in Bucuresti. Colectarea acestor semnaturi reprezinta un efort logistic, care solicita capital uman si resurse materiale.

Proiectul de referendum va intra in comisia parlamentara de petiitii, care poate respinge din motive formale proiectul de referendum.

In cazul avizarii proiectul de referendum va fi dezbatut si aprobat sau respins de camerele reunite ale parlamentului.

In actualul parlament ideea monarhica nu detine o majoritate. Sa presupunem ca proiectul de referendum este avizat de catre parlament.

Organizarea referendumului intra in aceasta etapa in atributia executivului (ministerul de interne, prefecturi). In aceasta etapa exista doua mari obstacole: cvorumul (50% + 1 din totalul corpului electoral) si aprobarea referendumului (50% + 1 din totalul votantilor prezenti la vot). In prezent nimeni nu cunoaste numarul exact al corpului electoral. Date exacte le vom avea la sfarsitul anului cand se va finaliza recensamintul populatiei.

Corpul electoral poate fi derutat, prost informat si data sustinerii referendumului poate fi plasata intr-o perioada de vacanta sau sarbatori religioase, si astfel referendumul risca sa fie respins de catre slaba participare.

Un alt aspect priveste organizarea si centralizarea referendumului. Si la aceasta etapa voturile pot fi viciate.

In cazul aprobarii referendumului, legislativul trebuie sa dezbata o noua constitutie si sa organizeze un nou referendum.

Constitutia monarhista din 1866 a fost aprobata de catre o elita (votul cenzitar) intr-un pasalic otopan, ocupat de trupe tzariste si girat de pentaputerile europe (Frana, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman, Marea Britanie).

In Italia restauratia monarhista a fost repinsa prin votul popular in 1946, iar in Grecia restauratia monarhista a detinut majoritati parlamentare calificate , dar a fost respinsa de catre poporul suveran in referendumurile din 1973 si 1974.

Locuri sacre ale regalitatii

Text+foto+sursa informationala: Rezistenta Urbana

Este din nou 10 Mai, tripla sarbatoare a Romaniei. Aceasta data, ignorata inadins de liderii post-1989, sintetizeaza cel mai bine lupta tarii pentru dreptul de a se moderniza si de a se conduce liber.

Acum un an am trecut in revista importantele contributii ale monarhiei in Capitala, intrucat o extindere la toata tara necesita o documentare temeinica si o doza aproape nula de amatorism. Anul acesta, propun sa vedem ce s-a ales de niste simboluri puternic regale de-a lungul agitatei istorii a romanilor: Adunarea Deputatilor, Sala Tronului si Necropola Regala. –>

Foto: Carol I si Ferdinand I au purtat la piept crucea de Hohenzollern. Carol Caraiman a purtat medalia „Vulturul Carpatin”.

Nu voi relua dezbaterea cu privire la necesitatea mutarii Zilei Nationale (Romania este singura tara europeana care nu-si serbeaza Independenta de Ziua Nationala), ci as vrea sa atrag atentia asupra devalorizarii fortate a unor „locuri sacre” ale regalitatii, cum m-am gandit sa le intitulez. Cei patru Regi pe care tara noastra i-a avut – Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea si Mihai I – au pus, fiecare, cate o „caramida” importanta la temelia Romaniei moderne.

PALATUL ADUNARII DEPUTATILOR din Dealul Mitropoliei a fost cladit, in forma actuala, in timpul lui Carol I, pe locul vechiului Divan Domnesc. Complexul Mitropolitan (ulterior Patriarhal) a dobandit astfel o bijuterie arhitecturala de prestigiu. Cupola monumentala surmontata de un vultur este unica in Romania.

In perioada monarhiei, aceasta cladire a adapostit Adunarea Deputatilor, una din camerele Parlamentului. Prin traditie, in fiecare septembrie, monarhul deschidea lucrarile legislativului printr-un mesaj.

O imagine din 1913 ni-l infatiseaza pe batranul Rege Carol I vorbind parlamentarilor din fata Tronului special amenajat. Tronul din Parlament se gasea in spatele Prezidiului, intr-un fel de „loja”, acoperita cu draperii si ornata cu un vultur ce tinea in gheare niste steaguri. Intreaga arcada de desupra Prezidiului avea la mijloc stema regala prinsa in niste ramuri ornamentale.

Fotografia din 1925 este un document istoric important, intrucat il arata pe Regele Ferdinand I stand alaturi de Presedintele Consiliului de Ministri, Ion I. C. Bratianu, in timp ce adresa mesajul. Ambii au murit in 1927.

Tot in sala se sedinte a Adunarii Deputatilor a depus juramantul si Regele Carol al II-lea in 1930, dupa Restauratia de la 8 iunie, acelasi an.

Si Regele Mihai I a adresat mesaje parlamentarilor. O fotografie celebra il arata alaturi de primul guvern pro-comunist al Romaniei, instalat cu sprijin sovietic dupa alegerile falsificate din 1946. Regele este secundat de premierul Petru Groza, ministrul justitiei Lucretiu Patrascanu si alti comunisti de marca.

Dupa ce l-au fortat pe Regele Mihai sa abdice, comunistii au proclamat Republica Populara Romina. Parlamentul acesteia, unicameral, a luat denumirea de Marea Adunare Nationala. Ca atare, frontispiciul cladirii din Dealul Patriarhiei a fost modificat, iar deasupra usii centrale a fost asezata o stema comunista imensa.

Tronul monarhului a fost eliminat, iar in respectivul spatiu au fost atarnate temporar doua drapele tricolore. Si vulturul ornamental de deasupra a disparut, evident. Ulterior, fosta „loja regala” a fost acoperita, devenind parte a peretelui.

20 mai 1968 – Presedintele Charles de Gaulle al Frantei tine o cuvantare in plenul Marii Adunari Nationale a Republicii Socialiste Romania. Deputatii, multi dintre ei analfabeti, habar n-aveau ce zicea de Gaulle. Se observa modificarea aspectului prezidiului, disparitia lojei si aparitia, in locul ei, a stemei RSR.

Dupa 1989, nu s-a facut nimic pentru restaurarea vechii infatisari a salii. Stema regala nu a revenit pe arcada, ramanand doar ramurile ce o sustineau odinioara. O vreme, Palatul a adapostit Camera Deputatilor, pe la mijlocul anilor ’90 fiind cedat Bisericii Ortodoxe Romane. Asadar, s-a transformat in Palatul Patriarhiei. Sfantul Sinod al BOR isi tine aici sedintele, dar si alte adunari bisericesti sau evenimente clerice. In locul stemei RSR este un tablou cu Invierea.

Astazi, de la tribuna de unde Regii adresau mesajele lor Parlamentului, vorbesc fel de fel de personaje, mai mult sau mai putin controversate.

SALA TRONULUI de la Palatul Regal din Bucuresti este si ea un puternic simbol al monarhiei. Prima varianta a acestei sali a dainuit pana la incendiul din anii ’20, care a mistuit vechiul Palat Regal.

Sala era foarte bogata in decoratiuni, o adevarata sala de bal. Intr-o prima faza, Tronurile Regelui Carol I si al Reginei Elisabeta au fost cele care apartinusera Domnitorului Alexandru Ioan I si Doamnei Elena Cuza (monogramele lor erau identice cu ale Suveranilor).

Noua Sala a Tronului a fost gandita sa impresioneze prin dispunerea volumica, arcade, marmura folosita si prin monumentalitate. Ornamentele au trecut in planul secund, insa nu lipsesc. Pentru Tronul Romaniei, s-a construit un intrand circular boltit, accesibil prin doua usi inalte. Aici a avut loc, de exemplu, proclamarea regimului autoritar (1938-1940) al Regelui Carol al II-lea. Alaturi de Suveran sunt profesorul Nicolae Iorga, Gheorghe Tatarescu (viitor prim-ministru) si Patriarhul Miron Cristea, Presedinte al Consiliului de Ministri in acea perioada.

Deasupra Tronului se gasea o fresca pictata de Cecilia Cutescu-Storck, nora marelui sculptor Karl Storck. Pe treptele care sustineau Tronul Romaniei a fost construita o cupola foarte interesanta, surmontata de Coroana de Otel a Romaniei. Constructia este vizibila intr-o fotografie de la finele anilor ’30, care ii infatiseaza pe Carol al II-lea si pe Principele Mostenitor Mihai.

Cupola de deasupra Tronului era sustinuta de coloane cu figuri inaripate in varf. Aditional, de o parte si de alta a structurii se gaseau coloane mai mici, in forma de fascii romane, in varful carora se gaseau alte figurine inaripate. In spatele constructiei era o draperie ornata cu stemele provinciilor Romaniei. Dovada este o fotografie din 1941, cu Regele Mihai.

Dupa 30 decembrie 1947, Sala Tronului a fost dezafectata, iar Palatul Regal a devenit Palatul Consiliului de Stat (Palatul Republicii). Aici se tineau reuniuni diplomatice si ceremonii de decorare de catre liderii comunisti. In 1965, fostul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost tinut pe catafalc in aceasta sala, pentru ca „populatia indurerata” sa-si ia ramas-bun intr-un pelerinaj ce amintea de moartea lui Stalin (1953). Intr-o fotografie din 1968, Ceausescu le vorbeste membrilor corpului diplomatic. In capatul salii, se vede intrandul unde era Tronul.

La o privire mai atenta, se observa ca treptele pe care era structura cupolei au fost si ele daramate, iar pe peretele din spate a fost atarnata stema Republicii Socialiste Romania. Totusi, fresca din tavan a ramas.

In prezent (foto de aici – singura gasite pe net!), Sala Tronului este „taram interzis” pentru vizitatorii Palatului Regal (MNaR), intrucat nu face obiectivul Statului sa-si promoveze valorile. Se promoveaza insa, pe bani grei, evenimente private. In spatiul in care Regii luau decizii se pot organiza, contra cost, nunti, concerte, lansari de produse, evenimente de moda, etc. Mi se pare o pangarire mult prea mare a unui simbol national. Ca aspect, sala este la fel de goala, doar stema socialista a disparut.

NECROPOLA REGALA de la Manatirea Curtea de Arges a fost aleasa de Regele Carol I ca loc de veci pentru el si urmasii sai.

Aici se gasesc inmormantati primul Rege si prima Regina, sub lespezi de marmura.

Cuplul Maria-Ferdinand isi doarme somnul de veci tot aici. Mormintele celor doi Suverani sunt marcate prin niste placute metalice, ca exponate intr-un muzeu, injositor pentru Regele Intregitor si sotia sa. Lespedea Reginei Maria a fost pusa de-abia dupa 1989 de catre Maica Alexandra (Principesa Ileana a Romaniei), fiica celor doi si matusa Regelui Mihai.

In 2003, au fost aduse din Portugalia ramasitele Regelui Carol al II-lea, insa au fost depuse intr-o cripta special amenajata in paraclisul manastirii. Sicriul este acoperit de stindardul personal al Regelui.

Mormintele Regilor sunt prea putin vizitate. In Germania (Republica Federala), cripta familiei de Hohenzollern, fosta familie domnitoare, este exemplar amenajata in catacombele Domului din Berlin. La noi, Necropola Regala este alcatuita din morminte banale, semn al nerecunostintei unui popor care a uitat, ajutat de conducerile succesive post-1947, cui datoreaza Statul roman modern.

Cu siguranta mai sunt multe alte „locuri sacre” ale regalitatii imprastiate prin Romania: complexul Peles (Sinaia), Castelul Savarsin, Palatele Elisabeta si Cotroceni (Bucuresti), Castelul Reginei Maria (Balcic – Bulgaria) si exemplele ar putea continua.

In incheiere, inainte de a ura traditionalul „Traiasca Regele!”, sa aruncam o privire pe actul de nastere a Romaniei moderne – Actul Proclamarii Regatului Romaniei (10 Mai 1881) – versiune imensa, aici.

Memoria istoriei: Restauratia, alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 si lovitura de stat din 10 februarie 1938

Sursa informationala: Ioan Scurtu Website
Restauratia Regala
Timp de un deceniu (1930 – 1940), viaţa politică din România a fost marcată de disputa a două personalităţi:  Carol al II-lea şi Iuliu Maniu; fiecare a urmărit să-şi impună voinţa asupra celuilalt şi, în ultimă instanţă, privind evoluţia regimului politic din România.
În primul deceniu interbelic se părea că între cele două personalităţi existau mari şanse de colaborare, pe o platformă antiliberală. Iuliu Maniu era un adversar intransigent al lui Ion I.C. Brătianu şi al PNL în general, poziţie pe care se situa şi prinţul Carol, care dorea să „elibereze” instituţia monarhică de sub influenţa liderului liberal.
Nu odată, Carol a avut cuvinte critice la adresa mamei sale, regina Maria, şi a prinţului Barbu Ştirbey, considerându-i instrumente prin care Ion I.C. Brătianu îşi exercita influenţa dominatoare asupra regelui Ferdinand.
La rândul său, Iuliu Maniu aducea elogii principelui, în care vedea un viitor rege energic, care va elimina camarila, conducând ţara cu partidele susţinute de electorat, în rândul cărora Partidul Naţional Taranesc s-au situat la loc de frunte.
La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunţat pentru a treia oară la calitatea sa de moştenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
Acesta s-a desfăşurat la Sinaia, în ziua de 31 decembrie, regele cerând celor prezenţi (membrii guvernului, preşedinţii Corpurilor legiuitoare, preşedinţii partidelor politice parlamentare, foştii prim-miniştrii) să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”.
În cuvântul său, Maniu a recunoscut că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar a apreciat că ar fi necesar să se mai facă un demers „solemn şi oficial” pe lângă principe, pentru a-l determina să revină asupra declaraţiei de renunţare.
Un asemenea punct de vedere au susţinut Alexandru Vaida-Voevod şi N. Iorga, dar regele a declarat că orice nouă intervenţie era inutilă, iar participanţii au acceptat decizia suveranului.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se primea renunţarea lui Carol, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan), care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În cadrul dezbaterilor, Iuliu Maniu s-a referit numai la instituirea Regenţei, afirmând că aceasta era ”o prerogativă regală, iar noi nu voim să o discutăm”; totuşi, el nu o socotea necesară şi oportună, deoarece regele Ferdinand „se bucură de o sănătate completă” şi nu era bine să se constituie, alături de acesta „o autoritate latentă”.
Evident, majorităţile liberale au votat proiectele de lege în forma prezentată de guvern. Partidele din opoziţie, precum şi o bună parte a opiniei publice, apreciau că actul de la 4 ianuarie 1926 era expresia voinţei lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand.
După un an şi jumătate, la 20 iulie 1927, Ferdinand a murit, principele Mihai a devenit rege la vârsta de 6 ani, astfel că prerogativele acestuia erau îndeplinite de Regenţă. Iuliu Maniu aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că Regenţa a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii” şi ca atare Partidul Naţional-Ţărănesc o recunoştea numai de fapt şi nu de drept.
În lupta sa pentru înlăturarea de la putere a PNL, Iuliu Maniu a folosit o gamă variată de forme, între care şi „şantajul cu prinţul Carol”. La sfârşitul anului 1927 şi începutul lui 1928, mai mulţi emisari ai săi s-au deplasat la Paris, unde au discutat cu Carol despre eventuala lui revenire în ţară pentru a ocupa tronul părintesc. Într-un interviu acordat ziarului italian „Corriere de la Sera”, Maniu declara: „Atâta timp cât a trăit regele Ferdinand, ne-am urat întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale şi să-l recheme pe prinţul Carol. Este, desigur, de preferat un rege propriu zis unei Regenţe”.

A fost elaborat chiar şi un plan, care viza venirea lui Carol în ziua de 6 mai 1928, când la Alba Iulia se desfăşura o mare întrunire organizată de PNŢ, la care s-a cerut Regenţei înlăturarea guvernului PNL condus de Vintilă Brătianu şi formarea unui nou cabinet, prezidat de Iuliu Maniu. Planul a eşuat, deoarece autorităţile engleze, alertate de guvernul de la Bucureşti, au interzis decolarea avionului care urma să-l transporte pe Carol în România. 


 

Carol al II-lea
La 10 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a depus, în faţa Regenţei, jurământul de credinţă faţă de regele Mihai, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Regenţa a dizolvat parlamentul, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, câştigate de PNŢ cu o majoritate covârşitoare: 77,76%.
Acest rezultat exprima excepţionala popularitate a partidului şi uriaşele speranţe pe care cetăţenii şi le puneau în guvern.
Aflat la putere, Iuliu Maniu şi-a nuanţat mult atitudinea faţă de criza dinastică. Nu a mai ridicat problema anulării actului de la 4 ianuarie 1926, ci a acţionat pentru influenţarea Regenţei. Momentul cel mai favorabil s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gheorghe Buzdugan, iar Iuliu Maniu l-a impus în Regenţă pe Constantin Sărăţeanu, un „ilustru necunoscut”, dar care era rudă cu Mihai Popovici, unul dintre fruntaşii PNŢ.
Ulterior, în 1936, Maniu avea să declare că l-a „ales” pe Sărăţeanu, deoarece acesta „mi-a făgăduit că dacă naţiunea va voi pe rege [Carol], nu se va opune”.
Cu alte cuvinte, o alegere condiţionată, regentul putând fi utilizat în manevrele politice ale primului ministru. Atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere.
În condiţiile crizei economice, guvernul Maniu s-a dovedit cu totul ineficient; înăbuşirea în sânge a grevei muncitorilor de la Lupeni din august 1929 (în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi) a generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria României.
În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de principele Carol, vlăstar regal, tânăr şi energic.
În acest context, Iuliu Maniu a trimis mai mulţi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol venirea lui în ţară. Aceştia au căutat să obţină din partea principelui trei „angajamente solemne”:
1) se va despărţi de Elena Lupescu;
2) îşi va reface căsătoria cu principesa Elena;
3) va guverna constituţional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
Carol a evitat să facă declaraţii ferme, dar a înţeles că şeful guvernului nu se va opune revenirii lui în ţară.
În seara zilei de 6 iunie 1930, principele a sosit inopinat în Bucureşti, după care s-a deplasat la Palatul Cotroceni, de unde a telefonat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-şi anunţa prezenţa: „Domnule Maniu, am sosit!” Răspunsul acestuia a fost: „Bine aţi venit, Alteţă!” Şeful guvernului a acceptat să vină la Cotroceni pentru a discuta cum să se procedeze în continuare.
Acest gest era, în fond, ilegal. În primul rând pentru că principele se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.
În al treilea rând, principele sosise în ţară în mod fraudulos, cu un paşaport fals, pe care, în dreptul numelui său, era scris Eugen Nicolas. Atunci, în noaptea de 6/7 iunie 1930, excelentul jurist Iuliu Maniu a cedat în faţa politicianului cu acelaşi nume, pentru care normele de drept şi moralitatea aveau prea puţină valoare dacă era vorba de exercitarea puterii.
La Cotroceni, discuţia a fost dificilă: Maniu a căutat să obţină „angajamentele solemne” solicitate anterior, în timp ce Carol a replicat: el s-a despărţit de Elena Lupescu din momentul în care a decis să vină în ţară, dar nu vede cum i se poate interzice unui român să se întoarcă în ţara sa; refacerea căsătoriei cu principesa Elena era o problemă personală şi, în plus, nu el a iniţiat divorţul, în 1928, ci fosta sa soţie; va depune jurământul pe Constituţie, deci o va respecta în spiritul şi litera ei. Cert este că discuţia s-a încheiat într-o atmosferă tensionată şi fără nici un rezultat practic pentru Maniu. El a conchis că va susţine alegerea lui Carol în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, urmând ca ulterior să se procedeze la anularea legilor din 4 ianuarie 1926.
Deşi era mai tânăr cu 20 de ani decât Maniu şi nu avea experienţa politică a acestuia, Carol s-a dovedit mult mai dibace şi eficient decât acesta. După ce a plecat Maniu, principele a convocat la Cotroceni mai mulţi lideri politici, inclusiv fruntaşi ai PNŢ (Ion Mihalache, Grigore Iunian, Aurel Leucuţia), care, cu toţii, s-au pronunţat pentru proclamarea lui ca rege al României. Aflând despre direcţia în care evoluau evenimentele, Maniu şi-a amintit că jurase credinţă regelui Mihai, drept care, în dimineaţa zilei de 7 iunie, a decis să demisioneze din fruntea guvernului, pentru a nu deveni sperjur.
S-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, prezidat de Gh.Gh. Mironescu, iar în ziua de 8 iunie Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Luând cuvântul în numele majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, Iuliu Maniu a declarat că „se alătură cu însufleţire ca Reprezentanţa Naţională să declare de moştenitor al tronului pe Alteţa Sa regală principele moştenitor Carol”.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat; în comunicatul dat publicităţii se invocau două motive: primul, că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”; cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. În realitate, Maniu urmărea să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia – care deţinea majoritatea în Parlament – nu se putea forma nici un guvern. Regele l-a însărcinat pe generalul Presan cu formarea unui cabinet de concentrare, dar acesta a eşuat în tentativa sa.
În faţa acestei situaţii, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu, care, de această dată, a acceptat să formeze noul guvern. În cele câteva zile se întremase, sănătatea îi revenise, astfel că la 13 iunie a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Sentimentul public era că, în confruntarea dintre Carol şi Maniu, liderul naţional-ţărănist a ieşit învingător. Ziarul „Aurora” scria: „Guvernul actual este guvernul d-lui Maniu. Al d-sale şi numai al d-sale.
Nu este guvernul regelui, fiindcă regele a dorit guvern de concentrare, care nu s-a putut realiza”. O ideea similară exprima şi N. Iorga: „Învingătorul e domnul Iuliu Maniu, şeful PNŢ. Voinţa sa de fier a izbutit. Ceea ce a vrut, se împlineşte. A învins pe rege. Ave Cezar”.
Încântat de succesul său, Maniu nu a dat atenţie proiectelor întocmite de rege în timpul crizei guvernamentale şi le-a semnat fără nici un fel de obiecţie. Acestea priveau: înlăturarea unor persoane de la Curtea Regală; instituirea funcţiei de secretar particular al regelui, care a fost atribuită lui Constantin (Puiu) Dumitrescu; numirea unui nou prefect al Poliţiei Capitalei în persoana colonelului Gabriel Marinescu; stabilirea domiciliului reginei Maria la castelul Balcic; atribuirea titlului de Majestatea Sa (dar nu şi de regină) fostei sale soţii Elena. Aceste decizii ale regelui, aprobate de Maniu, aveau să creeze mari dificultăţi în calea desfăşurării normale a vieţii politice din România timp de un deceniu.Liderul naţional-ţărănist nu a recunoscut niciodată că a fost „tras pe sfoară” de noul rege.
La 12 august 1930, Elena Lupescu a sosit în ţară, fiind găzduită la Castelul Peleş. Îndată ce a aflat, primul ministru s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava).
Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?” În faţa acestui nemaipomenit tupeu, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia, deşi era convins că Elena Lupescu se afla acolo, la Castelul Peleş. Peste mai mulţi ani, Pamfil Şeicaru aprecia că, în acel moment, liderul PNŢ a făcut o greşeală fatală: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitatea sa de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fie arestată, sub acuzaţia de a fi intrat în ţară cu paşaport fals?
Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal, cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930 el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid politic ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate. Pe ce se rezema Carol în august 1930? Absolut pe nimic. Îşi închipuie cineva că armata română s-ar fi înfruntat cu unanimitatea partidelor sprijinite de opinia publică spre a apăra pe ţiitoarea regelui intrată în ţară cu paşaport fals?”
În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache (Aleea Modrogan), care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică, diferit, şi adesea opus, celui legal, parlamentar-constituţional.
Iuliu Maniu a sesizat pericolul existenţei unei camarile regale pentru funcţionarea normală a regimului democratic şi a apreciat că cea mai bună soluţie pentru a o îndepărta pe Elena Lupescu de la Palat era încoronarea regelui Carol al II-lea, alături de principesa Elena, după modelul aplicat în 1922 regelui Ferdiand şi reginei Maria. Stăruinţa lui Iuliu Maniu pentru refacerea căsătoriei regale nu avea sorţi de izbândă, deoarece atât Carol al II-lea, cât şi principesa Elena nu se suportau reciproc şi nici nu voiau să audă de împăcare.
La începutul lunii octombrie 1930, Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din fruntea guvernului, „din motive de sănătate”, pe care regele a primit-o. La 8 octombrie a format un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Gh.Gh. Marinescu, după care a urmat, în aprilie 1931, un cabinet de „uniune naţională”, condus de Iorga. La 22 iunie 1931, Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢ, sub motiv că lupta împotriva guvernului echivala cu lupta împotriva regelui, la care el nu voia să angajeze partidul. La 17 februarie 1932, Carol şi Elena au semnat un acord, potrivit căruia principesa se stabilea în străinătate, putând veni în ţară cel mult patru luni pe an; regele se obliga să-i trimită acolo suma cuvenită, potrivit listei civile.
După eşecul guvernului Iorga, s-a format un cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu a desfăşurat o energică acţiune pe cont propriu împotriva camarilei, afirmând că nu dorea să implice guvernul şi PNŢ. După încheierea alegerilor parlamentare, soldate cu victoria PNŢ, Iuliu Maniu a revenit în ziua de 30 iulie la conducerea partidului. În octombrie 1932, regele a făcut din nou apel la Maniu să formeze guvernul, iar acesta a acceptat, după ce Carol a promis, potrivit afirmaţiilor oferite de Zaharia Boilă: refacerea căsătoriei cu principesa Elena; respectarea normelor constituţionale; recunoaşterea dreptului guvernului de a numi orice funcţionar de stat.
Abia a depus jurământul, la 20 octombrie, când, la 1 noiembrie, a trebuit să mijloacească (în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri) un nou acord între Carol al II-lea şi fosta lui soţie, potrivit căruia aceasta se stabilea definitiv în străinătate, putând reveni în ţară cu aprobarea regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai; primea în schimb importante avantaje financiare, precum şi lista civilă de 7 milioane lei anual. Prin acest acord, se năruia orice speranţă a lui Maniu de refacere a căsătoriei celor doi şi de a o îndepărta astfel pe Elena Lupescu.
În ultima zi a anului 1932 s-a ivit un conflict între ministrul de Interne Ion Mihalache şi doi dintre subordonaţii săi: col. Gh. Marinescu – prefectul Poliţiei Capitalei şi gen. Constantin Dumitrescu – şeful Jandarmeriei, ambii membri ai camarilei regale. Mihalache a propus lui Carol destituirea lor, dar acesta a refuzat. În replică, ministrul de Interne şi-a depus demisia, la 8 ianuarie 1933, iar regele i-a primit-o. În semn de solidaritate cu Mihalache, la 12 ianuarie, Maniu a prezentat mandatul guvernului şi Carol l-a acceptat. Peste două zile, s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Prin acest act, Carol al II-lea reuşea să-l atragă pe Vaida de partea sa, folosindu-l împotriva lui Iuliu Maniu.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că, în timpul guvernului său, a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat, la 2 aprilie 1933, din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod.

Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. La 1 septembrie, Zaharia Boilă, nepotul lui Maniu, a difuzat un fulminant manifest, intitulat „A bătut ceasul”, în care ataca în termeni extrem de duri camarila şi în special pe Elena Lupescu, precum şi guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod.

În ziua de 9 noiembrie, Vaida a fost nevoit să-şi prezinte demisia, act primit cu satisfacţie de Maniu: „Ştiam că dacă nu se pune de la început piciorul în capul hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului, încercarea lui de guvernare nu va reuşi”. Mihai Popovici declara la rândul său că între rege şi naţiune „s-au interpus oameni nechemeaţi, care prin conspiraţii oculte au făcut să cadă acest guvern”.
Recunoscând că „tactica” sa de colaborare cu camarila a dat greş, Vaida a demisionat de la preşedinţia PNŢ, propunându-l în locul său pe Iuliu Maniu. Dar acesta a refuzat, apreciind că cel mai potrivit preşedinte era Mihalache, care a şi fost ales la 21 noiembrie 1933. În fapt, Maniu aprecia că nu sosise momentul pentru angajarea PNŢ în lupta cu Carol al II-lea şi camarila sa, drept care a decis să continue lupta, de hărţuire a acestora şi de conştientizare a opiniei publice, în primul rând a membrilor propriului său partid, asupra rolului nefast al principalilor săi adversari politici.
Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Dar încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate; acesta a folosit orice prilej pentru a-şi afirma poziţia: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi neam, asta fac”.
La 8 aprilie 1935, guvernul Tătărescu a încheiat un nou contract cu firma Skoda (refăcându-l pe cel din martie 1930), iar dezbaterile pe această temă s-au încheiat. Astfel, Maniu a obţinut o victorie asupra lui Carol şi a camarilei sale.
Pentru a slăbi poziţiile lui Maniu, care se bucura de o reală popularitate în Transilvania, regele l-a îndemnat pe Alexandru Vaida-Voevod să părăsească PNŢ şi să înfiinţeze o organizaţie proprie. Vaida s-a conformat şi la 25 februarie 1935 a anunţat crearea Frontului Românesc; acesta punea accentul pe necesitatea respectării prerogativelor regale şi condamna acţiunea lui Maniu, care ar fi urmărit diminuarea rolului monarhiei în viaţa de stat. Cu toată campania de propagandă desfăşurată, Frontul Românesc nu a dobândit o reală consistenţă politică, astfel că Iuliu Maniu şi-a menţinut poziţia de cel mai influent lider politic în Ardeal.
El era urmărit pas cu pas de Elena Lupescu, prin biroul său de informaţii, precum şi de Carol al II-lea, prin Serviciul Secret. Cuvântările sale erau stenografiate, după care era trimise regelui şi primului-ministru Tătărescu, iar cenzura intervenea atât de brutal, încât textul publicat în ziare devenea  neinteligibil.

La rândul său, Maniu îşi „plasase” şi el oameni la vila din Aleea Vulpache, la Palatul Regal, la Poşta Centrală şi la Palatul Telefoanelor, astfel că urmărirea era reciprocă. Liderul naţional-ţărănist folosea orice loc şi prilej pentru a critica amestecul camarilei în viaţa politică. De exemplu, la 13 martie 1935, el declara în Adunarea Deputaţilor că „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală”, nominalizându-i pe Wieder şi familia Lupescu şi punând întrebarea: „Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?”
Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”.
În acţiunea sa de fărâmiţare a partidelor politice, Carol al II-lea a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu; acesta a constituit o grupare „centristă” în PNŢ, care se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. La rândul său, Călinescu a stăruit ca Ion Mihalache să se distanţeze de Maniu printr-o declaraţie publică, pentru a netezi astfel aducerea PNŢ la guvern de către regele Carol al II-lea.
Campania desfăşurată de Maniu îl deranja pe Ion Mihalache, care aprecia că astfel se punea în pericol şansa PNŢ de a reveni la putere. În şedinţa Comitetului Central Executiv din 3 aprilie 1937, Mihalache şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al partidului, propunându-l în locul său pe Maniu, deoarece „nu există posibilitate de succes decât prin desăvârşită unitate de comandă şi desăvârşită unitate de acţiune”. Dar Maniu a refuzat, asigurându-l pe Mihalache că va sta alături de el „cu lealitate, cu cinste, cu devotament”. În consecinţă, şi-a suspendat activitatea politică şi a plecat în străinătate, nu înainte de a aprecia că „succesorul lui Tătărescu va fi Tătărescu”.
Alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937
Într-adevăr, după împlinirea a patru ani de guvernare liberală, a urmat tot un guvern Tătărescu, având misiunea de a organiza, la 17 noiembrie, alegeri parlamentare. Eşuând în tentativa sa de aducere a PNŢ la putere, Ion Mihalache şi-a anunţat, la 21 noiembrie, demisia, încheiind cu cuvintele: „D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De această dată, acesta nu a refuzat, ci a spus: „Dumneata eşti comandant. Dumneata ai dat comanda să ocup locul dumitale. Am ascultat întotdeauna comanda dumitale şi când nu-mi plăcea; trebuie să ascult şi acum această ultimă comandă”.
Iuliu Maniu aprecia că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv pentru soarta regimului politic din România, drept care a decis să împiedice cu orice preţ victoria guvernului Tătărescu, deoarece acesta devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.
În acest scop, a hotărât să acţioneze pentru crearea unui front al opoziţiei, care să împiedice falsificarea alegerilor de către guvern. Încă din martie 1937, Maniu fusese solicitat de Corneliu Zelea Codreanu să realizeze împreună o alianţă, împotriva lui Carol al II-lea, dar liderul naţional-ţărănist a propus amânarea discuţiilor pentru toamnă, când avea să rezolve problema succesiunii la guvernare.
Imediat ce a redevenit preşedintele PNŢ, Maniu a luat legătura cu Codreanu, precum şi cu Gheorghe I. Brătianu (liderul PNL-Gheorghe Bratianu), semnând împreună, la 25 noiembrie 1937, un „pact de neagresiune”, al cărui principal obiectiv era înfrângerea guvernului în alegeri.
Alianţa PNŢ cu Mişcarea Legionară a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani de zile asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională”, „slujirea unor interese străine” etc.
Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmsoferă extrem de tensionată şi confuză, principalii oponenţi fiind PNŢ şi PNL. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua.
Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani [de la venirea lui Carol în ţară] suferim de guverne personale”. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune.
Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, nici unul nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară, iar PNL s-a clasat pe primul loc cu 35,9% din totalul voturilor. PNŢ s-a plasat pe locul următor, cu 20,4%, fapt ce nu-i permitea să pretindă puterea.
În fond, pactul de neagresiune a folosit regelui şi nu lui Iuliu Maniu.
Profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.
Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC; a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu; a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ, prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne.
Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea (care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice), declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al d-lui Tătărescu”.
Lovitura de stat din 10 februarie 1938
La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic. Solicitat să facă parte din guvernul de „uniune naţională”, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alături de ceilalţi foşti prim-miniştri, Maniu a refuzat şi a decis înlăturarea din PNŢ a celor care acceptau demnităţi din partea noului regim. La 27 februarie a fost adoptată o nouă Constituţie, iar în ziua de 30 martie a fost publicat decretul privind dizolvarea tuturor partidelor politice. Maniu a adresat regelui un memoriu, la 27 aprilie, în care aprecia: „Partidele sunt expresia unei necesităţi organice a vieţii de stat moderne”; ele „nu sunt create prin legi, şi prin urmare nu pot fi desfiinţate prin lege”.
Dictatura personala al lui Carol Caraiman
Preşedintele PNŢ şi-a exprimat dezacordul faţă de crearea Frontului Renaşterii Naţionale în decembrie 1938, apreciind că prin acest act erau „confiscate” drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum „dreptul la opinie, liberatea de gândire şi de manifestare a credinţelor politice, privitoare la viaţa de stat, la guvernarea şi administrarea ţării”. Conform legii electorale din mai 1939, Maniu era senator de drept, dar nu şi-a ocupat locul rezervat, deoarece nu accepta să colaboreze cu regimul „nici măcar în calitate de opoziţie”, aşa cum singur avea să explice.
La 7 iunie 1939, când s-a deschis Parlamentul, Carol al II-lea atinsese culmea puterii politice. Avea în faţă o masă de uniforme albe (ale FRN); purtătorii lor îi juraseră credinţă şi îl aplaudau frenetic.
După 10 februarie 1938, presa şi radioul nu mai pridideau cu elogii la adresa „marelui cârmaci”, pe stadioane se organizau mari festivităţi consacrate celui care „salvase” ţara şi „conducea cu o mână fermă” poporul român pe calea prosperităţii, aşa cum o făcuseră, la vremea lor, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Carol I şi alte mari personalităţi istorice. Iuliu Maniu era convins că această propagandă era menită să acopere „jaful economic” la care se dedau Carol al II-lea şi camarila sa, în timp ce marile probleme ale României erau neglijate, armata nu era dotată corespunzător, politica externă era lipsită de coerenţă.
Evoluţia vieţii internaţionale, şi mai ales pactul sovieto-german din 23 august 1939, au avut ca rezultat izolarea politico-diplomatică a României.

Memoria istoriei: Partidul National Roman din Transilvania si Marea Unire

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat este expresia politică, organizată, a două principii fundamentale ale tradiţiei istorice româneşti: ideea afirmării independenţei şi unităţii naţionale şi ideea realizării dreptăţii sociale. Conform primului principiu, ideea afirmării independenţei şi unităţii naţionale, PNŢCD consideră că există două zile mari in istoria României: Ziua Independenţei (10 Mai) şi Ziua Unirii (1 Decembrie).

Trecând peste faptul că, în opinia noastră, Ziua Naţională a României ar fi trebuit să fie, conform tradiţiei şi importanţei, ziua de 10 Mai, nu putem să trecem cu vederea importanţa zilei de 1 Decembrie, ziua Marii Uniri, pentru realizarea căreia Partidul Naţional Român, antecesorul PNŢCD, a avut un rol extrem de important.

La 1 decembrie 1918, în casina militară din Alba-Iulia, s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, ai muncitorilor, femeilor, studenţilor. Delegaţii au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române. În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a citit această rezoluţie celor peste 100.000 mii de români, uniţi în suflet şi simţire, adunaţi pe platoul din cetate. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional, compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima conducere româneasca a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a pus bazele unei politici a naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele: „…Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori”.

Consiliul Dirigent a funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie şi adoptând măsurile cele mai indicate menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România.

Gestul Partidului Naţional Român, condus de Iuliu Maniu, a fost cel care a condus la realizarea acestui act istoric. Fără Partidul Naţional Român, Unirea ar fi rămas, probabil, un simplu deziderat.

Rezoluţia a fost citită de Vasile Goldiş mulţimii adunate pe platoul din jurul cetăţii.

I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…

II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-menţionate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă în baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea naţională proclamă urmatoarele:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, liberă propagandă a tuturor gândirilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci numai el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglarea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.

VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până azi în monarhia austro-ungară, anume naţiunile cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care în acest razboi şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumirii şi admiraţiei sale faţă de puterile aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scapat civilizaţiunea din ghearele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

 

Sursa informationala: PNTCD.eu

La Multi Ani Romania! Traiasca Regele!

Regele Ferdinand, regele tuturor Romanilor

La moartea Regelui Carol I, tronul a fost mostenit de catre Ferdinand, fiul fratelui mai mare al defunctului Rege. Ferdinand, dupa cum ne spune Nicolae Iorga in „Istoria Romanilor”, „era pentru cei mai multi un necunoscut si un netinut in seama, pentru cativa o taina, aproape pentru nimeni o certitudine”. Timiditatea sa innascuta nu lasa sa se intrevada prea usor faptul ca era un om de o vasta cultura, pasionat botanist si vorbitor curent de mai multe limbi straine, intre care greaca veche si ebraica. Insa in numai 13 ani de domnie, dintr-un „necunoscut”, Ferdinand avea sa devina un mare Rege, supranumit fie „Intregitorul”, fie „Lealul” pentru felul in care si-a dedicat viata tarii sale.

Ferdinand s-a nascut la Sigmaringen, in anul 1865, fiind al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al Regelui Carol, si al Principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. El a venit pentru prima oara in Romania la numai 19 ani, in 1884, dupa care s-a reintors in Germania pentru a-si continua studiile liceale si universitare. In 1889, dupa terminarea Universitatii din Leipzig si a Scolii Superioare de Stiinte Politice si Economice din Tubingen, Principele s-a stabilit la Bucuresti pentru a-si putea indeplini atributiile de mostenitor al tronului Romaniei.

In 1914, Ferdinand a devenit Rege al Romaniei, la 49 de ani, depunand juramantul solemn si promitand ca va fi „un bun roman”. In timpul razboilului mondial Regele Ferdinand s-a alaturat curentului favorabil Antantei, si, in 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroana in cadrul caruia a luat o hotarare dramatica: intrarea Romaniei in razboi impotriva tarii sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul romanilor, situatia de pe campul de lupta nu a fost favorabila, o buna parte din teritoriul Romaniei fiind ocupat de catre trupele Puterilor Centrale.

Ferdinand si intregul guvern roman s-au refugiat, in noiembrie 1916, la Iasi. Pentru Rege si Familia sa a fost o perioada extrem de grea, perioada in care toate planurile pareau sa se naruie.

==>Astfel, el a refuzat sa ratifice pacea separata intre Puterile Centrale si Romania. In cele din urma, situatia avea sa se schimbe in cursul anului 1918, anul de nastere al Romaniei Mari. Ferdinand s-a intors triumfal la Bucuresti, in fruntea armatei sale eroice, trecand pe sub Arcul de Triumf, intampiant fiind de populatia entuziasta.<==

Miluţ a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢCD

Declaratie Marian Petre Milut:

„Prin prezenta, prezint Consiliului National de Conducere, demisia mea din functia de Presedinte al Partidului National Taranesc Crestin Democrat. Cand am preluat conducerea acestui partid, situatia era dezastruoasa din punct de vedere financiar si organizatoric.

In cei trei ani si patru luni in care am condus partidul am reusit sa il redresez atat din punct de vedere financiar, cat si organizatoric, am reinfiintat ziarul Dreptatea si am obtinut hotarari de evacuare a tertilor care parazitau sediul central al partidului cu contracte de inchiriere ilegale, incheiate de vechea conducere in scopuri pur comerciale si, probabil, pentru satisfacerea unor interese personale.

Am reusit sa redobandim dreptul la proprietate asupra sediului istoric al partidului, din Bucuresti, Strada George Clemenceau, nr 9, sector 1.  Am renovat sediul central actual al partidului, din Bd-ul Carol, nr 24 si multe alte sedii din tara.

In fine, chiar daca nu am reusit, la alegeri sa atingem si sa depasim pragul electoral de 5%, am reusit sa redau partidului o orientare de dreapta, populara, promovandu-l ca atare in cele mai inalte medii politice, crestin-democrate ale dreptei popular-europene.

Toate aceste eforturi ar fi dat rezultate si mai bune, daca nu as fi intalnit o opozitie acerba, dar stupida, din partea unor persoane depasite din punct de vedere politic de realitate, precum si a unora care, pana de curand, pretindeau ca sunt alaturi de mine.

Invidia, rautatea, si pe alocuri chiar incompetenta, au fost, sunt si din pacate raman dusmanii reveniriii PNTCD in centrul politicii romanesti si europene, acolo unde i-ar fi locul.

Nu mai exista logica sa ma lupt cu toti cei care nu inteleg ca acest partid trebuie sa se orienteze spre dreapta popular-europeana si sa sprijine fortele de dreapta din Romania, care acum incearca sa scoata tara din criza.

Las conducerea partidului in mod statutar Consiliului National de Conducere (CNC) si Biroului National de Conducere(BNC) si sper, in mod sincer, ca se va naste in fine o generatie de politicieni apti sa duca mai departe traditia PNTCD. Raman un simplu slujitor credincios al crestin-democratiei si al valorilor europene in Romania”.

Declaratie Radu Sarbu:

Radu Sârbu a declarat, azi, că, cel mai probabil, în perioada următoare, va avea loc un congres de reconciliere la care să fie invitaţi şi membrii echipei din jurul lui Miluţ.

„Marian Miluţ a demisionat dintr-o funcţie din care fusese oricum înlocuit în august 2008, la Congresul PNŢCD. Sper într-o reconciliere cu echipa care a fost în jurul lui Miluţ, dar şi la nivelul organizaţiilor teritoriale, şi, cel mai probabil, vom organiza un congres de reconciliere în perioada următoare”, a spus Sârbu.

Rezultate electorale 2004-2009:

Alegeri parlamentare 2004: 185.501 VVE, 1,84%

Alegeri europarlamentare 2007: 71.001 VVE, 1,38%

Alegeri parlamentare 2008: PNTCD a participat pe listele PNL cu 10 candidati, din care 1 deputat a fost ales.

Alegeri europarlamentare 2009: 70.427 VVE, 1,45%

Document:

Crin Antonescu si Radu Sarbu au incheiat astazi, 27. octombrie 2009, un protocol de colaborare intre PNL si PNŢCD, destinat unei „acţiuni prezente şi viitoare convergente celor două partide”. „Împreună cu preşedintele PNŢCD, Radu Sârbu, am semnat un protocol de colaborare între cele două partide, destinat unei acţiuni prezente şi viitoare convergente celor două partide, singurele partide autentice de centru-dreapta din peisajul politic românesc”, a anunţat Crin Antonescu.

Potrivit liderului PNL, principalele obiective comune asupra cărora cele două partide au convenit sunt respectarea valorilor morale creştine, finalizarea procesului de restituire a proprietăţii, reconcilierea societăţii româneşti prin lustraţie, „lucruri, idei, proiecte pentru care ambele partide au activat încă din 1990, de la reluarea activităţii lor”.

În ceea ce priveşte angajamentelor PNL, spune Antonescu, „cel mai important este acela că vom încheia, după 6 decembrie, o alianţă electorală pentru alegerile locale şi parlamentare pentru 2012″. Astfel, în momentul în care PNL va reveni la guvernare, va lua în calcul, pentru numirile cu caracter politic, şi specialişti propuşi de PNŢCD, a asigurat liberalul.”Dorim să acţionăm împreună într-un moment dificil pentru România, în calitatea noastră de partide pe care istoria şi acţiunile de după 1990 le legitimează în faţa electoratului ca singurele partide autentice de centru-dreapta”, a conchis Antonescu.

Situatia juridica:
In prezent exista doua conduceri PNTCD: o conducere statutara prezidata de Radu Sarbu si aripa Milut-Pavelescu.

Scenarii evolutie PNTCD:

1). Din PD se desprinde aripa de dreapta liberal-conservatoare (Stoica-Voinescu), care fuzioneaza prin absorbtie in noul PNTCD, care devine astfel barca de rezerva portocalie. Intr-o asemnea formula PNTCD poate supravietui prin asistenta politica acordata din partea fundatiei Konrad Adenauer, drept formatiune de centru-dreapta si va putea accesa prin forte proprii pragul parlamentar de 5%.

2). PNTCD organizeaza un congres extraordinar, isi alege o noua conducere si formeaza alaturi de PNL Alianta Dreptei PNL-PNTCD. La proximele alegeri Alianta Dreptei PNL-PNTCD poate obtine un scor de cca 30,17%, scor obtinut de Conventia Democrata (in formula PNL, PNTCD).

La (re)constructia PNTCD pot participa si formatiuni doctrinare similare precum: Partidul Noua Generatie-Crestindemocrat PNG-CD si Partidul Conservator.

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: