Memoria istoriei: Corneliu Coposu către Adrian Năstase: Iuliu Maniu mi-a transmis legatul pentru împlinirea testamentului lui Titulescu

Text+sursa informationala+document+autor: Cutia cu vechituri a lu’ Potra

Transcrierea scrisorii:

Cabinetul ministrului

Nr. 907/19.02

PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC

‒ creștin și democrat ‒

 

ROMÂNIA, BUCUREȘTI

Bulevardul Republicii nr. 34

Telegraf: România ‒ PNȚ

Telefon: 11.54.40; 15.43.33

 

București 18 Februarie 1991

Nr. 116/D.R.I

DOMNULE MINISTRU AL AFACERILOR EXTERNE,

Anul acesta, la 17 martie, se împlinește o jumătate de veac de la moartea lui Nicolae Titulescu, ilustru diplomat și om politic român, membru marcant al Partidului Național Țărănesc.

Nicolae Titulescu și-a exprimat testamentar două dorințe:

Să fie îngropat “pe muntele Tâmpa din Brașov”;

Executor testamentar să fie prietenul său Iuliu Maniu. (Detalii, Anexa A).

În octombrie 1947, Iuliu Maniu mi-a transmis în închisoarea Malmaison (subsemnatului, Corneliu COPOSU), legatul pentru aducerea la împlinire a testamentului făcut de Titulescu (Detalii, Anexa B.)

DOMNULE MINISTRU,

Osemintele marelui Nicolae Titulescu se află în pămînt străin, iar Tâmpa așteaptă construirea unui mausoleu al lui Titulescu.

În calitate de persoană îndrituită astăzi pentru aducerea la îndeplinire a dorinței testamentare exprimate de Nicolae Titulescu,

Vă solicit să dispuneți urgent constituirea unei Comisiuni Speciale, pentru aducerea neîntîrziată la îndeplinire a dorinței lui Nicolae Titulescu. Comisia ar urma să ia legătură cu autoritățile franceze competente și cu membrii familiei factori de decizie, pentru a rezolva cele necesare în scopul aducerii în țară a osemintelor familiei Titulescu și a organizării înmormîntării pe Tâmpa, la Brașov.

Comisia ar trebui să fie formată din reprezentanți ai celor două instituții românești de care se leagă numele lui Nicolae Titulescu: M.A.E. și Partidul nostru. În cazul cînd apreciați că este cazul să se constituie respectiva comisie, vă stăm la dispoziție cu sugestii legate de componența sa.

./.

 

‒ 2 ‒

Sunt convins, Domnule Ministru, că prin constituirea Comisiei s-ar crea condiții corespunzătoare pentru îndeplinirea, în sfîrșit, a dorinței testamentare a lui Nicolae Titulescu, în acest an, al semicentenarului morții sale.

Pentru mine îndeplinirea dorinței testamentare a lui Nicolae Titulescu reprezintă o obligație moral-juridică de deosebită însemnătate. Anexa C vă oferă detalii.

Pentru Domnia-Voastră, urmaș la conducerea Ministerului Afacerilor Externe al ilustrului dispărut, sprijinirea acestei acțiuni vă oferă o frumoasă ocazie de gratitudine și respect față de Nicolae Titulescu și opera sa diplomatică.

Primiți, Domnule Ministru, asigurarea considerațiunii mele,

Corneliu COPOSU

[ss indescifrabil]

PREȘEDINTELE PARTIDULUI NAȚIONAL ȚĂRĂNESC

‒ CREȘTIN ȘI DEMOCRAT ‒

[ștampilă: PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC Creștin și Democrat • ROMÂNIA • Serv. Organizatoric]

Memoria istoriei: Fuziunea esuata intre Partidul National Liberal si Partidul National Roman din Transilvania

„La 5 august 1919, Ion I. C. Bratianu a vizitat Sibiul, participand la sedinta festiva a Marelui Sfat National ales de Adunarea Nationala de la Alba Iulia. Cu acest prilej, el a discutat cu Iuliu Maniu, propunandu-i unirea Partidul National Liberal cu Partidul National Roman din Transilivania pe urmatoarele baze:

1. cele doua partide vor fuziona sub denumirea de Partidul National Liberal;

2. presedintele partidului fuzionat va fi Ion I.C. Bratianu, iar vicepresedintele Iuliu Maniu;

3. va fi ales un secretar general pentru vechiul Regat si unul pentru Ardeal;

4. in Delegatia Permanenta vor fi alesi 10 membri din vechiul Regat si 10 din Ardeal;

5. presedintele noului guvern care se va forma va fi Ion I.C. Bratianu, iar vicepresedintele Iuliu Maniu;

6. in ceea ce priveste programul partidului fuzionat se va alege o comisie mixta, care va lua ca baza principiile Rezolutiei de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918;

7. candidatii pentru Adunarea Constituanta se vor stabili in urmatoarea proportie: 50% liberali, 40% ardeleni, 7% basarabeni, 3% bucovineni;

8. dupa incoronarea regelui, Ion I. C. Bratianu se va retrage din viata politica militanta, raminind ca Iuliu Maniu sa preia conducerea partidului si guvernului”, citat din Ioan Scurtu, „Ion I.C. Bratianu”, pag. 59, Editura Museion, Bucuresti, 1992.

Pamfil Seicaru scria: „Fuziunea ar fi pus lui Iuliu Maniu o problema personala s i anume: situatia pe care ar avea-o el in cadrul noului partid. Putea sa conteste lui Ionel Bratianu dreptul de a fi seful partidului fuzionat? Putea sa se resemneze de a avea situatia de prim-secund, chiar investit cu puteri in tot ce privea organizarea partidului in judetele transilvane? Sub aparenta de totala modestie, Iuliu Maniu ascundea, cu mare grija, un imens orgoliu; iata de ce fuziunea a fost de la inceput condamnata”, citat Ioan Scurtu, „Ion I.C. Bratianu”, pag. 66, Editura Museion, Bucuresti, 1992.

La 27 noiembrie 1921 a avut loc Congresul General al Partidului National Liberal, la care Ion I.C. Bratianu a prezentat un amplu program de guvernare, declarand urmatoarele: „Declara fara sovaire ca Partidul National Liberal este in stare sa-si ia raspunderea situatie. Statul roman n-a fost creat pentru ca sa se prabuseasca si pentru aceasta nu exista alt instrument mai organizat si mai puternic decat al nostru”. Ion I.C. Bratianu a conchis: „Nu mai e vremea de pierdut”, citat din Ioan Scurtu, „Ion I.C. Bratianu”, pag. 66, Editura Museion, Bucuresti, 1992.

1947 – 2011 Recurs în procesul Maniu

Sursa informationala: Birlogul PNTCD

Prin intermediul proiectului „1947 – 2011 Recurs în procesul Maniu“, Asociaţia „Liberpedia“ susţine aducerea în prim plan a unei personalităţi ce poate servi ca exemplu generaţiilor viitoare care doresc să fi implicate în viaţa politică şi nu numai. Este un eveniment care ar fi trebuit organizat de acum douăzeci şi unu de ani, prin care românii îşi pot cinsti adevărata istorie.

Generaţiile tinere îşi pot permite multe luxruri, însă nu pe acela de a nu cunoaşte istoria şi, mai ales, greşelile istoriei naţionale. Regimul comunist l-a condamnat la moarte pe artizanul Marii Uniri. Noi, cetăţeni ai României secolului XXI, trebuie să atragem atenţia asupra greşelilor de atunci, educându-ne în spiritul democraţiei, spirit în care au crezut şi de care ne-au crezut capabili marii lideri politici ai României acelor timpuri. Lor le datorăm un omagiu, dar şi un examen de conştiinţă, pentru a rămâne loiali valorilor democratice în care ei au văzut viitorul acestui popor.

„1947 – 2011 Recurs în procesul Maniu” urmăreşte încurajarea tinerilor bucureşteni în a-şi preţui istoria şi emblemele. Proiectul oferă modelul politic Iuliu Maniu ca alternativă modelelor politice de astăzi, ca o lecţie de istorie şi de speranţă. La 29 octombrie 1947 se împlinesc 64 de ani de la procesul infam intentat foştilor lideri politici ţărănişti în frunte cu Iuliu Maniu, în urma unor evenimente absurde, care au rămas cunoscute drept „Complotul de la Tămădău”.

CÂND? Aşadar, vă aşteptăm sâmbătă, 29 octombrie, începând cu ora 17.00, în Piaţa C.A. Rosetti din Capitală, unde vom pregăti ultima pledoarie în Recursul lui Iuliu Maniu. Mergem apoi în Parcul Colţea, unde vom asculta pledoariile avocaților apărării: Ana Blandiana, Rodica și Flavia Coposu, Dinu Giurescu, Gheorghe Onișoru, Ștefan Radof, Adrian Naidin, Olga Caia și alți invitați-surpriză! Recursul continuă vineri, 11 noiembrie, începând de la ora 11.00, la Cercul Militar Naţional, cu o masă rotundă cu tema „Tămădău – realitatea“. Printre invitaţi se numără istoricii Dinu Giurescu şi Gheorghe Onişoru şi scriitoarea Ana Blandiana. Masa rotundă va fi urmată de simpozionul cu tema „Politicianul de atunci – politicianul de astăzi”, în care vom radiografia problemele principale cu care se confruntă clasa politică din România de astăzi. Studenţii sunt încurajaţi să trimită lucrări pe această temă la office@liberpedia.ro.

ISTORIA La 14 iulie 1947, liderii Partidului Naţional Ţărănesc au stabilit o delegaţie care urma să plece din ţară pe calea aerului cu destinaţia finală Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevărat în România, sub dictatura „roşie”. Pilotul care urma să însoţească delegaţia era, însă, un agent infiltrat, astfel că ţărăniştii, în frunte cu Ion Mihalache, au fost prinşi pe aerodromul din Tămădău. Deşi Iuliu Maniu era în sanatoriu la momentul respectiv, a fost şi el acuzat de complicitate la fugă. În urma procesului, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost găsiţi vinovaţi de „înaltă trădare” şi condamnaţi la temniţă grea cu amendamentul confiscării averii.

Memoria istoriei: Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.027 din 29 iulie 1947 privind dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc, de sub preşedinţia d-lui Iuliu Maniu

Sursa informationala: Birlogul PNTCD

DOCUMENT nr. 1.027 din 29 iulie 1947 privind dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc, de sub preşedinţia d-lui Iuliu Maniu

EMITENT: CONSILIUL DE MINISTRI

PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 172 din 30 iulie 1947

Ministerul Afacerilor Interne

Consiliul de Miniştri, în şedinţa sa dela 29 iulie 1947,
Luând în deliberare referatul d-lui ministru al afacerilor interne Nr. 22.694 din 29 Iulie 1947, Pentru respectarea ordinei publice şi siguranţei Statului; În virtutea art. 107, alin. ultim, din Constituţie,

Decide:

ART. 1

Partidul Naţional Ţăranesc, de sub preşedinţia d-lui Iuliu Maniu, este şi rămâne dizolvat, pe data publicării în Monitorul Oficial a prezentului jurnal. Această decizie de dizolvare, include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale susmenţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, femenine şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid.

ART. 2

Sediile şi orice localuri de întâlnire ale acestui partid vor fi închise, iar arhivele şi orice corespondenţă vor fi ridicate de autorităţile respective, oriunde s-ar găsi.

ART. 3

Întreg patrimoniul acestui partid va fi lichidat conform legii.

ART. 4

D-nii miniştri secretari de Stat la Departamentul Afacerilor Interne şi Justiţiei, sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a prezentului jurnal.

Dr. Petru Groza, Teohari Georgescu, Lucretiu Patrascanu, Gh. Gheorghiu-Dej, St. Voitec, Lotar Radaceanu, Ing. Tudor Ionescu, R. Zaroni, Radu Rosculet, Octav Livezeanu, Prof. ing. N. Profiri, general de Corp de Armata Lascar Mihail, Al. Alexandrini, Gh. Vantu.

Raportul d-lui ministru al Afacerilor interne, către Consiliului de Miniştri,

Domnilor miniştri,

Aşa cum s-a anunţat prin comunicatul Ministerului Afacerilor Interne, în dimineaţa zilei de 14 Iulie 1947, au fost arestaţi pe islazul comunei Tămadau, judeţul Ilfov, în timp ce încercau să se urce în doua avioane I. A. R., 39, pentru a fugi în străinătate: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino şi alţii.

Acest grup de conspiratori urmau să realizeze în străinătate hotărârile şi directivele conducerii P. N. Ţ., în organizarea de acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primejduiască pacea şi să declanşeze războiul civil. Această activitate antinaţională, merge pe linia politicii urmate totdeauna de Partidul Naţional Ţărănesc şi intensificată după 23 August 1944, când coalizând în jurul lui, toate forţele reacţionare din ţară şi în înţelegere cu unele cercuri reacţionare din străinătate, a întreprins acţiuni cu scopul de a împiedica România să participe cu tot elanul şi capacitatea sa de luptă la războiul antihitlerist, la desfascizarea aparatului de Stat, la pedepsirea criminalilor de război şi instaurarea unui regim democrat.

Astfel, conducerea Partidului Naţional Ţărănesc a organizat gărzile Iuliu Maniu, de jaf şi masacre impotriva populaţiei civile din Ardealul de Nord eliberat, a împiedicat executarea condiţiilor generoase ale Armistiţiului, s-a opus categoric împărţirii pământurilor la ţărani prin reforma agrarã, a iniţiat şi sprijinit represiunea sângeroasă împotriva maselor populare executată de generalul Radescu.

După înfrangerea Germaniei hitleriste, Partidul Naţional Ţărănesc Maniu, urmărind împiedicarea operii de reconstrucţie a ţării întreprinsă de regimul nostru democrat, a trecut la organizarea de grupuri subversive teroriste, ca: Organizaţia “T”, “Sumanele Negre”, “Haiducii lui Avram Iancu”, “M. N. R.”, “Graiul Sângelui”, iar în ultimul timp, organizaţiile “Partizanii adevăratei democraţii” şi “Corpul partizanilor albi”, care, prin manifeste şi broşuri aţâţătoare la sabotaj şi asasinate, urmăreau sa creieze o atmosferă de panică, favorabilă declanşării unui război civil.

Atitudinea Partidului Naţional Ţăranesc, înainte şi în timpul Conferinţei de pace dela Paris, a fost pe aceeaşi linie de trădare a intereselor naţionale. Conducerea acestui partid a însărcinat o delegaţie formată din Grigore Gafencu şi V. Tilea, să prezinte memorii din partea partidului, prin care se cerea nerecunoaşterea delegaţiei romaâe la conferinţă, făcând atmosferă împotriva României, a creat greutăţi în tratativele de pace şi prin aceasta a pus în pericol revenirea Transilvaniei de Nord în hotarele României.

În timpul alegerilor, Partidul Naţional Taranesc a deslantuit o campanie de învrãjbire a populaţiei, prin propaganda de tip fascist, şovinã, rasialã şi antisovietica, trecând la devastarea sediilor partidelor democrate, asasinate, incendieri de sate, indemnuri la rebeliune şi atacarea secţiilor de votare, în scopul de a produce tulburãri, ca sa împiedice libera exprimare a voinţei populare şi sa creeze pretexte de intervenţii strãine.

În perioada dupã alegeri, când Guvernul şi poporul luptau sa înlãture efectele nefaste a celor doi ani de seceta, conducerea Partidului Naţional Taranesc, în frunte cu Iuliu Maniu, direct şi prin agenţii sãi din strãinãtate, cu sprijinul unor cercuri reactionare strãine, a intervenit cu scopul de a impiedica procurarea cerealelor din unele tari, pentru regiunile infometate.

Pe lângã nenumarate memorii ale conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a provoca amestecul străin în ţara noastră, aceeaşi conducere a trimis clandestin peste hotare doi fruntaşi ai partidului, pe Niculescu Buzeşti şi C. Vişoianu, ca, împreună cu ceilalţi trădatori de neam şi ţară: Gafencu, Tilea, Creţeanu, Bianu, Frederic Nanu etc., să intensifice campania de ponegrire a României şi să organizeze tulburări interne.

Consolidarea regimului democrat din România, prin realizările Guvernului, recolta bună din acest an, operaţiunile pentru stabilizarea monetară, în folosul poporului şi perspectiva îmbunătăţirii condiţiilor de trai din ţara noastră, aducând strâmtarea bazei de agitaţie a Partidului Naţional Ţărănesc, precum şi îndemnul cercurilor imperialiste răsboinice din străinătate a determinat pe Iuliu Maniu şi conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, să trimită peste hotare acest grup din conducerea partidului.

Importanţa acordată de grupările şi cercurile reacţionare din ţară; trimiterii acestui grup de trădatori peste hotare, rezultă din declaraţia lui Iuliu Maniu, la cercetări, că ar fi plecat chiar personal, dacă dintr-un motiv oarecare Ion Mihalache ar fi fost împiedicat.

Faptele înşirate mai sus, sunt numai o parte din crimele şi trădarile comise de conducerea Partidului Naţional Ţărănesc împotriva României şi a regimului său democrat, suficiente, pentru a justifica măsura legală a disolvării partidului şi a tuturor organizaţiilor sale anexe, pe care o solicit Domniilor-Voastre.

Ministrul afacerilor interne

Teohari Georgescu

Moţiunea Victor Ciorbea la Congresul Extraordinar al PNŢCD din 18 iunie 2011

MOŢIUNEA VICTOR CIORBEA

Congresul de Reunificare al PNŢCD – Bucureşti, 18 iunie 2011

REVENIREA PNŢCD

România se confruntă în ultima decadă mai mult ca oricând cu o gravă criză morală si politică ce adânceşte haosul moral, instituţional şi administrativ.
Teroarea şi poliţia politică, aplicate metodic unei populaţii traumatizate în numele unei false democraţii, nu vor salva de la disoluţie statul nostru.
Una dintre cauzele acestei stări de lucruri o constituie absenţa de 11 ani a PNŢCD din politica activă, din viata parlamentară si guvernamentală.
Aşa cum o demonstrează şi prezentul, această absentă a avut grave consecinţe pentru toată societatea românească.

PNŢCD a fost un factor de echilibru între stânga şi dreapta politică ce, în anii 90 a împiedicat alunecarea brutală a sistemului către o extremă sau alta, sfâşierea şi amalgamarea valorilor politice si morale.

Numai prezenţa PNŢCD a fost în măsură să dea un sens real celorlalte doctrine şi încropiri politice.

Fără PNŢCD viaţa publică a ajuns expresia imposturii şi a surogatelor doctrinare, în care social- democraţia, unele forme de liberalism şi curentul popular şi-au pierdut orice noimă.

Atât societatea românească, cât si aceste tendinţe au nevoie profundă de PNŢCD pentru a se defini ferm si credibil.

Simulacrul formaţiunilor care acum îşi dispută dreapta sau stânga eşicherului politic nu mai poate înşela pe nimeni. Emanaţii ale structurilor postcomuniste, ele nu reprezintă nici nevoile celor mulţi, aflaţi în suferinţă, nici interesele celor cu spirit întreprinzător autentic.

Niciodată, de la Revoluţia din 1989, românii nu s-au găsit într-o asemenea suferinţă sufletească şi materială. Disperarea a ajuns la dimensiuni care atentează la fibra naţională şi socială a ţării.

Nici un factor politic nu a fost în măsură să gestioneze o asemenea criză, căci nici unul dintre partidele parlamentare actuale nu are vocaţia socială a PNŢCD.

Prin tradiţia şi trecutul său, PNŢCD, după anii de comunism, a fost pentru români cea mai bună garanţie istorică pentru revenirea la ceea ce a fost mare şi firesc în trecutul ţării. În acest sens, dau unele exemple:

Este adevărat că guvernul nostru a salvat România de la colapsul financiar bancar si economic în general? Categoric da!

Esta adevărat că am facut pasi decisivi pentru tranzitia la economia de piată? Indiscutabil da!

Este adevărat că am adoptat sau modificat si implementat legislatia privind o adevărată privatizare a societătilor comerciale, transformarea regiilor autonome în societăti comerciale, am restructurat economia – numai din sectorul minier părăsind acest domeniu de activitate peste 100.000 de angajati, la cererea lor, în schimbul unor plăti compensatorii consistente si a faptului că negociasem cu organismele financiare internationale sume foarte mari pentru angajarea celor disponibilizati la executarea unor lucrări de închidere ecologică a minelor, de constructie de autostrăzi, am adus modificări foarte importante în diverse domenii ale legislatiei comerciale? Răspunsul este tot afirmativ.

Este adevărat că am luat măsuri privind realizarea unor reforme profunde în agricultura românească între care mentionez acordarea de cupoane pentru sprijinul direct al agricultorilor individuali, desfiintarea structurilor de stat nerentabile din agricultură si altele? Da. Si acum agricultorii regretă că au fost stopate aceste ajutoare.

Este adevarat ca noi am refăcut rezerva valutară a tării si am redeschis colaborarea României cu FMI si BM? Este adevarat ca am pornit de la numai 500 milioane USD în decembrie 1996 si am ajuns la cca. 2,4 miliarde USD în septembrie 1997, după ce am plătit peste 2 miliarde USD datorie internă si externă si am făcut o infuzie de peste 1 miliard USD în Bancorex si Banca Agricolă, salvând întregul sistem bancar? Este bine stiut răspunsul: afirmativ!

Este adevărat că si în plan politic am condus primul guvern democratic al României ce a asigurat o orientare prooccidentală si transatlantică stabilă si fără compromisuri? Indiscutabil da.

Este adevatar ca in plan administrativ am adoptat prima lege de descentralizare, care, cu foarte mici modificări, este si în prezent în vigoare, precum si actul normativ privind actualele regiuni de dezvoltare care lasă fără obiect, caducă, orice discutie actuală în acest sens? Da.

Este adevărat că în domeniul educatiei am adoptat Statutul cadrelor didactice, asigurându-le si o salarizare mai adecvată? Desigur.

Este adevărat că am reformat sistemul sanitar, precum si sistemul de protectie socială: pe lângă plătile compensatorii, am introdus măsuri proactive, de combatere a somajului, am acordat pentru prima oară concediul de doi ani pentru cresterea si îngrijirea copilului, am reformat întreaga legislatie privind adoptiile, precum si sistemul de îngrijire a copiilor aflati în dificultate.

Este adevărat că am luat măsuri pentru continuarea reformei justitiei si salarizarea corespunzătoare a magistratilor? Răspunsul este iarăsi afirmativ.

Este adevărat că, împreună cu patronatele si sindicatele, am creat un adevărat parteneriat social si am pus bazele tripartitismului în România, prin înfiintarea Consiliului Economic si Social si al tuturor celorlalte structuri tripartite? Răspunsul este iarăsi pozitiv si exemplele ar putea continua.

Este adevărat că tot partidul nostru a fost cel mai în măsură să întoarcă România înspre NATO si UE? Inca o data da! Pentru viitor si pentru deceniul 2 al secolului XXI răspunsul îl poate da tot PNTCD.

MIŞCAREA NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ

Însuşi destinul ne arată calea pe care o avem de urmat.
De mai bine de un deceniu Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat a fost marginalizat şi împins către marginea eşicherului politic.
Aflat în afara parlamentului, blocat în justiţie de mai multe facţiuni neputincioase, care se devorează între ele, subminat din afară şi din interior, boicotat de unele dintre televiziuni, discreditat de unii analişti politici, nu îi rămâne un deziderat mai demn şi mai nobil decât acela de a-şi asuma integral soarta tragică a românilor, şi ei ţinuţi în mod deliberat în afara vieţii publice.

PNŢCD trebuie să spargă graniţele înguste ale unui partid, pentru a primi în făgaşul său, cel al unei mişcări de largă reprezentare, tot ceea ce nu se regăseşte în politica actuală: formaţiuni civice, structuri monarhiste, sindicate, revoluţionari, categorii profesionale şi de vârstă aflate în suferinţă, ONG-uri, individualităţi care să readucă adevărata elită către implicarea publică.

Este o modalitate de refacere a solidarităţii sociale distrusă premeditat de cei interesaţi să guverneze după bunul plac peste o comunitate învrăjbită.

CALEA DREAPTĂ

Două mari blocuri politice, P.D.L şi U.S.L îşi dispută în acest moment miza politică.

La remorca celor de la guvernare,dar în fapt în eterna postură de a-i şantaja, se găsesc U.D.M.R. şi sateliţi, care, de la an la an, ridică tot mai multe semne de întrebare asupra integrităţii şi unităţii teritoriale a României.

Societatea românească nu se mai regăseşte de mult în aceste formaţiuni.
Doar o parte restrânsă din electorat participă la vot şi se manifestă ca opţiune în partidele parlamentare actuale.

O prăpastie s-a instituit între nevoile oamenilor şi politică.
Ea se adânceşte de la an la an, cu efecte catastrofale atât pentru populaţie cât şi pentru structurile politice blocate într-o competiţie rigidă şi egoistă.

În anul de graţie 2011, PNŢCD ia iniţiativa formării unei largi coaliţii politice „CALEA DREAPTĂ” ca posibilă alternativă de alegere pentru un electorat mereu adus în postura de a alege doar „răul mai mic”.
Naţional-Ţărănismul Crestin Democrat îşi propune ca prin „CALEA DREAPTĂ” să ofere celor nemulţumiţi de P.D.L., U.S.L. sau U.D.M.R. posibilitatea de a opta şi pentru altceva decât pentru ceea ce li s-a impus cu forţa de către oligarhii: bani, sondaje mincinoase, etc.

Pilonii fundamentali pentru „CALEA DREAPTĂ” sunt reprezentaţi de revenirea la Monarhia Constituţională şi de refacerea Societăţii Civile, avand la temelie Moralitatea, Dreptatea Socială si Justitia.

NAŢIONAL–ŢĂRĂNISMUL CRESTIN DEMOCRAT MONARHIC

Profesiunea de credinţă a lui Corneliu Coposu, către care au convers în mod esenţial eforturile sale, a vizat revenirea la Monarhia Constituţională.
A fost un fel de „Testament Politic” al său, convingerea că în România nu se va ajunge la normalitate decât atunci când vom avea Monarhie Constituţională.

Cu un instinct infailibil, ura şi eforturile postcomuniştilor au fost îndreptate împotriva Monarhiei si a PNTCD.

De Monarhie şi de PNŢCD s-au temut cel mai mult, căci amândouă aveau în comun o tradiţie mare, o Românie Întregită şi lupta anticomunistă.
Vechimea a decantat în aceste instituţii ceea ce a fost măreţ, democratic şi instituţional pentru poporul român.

În mod real şi necesar vorbim de instaurarea totală a comunismului în România numai după 6 martie 1945 dar, mai ales, dupa 15 august 1947, cand a fost interzis pentru a 2-a oara PNTCD si respectiv dupa 30 decembrie 1947.
Până atunci PNTCD si Regele Mihai au fost aceia care, într-o luptă inegală, s-au opus şi au întârziat comunizarea forţată a ţării.
PNŢCD crede că un Proces Real al Comunismului în România începe cu Procesul momentelor sus mentionate.

După 1990 la noi în ţară a avut loc o „Restauraţie Postcomunistă”, făcută prin forme subtile, în sens contrar Evenimentelor din Decembrie şi, de aceea, opusă mai ales revenirii la Monarhie.
Acum, în condiţiile haosului politic, moral şi administrativ în care se zbate România după două decenii de regim prezidenţial, tot mai mulţi români afectaţi de mizerie, suferinţă şi disperare se întorc către Monarhie, care este considerată soluţia cea mai bună pentru ţară.
O importantă parte dintre cele mai prospere naţiuni sunt cele unde există monarhii constituţionale.

PNŢCD consideră că firul istoric întrerupt în 1947 trebuie reluat prin iniţierea unui Referendum pentru modificarea Constituţiei în sensul revenirii la Monarhia Constituţională.
De aceea partidul nostru va iniţia la nivel naţional o campanie de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei şi reinstituirii Monarhiei Constitutionale.

NAŢIONAL-ŢĂRĂNISMUL CRESTIN DEMOCRAT CIVIC

Revenirea la Monarhia Constituţională trece în mod obligatoriu prin Societatea Civilă şi implicarea sa în viaţa politică.
Un vast proces de lămurire a populaţiei nu poate face abstracţie de reprezentanţii societăţii civile.
După 1990 formaţiunile civice au jucat un rol important în orientarea valorică a României către Vest.
Cristalizarea unui spirit civic, distrus de statul totalitar, a fost văzută ca un pas necesar pentru victoria politică a Dreptei.

PNŢCD a susţinut reprezentarea civismului la nivelul luptei pentru putere.

Societatea Civilă s-a atrofiat şi a dispărut din competiţia politică, nu întâmplător, în perioada în care PNŢCD a dispărut din Parlament.
O parte dintre liderii ei de opinie, pentru avantaje de moment, au devenit propagandişti şi unelte ale guvernanţilor care au urmat după anul 2000.
Alţii, vindecaţi de iluzii, au obosit, pur şi simplu, şi s-au retras în zona neutră şi cenuşie a neimplicării în viaţa Cetăţii.
Congresul nostru se constituie într-un „Apel” pentru aducerea populaţiei exclusă din politică în zona implicării civice şi politice.
PNŢCD aşteaptă Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Asociaţiile de Revoluţionari, Răniţii Revoluţiei, Asociaţia „21 Decembrie”, formaţiuni monarhiste, reprezentanţi ai mediului studenţesc şi universitar, sindicate, ONG-uri, personalităţi valoroase ş.a. alături de noi în efortul de cristalizare a unei mari coaliţii politice.

REUNIFICAREA NATIONAL-ŢĂRĂNIŞTILOR CRESTIN DEMOCRATI

Congresul nostru este unul al reunificării tuturor ţărăniştilor.

După dispariţia lui Corneliu Coposu si pe fondul uzurii de la guvernare, la vârful partidului s-a declanşat o luptă pentru putere ce a împărţit partidul în mai multe facţiuni.

Facţiunile existente, dintre care unele au fost sustinute si de alte structuri ostile partidului, au împins conflictul până la cotele pustiitoare ale unui război total.
Aceasta a fost principala cauză a declinului în care a intrat PNŢCD şi din care nu a mai reuşit să se redreseze.
La nivelul mentalului colectiv electoratul a sancţionat- şi nu a uitat nici acum- cearta dizolvantă a acelor facţiuni.
Erodarea generată de reformele dificile înfăptuite, precum si unele neîmpliniri de la guvernare sau acţiunea dizolvantă politic a P.D. ori destramarea CDR ar fi rămas doar secundare în faţa unui partid ţărănist unit care ar fi avut un candidat propriu la alegerile prezidentiale.

Într-o formă sau alta, aceste facţiuni s-au păstrat până în prezent, la care s-au adăugat desigur, în ultimul timp, si altele noi.
Nici o facţiune nu a avut autoritatea şi forţa de a se impune în faţa celorlalte şi, în cele din urmă, după mai bine de 10 ani, sciziunile au fost preluate şi în provincie care până atunci rămăsese doar ţărănistă.

Vom dispărea dacă nu realizăm unirea national-ţărăniştilor crestini democrati!

Unitatea nu trebuie aşteptată de la factori sau cauze care se găsesc în afara noastră şi care, mai degrabă ne doresc pieirea.
Ea trebuie să pornească de la noi, de la voinţa şi înţelepciunea noastră.

Practic, am pierdut 5 luni în negocieri epuizante si sterile cu grupările Pavelescu si Moiescu. După esecul acestor negocieri la vârf, în ultimele săptămâni, ne-am deplasat în aproape toate judetele tării unde existau factiuni diverse. În urma dialogului cu liderii judeteni si teritoriali ai acestor factiuni, am reusit să determin prezenta la acest Congres a delegatilor a circa 90% din organizatiile partidului, indiferent de apartenenta lor la o factiune a partidului sau alta. În acest fel, liderii celorlalte grupări au rămas “atârnati” de propriile scame imaginare, încercând să creeze o confuzie în partid şi în opinia publică, îndeplinindu-şi astfel „misiunile”.

În realitate, Congresul nostru de astăzi reuneşte practic toţi ţărăniştii, din toate facţiunile, trecute şi prezente, având astfel şansa de a ne regăsi într-un partid mare şi puternic, de care ţara noastră are nevoie mai mult ca niciodată.

REVENIREA LA MORALITATE, DREPTATE SOCIALĂ ŞI JUSTIŢIE

Criza instituţională prelungită nu a făcut altceva decât să adâncească haosul moral din societate.
Un sentiment acut de insecuritate a pus stăpânire pe români. Ei şi-au pierdut încrederea în instituţiile statului şi chiar în stat ca atare. Solidaritatea descoperită pentru o perioadă efemeră după Revoluţie a făcut loc suspiciunii şi unui individualism exacerbat.

Confruntaţi cu o pseudoelită, care de două decenii cu excepţiile cunoscute – în loc să fie un model pentru societate a devenit -mai ales în politică- depozitara imoralităţii, indiferenţei şi a egoismului, majoritatea românilor s-au izolat în soluţii individuale de salvare.

Acest fenomen este cât se poate de periculos deoarece va duce într-o perioadă scurtă de timp la disoluţia rapidă a statului.
Toată suprastructura statală este ameninţată de un vulcan social, care ar putea mătura şi bruma de democraţie câştigată în 1989.

PNTCD face un apel dramatic pentru revenirea la moralitate, singura realitate în care se forjează statele puternice, stabile şi prospere. Partidul nostru are această autoritate întrucât a dat ţării modele de o moralitate desăvârşită între care Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, precum şi membrii noştri de onoare prezenţi azi aici.

Pentru ca un stat să fie puternic are nevoie de încrederea şi devotamentul cetăţenilor săi iar, acestea se câştigă prin exemple de moralitate, dreptate socială şi justiţie reală care să vină de sus în jos.
Numai acestea vor duce la concilierea categoriilor profesionale dezbinate, învrăjbite şi risipite.
Numai acestea vor reda încrederea în instituţiile statului, le vor face pe acestea să funcţioneze real şi, deci, le vor recâştiga pentru binele şi fericirea românilor.

O reformă a statului este un biet simulacru dacă nu atinge nucleul dur al corupţiei, exersat la nivelul cel mai de sus de decizie al statului.
Respectul şi prestigiul, atât de importante pentru continuitate şi stabilitate, se câştigă prin apariţia unei elite politice a cărei principală caracteristică este cinstea, competenţa şi valoarea reală.
Prin dreptate socială şi susţinerea unei justiţii independente şi corecte PNŢCD va urmari cu tenacitate cristalizarea şi consolidarea unei clase conducătoare veritabile, fenomen care, din păcate, până acum a fost ocultat de oligarhii postcomuniste şi securiste păguboase.

UN PNŢCD MODERN

Singularitatea PNŢCD în spectrul partidelor politice româneşti este dată de trecutul şi tradiţia sa.
Predarea ştafetei politice sau schimbul de generaţii a avut un caracter aproape sacerdotal, în care recomandarea dată de Seniori a fost la fel de importantă ca şi un proces democratic de alegeri.
Este ceea ce nu au înţeles niciodată cei care s-au cramponat de un sediu sau au confundat partidul cu o ştampilă.

PNŢCD-ul modern, cel pe care îl anunţă acest Congres, va fi unul în care tradiţia se uneşte cu o generaţie nouă, ieşită din purgatoriul luptei dintre facţiuni şi care îi reuneşte pe cei care au rămas solidari cu tradiţia.

Cu premise în trecutul care îi confirmă vocaţia europeană, partidul are nevoie de un efort sporit de ancorare în prezentul şi, mai ales, viitorul României.
Nu ne putem justifica doar printr-un trecut mare.

Alegerile de anul viitor vor zămisli o nouă pleiadă de lideri, care vor verifica şi confirma o filozofie politică în care candidatul va fi acela care va ridica organizaţia , şi nu invers.
Din 1996 până în prezent potenţialul politic şi blazonul partidului au fost folosite şi golite de substanţă politică pentru a propulsa individualităţi, care au primit notorietate, slujbe şi afaceri şi care nu au oferit, de multe ori, nimic în schimb.
Asta dacă nu cumva şi-au luat tălpăşiţa către alte formaţiuni, atunci când nu mai era nimic de câştigat.
Ne aflăm într-un moment de răscruce, în care perspectiva trebuie să fie aceea de a întări un PNŢCD modern, pornind de la individualităţi valoroase ridicate de cel mai dificil examen electoral din istoria sa.

VOCAŢIA EUROPEANĂ A PNŢCD

1. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat este întruparea politică cea mai desăvârşită a spiritului european care a fost infaptuita pe pământul românesc. De la izvoarele sale vechi, care se găsesc în gândirea viguros identitară şi în acelaşi timp europeană afirmată de Simion Bărnuţiu, şi până la cele mai noi idei promovate în U.E. după anul 2000, partidul nostru nu a abdicat de la acest spirit.
2. Adânc europeană şi în acord cu alte mişcări asemănătoare din secolul al XIX-lea european a fost şi mişcarea de emancipare naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Aceasta îşi păstrează toată actualitatea, legată acum de integrarea românilor din Basarabia în Uniunea Europeană.
3. La înfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în 1926, Iuliu Maniu a adus în viaţa politică românească, afectată de moştenirea practicilor orientale, cel mai înalt exemplu de conduită politică europeană: moralitate, constituţionalism şi respectul sfânt pentru democraţie. Aceste înalte deziderate, de la care actuala clasă politică a făcut rabat total -cu unele exceptii- rămân la fel de necesare ca şi revenirea la modelul politic lăsat de liderul ţărănist.
Pentru mai bine de două decenii, Iuliu Maniu a fost singular în România în promovarea acestor valori europene împotriva absolutismului, a extremismului de stânga şi de dreapta.
4. În perioada interbelică, venirea la guvernare a PNŢ a pus capăt naţionalismului şi izolării economice propovăduite de liberalismul lui Vintilă Brătianu. Deschiderea României către Europa şi a Europei către România, pentru circulaţia de bunuri, valori şi capital este ceea ce PNŢCD a reeditat în guvernarea din anii ‘90, când s-a stopat macabra izolare ceauşistă şi cea postdecembristă a regimului Iliescu. Dacă naţionalismul autarhic liberal a dus la crearea unei oligarhii şi a unui aparat birocratic aservit, în cel mai desăvârşit dispreţ pentru o ţărănime sărăcită, naţionalismul comunist şi postcomunist a generat o oligarhie a nomenklaturii şi a infrastructurii acesteia, pe care guvernarea ţărănistă nu a reuşit să le disloce. Ridicarea unei clase mijlocii la orase si sate şi crearea unui aparat al funcţionarilor de tip occidental rămân pentru PNŢCD provocări viitoare ale destinului său european.
5. În condiţiile instaurării comunismului, Partidul Naţional Ţărănesc a rămas printre ultimele redute de rezistenţă şi de apărare ale civilizaţiei occidentale în Europa de Răsărit. Pilda sa, ajunsă şi mai tragică prin abandonarea Estului European de către acelaşi Occident, poate fi asemuită doar cu şarja executată de cavaleria poloneză împotriva blindatelor naziste.
6. Asumarea de către PNŢ a Creştin-Democraţiei a demonstrat identitatea sa europeană, înaintea altor partide din România, prin recunoaşterea acelei ideologii care defineşte Continentul European şi care a pus bazele de reclădire şi regândire a Europei după al doilea război mondial.
7. Prin aderarea la N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, România a intrat în cea mai fastă şi mai generoasă constelaţie a existenţei sale ca stat din întreaga sa istorie.Punctul de cotitură pentru acest proces l-a constituit guvernarea ţăranistă din anii 1996- 2000. Preţul plătit de PNŢCD pentru reformele sale din acea perioadă se resimte până în prezent. Dar a fost un sacrificiu făcut de PNŢCD, în numele unui ideal, înalt european, care în ultimă instanţă îi defineşte menirea şi chemarea.

ZECE DOLEANŢE NAŢIONAL ŢÂRÂNISTE CREŞTIN DEMOCRATE

1. Demnitate pentru romani
Mai mult decat de saracie si coruptie endemica institutionalizata, romanii sufera de stirbirea, degradarea si abdicarea de la ultima farama de demnitate, pe care o mai pastrau in asemenea vremuri grele. Ei stiu ca cel care isi pierde demnitatea, pierde in cele din urma totul.

2. Politica de sustinere onesta si reala a intreprinzatorilor si salariatilor de la orase si politica rurală: unii dintre pilonii centrali ai politicii social economice a PNŢCD
Nu numai trecutul, dar si un viitor mai bun isi gasesc dezlegarea in lumea intreprinzatorilor, functionarilor si salariatilor din orase.
De asemenea prosperitatea romanilor depinde de investitii curajoase si masive in agricultura, uitata in mod criminal pana acum, exceptând ajutoarele (mai ales sub forma “cupoanelor”) acordate de către PNŢCD.
National-Taranismul este mai actual ca niciodata: Romania, cu un destin istoric european, este de neconceput fara ridicarea intreprinzatorilor, functionarilor si salaratilor de la oras.
Viitoarea clasa de mijloc se va zamisli în mare parte şi la sate.

Dezvoltarea rurală, ca şi modernizarea vieţii săteşti după standardele europene vor atrage forţa de muncă disponibilizată spre exploataţia pământului într-o lume confundată astăzi cu o criză alimentară şi într-o lume care reclamă tot mai insistent agricultura şi alimentaţia ecologică.

3 “Porti Deschise“ pentru elitele si tinerii romani de valoare
Aducerea in tara, pentru salarii mari si pozitii importante , a elitelor si a tinerilor valorosi.Ei si-au luat lumea in cap , au fost risipiti si vanturati in lume, manati de o tranzitie nesfarsita, paguboasa, ca si de indolenta guvernantiilor de pana acum.
Aceasta pierdere, cea mai mare suferita de tara, se cere indreptata cat mai grabnic.
Popoarele sunt ridicate de elite.
De asemenea, trebuie consolidate continuu relatiile cu romanii si elitele romanesti din strainatate.

4 “Ferestre Deschise“ pentru reforma politicii romanesti
“Aer proaspat“ in politica “inchisa“ a Romaniei!
Intre institutiile politice de la noi si oameni s-a creat o prapastie.
Politica in Romania nu mai reflecta si nu mai reprezinta cerintele reale ale societatii noastre.
Aceasta situatie poate fi depasita doar prin deschiderea accesului la viata politica pentru toata societatea.
Este nevoie de reducerea pragului electoral pentru accederea in Parlament a partidelor politice, de reducerea conditiilor restrictive necesare pentru intemeierea partidelor politice, si de permiterea accesului real la televiziunile nationale si pentru partide neparlamentare sau alte institutii, care doresc sa se exprime politic.
“Piata politica“ nu trebuie restrictionata prin corective, care alterează sau impiedica existenta unui peisaj politic divers.
Ultimul si supremul judecator este doar electoratul corect informat.

5. Legea Lustratiei pentru indreptarea vietii publice romanesti
De douzeci de ani, pe pamant romanesc, inca se confrunta doar doua” partide“: urmasii fostului aparat de comanda si represiune comunista si, respectiv, poporul roman.
Ultimul a fost mereu infrant, redus din aceasta cauza la o viata politica masluita, la saracie si neputinta.
Procesul Comunismului si alungarea spectrului comunismului, vor avea loc in Romania doar prin aplicarea acestei legi, care este de mult ceruta de PNTCD.

6. Nimic fara Dumnezeu
Esenta si destinul european al romanilor isi au izvorul in crestinismul lor.
Recunoscand aceasta, prin pilonul „moralei crestine”, PNTCD face apel la toate religiile, confesiunile religioase si la institutiile lor, sa se implice activ in acte de caritate si misionarism, pentru ajutorarea celor- tot mai multi- afectati de criza si de un capitalism salbatic.
Acelasi apel il facem catre romani ca, de pe o baza crestina, sa il respecte si sa il ajute pe romanul de langa el, aflat in suferinta.
Marile reforme sociale incep cu gestul marunt, indreptat catre cel din apropierea noastra.
Este singura atitudine ce se opune relativismului si individualismului, care ne-a afectat viata sociala, politica si, chiar, fibra noastra nationala.
Crestin-democratia national taranista este nascatoare de dreptate sociala, civism si Societate Civila.

7. Salvarea Sanatatii si a Educatiei romanilor
Ne putem pastra individualitatea si creativitatea in Europa si in lume, doar prin salvarea fiintei noastre biologice si intelectuale, grav amenintate.
Acum si in viitor se impun, cu necesitate, alocarea de bugete mai mari pentru educatie si sanatate, chiar in detrimentul altor sectoare. Este o problema de prioritati, de o optiune pentru viata si spirit, care sunt sacre.
Tarati biologic si fara spirit vom ajunge o natiune de mana a treia.
Cele mai prospere popoare ale momentului sunt cele care au investit, in primul rand, in educatie.

8. Monarhie Constitutionala
Este in traditia PNTCD si in traditia poporului roman sa se regaseasca si sa se recunoasca cel mai firesc in monarhie.
Este forma istorica cea mai “naturala“ care i se potriveste tarii cel mai bine.
Cele mai mari momente ale istoriei noastre nationale au fost cele infaptuite sub monarhie.
Doua decenii de regim prezidential, cu alunecari inspre dictatura si politie politica, au demonstrat indeajuns superioritatea monarhiei, mai ales dupa o perioada de postcomunism.

9. Unirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord cu Romania în/prin si pentru Europa Unita.

10. Punerea salariilor, pensiilor, dimensiunii sociale a economiei de piaţă, dialogului şi parteneriatului social la adapost de hazardul si comanda politica.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Bucuresti, 18.06.2011

Sursa informationala: Barlogul PNTCD

Adnotari asupra motiunea „Calea Dreapta”:

Motiunea „Calea Dreapta” este motiunea gruparii Ciorbea. Pe data de 8 iulie se va desfasura un congres extraordinar al gruparii Pavelescu. Ambele grupari se infrunta in 14 procese civile care vizeaza titulatura, sigla, stampila si patrimoniul imobiliar PNTCD. Daca ambele grupari nu rezoneaza si nu ajung la un numitor comun, atunci PNTCD risca sa fie sters din registrul partidelor politice, fiindca conform legii fiecare partid politic trebuie sa prezinte intr-un an preelectoral pana la data de 31.12.2011 un statut (recunoscut juridic de catre toti membrii partidului), un program, o conducere aleasa intr-un congres statutar, descarcarea fiscal-financiara si 25.000 de semnaturi din 20 de judete.

Un alt aspect este colectarea semnaturilor. Conform legiii trebuie colectate 500.000 de semnaturi din care minim 25.000 in Bucuresti. Colectarea acestor semnaturi reprezinta un efort logistic, care solicita capital uman si resurse materiale.

Proiectul de referendum va intra in comisia parlamentara de petiitii, care poate respinge din motive formale proiectul de referendum.

In cazul avizarii proiectul de referendum va fi dezbatut si aprobat sau respins de camerele reunite ale parlamentului.

In actualul parlament ideea monarhica nu detine o majoritate. Sa presupunem ca proiectul de referendum este avizat de catre parlament.

Organizarea referendumului intra in aceasta etapa in atributia executivului (ministerul de interne, prefecturi). In aceasta etapa exista doua mari obstacole: cvorumul (50% + 1 din totalul corpului electoral) si aprobarea referendumului (50% + 1 din totalul votantilor prezenti la vot). In prezent nimeni nu cunoaste numarul exact al corpului electoral. Date exacte le vom avea la sfarsitul anului cand se va finaliza recensamintul populatiei.

Corpul electoral poate fi derutat, prost informat si data sustinerii referendumului poate fi plasata intr-o perioada de vacanta sau sarbatori religioase, si astfel referendumul risca sa fie respins de catre slaba participare.

Un alt aspect priveste organizarea si centralizarea referendumului. Si la aceasta etapa voturile pot fi viciate.

In cazul aprobarii referendumului, legislativul trebuie sa dezbata o noua constitutie si sa organizeze un nou referendum.

Constitutia monarhista din 1866 a fost aprobata de catre o elita (votul cenzitar) intr-un pasalic otopan, ocupat de trupe tzariste si girat de pentaputerile europe (Frana, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman, Marea Britanie).

In Italia restauratia monarhista a fost repinsa prin votul popular in 1946, iar in Grecia restauratia monarhista a detinut majoritati parlamentare calificate , dar a fost respinsa de catre poporul suveran in referendumurile din 1973 si 1974.

Memoria istoriei: „PNŢ si restauratia lui Carol al II-lea”

Sursa informationala: Historia.ro

Autor:  Diego – Maricel Ciobotaru

Material republicat de blogul „Barlogul PNTCD”

Foto: Carol Caraiman

….Aminteam în rândurile de mai sus de „încheierea prematură a domniei glorioase a Regelui Ferdinand I” şi de „criza constituţională dinastică”. Observăm încă din numărul 1 al publicaţiei (17 octombrie 1927) grija naţional-ţărăniştilor pentru monarhie, pentru continuitatea dinastiei de România. „Criza dinastică” izbucnită prin renunţarea la prerogativele regale de către Carol şi moartea regelui Ferdinand I în 1927 a creat premisele unei anarhii la nivelul conducerii ţării. Decesul lui Ion I. C. Brătianu (tot în 1927) a destabilizat total scena politică a României, formându-se un „vacuum de putere”, ce a fost acoperit de personalitatea lui Iuliu Maniu.

Din 1927 (din perspectivă proprie) putem vorbi despre ascensiunea marelui om politic Iuliu Maniu. Pentru înlăturarea de la putere a liberalilor, Maniu a folosit şantajul cu revenirea lui Carol.  Criza economică şi situaţia creată prin înăbuşirea violentă a grevei muncitorilor de la Lupeni din 1929 a reprezentat un regres în politica guvernului Maniu, iar societatea considera că situaţia putea fi redresată doar de Principele Carol.

Jos ai noştri, trăiască Regele

„Dreptatea” titra pe prima pagină a ediţiei din 9 iunie 1930 „Criză politică. Sosirea A. S. R. Principele Carol. Demisiunea Cabinetului Maniu – Noul minister Mironescu”. Este relatată detaliat întoarcerea în ţară a Principelui Carol şi traseul acestuia, începând cu aterizarea de pe aerodromul Băneasa. Întâlnirea de la Cotroceni dintre Iuliu Maniu (preşedintele în exerciţiu al Consiliului de Miniştri) şi Principele Carol urmată de o convorbire între aceştia, dă o notă de mister asupra demisiei ulterioare a cabinetului. Şedinţa Consiliului de Miniştri, ce a urmat întâlnirii Maniu-Carol, prin faptul că s-a desfăşurat imediat şi s-a încheiat la ora 2:30 noaptea arată voalat implicaţiile discuţiilor purtate.

După şedinţa Consiliului, fiindcă Maniu a mers din nou la Cotroceni, deducem că discuţiile guvernamentale vizau noua situaţie politică a ţării şi implicit a „cabinetului Maniu” în problema reîntoarcerii prinţului moştenitor al României. Solemnitatea pelerinajului de la Cotroceni a elitei politice şi militare ale României, exprimă situaţia bulversantă a societăţii la noile realităţi politice, fie o tentativă de linguşitorism politic faţă de noul conducător al statului. Bulversantă este şi situaţia de a doua zi, când atât lucrările Consiliului de Miniştri, cât şi faptul că decretul pentru convocarea Adunării Naţionale nu apăruse în „Monitorul Oficial”, au stagnat lucrările Parlamentului. Toate grupările politice au redactat comunicate de presă asupra importanţei evenimentului şi a necesităţii redactării a unui manifest către ţară.

„Dreptatea” prezenta şi comunicatul de presă al Consiliului de Miniştri, referitor la demisia „cabinetului Maniu”, pe fondul neînţelegerilor asupra „chestiunii constituţionale la ordinea zilei”. Maniu remitea Înaltei Regenţe demisiunea cabinetului, concomitent cu „demisiunea Înalţilor Regenţi S. Sa Patriarhul Miron şi D. C. Sărăţescu din înaltele posturi prevăzute de art. 83 din Constituţie.” „Reprezentaţiunea naţională” era convocată a decide asupra dreptului exercitării puterii regale. Cotidianul „Dreptatea” prezenta şi perspectiva ziarului francez „Le Temps”, care milita pentru unitatea partidelor, indiferent de doctrină, în problema regală ca şi pas fundamental în consolidarea României. Clasei politice i se recomanda sacrificiul unităţii, „sacrificiul spiritului de partid, pentru menţinerea securităţii şi unităţei Regatului”, în contextul vecinătăţii „Sovietelor şi a îndrăzneţelor întreprinderi de propagandă ale Moscovei.”

Situaţia era oarecum nestatutară şi ilegală din varii motive. Principele Carol se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.

Criza politică urma a fi rezolvată de un nou cabinet, tot „naţional-ţărănist” în frunte cu G. G. Mironescu, fostul ministru de externe al guvernării Maniu. După depunerea jurământului şi preluarea mandatului de către noii miniştri, Prinţul Nicolae le adresa următoarele cuvinte: „Sunteţi chemaţi să îndepliniţi un vis al regelui Ferdinand. Sunteţi cei mai indicaţi să o faceţi.” Intuim caracterul provizoriu al noului Consiliu de Miniştri, destinat a legitima noua situaţie politică. „Primul proect propus de guvern” urma a fi abrogarea art. 6 şi 7 din legea privitoare la actele stării civile a membrilor familiei domnitoare din data de 4 ianuarie 1926. Astfel, lui G. G. Mironescu îi era încredinţată misiunea de a-l reabilita pe Carol şi de a desfiinţa Regenţa.

Numărul de miercuri, 11 iunie 1930 al oficiosului P. N. Ţ. relatează evenimentele din şedinţa Adunării Naţionale. Cotidianul considera justeţea actului, de „dreptate istorică” prin înscăunărea Principelui Carol ca şi rege, folosindu-se din plin de elemente ale simbolisticii naţionale: „Moştenitor al tronului românesc, prin graţia divină, purtător al Coroanei de oţel, prin investirea dată de voinţa naţională în urma votului unanim al reprezintanţilor ei legiuiţi, după vicisitudini pe cari această manifestare îl îmbie să le uite – şi pe cari s’a declarat şi gata să le dea personal uitării – urcând treptele Tronului României întregite, Carol al II-lea aduce poporului român nădejdi”. Susţinătorii înverşunaţi ai continuităţii dinastice prin Principele Carol, „naţional-ţărăniştii” grupaţi în redacţia „Dreptăţii” salutau proclamarea acestuia rege şi realizarea unuia dintre proiectele P. N. Ţ-ului, desfiinţarea Regenţei şi reintrarea pe un făgaş normal şi liniar a dinastiei de România.

Manifestul către Ţară al noului rege, „Către Români”, aflat tot pe prima pagină a ziarului „Dreptatea” din 11 iunie 1930 întregeşte viziunea „naţional-ţărănistă”, de susţinere a cauzei lui Carol, care folosindu-se de patriotism, însufleţeşte poporul şi îl încredinţează de bunele sale intenţii şi de dragostea faţă de ţară. Lipsa resentimentelor faţă de cei care în perioada exilului l-au atacat se dovedeşte a fi în timp doar o promisiune, regele Carol al II-lea atacându-şi adversarii politici şi stârnind discuţii spre a slabi puterea internă a partidelor. Iuliu Maniu, susţinătorul fervent al restauraţiei carliste, şi P. N. Ţ vor fi principalii adversari ai lui Carol în lupta spre deplina supremaţie politică.

Cazurile G. G. Mironescu, Alexandru Vaida-Voevod şi Armand Călinescu, mai precis susţinerea dizidenţelor din partid şi oferirea acestora de mandate guvernamentale, erau pur şi simplu simple pretexte în acţiunea de destabilizare a P. N. Ţ, partid important în ecuaţia puterii şi cu aderenţa în masele largi. Propaganda „naţional-ţărănistă” în succesul restauraţiei carliste se va dovedi ulterior a fi o mare greşeală politică.

Din nou, ziarul „Dreptatea” publica extrase ale publicaţiilor din străinătate referitoare la noua ordine din politica românească. „Daily Telegraph” vorbea despre rezultatele fericite ale evenimentului şi spera în faptul că „noul rege va urma exemplul excelentului său tată şi va şti să-şi îndeplinească datoria de bun rege”. „Revoluţia fără sânge”, aşa cum apare evenimentul tot în cotidianul britanic amintit mai sus, era prezentată de „Dreptatea” ca fiind rodul căldurii dar şi al satisfacţiei occidentale faţă de acţiunea „naţional-ţărănistă”, în fond o exaltare a meritului propriu prin raportarea la atitudinile celorlalţi.

„Concluziunile presei franceze” indică aceeaşi atitudine faţă de revenirea lui Carol şi proclamarea lui ca rege: „Revenirea regelui Carol nu este o lovitură de Stat, ci soluţia firească a unei nedreptăţi, primejdioase desvoltării României”. Prin simpla negare aflăm totuşi ca a existat şi percepţia evenimentului ca fiind o lovitură de stat coordonată de conducerea P. N. Ţ. Lovitura de stat, în sensul desfiinţării Regenţei şi a aborgării legilor prin care Carol pierdea prerogativele de moştenitor al tronului, era combătută prin sprijinul popular al mişcării şi excluderea caracterului politic al restauraţiei. Totuşi, instalarea cabineului G. G. Mironescu, a cărui existenţă a fos efemeră în comparaţie cu predecesorii săi, demonstrează necesitatea factorului politic pentru autoritatea monarhică, şi interdependenţa dintre monarhia constituţională şi mediul politic.

Consiliul de Miniştri condus de G. G. Mironescu devenea o „unealtă politică” în mâinile viitorului suveran, destinată a restabili continuitatea dinastică menţionată în Constituţia din 1923. Succesul înregistrat de P. N. Ţ. trebuia însă completat prin atacarea adversarilor politici, în special a Partidului Naţional Liberal (P. N. L.). Discursul jurnalistic al ziarului „Dreptatea” este structurat pe două coordonate care se întrepătrund: proclamarea Principelui Carol rege al României şi situaţia economică a ţării înainte şi după venirea la guvernare a partidului condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Politica economico-financiară reprezentată prin d. Vintilă Brătianu, a dus la cunoscutul faliment financiar precum şi la discreditarea creditului ţării în străinătate. Acest fapt de foarte mare importanţă pentru viaţa ţării, a contribuit şi el în mare măsură la demiterea guvernului liberal, care, prin politica sa ne izolase de restul Europei… Guvernul naţional-ţărănesc a realizat într’un timp relativ scurt stabilizarea… Ţara a fost scoasă din izolarea în care o dusese politica financiară a partidului liberal. În această situaţiune ne-am găsit în momentul urcării pe tron a  M. S. Regelui Carol II.*

* PNL sustinea capitalul national. PNT sustinea privatizarea societatilor comerciale de stat (metale rare, gaze, petrol) favorizand investitorii straini.

Urcarea pe tron a lui Carol venea pe traseul ascendent al guvernării naţional-ţărăniste şi încununa creşterea vizibilităţii României în Occident. Normalizarea economiei era în strânsă legătură cu echilibrul şi cu stabilitatea politică, incompatibilă în viziunea liderilor ţărănişti cu Regenţa, definită ca şi o stare politică temporară. „Se deschiderea o nouă eră”, aşa cum titra „Dreptatea”, şi se îndemna la optimism şi la ferma credinţă că „orice rezerve au încetat şi o eră nouă , pregătită cu tenacitate de guvernarea naţional-ţărănistă, se deschide ţării.”

Solemnitatea proclamării lui Carol rege este continuată prin manifestaţii cu simbolistică naţională, printre care jurământul armatei către rege şi întâlnirea acestuia cu Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Membrii Sf. Sinod al B. O. R. în frunte cu I. P. S. S. Patriarhul dr. Miron Cristea au mers la Palatul Regal pentru a-i transmite noului rege „urări de fericită şi lungă domnie şi să-i asigure în acelaşi timp de întregul sprijin al bisericei.” Felul în care este expus evenimentul dă o notă de mistificare momentului, Carol asemeni voievozilor din perioada medievală, prin jurământul armatei şi sprijinul Bisericii deţinând cel puţin în sfera de influenţă cele două instituţii fundamentale ale Statului.

În concluzie, „Dreptatea” proslăvea acţiunea conducerii P. N. Ţ., de încoronare a Principelui Carol ca şi rege al României, considerând evenimentul ca fiind cu impact propagandistic şi electoral, o modalitate de recâştigare a capitalului electoral pierdut în mare parte în evenimentele de la Lupeni şi cu criza economică.

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Memoria istoriei: Restauratia, alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 si lovitura de stat din 10 februarie 1938

Sursa informationala: Ioan Scurtu Website
Restauratia Regala
Timp de un deceniu (1930 – 1940), viaţa politică din România a fost marcată de disputa a două personalităţi:  Carol al II-lea şi Iuliu Maniu; fiecare a urmărit să-şi impună voinţa asupra celuilalt şi, în ultimă instanţă, privind evoluţia regimului politic din România.
În primul deceniu interbelic se părea că între cele două personalităţi existau mari şanse de colaborare, pe o platformă antiliberală. Iuliu Maniu era un adversar intransigent al lui Ion I.C. Brătianu şi al PNL în general, poziţie pe care se situa şi prinţul Carol, care dorea să „elibereze” instituţia monarhică de sub influenţa liderului liberal.
Nu odată, Carol a avut cuvinte critice la adresa mamei sale, regina Maria, şi a prinţului Barbu Ştirbey, considerându-i instrumente prin care Ion I.C. Brătianu îşi exercita influenţa dominatoare asupra regelui Ferdinand.
La rândul său, Iuliu Maniu aducea elogii principelui, în care vedea un viitor rege energic, care va elimina camarila, conducând ţara cu partidele susţinute de electorat, în rândul cărora Partidul Naţional Taranesc s-au situat la loc de frunte.
La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunţat pentru a treia oară la calitatea sa de moştenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
Acesta s-a desfăşurat la Sinaia, în ziua de 31 decembrie, regele cerând celor prezenţi (membrii guvernului, preşedinţii Corpurilor legiuitoare, preşedinţii partidelor politice parlamentare, foştii prim-miniştrii) să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”.
În cuvântul său, Maniu a recunoscut că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar a apreciat că ar fi necesar să se mai facă un demers „solemn şi oficial” pe lângă principe, pentru a-l determina să revină asupra declaraţiei de renunţare.
Un asemenea punct de vedere au susţinut Alexandru Vaida-Voevod şi N. Iorga, dar regele a declarat că orice nouă intervenţie era inutilă, iar participanţii au acceptat decizia suveranului.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se primea renunţarea lui Carol, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan), care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În cadrul dezbaterilor, Iuliu Maniu s-a referit numai la instituirea Regenţei, afirmând că aceasta era ”o prerogativă regală, iar noi nu voim să o discutăm”; totuşi, el nu o socotea necesară şi oportună, deoarece regele Ferdinand „se bucură de o sănătate completă” şi nu era bine să se constituie, alături de acesta „o autoritate latentă”.
Evident, majorităţile liberale au votat proiectele de lege în forma prezentată de guvern. Partidele din opoziţie, precum şi o bună parte a opiniei publice, apreciau că actul de la 4 ianuarie 1926 era expresia voinţei lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand.
După un an şi jumătate, la 20 iulie 1927, Ferdinand a murit, principele Mihai a devenit rege la vârsta de 6 ani, astfel că prerogativele acestuia erau îndeplinite de Regenţă. Iuliu Maniu aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că Regenţa a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii” şi ca atare Partidul Naţional-Ţărănesc o recunoştea numai de fapt şi nu de drept.
În lupta sa pentru înlăturarea de la putere a PNL, Iuliu Maniu a folosit o gamă variată de forme, între care şi „şantajul cu prinţul Carol”. La sfârşitul anului 1927 şi începutul lui 1928, mai mulţi emisari ai săi s-au deplasat la Paris, unde au discutat cu Carol despre eventuala lui revenire în ţară pentru a ocupa tronul părintesc. Într-un interviu acordat ziarului italian „Corriere de la Sera”, Maniu declara: „Atâta timp cât a trăit regele Ferdinand, ne-am urat întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale şi să-l recheme pe prinţul Carol. Este, desigur, de preferat un rege propriu zis unei Regenţe”.

A fost elaborat chiar şi un plan, care viza venirea lui Carol în ziua de 6 mai 1928, când la Alba Iulia se desfăşura o mare întrunire organizată de PNŢ, la care s-a cerut Regenţei înlăturarea guvernului PNL condus de Vintilă Brătianu şi formarea unui nou cabinet, prezidat de Iuliu Maniu. Planul a eşuat, deoarece autorităţile engleze, alertate de guvernul de la Bucureşti, au interzis decolarea avionului care urma să-l transporte pe Carol în România. 


 

Carol al II-lea
La 10 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a depus, în faţa Regenţei, jurământul de credinţă faţă de regele Mihai, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Regenţa a dizolvat parlamentul, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, câştigate de PNŢ cu o majoritate covârşitoare: 77,76%.
Acest rezultat exprima excepţionala popularitate a partidului şi uriaşele speranţe pe care cetăţenii şi le puneau în guvern.
Aflat la putere, Iuliu Maniu şi-a nuanţat mult atitudinea faţă de criza dinastică. Nu a mai ridicat problema anulării actului de la 4 ianuarie 1926, ci a acţionat pentru influenţarea Regenţei. Momentul cel mai favorabil s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gheorghe Buzdugan, iar Iuliu Maniu l-a impus în Regenţă pe Constantin Sărăţeanu, un „ilustru necunoscut”, dar care era rudă cu Mihai Popovici, unul dintre fruntaşii PNŢ.
Ulterior, în 1936, Maniu avea să declare că l-a „ales” pe Sărăţeanu, deoarece acesta „mi-a făgăduit că dacă naţiunea va voi pe rege [Carol], nu se va opune”.
Cu alte cuvinte, o alegere condiţionată, regentul putând fi utilizat în manevrele politice ale primului ministru. Atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere.
În condiţiile crizei economice, guvernul Maniu s-a dovedit cu totul ineficient; înăbuşirea în sânge a grevei muncitorilor de la Lupeni din august 1929 (în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi) a generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria României.
În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de principele Carol, vlăstar regal, tânăr şi energic.
În acest context, Iuliu Maniu a trimis mai mulţi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol venirea lui în ţară. Aceştia au căutat să obţină din partea principelui trei „angajamente solemne”:
1) se va despărţi de Elena Lupescu;
2) îşi va reface căsătoria cu principesa Elena;
3) va guverna constituţional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
Carol a evitat să facă declaraţii ferme, dar a înţeles că şeful guvernului nu se va opune revenirii lui în ţară.
În seara zilei de 6 iunie 1930, principele a sosit inopinat în Bucureşti, după care s-a deplasat la Palatul Cotroceni, de unde a telefonat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-şi anunţa prezenţa: „Domnule Maniu, am sosit!” Răspunsul acestuia a fost: „Bine aţi venit, Alteţă!” Şeful guvernului a acceptat să vină la Cotroceni pentru a discuta cum să se procedeze în continuare.
Acest gest era, în fond, ilegal. În primul rând pentru că principele se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.
În al treilea rând, principele sosise în ţară în mod fraudulos, cu un paşaport fals, pe care, în dreptul numelui său, era scris Eugen Nicolas. Atunci, în noaptea de 6/7 iunie 1930, excelentul jurist Iuliu Maniu a cedat în faţa politicianului cu acelaşi nume, pentru care normele de drept şi moralitatea aveau prea puţină valoare dacă era vorba de exercitarea puterii.
La Cotroceni, discuţia a fost dificilă: Maniu a căutat să obţină „angajamentele solemne” solicitate anterior, în timp ce Carol a replicat: el s-a despărţit de Elena Lupescu din momentul în care a decis să vină în ţară, dar nu vede cum i se poate interzice unui român să se întoarcă în ţara sa; refacerea căsătoriei cu principesa Elena era o problemă personală şi, în plus, nu el a iniţiat divorţul, în 1928, ci fosta sa soţie; va depune jurământul pe Constituţie, deci o va respecta în spiritul şi litera ei. Cert este că discuţia s-a încheiat într-o atmosferă tensionată şi fără nici un rezultat practic pentru Maniu. El a conchis că va susţine alegerea lui Carol în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, urmând ca ulterior să se procedeze la anularea legilor din 4 ianuarie 1926.
Deşi era mai tânăr cu 20 de ani decât Maniu şi nu avea experienţa politică a acestuia, Carol s-a dovedit mult mai dibace şi eficient decât acesta. După ce a plecat Maniu, principele a convocat la Cotroceni mai mulţi lideri politici, inclusiv fruntaşi ai PNŢ (Ion Mihalache, Grigore Iunian, Aurel Leucuţia), care, cu toţii, s-au pronunţat pentru proclamarea lui ca rege al României. Aflând despre direcţia în care evoluau evenimentele, Maniu şi-a amintit că jurase credinţă regelui Mihai, drept care, în dimineaţa zilei de 7 iunie, a decis să demisioneze din fruntea guvernului, pentru a nu deveni sperjur.
S-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, prezidat de Gh.Gh. Mironescu, iar în ziua de 8 iunie Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Luând cuvântul în numele majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, Iuliu Maniu a declarat că „se alătură cu însufleţire ca Reprezentanţa Naţională să declare de moştenitor al tronului pe Alteţa Sa regală principele moştenitor Carol”.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat; în comunicatul dat publicităţii se invocau două motive: primul, că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”; cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. În realitate, Maniu urmărea să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia – care deţinea majoritatea în Parlament – nu se putea forma nici un guvern. Regele l-a însărcinat pe generalul Presan cu formarea unui cabinet de concentrare, dar acesta a eşuat în tentativa sa.
În faţa acestei situaţii, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu, care, de această dată, a acceptat să formeze noul guvern. În cele câteva zile se întremase, sănătatea îi revenise, astfel că la 13 iunie a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Sentimentul public era că, în confruntarea dintre Carol şi Maniu, liderul naţional-ţărănist a ieşit învingător. Ziarul „Aurora” scria: „Guvernul actual este guvernul d-lui Maniu. Al d-sale şi numai al d-sale.
Nu este guvernul regelui, fiindcă regele a dorit guvern de concentrare, care nu s-a putut realiza”. O ideea similară exprima şi N. Iorga: „Învingătorul e domnul Iuliu Maniu, şeful PNŢ. Voinţa sa de fier a izbutit. Ceea ce a vrut, se împlineşte. A învins pe rege. Ave Cezar”.
Încântat de succesul său, Maniu nu a dat atenţie proiectelor întocmite de rege în timpul crizei guvernamentale şi le-a semnat fără nici un fel de obiecţie. Acestea priveau: înlăturarea unor persoane de la Curtea Regală; instituirea funcţiei de secretar particular al regelui, care a fost atribuită lui Constantin (Puiu) Dumitrescu; numirea unui nou prefect al Poliţiei Capitalei în persoana colonelului Gabriel Marinescu; stabilirea domiciliului reginei Maria la castelul Balcic; atribuirea titlului de Majestatea Sa (dar nu şi de regină) fostei sale soţii Elena. Aceste decizii ale regelui, aprobate de Maniu, aveau să creeze mari dificultăţi în calea desfăşurării normale a vieţii politice din România timp de un deceniu.Liderul naţional-ţărănist nu a recunoscut niciodată că a fost „tras pe sfoară” de noul rege.
La 12 august 1930, Elena Lupescu a sosit în ţară, fiind găzduită la Castelul Peleş. Îndată ce a aflat, primul ministru s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava).
Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?” În faţa acestui nemaipomenit tupeu, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia, deşi era convins că Elena Lupescu se afla acolo, la Castelul Peleş. Peste mai mulţi ani, Pamfil Şeicaru aprecia că, în acel moment, liderul PNŢ a făcut o greşeală fatală: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitatea sa de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fie arestată, sub acuzaţia de a fi intrat în ţară cu paşaport fals?
Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal, cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930 el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid politic ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate. Pe ce se rezema Carol în august 1930? Absolut pe nimic. Îşi închipuie cineva că armata română s-ar fi înfruntat cu unanimitatea partidelor sprijinite de opinia publică spre a apăra pe ţiitoarea regelui intrată în ţară cu paşaport fals?”
În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache (Aleea Modrogan), care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică, diferit, şi adesea opus, celui legal, parlamentar-constituţional.
Iuliu Maniu a sesizat pericolul existenţei unei camarile regale pentru funcţionarea normală a regimului democratic şi a apreciat că cea mai bună soluţie pentru a o îndepărta pe Elena Lupescu de la Palat era încoronarea regelui Carol al II-lea, alături de principesa Elena, după modelul aplicat în 1922 regelui Ferdiand şi reginei Maria. Stăruinţa lui Iuliu Maniu pentru refacerea căsătoriei regale nu avea sorţi de izbândă, deoarece atât Carol al II-lea, cât şi principesa Elena nu se suportau reciproc şi nici nu voiau să audă de împăcare.
La începutul lunii octombrie 1930, Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din fruntea guvernului, „din motive de sănătate”, pe care regele a primit-o. La 8 octombrie a format un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Gh.Gh. Marinescu, după care a urmat, în aprilie 1931, un cabinet de „uniune naţională”, condus de Iorga. La 22 iunie 1931, Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢ, sub motiv că lupta împotriva guvernului echivala cu lupta împotriva regelui, la care el nu voia să angajeze partidul. La 17 februarie 1932, Carol şi Elena au semnat un acord, potrivit căruia principesa se stabilea în străinătate, putând veni în ţară cel mult patru luni pe an; regele se obliga să-i trimită acolo suma cuvenită, potrivit listei civile.
După eşecul guvernului Iorga, s-a format un cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu a desfăşurat o energică acţiune pe cont propriu împotriva camarilei, afirmând că nu dorea să implice guvernul şi PNŢ. După încheierea alegerilor parlamentare, soldate cu victoria PNŢ, Iuliu Maniu a revenit în ziua de 30 iulie la conducerea partidului. În octombrie 1932, regele a făcut din nou apel la Maniu să formeze guvernul, iar acesta a acceptat, după ce Carol a promis, potrivit afirmaţiilor oferite de Zaharia Boilă: refacerea căsătoriei cu principesa Elena; respectarea normelor constituţionale; recunoaşterea dreptului guvernului de a numi orice funcţionar de stat.
Abia a depus jurământul, la 20 octombrie, când, la 1 noiembrie, a trebuit să mijloacească (în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri) un nou acord între Carol al II-lea şi fosta lui soţie, potrivit căruia aceasta se stabilea definitiv în străinătate, putând reveni în ţară cu aprobarea regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai; primea în schimb importante avantaje financiare, precum şi lista civilă de 7 milioane lei anual. Prin acest acord, se năruia orice speranţă a lui Maniu de refacere a căsătoriei celor doi şi de a o îndepărta astfel pe Elena Lupescu.
În ultima zi a anului 1932 s-a ivit un conflict între ministrul de Interne Ion Mihalache şi doi dintre subordonaţii săi: col. Gh. Marinescu – prefectul Poliţiei Capitalei şi gen. Constantin Dumitrescu – şeful Jandarmeriei, ambii membri ai camarilei regale. Mihalache a propus lui Carol destituirea lor, dar acesta a refuzat. În replică, ministrul de Interne şi-a depus demisia, la 8 ianuarie 1933, iar regele i-a primit-o. În semn de solidaritate cu Mihalache, la 12 ianuarie, Maniu a prezentat mandatul guvernului şi Carol l-a acceptat. Peste două zile, s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Prin acest act, Carol al II-lea reuşea să-l atragă pe Vaida de partea sa, folosindu-l împotriva lui Iuliu Maniu.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că, în timpul guvernului său, a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat, la 2 aprilie 1933, din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod.

Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. La 1 septembrie, Zaharia Boilă, nepotul lui Maniu, a difuzat un fulminant manifest, intitulat „A bătut ceasul”, în care ataca în termeni extrem de duri camarila şi în special pe Elena Lupescu, precum şi guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod.

În ziua de 9 noiembrie, Vaida a fost nevoit să-şi prezinte demisia, act primit cu satisfacţie de Maniu: „Ştiam că dacă nu se pune de la început piciorul în capul hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului, încercarea lui de guvernare nu va reuşi”. Mihai Popovici declara la rândul său că între rege şi naţiune „s-au interpus oameni nechemeaţi, care prin conspiraţii oculte au făcut să cadă acest guvern”.
Recunoscând că „tactica” sa de colaborare cu camarila a dat greş, Vaida a demisionat de la preşedinţia PNŢ, propunându-l în locul său pe Iuliu Maniu. Dar acesta a refuzat, apreciind că cel mai potrivit preşedinte era Mihalache, care a şi fost ales la 21 noiembrie 1933. În fapt, Maniu aprecia că nu sosise momentul pentru angajarea PNŢ în lupta cu Carol al II-lea şi camarila sa, drept care a decis să continue lupta, de hărţuire a acestora şi de conştientizare a opiniei publice, în primul rând a membrilor propriului său partid, asupra rolului nefast al principalilor săi adversari politici.
Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Dar încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate; acesta a folosit orice prilej pentru a-şi afirma poziţia: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi neam, asta fac”.
La 8 aprilie 1935, guvernul Tătărescu a încheiat un nou contract cu firma Skoda (refăcându-l pe cel din martie 1930), iar dezbaterile pe această temă s-au încheiat. Astfel, Maniu a obţinut o victorie asupra lui Carol şi a camarilei sale.
Pentru a slăbi poziţiile lui Maniu, care se bucura de o reală popularitate în Transilvania, regele l-a îndemnat pe Alexandru Vaida-Voevod să părăsească PNŢ şi să înfiinţeze o organizaţie proprie. Vaida s-a conformat şi la 25 februarie 1935 a anunţat crearea Frontului Românesc; acesta punea accentul pe necesitatea respectării prerogativelor regale şi condamna acţiunea lui Maniu, care ar fi urmărit diminuarea rolului monarhiei în viaţa de stat. Cu toată campania de propagandă desfăşurată, Frontul Românesc nu a dobândit o reală consistenţă politică, astfel că Iuliu Maniu şi-a menţinut poziţia de cel mai influent lider politic în Ardeal.
El era urmărit pas cu pas de Elena Lupescu, prin biroul său de informaţii, precum şi de Carol al II-lea, prin Serviciul Secret. Cuvântările sale erau stenografiate, după care era trimise regelui şi primului-ministru Tătărescu, iar cenzura intervenea atât de brutal, încât textul publicat în ziare devenea  neinteligibil.

La rândul său, Maniu îşi „plasase” şi el oameni la vila din Aleea Vulpache, la Palatul Regal, la Poşta Centrală şi la Palatul Telefoanelor, astfel că urmărirea era reciprocă. Liderul naţional-ţărănist folosea orice loc şi prilej pentru a critica amestecul camarilei în viaţa politică. De exemplu, la 13 martie 1935, el declara în Adunarea Deputaţilor că „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală”, nominalizându-i pe Wieder şi familia Lupescu şi punând întrebarea: „Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?”
Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”.
În acţiunea sa de fărâmiţare a partidelor politice, Carol al II-lea a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu; acesta a constituit o grupare „centristă” în PNŢ, care se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. La rândul său, Călinescu a stăruit ca Ion Mihalache să se distanţeze de Maniu printr-o declaraţie publică, pentru a netezi astfel aducerea PNŢ la guvern de către regele Carol al II-lea.
Campania desfăşurată de Maniu îl deranja pe Ion Mihalache, care aprecia că astfel se punea în pericol şansa PNŢ de a reveni la putere. În şedinţa Comitetului Central Executiv din 3 aprilie 1937, Mihalache şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al partidului, propunându-l în locul său pe Maniu, deoarece „nu există posibilitate de succes decât prin desăvârşită unitate de comandă şi desăvârşită unitate de acţiune”. Dar Maniu a refuzat, asigurându-l pe Mihalache că va sta alături de el „cu lealitate, cu cinste, cu devotament”. În consecinţă, şi-a suspendat activitatea politică şi a plecat în străinătate, nu înainte de a aprecia că „succesorul lui Tătărescu va fi Tătărescu”.
Alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937
Într-adevăr, după împlinirea a patru ani de guvernare liberală, a urmat tot un guvern Tătărescu, având misiunea de a organiza, la 17 noiembrie, alegeri parlamentare. Eşuând în tentativa sa de aducere a PNŢ la putere, Ion Mihalache şi-a anunţat, la 21 noiembrie, demisia, încheiind cu cuvintele: „D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De această dată, acesta nu a refuzat, ci a spus: „Dumneata eşti comandant. Dumneata ai dat comanda să ocup locul dumitale. Am ascultat întotdeauna comanda dumitale şi când nu-mi plăcea; trebuie să ascult şi acum această ultimă comandă”.
Iuliu Maniu aprecia că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv pentru soarta regimului politic din România, drept care a decis să împiedice cu orice preţ victoria guvernului Tătărescu, deoarece acesta devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.
În acest scop, a hotărât să acţioneze pentru crearea unui front al opoziţiei, care să împiedice falsificarea alegerilor de către guvern. Încă din martie 1937, Maniu fusese solicitat de Corneliu Zelea Codreanu să realizeze împreună o alianţă, împotriva lui Carol al II-lea, dar liderul naţional-ţărănist a propus amânarea discuţiilor pentru toamnă, când avea să rezolve problema succesiunii la guvernare.
Imediat ce a redevenit preşedintele PNŢ, Maniu a luat legătura cu Codreanu, precum şi cu Gheorghe I. Brătianu (liderul PNL-Gheorghe Bratianu), semnând împreună, la 25 noiembrie 1937, un „pact de neagresiune”, al cărui principal obiectiv era înfrângerea guvernului în alegeri.
Alianţa PNŢ cu Mişcarea Legionară a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani de zile asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională”, „slujirea unor interese străine” etc.
Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmsoferă extrem de tensionată şi confuză, principalii oponenţi fiind PNŢ şi PNL. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua.
Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani [de la venirea lui Carol în ţară] suferim de guverne personale”. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune.
Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, nici unul nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară, iar PNL s-a clasat pe primul loc cu 35,9% din totalul voturilor. PNŢ s-a plasat pe locul următor, cu 20,4%, fapt ce nu-i permitea să pretindă puterea.
În fond, pactul de neagresiune a folosit regelui şi nu lui Iuliu Maniu.
Profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.
Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC; a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu; a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ, prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne.
Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea (care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice), declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al d-lui Tătărescu”.
Lovitura de stat din 10 februarie 1938
La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic. Solicitat să facă parte din guvernul de „uniune naţională”, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alături de ceilalţi foşti prim-miniştri, Maniu a refuzat şi a decis înlăturarea din PNŢ a celor care acceptau demnităţi din partea noului regim. La 27 februarie a fost adoptată o nouă Constituţie, iar în ziua de 30 martie a fost publicat decretul privind dizolvarea tuturor partidelor politice. Maniu a adresat regelui un memoriu, la 27 aprilie, în care aprecia: „Partidele sunt expresia unei necesităţi organice a vieţii de stat moderne”; ele „nu sunt create prin legi, şi prin urmare nu pot fi desfiinţate prin lege”.
Dictatura personala al lui Carol Caraiman
Preşedintele PNŢ şi-a exprimat dezacordul faţă de crearea Frontului Renaşterii Naţionale în decembrie 1938, apreciind că prin acest act erau „confiscate” drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum „dreptul la opinie, liberatea de gândire şi de manifestare a credinţelor politice, privitoare la viaţa de stat, la guvernarea şi administrarea ţării”. Conform legii electorale din mai 1939, Maniu era senator de drept, dar nu şi-a ocupat locul rezervat, deoarece nu accepta să colaboreze cu regimul „nici măcar în calitate de opoziţie”, aşa cum singur avea să explice.
La 7 iunie 1939, când s-a deschis Parlamentul, Carol al II-lea atinsese culmea puterii politice. Avea în faţă o masă de uniforme albe (ale FRN); purtătorii lor îi juraseră credinţă şi îl aplaudau frenetic.
După 10 februarie 1938, presa şi radioul nu mai pridideau cu elogii la adresa „marelui cârmaci”, pe stadioane se organizau mari festivităţi consacrate celui care „salvase” ţara şi „conducea cu o mână fermă” poporul român pe calea prosperităţii, aşa cum o făcuseră, la vremea lor, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Carol I şi alte mari personalităţi istorice. Iuliu Maniu era convins că această propagandă era menită să acopere „jaful economic” la care se dedau Carol al II-lea şi camarila sa, în timp ce marile probleme ale României erau neglijate, armata nu era dotată corespunzător, politica externă era lipsită de coerenţă.
Evoluţia vieţii internaţionale, şi mai ales pactul sovieto-german din 23 august 1939, au avut ca rezultat izolarea politico-diplomatică a României.

Memoria istoriei: Iuliu Maniu in lupta cu dictatura

Sursa informationala: Universul Romanesc

Iuliu Maniu, depozitarul ideologiei partidului, a acţionat totdeauna nu ca un politician de rând stăpânit de patime şi dorinţe personale, ci ca un adevărat om de stat preocupat numai de interesul ţării căreia îi jurase credinţă şi devotament. Şi nu a ezitat să-i atragă atenţia şi celui ce se încoronase fără a-şi respecta cuvântul, că poporul este singurul suveran ce investeşte şi cere să fie respectat în năzuinţele lui.
Este semnificativ, în însemnările lui Ion Mihalache, momentul hotărâtor în care Maniu a cerut fiecăruia din conducere să se pronunţe cu privire la prinţul Carol al-II-lea:„Maniu a ţinut o cuvântare aproape plângând, în care arată că se împlinesc 39 de ani de când face politică fi că nu i s-a întâmplat să fie înfrânt, că el se supune, dar nu-si ia răspunderea”.Despre împrejurările în care a avut loc restauraţia, Iuliu Maniu a spus că „a fost o necesitate în scopul unei guvernări linistite care nu se putea face în absenţa unui pretendent la Tron susţinut pe baza drepturilor sale legitime de opinia publică a întregii ţări si că d-na Lupescu nu trebuia să se întoarcă în ţară”. În noaptea sosirii s-a înţeles cu Maniu că va intra în Regenţă, dar a doua zi a cerut lui Ion Mihalache şi Grigore Iunian ca să fie rege.

Maniu, ca să legalizeze monarhia, a aranjat, cu acordul Regelui, ca pe 20 septembrie 1930 să fie încoronat la Alba Iulia împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa mamă Elena şi în acest sens a început pregătirile. Dar la începutul lui august, revenind în ţară Lupeasca, totul s-a schimbat şi regele n-a mai ţinut cont de hotărârea luată.

Regele s-a înconjurat de o camarilă condusă de Puiu Dumitrescu şi Gabriel Marinescu neadmiţând schimbarea lor, fapt ce nu l-a admis Preşedintele Consiliul de Miniştri şi a dus la demisia acestuia.

De aici, văzându-se tendinţa regelui spre o guvernare personală prin elemente politice care să i se subordoneze, a început conflictul între Carol al-II-lea şi Maniu (care a durat până la înlăturarea regelui).

În această înfruntare, regele a recurs la manipularea oamenilor politici împotriva lui Maniu, la ruperea unor personalităţi ale partidului lui Maniu şi la înscenări, cum a fost afacerea Skoda, însă nimic nu l-a putut clinti pe Maniu în lupta deschisă începută cu tendinţele dictatoriale ale regelui.

Încă din vara anului 1932, Iuliu Maniu, în declaraţiile făcute pe perioada campaniei electorale, a subliniat că „nimic durabil nu se va putea realiza în România câtă vreme nu era lichidată camarila”.

Iuliu Maniu n-a acceptat să facă compromisuri pe spatele ţării şi de dragul regelui de a conduce nerespectând constituţia. Datorită acestui fapt a ripostat împreună cu Ion Mihalache când oamenii din camarilă, generalii Dumitrescu şi Marinescu, au trecut peste autoritatea ministrului de interne, prin declaraţii jignitoare şi nesupunere.

Faţă de manevrele Palatului care urmărea să destrame partidul prin acapararea unor fruntaşi atraşi de mirajul puterii, Iuliu Maniu nu s-a angajat în lupte fratricide, ci a ştiut să se retragă evitând dizidente sau rupturi, lăsând pe alţii să navigheze în apele tulburate de Lupeasca, fiindcă ea era în miezul camarilei.

Pur şi simplu Maniu şi-a dat demisia şi de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi din a Partidului retrăgându-se în aşteptare la Bădăcin, spre exasperarea multora, care-l credeau decapitat. Dar el ştia să aştepte cu folos fiindcă deşi se plimbase cu regii nu-şi pierduse simţul comun. Rămânea mereu ataşat plebei, Iorga, făcând aluzie la verticalitatea lui Maniu, spune: „nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin”.

Stere Diamandi în „Gândul vremii” din 15 martie 1934 analizându-l pe „sfinx” spune: „Maniu are grijă să-si stăpânească revolta, să înăbuşe durerea ca nu cumva sub imperiul mâniei de o clipă, să cârtească cu gândul sau cu vorba împotriva a ceea ce s-a înfăptuit după veacuri întregi de trudă, jertfe si necontenită aşteptare,

Iuliu Maniu si-a făcut pe deplin datoria. Intră în caracterul lui să nu se hotărască decât pe raţiunile conştiinţei sale, în această privinţă, este unul dintre puţinii oameni politici pentru care conştiinţa e pe primul plan al preocupărilor sale. Cum de asemenea puţini sunt oamenii politici care să vadă ca Iuliu Maniu în morala creştină factorul hotărâtor al progresului nostru naţional. Pentru d-sa, religia creştină nu înseamnă o simplă nomenclatură istorică sau o reminiscenţă pitorească din anii copilăriei, ci o forţă activă inepuizabilă şi veşnic proaspătă. De aici şi tăria acestui om politic ca ţinută dârză şi neinfluenţat de contingentele mărunte ale vieţii.”
Demisia lui Iuliu Maniu se producea într-un moment când situaţia internaţională se încurca prin venirea la putere a lui Hitler (pe 30 ianuarie, în Germania), iar pe plan intern se degrada datorită politicii nefaste a lui Carol al-II-lea, care făcea şi desfăcea guverne. Începuse să se intensifice propaganda, atât din răsărit cât şi din apus, pe teritoriul României, provocându-se incidente din ce în ce mai grave, ce vor face să curgă sânge.Sub guvernul Vaida Voievod asistăm la astfel de acte. El va fi şi cel căruia-i va plăcea să se mândrească cu denumirea de naş al „Gărzii de fier”.

Manevrele „hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului” (aşa era considerată camarila de Iuliu Maniu), au început sa se accentueze după întoarcerea lui I. G. Duca din străinătate unde îşi luase angajamentul dizolvării Gărzii de fier, fiindcă se pronunţase pentru o alianţă cu Germania. Aşa că, actul de la 7 noiembrie 1933, prin care Duca era însărcinat cu noul guvern şi ţinerea de alegeri, nu a mai surprins pe nimeni; după cum nici dizolvarea „Gărzii de fier” din 9 decembrie 1933 n-a mai fost o surpriză.

Tragedia s-a petrecut pe 29 decembrie 1933 când, I. G. Duca, plecând de la Palat, a fost împuşcat pe peronul gării Sinaia de legionari. Aşa era asasinat un prim-ministru cu complicitatea regelui Carol al-II-lea.

Tot el, Carol al-II-lea, urmărea să asasineze politiceşte un alt prim-ministru, pe Iuliu Maniu, prin intermediul afacerii Skoda, dar nu a feuşit. Partidul Naţional-Ţărănesc a cerut o anchetă parlamentară care s-a format din 30 de deputaţi şi 23 de senatori, reprezentanţi ai tuturor partidelor, şi care l-au audiat pe Iuliu Maniu, în faţa acestei Comisii, Iuliu Maniu a dezvăluit toată înscenarea şi a prezentat actele originale şi pe cele falsificate. Adresându-se Comisiei, Preşedintele Iuliu Maniu a spus, printre altele, în iulie 1934:

„Domnilor, nu ştiu cine putea avea interesul să încerce un asasinat moral contra unui fost prim ministru al ţării. Eu înţeleg: oamenii politici pot fi incomozi multor persoane, se întâmplă; înţeleg ca aceşti oameni să fie trimişi pe cealaltă lume, se întâmplă, se poate explica prin interesul de stat; dar ce interes de stat poate fi în aceea că, cu voie şi cu fals să pecetluieşti ruşinea pe seama unui stat, că a avut un prim ministru care a fost un ticălos, aceasta n-o mai înţeleg!… Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac”.

Maniu, prezentând situaţia, a demonstrat că s-a falsificat un proces-verbal de către primul comisar regal, colonelul Pomponiu, şi că s-au făcut intervenţii pe lângă reprezentantul firmei Skoda, Seletzki, pentru a declara în defavoarea primului-ministru sub care s-a semnat contractul cu firma Skoda. Ion Scurtu în cartea „Din viaţa politică a României (1926-1947)”, la pag. 317 prezintă situaţia reală:

„După ce a prezentat originalele, Iuliu Maniu a depus pe biroul Comisiei de anchetă parlamentară fotocopiile unor documente din care rezulta că regele Carol al -II-lea dăduse dispoziţia confidenţială pentru implicarea într-o formă oarecare a lui Maniu sau a anturajului său în afacerea Skoda. Documentele depuse erau un bilet scris de mâna lui Carol pentru colonelul Pomponiu si un proces-verbal scris de mâna grefierului militar Ilie, în care era consemnată depoziţia lui Bruno Seletzki; în acest proces-verbal colonelul Pompoiu intercalase cu mâna lui câteva corecturi şi o adăugire de cinci rânduri.

Procesul-verbal de audiere, dactilografiat cu intercalările respective, a fost semnat de Seletzki, căruia, în prealabil, i se citise originalul nefalsificat, fără ca acesta să sesizeze denaturarea (din care rezulta un indiciu asupra unor comisioane de care ar fi profitat Romulus Boilă).

Originalul procesului-verbal falsificat de Pomponiu fusese păstrat în seiful Procuraturii militare, de unde a fost sustras, împreună cu notiţa regelui, de doi subofiţeri grefieri, si vândut cu 100 000 de lei avocatului Rappaport, apărătorul lui Seletzki în proces, care l-a predat lui Iuliu Maniu.”

Guvernul comunist care, la dispoziţia Moscovei, a înscenat procesul conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, s-a folosit şi de această falsă afacere pentru a crea „atmosferă”, subliniind-o în raportul de trimitere în judecată, în felul următor:

„România a fost transformată într-o ţară depen¬dentă de monopolurile internaţionale. Conducătorii naţional-ţărănisti au fost amestecaţi în afacerea «Skoda»…”

Urmărind falsificarea istoriei, agenţii NKVD-ului din România de după 1945, vor acuza, după cum vom vedea, PNŢ-ul de pregătirea drumului fascismului, pentru a masca infiltraţiile comuniste din acea perioadă şi colaborările lor cu fasciştii, după cum vom vedea.

Sângele nevinovat începuse să curgă în Europa. După ce ţăranii, şi nu numai ei, fuseseră şi erau încă seceraţi de mitralierele lui Stalin, după ce infiltraţiile comuniste se simţeau peste tot, şi-n ţara noastră de asemenea, numai la un an de la venirea lui Hitler la putere, a fost asasinat Cancelarul Austriei – Dolffuss şi la şase luni diferenţă (în acelaşi an) au fost asasinaţi şi regele Alexandru al Iugoslaviei cu Louis Barthou (Ministrul de externe francez), Albert I regele Belgiei, Kurt von Schleicher (cancelar german)…

În acelaşi an, printre sutele de asasinaţi din URSS se numără şi tovarăşul de luptă al lui Stalin, Kirov, căzut la comanda călăului.

Kominternul nu se juca, îşi exportase agenţii şi la noi, unde nu exista un partid comunist, ci o secţie a Kominternului din România, având ca şef pe Eugen Iacobovici, care, fiind în pericol cu descoperirea celor ce manevraseră Griviţa din 1933, a fost chemat la Moscova şi înlocuit cu Ana Pauker (cumnata lui), anunţată ca moartă (prin otrăvire) în URSS, dar, în realitate, prezentă pe plaiurile româneşti, sub numele de Măria Grigoraş, cu buletinul de populaţie nr. 34163/5732 din 15 octombrie 1934, eliberat de primăria din Piatra-Neamţ.

Fiind inapţi în munca de partid, comuniştii existau, în această perioadă, în URSS, şi sub denumirea partidului comunist din exterior. Am zis că existau atunci, fiindcă, până în 1937, Stalin a reuşit să-i lichideze, bineînţeles şi cu concursul Anei Pauker. Dar ea şi-a scăpat viaţa în temniţele româneşti, după ce trădase siguranţei legătura ce-i venise din URSS.

În iulie 1936, lotul complotiştilor comunişti, ce lucrau la dispoziţia Moscovei, a fost judecat la Craiova, iar rechizitoriul l-a făcut Comisarul Regal, colonelul magistrat Popescu P. Cetate. Printre altele a spus:

„… Avem aici în boxă unul dintre cele mai importante nuclee comuniste din ţară, în frunte cu Ana Pauker, «ambasadoarea» pentru România a Kominternului rus… Comunismul este cancerul omenirii, iar dictatura proletariatului e mai periculoasă ca despotismul antic… Care sunt rezultatele? La Kiev, Troţki, înainte de a fi mazilit, ţinea cândva un discurs. Un lucrător, Efimov, a vorbit apoi în contradictoriu. A venit la tribună cu un baston si a zis: – Acest baston vă va povesti istoria revoluţiei ruse, înainte de revoluţie ţara era guvernată de aristocraţi, pe care vi-i înfăţişează mânerul de fildeş al acestui baston. Fierul de jos reprezintă pe ocnaşi. Mijlocul bastonului pe muncitori şi ţărani. Lucrătorul tăcu o clipă. învârti bastonul cu mânerul în jos.

„- Tovarăşi s-a făcut revoluţia, s-a răsturnat situaţia. Acum aristocraţii stau jos, ocnaşii sus, iar voi, muncitori şi ţărani tot unde vă găseaţi înainte! – Efimov a fost împuşcat…

E un lucru cunoscut că peste tot pământul există mişcări intense, în toate clasele sociale, care apar ca o stare de nemulţumire generală, provocate de revendicări pe care le înţelegem, dar şi de pofte şi dorinţe pe care demagogii le aţâţă spre a le specula şi pe care societatea nu le poate satisface.

Trăim într-adevăr o epocă unde revoltele sunt peste tot, de război care ameninţă, de crize economice, griji politice, turburări sufleteşti, dezlănţuiri de patimi, friguri de arivism etc. însă, dintre toate aceste stări, cele mai periculoase din toată omenirea şi civilizaţia sunt: dictatura proletariatului, comunismul, bolşevismul… Mentalitatea comunistă se caracterizează peste tot, printr-o ură contra tuturor superiorităţilor, fie a bogăţiei, fie chiar a inteligenţei.

În aceste cuvinte magice: dictatura proletariatului sau dictatura maselor, toţi mediocrii şi neisprăviţii întrevăd o feudalitate nouă, unde subordonaţii să devină şefi, instituind o feudalitate nouă în profitul lor; tocmai astăzi când în evoluţia actuală a lumii, rolul capacităţii a devenit mult mai important ca altă dată. Mentalitatea şi curentele internaponaliste-comuniste încep să bată în retragere şi vor fi înfrânte de puterea inteligenţei, posedată de elita intelectuală şi morală a societăţii omeneşti. Dar, mai presus de orice, toate aceste pericole sociale vor fi dominate de forţa lucrurilor, cam e superioară acestor doctrine bolnăvicioase.

Comunismul nu cunoaşte nici sentimentul social, nici al onoarei, nici pe cel moral sau patriotic. Acestea sunt slăbiciuni burgheze. Scopul Kominternului este întronarea proleta¬riatului, transformarea lumii într-un imperiu sovietic prin distrugerea statelor naţionale. Acest Komintern, văzând că vechile agitaţii de care se servesc agenţii comunişti pentru a produce dezorientarea, nu duceau la rezultatul visat, au dat ordin ca aceşti agenţi să formeze un front zis «popular» intitulat antifascist, în care să trâmbiţeze lupta contra războiului şi să pozeze ca apărători ai libertăţii maselor şi în care să pătrundă sub acele măşti mistificatoare de care am pomenit, spre a le răzvrăti, iar prin violenţă să schimbe actuala stare de lucruri.”

În acelaşi an, 1936, Ion Mihalache, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, în discursul aniversării unui deceniu de la fuziune spunea:

„… Democraţia nu înseamnă însă demagogie şi anarhie, ci utilizarea politică a forţelor sociale şi naţionale, disciplinate în cadrul intereselor de Stat şi potrivit cu noile sale cerinţe şi în ritmul vremurilor. Democraţia nu înseamnă comunism. Comunismul înseamnă dictatura minorităţii, ca si fascismul, ca si nazismul. Democraţia este prin urmare, baraj comunismului, baraj dictaturii, si albe si roşii.”

Viaţa politică internă a României se degradează datorită regelui Carol al-II-lea, care, încercând să-şi deschidă drumul unei dictaturi personale, şi-a găsit o unealtă docilă, capabilă de orice, în persoana lui Gută Tătărăscu, şi, în acelaşi timp, urmăreşte fărâmiţarea celor două partide, PNL şi PNŢ, şi atragerea a cât mai mulţi fruntaşi care să se alinieze politicii lui.

În ţară, în cursul anului 1934 îşi făcuse apariţia şi Gestapoul (poliţia secretă de stat a lui Hitler), având ca victimă tot sufletul poporului român, iar patru prim-miniştri, până la sfârşitul anului 1940, vor fi ciuruiţi de gloanţe: I. G. Duca, Armând Călinescu, Nicolae lorga şi generalul Gheorghe Argeşeanu. Vom fi un unicat, mai ales că alţi patru prim-miniştri vor fi exterminaţi de comunişti după ce Rusia îi va instala la putere.

Lupta pentru putere pe căi oculte devine preocuparea principală a multora, încurajaţi de camarila regelui.

Pe 25 februarie 1935 se înfiinţează Frontul românesc sub conducerea lui Alexandru Vaida Voievod (care va fi exclus din Partidul Naţional-Ţărănesc).

La mai puţin de o lună, pe 20 martie 1935, sub denumirea de „Partidul Totul pentru Ţară”, reapare Garda de fier, de data aceasta având ca preşedinte pe generalul Zizi Cantacuzino, despre care se zice că generalul L. Barthou ar fi spus: „Este un om pe care trebuie să-l închizi pe timp de pace si să-l eliberezi pe timp de război”.

Nicolae Iorga într-un comentariu scrisese că generalul, mucalit şi cinic, afirmase: „Uiţi-vă la mine! S-a suit scroafa-n copac. Adică, din ordinul căpitanului meu am devenit şeful partidului – Totul pentru Ţară.”

Memoria istoriei: demonstratie anticomunista la New York

Legenda poza 1:

La 25 martie 1949, in fata hotelului Waldorf Astoria din New York, un grup de americani de origine romana protesteaza impotriva intemnitarii lui Iuliu Maniu. Tanara de 6 ani Doina Cuculescu participa la pichetarea prilejuita de organizarea unei conferinte culturale si stiintifice pentru pace mondiala.

 

Leganda poza 2: Comunitatea romaneasca din New York demonstreaza in 1947 impotriva regimului comunist si cere libertate pentru Iuliu Maniu.

Foto: Radu Rizescu Blog

Apel la cititorii blogului AliantaDreptei: ar fi interesant daca am putea obtine informatii suplimentare asupra acestor demonstratii anti-comuniste. Orice informatie utila poate fi publicata in sectorul „comentarii”. Va multumesc anticipat, Gabriel Savulescu

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat: