Conservator vs progresist

• Dacă unui conservator nu-i plac armele, nu-și cumpără. Dacă unui progresist nu-i plac armele, le vrea scoase în afara legii.
• Dacă un conservator e vegetarian, nu mănâncă carne. Dacă un progresist e vegetarian, vrea interzicerea totală a produselor din carne.
• Dacă un conservator e la pământ, se gândește cum să-și îmbunătățească situația. În schimb, progresistul se întreabă cine va avea grijă de el.
• Dacă unui conservator nu-i place de gazda unui talk-show, schimbă canalul. Progresiștii cer, în schimb, ca cei de care nu le place lor să fie interziși.
• Dacă un conservator nu este credincios, nu merge la biserică. Un progresist necredincios cere să nu mai audă nicio menționare a numelor lui Dumnezeu și Isus Cristos.
• Dacă un conservator decide că are nevoie de asigurare medicală, își face una, sau își ia un serviciu care i-o oferă gratuit. Un progresist va cere însă ca toți ceilalți să-i plătească lui asigurarea.
• Dacă un conservator citește aceasta, o distribuie și prietenilor, ca să se distreze cu toții. Un progresist însă o va șterge, deoarece se va simți „ofensat”.

Samy Tutac

29.07.2012: „DA”

PREŞEDINTELE ANTONESCU – „Suntem aliat demn al NATO şi al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline şi avem un parteneriat strategic de pe poziţii egale cu Statele Unite ale Americii.
Preşedintele României nu primeşte ordine de la nimeni
Numai Cetăţenii Români vor hotărî soarta României !

Memoria istoriei: „A Time for Choosing” by Ronald Reagan

Televised Campaign Address for Goldwater Presidential Campaign – 10/27/64.
Sursa informationala: Ronald Reagan Presidential Foundation

Carl Schmitt And Leo Strauss: Victims Of The Political Concept

Sursa informationala: The Brussels Journal

Text+info+autor: Michael Presley

In keeping with our previous discussions of contemporary European New Right authors, one name often discussed as an ENR influence, the German political theorist Carl Schmitt, can be highlighted. Carl Schmitt (1888-1985) is mostly remembered for his understanding of a political theory grounded in the distinction between a nation and its common enemy, and abstractly, as the perennial friend-enemy dichotomy. For Schmitt, the political (in his sense) was fundamental, and in fact subsumed all other social-cultural manifestations. We encounter his mature thinking principally within the pages of The Concept of the Political (with The Age of Neutralizations and Depoliticizations), and it is probably safe to say that it is both the work most often read as an introduction to his thinking, and the one most often cited in general commentary. The Concept of the Political is a rather brief work, about 80 pages, originally published in 1927, followed in 1932 by an amended second edition, and, in 1933, a third revision. The current American edition from University of Chicago Press includes Leo Strauss’ Notes on the Concept of the Political, written in 1932.

When approaching Carl Schmitt it is almost expected that a writer qualify whatever follows. In a recent (2011) edition of Schmitt’s Political Romanticism, Graham McAleer wants to know, “Who was Carl Schmitt?” In response we find it possible to choose one, or perhaps all: an arch-revolutionary, a Catholic conservative, a fascist, or simply an opportunist. 1 As to be expected, Schmitt’s case is remarkable for the animosity afforded not only him, personally, but at least as much an animosity directed toward his stated conception of the political, a grounding counter to our time’s prevailing liberalism (liberalism taken in a 17^th century philosophical and later Enlightenment derived sense, and also a more modern social-totalitarian sense). The former animosity is, of course, most attributable to Schmitt’s clerking for the National Socialists, the extent of which has been openly, if not always honestly, debated. However, as with another contemporary German thinker, Martin Heidegger, this association alone will serve in many minds to forever sully both his name and his scholarship, and make whatever he wrote unworthy of serious review. This would be unfortunate because whatever else he may have been, un-serious was not an attributable characteristic.

The present overview does not turn one way or the other on Carl Schmitt’s questionable day-job, and by analogy one might, perhaps, think it unfortunate that he was not a supporter of ally Stalin, or simply a hack apologist for a brutal regime, such as Edgar Snow. In that case no one would ever have much minded, since we all understand that either Russian Soviet, or Chinese Communism, started with good intentions, but somehow became misguided, and along the way maybe simply misunderstood as their principals moved toward the starvation and murder of millions of innocents. Such associations, however, hold out at least the possibility of forgiveness—in our liberal world it can’t be otherwise. So much the worse for Schmitt, as we face the self-evident social fact that National Socialism was, and will always be, the greatest political evil. And those associated with its particular kind of evil can never be reclaimed, or rehabilitated, we are not inclined to think. At the same time we must conclude this historical episode by pointing out that after a year in prison, and after interrogations, etc., the Allied Nuremberg tribunals could find nothing particularly egregious to hang on Schmitt (or for him to hang on), and he was subsequently released under his own recognizance. 2 Nihil obstat.

Heinrich Meier serves as Professor of Philosophy at the Ludwig-Maximilians-Universität, Munich, Germany, and also as Distinguished Visiting Professor at the Committee on Social Thought, University of Chicago. His Carl Schmitt and Leo Strauss, The Hidden Dialog (University of Chicago Press, revised paper edition, 1996) was originally published in German, but has since been translated into English, along with other major languages, including Chinese. His study highlights the intellectual tragedy of the political, where friend and enemy are really more alike than not, but who are nevertheless forced by the very political conceptions that they attempt to uncover, into abandoning whatever common ground they once had.

Meier shows how Schmitt’s greatest intellectual “collaborator,” the German Jewish political thinker, Leo Strauss, influenced his thinking in ways that allowed his views to mature apart from any concrete personal interaction—a collaboration not localized, but one separated by distance engendered by political enmity. Professor Meier demonstrates how Schmitt understood and embraced his intellectual colleague’s critique, in spite of Schmitt’s participation in events, and Strauss’ removal from them. In fine, the two nevertheless engaged in an “esoteric” or, as Meier puts it, a hidden dialog.

This ostensibly unlikely pairing (ostensible only if one forgets what each was attempting to explicate—that is, the nature of the political) manifests outwardly in other peculiar similarities. Like Schmitt, Leo Strauss himself brought on an almost uncontrolled, passionate vehemence among many observers, both from the political left and right. Strauss is often viewed as the “father” of American neoconservatism, and is typically held by certain anti-neocons in almost an Aristophanean-Socratic fashion: in other words, as a corrupter of the young and impressionable, and the destroyer of tradition. Among the left he exists as the Siva of modern liberalism. One notable example among many that we may cite is the extreme effect Strauss had on libertarian economist (and sometimes “philosopher of freedom”) Murray Rothbard, who, in a more charitable moment, called Strauss’ methodology “incredibly absurd.” 3 Rothbard’s judgment, of course, turned in part on Strauss’ explication of “esoteric writing,” an idea made (in)famous in Persecution and the Art of Writing. Here, the chief idea is that due to external cultural (political, social, religious) exigencies, authors attempting to confront heretical (and hence dangerous) questions must write carefully, and must often disguise their real intentions in order to avoid trouble. But is this really such an odd supposition?

Heinrich Meier demonstrates how Carl Schmitt, due to his own exigencies, was unable to exoterically collaborate with Leo Strauss, but at the same time used Strauss’ criticisms to modify and refine his own thinking. Meier undertakes a textual analysis of the Concept’s three revisions, and shows how, esoterically, the revisions fit nicely with Strauss’ Notes. Background is established by three letters Strauss wrote to Schmitt. In a letter dated March 1932, Strauss offers his “most heartfelt thanks” for the former’s support. In September 1932 Strauss discusses specific problems he found within Schmitt’s essay, while in July of 1933 Strauss wrote to Schmitt inquiring whether the latter would offer an introduction allowing Strauss to participate in a critical edition of the works of Thomas Hobbes. All letters were unanswered, yet Schmitt kept them throughout his life.

In other correspondence (italics in original), a friend to Strauss wrote,

“Whether C. Schm. can answer at all is the question! I regard his present position as absolutely impossible. I do not know if you have the picture. Regarding that, too, I will write in my next letter, which I will not send via Germany.”

Later, the friend writes,

“Regarding C.S., it can be said that he is joining the crowd in an inexcusable way. In the official position he holds, no doubt he cannot very well answer…And I would certainly not write to him again.”

For his own part, Strauss (May, 1935) wrote that Schmitt, “meanwhile had become a National Socialist,” and could “adduce the mitigating circumstances that after all he could not possibly allow himself to acknowledge his dependence on a Jew.”

Nevertheless, there can be no mistake about the relationship. Professor Meier writes of communication from Schmitt’s friend, jurist Gunther Krauss. Krauss, in 1932-33, worked with Schmitt,

“on a dissertation on the Protestant ecclesiastical lawyer Rudoph Sohm; later, Krauss was Schmitt’s assistant at the University of Berlin. In 1988 he informed me that Schmitt, referring to the Notes, had commented: You’ve got to read that. He saw through me and X-rayed me as nobody else has.”

It is from this setting, then, that Dr. Meier discusses in detail how Schmitt acknowledged, if not his dependence, at least his intellectual debt to the political enemy, the Jew, Leo Strauss.

Notes

1. Political Romanticism, Transaction Publishers, 2011, ix.

2. A brief introduction to Schmitt at Nuremberg can be found here: http://www.telospress.com/main/index.php?article_id=191&main_page=news_article and http://www.theoria.ca/theoria/archives/2005/12/carl-schmitt-at-nuremberg.html

3. Murray N. Rothbard vs. The Philosophers: Unpublished Writings on Hayek, Mises, Strauss, and Polanyi, Ludwig von Mises Institute, p. 96. Rothbard’s critique is hardly scholarly, but more a polemic. At the same time, one may reasonably question Rothbard’s own philosophical acumen. For a brief insight into Rothbard as philosopher one may investigate the blog of a real philosopher: http://edwardfeser.blogspot.com/2009/08/rothbard-as-philosopher.html. The point is not to debate the issue of Rothbard, but only to offer an example of the kind of effect that the topic of Leo Strauss sometimes engenders.

Eric Voegelin: “Liberalism and its History”

Neoconservatorismul este dominat de trei mari teoreticieni: Carl Schmitt, Leo Strauss si Eric Voegelin. Daca intre primii doi au existat inca in anii 30 o stransa interdependenta academica, Voegelin exceleaza prin viziunea normativa asupra filosofiei politice. Voegelin raporteaza filosofia politica la gnostica antica. In angulema filosofiei lui Voegelin, liberalismul este receptat drept ideologie  negativa al modernismului. Derivatele negative ale liberalismului sunt iacobinismul, statul totalitar si ideologiile fascistoide.  Fascismul si nazismul fiind rezultatul unor societati care au abandonat laice. In viziunea lui Voegelin politica este de natura religioasa sau mai precis religia se developeaza politic.

In lucrarea „Liberalism and It’s History” Voegelin analizeaza geneza liberalismului si subsumatia sa in prisma folosofiei antice. In viziunea politica al politologului american de origina germana, societatiile moderne pot evolua numai prin renasterea valorilor filosofiei lui Platon si Aristotel. Ideiile sustinute in „Liberalism and It’s History” sunt continuate in volumul „In Search of the Ground„.

Volmul „Liberalims and It’s History” este analizat de catre blogul doctrinar „The Brussels Journal”.

Un articol care merita sa fie dezbatut, luand in calcul renasterea valorilor dreptei moderne. Identitatea doctrinara eclipseaza dezordinea postmoderna.

Autor:

Thomas F. Bertonneau is a Visiting Professor of English at the State University of New York College, Oswego, New York.  He holds a Ph.D. in Comparative Literature (UCLA, 1990).

Analiza: Liberalism and the Search for the Ground

!“The word liberal,” as Voegelin notes, “appears for the first time in the second decade of the nineteenth century when a party of the Spanish Cortes of 1812 called itself the Liberales.” These Spanish liberals, constitutionalists who opposed restoration of the monarchy, welcomed the abolition of stultifying class-differences and the diminution of clerical influence on their national polity; their cause sprang from Napoleon’s peninsular campaigns, some effects of which they wished to preserve, and Napoleon’s campaigns sprang in turn from the French Revolution and its imperial metamorphosis. In Voegelin’s observation, “Liberalism is a political movement in the context of the surrounding Western revolutionary movement”; and then again “the new attitude is so tightly bound up with the attitudes it opposes that the entire complex of attitudes becomes a unity of meaning that overshadows each of its elements.”

In Spain, as elsewhere in Europe, Liberalism came to denominate a political position that endorsed selected results of revolution while disdaining – or at any rate claiming to disdain – the violent means utilized by the Jacobin insurrectionists in attaining them. Because the year 1789, the year of the Bastille, represented not the last but merely the first in an indefinite succession of revolutionary waves, the immediately post-revolutionary Liberalism, as instantiated for example by the Spanish Liberales, swiftly found itself surpassed by new pitches of revolutionary radicalism. Some self-denominating liberals, unwilling to ape the ever-more-stringent attitude of the rising revolutionary demand, became conservatives: they endorsed the abolition of monarchy; they preferred a constitutional order and representative institutions to despotic ones, but they resisted a violent attack on habit and custom and they increasingly understood themselves as not Socialists or Communists or atheist-crusaders against Christian doctrine, but rather as the resistance to these movements.

Some of these classical liberals continued indeed to call themselves liberals, while others, more carefully attuned to the relation between language and the existing political situation, began to use the term “conservative.” Other people, also calling themselves liberals, nevertheless used the term to denote something quite different from what men of cautious, constitutionally democratic outlook meant by the same gloss.

In France, Charles Comte, not a relation of Auguste Comte but, like his namesake, a man of the Left, used his periodical Globe to make manifest his agenda of la révolution permanente. This “permanent revolution” would bring about radical social change, not through direct upheaval and insurrection, as in active revolution, but rather through “peaceful change.”

Voegelin writes: “The idea of peaceful change – a policy of timely adaptation to the social situation that, in the age of the industrial revolution, changes very quickly – has become today a constant in all shades of liberalism.”…“The radical revolutionary must make the revolution into a permanent condition, for as soon as a plateau of stabilization is permitted, the revolution is over.”

Ultimately, the liberal-revolutionary utopia requires that those who have grabbed power imitate the original act of creation, by which the God, in whom they disclaim belief, established nature, and human nature, in the first place.

Since none of the radical reformers is God, they all lack the superhuman potency requisite to the deed, but with a superbia so pronounced that none will admit it.

In the foregoing observation, we come to an essential point of Voegelin’s thinking, namely that political radicalism is fundamentally religious and apocalyptic – and at the same time extraordinarily anti-spiritual and resentful – or what Voegelin calls “gnostic.” That “everlasting peace” or utopia “might be achieved through a constant process of reform,” falls, for Voegelin, in the category of “gnostic-utopian” dementia. The original Gnostics appeared in the centuries of Late Antiquity in sharp reaction to Philosophical Judaism, Platonism, and Christianity, which share among other traits the tenet that the world is God’s creation and that, as such, it must be good, whether life entails sorrows or not; the sorrows being part of the reality, they must have justification at some level. The Gnostic, unable to square his existence with reality, experiences his disappointments as a colossal broken promise or as a conspiratorial betrayal. His mentality is one of world-hatred and world-rejection rather than reconciliation with nature and faith.

Typically, Late-Antique Gnosticism emphasized the imagery of destructive transformation in the most apocalyptic passages of Scripture and related literature while interpreting the story in Genesis as presenting a false or secondary creation that usurped an original creation in which men and women suffered no sorrows, but lived as Adam and Eve lived, bound to no tilth, in Paradise. The Gnostics sought to restore the supposed original creation, which, in their imagery – and in their practice – entailed the destruction of existing reality. For example, Gnostics eschewed procreation, on the principle that offspring merely added to the grossness of the world.

The Late-Antique Gnostics claimed that their knowledge of these matters belonged uniquely to them and elevated them to elite status; gnosis means “knowledge,” a type of knowledge not based on experience but vouchsafed to the knower exclusively and in a manner theosophical. Voegelin’s argument for a continuity of Gnostic rebellion from the Classical to the modern world involves a complicated genealogy based on recondite documents, but one can see in the array of shared traits a similarity, at least, between ancient religious and modern political ideology. Both erect social structures based on a principle of doctrinal fidelity, as distinct from competency or merit; both prohibit questions and demand non-deviation; both are anti-historical, directing great ire against custom and tradition; both seek an impossible restructuring of existence, which, if it were to succeed, would amount to the destruction of existence; both, pitting themselves in tension with reality, tend to impatient irritation – and both, on the justifying basis of such impatience, show a tolerance of brute force as an instrument of transformation.

What about the content of Liberalism? Voegelin argues, in “Liberalism and its History,” that politically, liberals, like revolutionaries, want the leveling of society (egalitarianism) and despise institutions even as they establish and defend institutions of their own. “Economically,” writes Voegelin, “liberalism means the repeal of limits to free economic activity.” We note, however, that liberals can come to claim that it is the market itself, rather than regulation, which impedes free economic activity thus originally, liberals were free-market advocates, but nowadays they favor a type of corporatism, which imposes itself, sphinx-like, on the free market. In religious terms, Voegelin characterizes Liberalism as “anti-clerical,” bent on repudiating “revelation and dogma as sources of truth”; liberal doctrine “discards spiritual substance and becomes secularistic and ideological.”

Liberalism’s “scientific position” consists largely in “the assumption of the autonomy of immanent human reason as the source of knowledge.” Thus, “Liberals speak of free research [only] in the sense of liberation from ‘authorities.’”

Voegelin felt considerable unease about the label “conservative,” which he preferred that his friends not settle on him. In “Liberalism and Its History,” Voegelin addresses this discomfort with the term through a pair of ironic attributions. “Raymond Aron,” Voegelin writes, “answered the question about his political attitude by saying he was a liberal, that is, a conservative.” And respecting Friedrich von Hayek: “He is a liberal, that is, a conservative with respect to socialism, Communism, or any other variant of the phase of revolution that has overtaken liberalism.” The ambiguity stems from the fact that in both Europe and North America, earlier and later, “the old liberals shifted toward the right and became conservative, occasionally with distinctly Christian overtones.” The Left, meanwhile, true to its logic as a movement, has, wherever it exists, shifted through increasing degrees of radicalism, as illustrated perfectly by the trajectory of the Democrat Party from Roosevelt II to Obama.

Yet if those who stand in opposition to the radicals were not adequately described as conservatives, as Voegelin strongly implies is the case, how then would one describe them? Or how, in this connection, is one to describe the current “Red-Blue” division in American politics?

Voegelin’s answer to such questions involves his identification of the radical-revolutionary mentality with Gnosticism, that is, with baroque, reality-denying doctrines, sprung from acute anxiety about existence, that bespeak the cause in the fashion of an unquestionable Koranic pronouncement, deviation from which constitutes a punishable offense. (Think: political correctness.) The opposite of Leftwing doctrinaire-ism, as we might call it, is not, however, some antithetical second doctrinaire-ism, equally baroque and locked in Manichaean agon with the first; it is what, in Voegelin’s discourse of the 1950s and 60s, goes by the name, among variants, of openness to existence. The Montreal lecture, “In Search of the Ground,” later appearing as an essay, offers one of the clearest expressions in Voegelin’s massive authorship of this concept.

An element in existence to which the mature individual maintains his “openness” is the cumulus of historic “differentiations in consciousness,” Voegelin’s term from Order and History. The phrase is not obscure: it refers to the fact that the prevailing knowledge of the world in any given cultural continuum – that of the West, for example – sometimes deepens and becomes richer through an individual insight; a “Leap in Being” can happen, as in Western thought when it jumped from mythic to philosophic ideas of existence. By example, in Hesiod’s Theogony, an early Greek myth-poem, Earth emerges from Chaos and the earliest Gods apart from Mother Earth, including Sky, spring from Her; and the procreative acts of all the early divinities then give rise to the later, increasingly anthropomorphic generations of gods, the Titans and Olympians.

In Hesiod’s view of existence, the world has no “beyond,” but everything that is, including the gods, is contained within the world. Call that the cosmic or mythic view of existence, as Voegelin does. In it, all causes are immanent, the question why is this so in any particular case being answerable invariably through reference to something else in the world, either mortal or immortal.

With the Hebrew Prophets and the Greek Philosophers, however, a key “differentiation” occurs: Instead of plural “intra-cosmic gods” the most sensitive and articulate men now commonly intuit one God who not only stands transcendentally beyond the world but also stands to the world as Cause or Creator, as in Genesis or Plato’s Timaeus. This one God, moreover, is identical with the principle that distinguishes human from animal existence – namely reason, but not the degraded, immanent, instrumental reason of Eighteenth-Century Illuminisme and Le culte de la Raison. This God is, for Heraclitus and the Gospels alike, the Logos, and for Plato and Aristotle, Nous, another term that passes into Christian usage.

It would be pointless to argue whether the Logos or Nous intuited by the philosophers and theologians “exists,” for the intuition itself is a fact of reality and therefore part of the fabric of existence in consequence of the philosophers and theologians originally having had it, having codified it, and having seen it accepted as the kernel of a new view of life and the world; had the intuition not been shared by others at the time and continuously thereafter for millennia, no alteration in the fabric of existence would have occurred, nor, be it said, has any subsequent differentiation occurred. That last clause is important because self-denominating modern thinkers, since the Eighteenth Century, have claimed repeatedly to overturn the Platonic-Jewish-Christian dispensation, which they denigrate, not seeing the irony, under the pejorative term of myth.

But, as Voegelin remarks, the theory of causality of the modern thinkers curiously resembles the “intra-cosmic” thinking of the pre-philosophical myth-poets. Ask Marx or Darwin why is this so in any particular case and he can only refer the questioner to “the mode of production” or to “random selection and the survival of the fittest” – in other words, to something else in the world.

Modern thinking actually shrinks back from the boldness of Classical thinking, most probably, as Voegelin argues, because awareness of the transcendent God, who constitutes an “ultimate ground” of existence, creates an unprecedented “tension toward the ground.” In this manner, “The experience of the tension toward transcendent Being is the experiential basis for all analysis [of values and purposes.]”

Enlightenment and post-Enlightenment doctrines, like Gnostic doctrines, represent a frightened and petulant reaction against the discovery that reality possesses an inalterable structure originating in a cause outside itself and that values and purposes, in their hierarchy, have therefore an objective quality that limits the range of rationally justifiable actions. The “immanent reason” so beloved of materialists is, as Voegelin remarks, “empty of content,” so that, to establish at least the appearance of rational discourse, he who spurns reality faces the desperate task “of filling up reason from various immanent sources.” Voegelin writes: “You find, therefore, as an example of the meaning of reason, the profit motive in the economic sense… or striving for power in competition… or [in] productive relations [that] produce all the so-called superstructure of culture in society.”

The variety of these “misplacements of the ground” remains limited, however, so much so that the extent of their variety already reached its completion in the period between the French Revolution and The Communist Manifesto. Nevertheless “the power of ideologies” is that “they last a long while, because there is a vested interest in them.”

Precisely because of human nature, there is always a “vested interest,” as Voegelin says, in easy theories over difficult ones, in theories of irresponsibility over ones of self-reliance, and in theories of the magical malleability of reality over ones of created, that is to say fixed, nature. Late-Antique Manichaeism and medieval alchemy dealt in grand ideas; contemporary Obama-type liberalism deals in paltry ones. (Think: Faust on the one hand and “Cash for Clunkers” on the other.) Despite the difference of imaginative scale, both react against the fact of natural limitation revealed in the intuition of the transcendent Being and both employ ideological “misplacements of the ground” for sneaky rhetorical purposes. The racial pseudo-theology of Reverend Wright’s Chicago congregation, in which Obama maintained his membership for twenty years, stands as a case in point.

Voegelin writes that the transcendent vision in fact prevents such “misplacements of the ground”: “If the nature of man is to be found in his openness toward a divine Ground, you cannot at the same time see the nature of man in having certain kinds of passions or in having a certain race or pigmentation or something like that.” Openness toward existence and orientation to the Divine, on the other hand, removes certain problems that the genuine philosopher is obliged to solve. Voegelin observes that Plato and Aristotle, for example, both directly addressed the analytical problem that any contingent “end” that a person might identify can become a “means” by adjusting the context – and so on indefinitely.

How does one rein in the indefinite regress? Let us stipulate that man’s highest value is reason, while leaving the term undefined. When a man wants to build a building, in Voegelin’s example, he must “coordinate [his] means to that end… and if that is done adequately we say [he] has proceeded rationally.” Even so, “in a theoretical examination of the problem we cannot be satisfied with the simple coordination of means to end because every end can be conceived into a means by asking, for instance, ‘For what purpose have we built this building?’” When finally, Voegelin writes, we want to know in certainty whether we act rationally we can only determine the answer based on measuring actions against “an ultimate purpose.

n the aftermath of the Montreal lecture that gave rise to “In Search of the Ground,” one of Voegelin’s auditors asked this question: “Is it possible that a synthesis of all the current theories on the structure and operation of the human psyche could produce a new concept of the nature of man? And would this not produce a new ideology?” Voegelin responded: “The nature of man is in principle known. You can’t produce by new insights a new nature of man. The nature of man is openness to transcendence.” The questioner returned: “If the nature of man is known, it doesn’t seem to be known well enough to be controlled.”

Voegelin responded again: “You can’t control openness toward transcendence, because that’s controlled by God.” And a bit further on, after the questioner has solicited the topic of “proof,” Voegelin says: “It has nothing to do with proof. Either openness is a reality and then you can’t prove it – you can’t prove reality; you can only point to it – or it isn’t. Well it is. We know – we have the documents of the experiences… Plato… Saint Augustine… the thornbush episode in Exodus.”

Voegelin’s examiner reveals the attitude – the anti-philosophical, repellently infantile attitude – of the Gnostic crusader, not least in a desire for control. Implicit in his question is the self-contradictory assumption that the nature of something can be changed. But what else, pray tell, is revealed in the assumption, lying at the basis of all radical political action, that a society, which also possesses a nature and is limited in its malleability by that nature, can be changed? This is not to assert that there is no discernible history of social development or that any given society continues to exist only insofar as it refuses to permit any internal alteration whatsoever. People tend, however, to exaggerate the extent of change.

I would argue, for example, that the abolition of slavery in the United States, while it abruptly and positively altered the condition of the ex-slaves, altered the larger society hardly at all, since only a tiny minority had ever owned human chattels; nor later on did the repeal of “Jim Crow” make much of a difference for the larger society even though it altered social conditions somewhat for American blacks in Democrat-dominated regions of the nation where anti-black feeling ran high.

In a slightly different way, Voegelin cites the case of Utah, when it petitioned for admission to the Union. The Union stipulated its condition: Membership in the federal polity or polygamy, one or the other for the Mormons, not both. The larger society would not assimilate change of that sort or the precedent it would set.

The limits of change for any society are much smaller than liberal or radical or Gnostic zeal ever admits. To be reconcilable with the society, such change as occurs must reflect a spontaneous consensus, because coercive change, as I have already argued, is tantamount only to annihilation. In the Eighth Century BC, Hellenic society was happy with the symbolism of the “intra-cosmic gods” and the world they implied; by the Fourth Century AD, Mediterranean humanity, by a long-gestating like-mindedness, found the old “intra-cosmic gods” no longer convincing or meaningful and began to reorient itself, either through Alexandrian Judaism and its offshoots, or through Neo-Platonism, or through Gospel Christianity to the later-emerging transcendent Divinity.

As country custom and as household ritual and as semi-comic superstition, the “intra-cosmic gods” lived on and they survive, attenuated in their potency, even to this day. As the image of divinity, wistfully, they perished, a new image replacing them that offered to its recipients a richer understanding of existence. That image, representing the discovery of a new depth in reality, has stood in place in the West for two thousand years.

It follows that sensible people should behave with extraordinary circumspection where it concerns cavalier, wishful, or resentful programs of “change” because, as Voegelin so poignantly shows in his essays, radical “change” based on passions is definitely not the “progress” that it claims itself to be: It is not the “Leap in Being” but the frightened, dangerous opposite – a lapse into primitive thinking and myth.

Opposition to “change” for the sake of change, and to “change” as goalless indefinite regress, which is what the vaunted “progress” really is, will likely take the name of Conservatism, the very label that Voegelin wanted not to descend on him as the sign of his political identity. Voegelin knew that words, like ideas, have consequences. Under this admonition, a number of cautionary remarks can be made about the word “Conservatism” and what it implies. For one thing, as soon as one posits Conservatism, one has created an inevitable verbal artifact – Conservatism versus Liberalism – that is structurally Manichaean. This should give us pause. Manichaean, dualistic structures are a characteristic Gnostic appurtenance, which philosophers should avoid.

I recall here my earlier argument that the opposition to ideological doctrine cannot be another ideological doctrine, for that would be ideological rivalry without meaning rather than engagement in debate for the sake of truth. It would be other than the dignified quest, as, to use Voegelin’s essay-title, “In Search of the Ground.”

Programul PNL pentru România, intitulat „Statul liberal – A doua modernizare a României”

download PDF

Partidul Naţional Liberal optează pentru trecerea de la statul asistenţial şi clientelar la statul liberal

Programul PNL pentru România, intitulat „Statul liberal – A doua modernizare a României”, exprimă opţiunea fermă pentru statul liberal. Amploarea recesiunii economice din România, care nu poate fi explicată doar prin consecinţele crizei mondiale, arată că societatea românească se află la un moment de răscruce. Este nevoie, în acest moment, de o opţiune fundamentală: fie menţinem statul in forma sa asistenţială şi clientelară, fie il reconstruim din temelii, pe principiile statului liberal.

Statul liberal, prin caracterul său integrator, garantează dimensiunea sa socială. Statul trebuie să fie liberal în ce priveşte construcţia instituţională, garantarea libertăţilor cetăţeneşti şi performanţa politicilor sale, şi social în ce priveşte modul în care bunăstarea, rod al acumulării de avuţie, se regăseşte în casele unui număr cât mai mare de români. Acesta este, de altfel, şi sensul art. 1.3 din Constituţie care vorbeşte de dimensiunea socială a statului. Viziunea liberală asupra statului de drept consideră că statul are un rol important în societate, dar acest rol trebuie redimensionat, funcţie de criteriile eficienţei şi onestităţii.

Cauzele răului din societatea românească de astăzi le găsim în prizonieratul în care au fost ţinuţi românii timp de 20 de ani de către statul asistenţial şi clientelar, proiectat, construit şi perfecţionat de structurile politico-financiare moştenitoare directe ale aparatului de partid şi de stat din perioada comunistă. Expresia electorală deplină a acestor structuri o găsim în cele două formaţiuni politice care au ca trunchi comun Frontul Salvării Naţionale – Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat.

Componenta asistenţială a statului, care astăzi a ajuns la un nivel fără precedent, a dus la menţinerea unei mari părţi a românilor la limita sărăciei, permiţând partidului aflat la putere să dispună de o masă de manevră electorală întreţinută prin sistemul „pomenii” distribuite din resursele obţinute de la segmentele productive ale societăţii. Componenta clientelară ţine de satisfacerea intereselor clientelei politice prin cheltuieli, investiţii şi achiziţii publice necontrolabile şi nerentabile pentru societate, dar extrem de profitabile pentru gruparea politico-financiară aflată la putere.

Impostura în care se află astăzi statul asistențial și clientelar este evidentă. Nu se poate redistribui prin politici publice sustenabile decât ceea ce o societate matură, dezvoltată creează prin acumulare de avuţie. Aceasta este, de fapt, ceea ce îşi propune statul liberal, prin atributele sale.

Ideea că manifestarea unei viziuni liberale asupra statului este eminamente economică este o eroare. Statul liberal abordează, prin atributele sale, complexitatea lumii în care trăim, fără a ignora dimensiunea socială şi culturală a tranziţiei. Iată de ce, în contextul de mai sus, conceptul de „A doua modernizare a României”, lansat de către PNL pentru a identifica noul obiectiv postaderare al ţării noastre, anume acela de europenizare, devine convergent cu opţiunea pentru statul liberal în care binele public reprezintă suma intereselor individuale iar libertatea este dublată de responsabilitate publică şi privată.

Trecerea de la statul social la cel liberal semnifică o modificare de paradigmă în ceea ce priveşte reformarea marilor sisteme publice şi nu doar redimensionarea lor, repoziţionarea administraţiei în procesul descentralizării şi nu doar simpla manipulare instituţională, refacerea filosofiei fiscal-bugetare în slujba dezvoltării sustenabile şi nu doar asigurarea echilibrelor macroeconomice.

Statul asistențial-clientelar şi starea de deficit a societăţii româneşti

Problema centrală pentru majoritatea românilor redevine, odată cu criza economică, sărăcia. Toate celelalte – de la precaritatea democraţiei până la gradul scăzut de cultură civică, de la energiile reduse de reformare a sistemului şi până la anacronismul structurilor economice şi sociale – se datorează sărăciei, sub ambele sale aspecte, anume sărăcia ca stare materială şi sărăcia ca stare culturală. Căci, din păcate, în aceşti ultimi douăzeci de ani, lipsurile şi frustrările au dezvoltat o adevărată cultură a sărăciei.

În vremea dictaturii comuniste, binele public era impus, altcineva ştia ce este bine pentru noi. Binele public era mai degrabă un concept statistico-propagandistic. În perioada de tranziţie, modul în care s-a definit binele public nu s-a schimbat prea mult. El a rămas, mai departe, un rezultat al voinţei politice, atât cât a fost ea, pradă arbitrariului de stat şi populismului. Binele public a fost un concept abstract, vag, creionat de indicatori goliţi de conţinut, fără relevanţă în viaţa de zi cu zi.

Statul liberal schimbă fundamental această paradigmă. Binele public nu mai este rezultatul deciziei de stat, nu se stabileşte prin lege, ci este rezultanta, la scară socială, a asumării personale. Binele public este o consecinţă a bunăstării individuale, a managementului familial şi a promovării spiritului antreprenorial. El nu mai este rodul bunăvoinţei statului, un bine stabilit prin lege, din care frânturi ajung, când şi când, în casele oamenilor. Binele public devine suport şi parte a contractului social.

Modul în care statul asistențial-clientelar a “reuşit”, în perioada de tranziţie, să asigure bunăstarea românilor se observă din starea cronică de deficit în care funcţionează societatea românească.

Obiectivul statului liberal este acela de a depăşi starea de deficit a societăţii româneşti, de a da României o dezvoltare echilibrată, organică.

Cele dintâi deficite sunt cele ce ţin de democraţia însăşi. Ele se manifestă, întâi de toate, în gradul redus de evoluţie a culturii civice, ceea ce face ca atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. Una din dominantele politicii româneşti este aceea că mesajul politic e mai degrabă reactiv decât creativ. Cel mai adesea, democraţiei i-a lipsit pilonul central şi anume autoritatea Parlamentului. Rolul central în construcţia instituţională s-a deplasat în mod vădit către Preşedinte şi către Guvern.

România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel care câştigă alegerile doreşte să ia totul, de la dirijarea resurselor până la controlul instituţional. Funcţionarul public nu este protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. Administraţia este politizată şi riscă să se deprofesionalizeze. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie o ameninţare expresă la adresa democraţiei româneşti.

Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al politicului. Structurile parteneriale nu au reuşit, cel mai adesea, să reziste tentaţiilor oferite de politic. Accesul la informaţii publice este extrem de restrâns. În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a devenit o formă de control politic asupra societăţii civile.

În aceste condiţii, libertatea se reduce, adesea, la formele sale primare, ca libertate de expresie, ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, nu şi libertatea de a schimba. Într-o anumită măsură, libertatea are doar rolul unei terapii de grup. Democraţia românească prezintă caracteristicile unei democraţii neconsolidate, care riscă să se transforme într-o pseudo-democraţie.

Deosebit de grave sunt deficitele de natură instituţională. Construcţia instituţională este una dintre cele mai importante teme ale tranziţiei. Nici capitalismul şi nici democraţia nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea instituţională necesită voinţă politică şi viziune strategică, dar şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă. Cel mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.

Cel mai acut deficit de natură instituţională se observă în modul de funcţionare a statului. În condiţiile în care ar trebui să fie garant al liberei competiţii şi al egalităţii de şanse, al funcţionării corecte şi libere a pieţelor, statul devine, dimpotrivă, un factor perturbator. El introduce o seamă de distorsiuni în mecanismul de funcţionare a pieţelor, generează blocaje economice, deturnează fondurile publice în interesul îngust al clientelei politice. Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al autorităţii.

Deficitele economice s-au agravat ameninţător în ultima perioadă. E vorba, desigur, în primul rând, de deficitul bugetar. În cele două decenii de tranziţie, opţiunea politică a fost aceea a încheierii exerciţiilor bugetare anuale cu deficit. În principiu, acest lucru a fost necesar. Deficitele structurale ale societăţii româneşti, ce ţin de starea în care se află sectorul educaţional, cel de sănătate, infrastructura etc. nu pot fi acoperite fără existenţa unui anumit deficit bugetar. Astfel, deficitul bugetar poate fi o formă de investiţie publică, câtă vreme sumele alocate investiţiilor sunt mai mari decât nivelul deficitului bugetar. În situaţia în care deficitul bugetar depăşeşte nivelul investiţiilor, rezultă că, de fapt, statul se împrumută pentru a plăti salariile şi pensiile, ceea ce pune bugetul într-o situaţie de nesustenabilitate. Corelaţia dintre funcţia activă a statului şi nivelul deficitului bugetar este obligatorie. Altminteri, efectele asupra nivelului datoriei publice vor fi imediate.

Deficitul de cont curent este, la rândul său, inevitabil pentru o anumită perioadă de timp. România nu poate diminua decalajele faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene fără susţinerea unui “marş forţat” de creştere economică, ceea ce presupune un ritm de creştere a PIB-ului de cel puţin 5% pe an. Ţara noastră nu dispune de suficiente resurse interne pentru a susţine acest ritm de dezvoltare. Însă, ca şi în ceea ce priveşte raportul dintre deficitul bugetar şi investiţiile publice, existenţa unei corelaţii corecte între nivelul deficitului de cont curent şi cel al investiţiilor străine directe poate să ofere perspectiva sustenabilităţii.

Din păcate, starea de deficit este agravată de apariţia unui deficit investiţional, atât la nivelul investiţiilor străine cât şi la nivelul investiţiilor interne, publice şi private. În termeni reali, în 2010, investiţiile, pe ansamblu, au scăzut la mai puţin de jumătate faţă de nivelul anului 2008.

Starea de deficit economic pune în faţă României o problemă nouă şi în continuă agravare: creşterea datoriei publice. În numai doi ani (2009-2010) datoria publică se dublează, fără ca, în acest timp, economia să creeze resursele necesare plăţii acestei datorii. Creşterea datoriei publice ridică şi o chestiune de natură morală: în ce măsură avem dreptul să amanetăm viitorul României şi cât este de corect ca generaţia următoare să plătească pentru greşelile de astăzi.

Vorbind despre dimensiunea morală a abordării noastre, nu putem ignora deficitele de natură culturală. Nu avem în vedere, desigur, cultura ca act de creaţie, în această privinţă nu credem că am fost vreodată în deficit şi nu ne socotim mai prejos de alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică şi de evoluţia mentalităţilor. O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de cultură a sărăciei şi a pasivităţii, cu toate atitudinile ce decurg din acestea. Este vorba despre resemnare. De complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezistenţa faţă de nou. Din păcate, deficitul cultural este agravat de persistenţa populismului care a fost, practic, ideologia dominantă a acestor două decenii.

Prin felul în care şi-a înţeles rolul în societate, statul asistenţial şi clientelar, aşa cum a funcţionat până acum, nu a făcut decât să agraveze starea de deficit a societăţii româneşti. Modul în care partidele stângii populiste, dominante în perioada de tranziţie, au abordat şi folosit chestiunea sărăciei, a fost păgubitor, a dus la irosire de timp, de energii şi de resurse. Căci lupta împotriva sărăciei a fost înţeleasă, mai degrabă, ca un mod de a întreţine sărăcia, de a ţine masele într-o stare de dependenţă şi de vulnerabilitate, decât de a o lecui.

Statul liberal îşi propune eliminarea stării de deficit a societăţii româneşti. Acolo unde acest deficit este inevitabil, sub forma deficitelor economice, el nu trebuie înţeles decât ca o formă de a atrage resurse suplimentare în slujba dezvoltării.

Atingerea acestui obiectiv presupune o nouă paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea statului şi realizarea contractului social. Statul nu mai trebuie privit ca un obiectiv în sine, costisitor şi greoi, expansiunea sa trebuie stăvilită şi orice formă de agresiune împotriva societăţii civile, împotriva propriilor cetăţeni trebuie eliminată. Statul trebuie înţeles ca o sumă de politici publice cărora li se subsumează instituţiile sale. Funcţionarea statului trebuie evaluată din perspectiva eficienţei funcţionării marilor sisteme publice.

Statul liberal şi atributele sale

Statul liberal se întemeiază pe principiul libertăţii, al iniţiativei private, al competiţiei corecte şi al garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale şi al sustenabilităţii politicilor publice.

Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiul echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, al apărării libertăţilor individuale şi al încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale : uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.

Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale, precum şi întărirea rolului său de garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre pentru o nouă economie.

Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale:

a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia;

b) realocarea prin politici publice a impozitelor;

c) siguranţa naţională.

Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul asistenţial şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar cu gestionarea acestora prin management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la derularea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea şi creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.

Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin muncă, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.

Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, îndeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.

Statul liberal aşază cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale. În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală. Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.

Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine şi să investească pentru propria sa protecţie şi bunăstare. Ţara noastră are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege, deoarece numai aşa se pot proteja drepturile celei mai “mici” minorităţi care există: omul.

România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală. Această nouă cale va permite reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic şi riscul social.

Statul de drept liberal nu duce la eliminarea dimensiunii sociale a statului. El reorientează atributele statului social, astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să nu ducă la o atitudine de tutelă care să împiedice capacităţile de iniţiativă şi angajare individuală. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât mai puţin liberal. Liberalismul şi autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileşte unilateral, ci este rezultatul aspiraţiilor şi asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.

Deşi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate şi libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii şi acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârşite de regimul comunist împotriva proprietăţii şi fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste, în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării şi dezvoltării proprietăţii private, apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice.

Denumirea „Statul liberal – A doua modernizare a României”, dată programului menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană. Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.

Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene. S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în absenţa politicilor liberale, a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu şi instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei. Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană a fost, de cele mai multe ori, un avantaj comunitar şi nu unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât într-un interval de maximum şapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai pragmatică, altminteri euro-optimismul cetăţenilor români va deveni, în scurt timp, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.

Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României” îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.

Schimbarea paradigmei economice presupune şi o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă şi că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.

Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.

România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca şi pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte şi complete, în timp real, despre realităţile economice şi sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.

Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveşte administraţia fiscală, cunoaşterea în timp real a stării financiare a persoanelor şi a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale şi canalizează prevenţia şi controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveşte condiţia persoanei, cunoaşterea situaţiei matrimoniale şi a apartenenţei familiale, precum şi a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană şi administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor şi contribuie la garantarea proprietăţii.

Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume ghişeul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă şi cetăţeni este garanţia eficienţei administrative şi a încrederii pe care statul trebuie să o inspire.

În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental. Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare şi o evaluare echilibrată a raportului dintre resurse şi obiective, cât şi o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea trebuie înţeleasă ca un management al riscului. Aceasta presupune o evaluare cât mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea şi preîntâmpinarea lor, minimizarea riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum şi distribuirea cât mai echitabilă între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului. Cu cât o guvernare este mai performantă în ce priveşte managementul riscului, cu atât ea este mai dezinvoltă în angajarea unor proiecte pe termene mai lungi. Performanţele şi statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor sale.

Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României” are în vedere îmbinarea orizonturilor de timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greşeală să subsumăm toate energiile şi strategiile în scopul ieşirii din criza economică printr-o atitudine pompieristică. România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.

Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere şi redimensionarea acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge instituţii şi risipi resursa umană. Fireşte că o seamă de obiective îşi propun un termen mult mai scurt. În ceea ce priveşte însă obiectivele ample, cum ar fi reformarea sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca şi consolidarea poziţiei României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene, orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.

În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este fructificat depinde, în bună măsură, natura şi evoluţia unei societăţi. Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În peisajul programului „Statul liberal – A doua modernizare a României, economisirea timpului devine o componentă a bunei guvernări.

Această viziune novatoare în ceea ce priveşte prioritizarea resurselor are un corespondent imediat în planul strategic. Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii. Una dintre diferenţele majore dintre statul liberal şi statul asistenţial şi concurenţial cu care ne-am obişnuit o constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră, feroviară, navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja, infrastructura subterană, alcătuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice, infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor publice de educaţie şi sănătate etc.

Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul politicilor publice – ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea managementului privat, angajarea creditării externe şi utilizarea fondurilor nerambursabile – să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai rapid, pe orizonturi de timp şi pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat de întreaga societate ca un important angajament naţional.

Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil la informaţii elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital. Înţelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere fiscal.

O bună cunoaştere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei româneşti de azi, şi poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună guvernare este ca statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a TVA, derularea rapidă şi corectă a achiziţiilor publice şi aşezarea statului şi a celorlalţi participanţi la mecanismul economic pe poziţii de egalitate.

O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi reguli.

Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, a făcut ca, din lipsa unor resurse interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină. Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate şi strategii concertate între Guvern, sistemul bancar şi mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.

Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice. Programul liberal „Statul liberal – A doua modernizare a României” acordă un loc important dezvoltării capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare şi deschidere către terţe pieţe, dar şi performanţe manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un mediu economic ospitalier şi să deschidem economia românească spre fluxurile economice internaţionale. În acelaşi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat. Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.

Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbărăm. Una dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive într-un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.

De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este, în acest caz, competitivitatea.

Aceasta presupune creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea competitivităţii în programele cu finanţare internă şi comunitară, precum şi sprijinirea industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile. Evaluarea competitivităţii ramurilor industriale relevante şi iniţierea de măsuri orizontale pentru încurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.

În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale agriculturii româneşti. Cea dintâi este cea a fragilităţii pieţei produselor agricole. Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi dezvoltarea fermelor agricole constituie un pas necesar în modernizarea agriculturii româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc şi o mai bună conectare a agriculturii la industrie vor duce la fiscalizarea sectorului agricol şi utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.

Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este cel al formelor asociative. Încurajarea formelor de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din starea de izolare şi din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura din starea de economie naturală.

Agricultura românească trebuie să se deschidă către industrie şi către piaţă. Iar deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei agricole. La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii şi crearea unui sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară Camerele de Comerţ Agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii agricole judeţene. Pe de altă parte, promovarea agriculturii şi conectarea ei la sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării forţei de muncă, asupra reducerii deficitului comercial şi, mai ales, asupra veniturilor bugetare.

Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme publice.

În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legătură cu administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă. Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.

PNL şi-a asumat, faţă de mediul privat, răspunderea de a promova şi de a susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii politicii fiscale. În acelaşi timp, PNL îşi asumă responsabilitatea ca impozitarea veniturilor sa fie nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mici, dar să încurajeze, în acelaşi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.

Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi de fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi aşteaptă de la stat un semnal pozitiv.

Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.

Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.

Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe. Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii, respectiv reducerea contribuţiilor de asigurări sociale cu 10 puncte procentuale, reducerea TVA la nivelul iniţial, de 19%, şi continuarea scăderii cotei unice până la 10%.

Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie. Cota unică de impozitare a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.

Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu statul asistenţial-clientelar, este aceea privind rolul activ al individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici.

Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii privind întreţinerea locuinţei şi subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul, familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un anumit fel, agent fiscal al statului.

Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai importantă mutaţie pe care o presupune programul „A doua modernizare a României”, noua paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice, al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor.

Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa eficienţei politicii fiscale. Cel dintâi obiectiv al politicii bugetare este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în ceea ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale.

Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în ceea ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apără cât mai bine interesul public şi aşază, în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse, pe toţi posibilii parteneri din zona privată.

Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, mai ales în ceea ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, acesta nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.

Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene. E limpede că statul nu dispune de expertiza necesară şi nu dă dovadă de suficientă corectitudine şi de operativitate în ceea ce priveşte derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.

Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme cu reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat, pentru marile investiţii publice, precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie instituită cât mai rapid pe scară largă.

Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul „A doua modernizare a României” îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi de protecţie socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contribuitor abstract al unui sistem asupra căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este principalul decident. În plus, sistemul de politici publice, în această nouă formulă, devine resursă pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare a politicii bugetare.

În ceea ce priveşte sistemul de pensii, trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, şi-a atins optimul în toamna anului 2008. Reducerea dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr mare de beneficiari de pensii speciale, reducerea colectărilor precum şi numărul mare al recentelor pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să fie pusă la grea încercare. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.

Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi înlocuită cu asigurarea pensiei prin acumulare.

Este singura soluţie care poate da echitate şi sustenabilitate sistemului, care îl poate feri de arbitrariu şi dă, în acelaşi timp, şansa unor pensii decente. Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu mai sunt distribuite de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăşi nu mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi la cheremul populismului electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator statistic şi nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv, care şi-a dovedit fragilitatea şi care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe şi sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare este rezultatul unei opţiuni politice şi, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de pensii depinde de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse care pot fi implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice şi private.

Un alt pas important în ceea ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de greutate dinspre individ către familie.

Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cuantificabilă şi efectivă. În ceea ce priveşte ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea persoanelor asistate.

Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul sănătăţii.

În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază (minimal) privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări obligatorii şi private al fiecărei persoane.

Pentru asigurarea finanţării infrastructurii se instituie o contribuţie de solidaritate plătita de angajatori. Contribuţia angajatorului se face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent.

Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea competiţiei necesare asigurării calităţii şi creşterii serviciilor medicale. Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a accesului la servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la transparenţa şi eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului medical în sistemul public de sănătate.

În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea durabilă a resursei umane.

Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveşte parcursul de carieră, ceea ce implică şi creşterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea acestora.

Pentru părinţi, competitivitatea şcolară a propriilor copii înseamnă un număr mai mare de drepturi dar şi de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul şcolii, părinţii vor fi aceia care vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea şcolii care va primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveşte calitatea învăţării, ci calitatea profesorilor.

Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.

Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă un sistem depolitizat, cu nivel crescut de autonomie – fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale – descentralizat financiar şi diferenţiat din punct de vedere al curriculei şi mai ales predictibil din punct de vedere al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale şi delimitarea clară a interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică garantarea procesului investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoaşterii, accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea de viitoarele meserii.

Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui proces continuu de cunoaştere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau despre economie, administraţie şi cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor şi a centrelor de performanţă, creşterea responsabilităţii universităţilor pentru cercetarea de vârf, stimularea juridică şi financiară a inovaţiei, dar şi măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.

Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând salariaţii să aibă o situaţie cât mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.

Statul liberal nu înseamnă, în mod simplist, aplicarea principiilor liberale ale secolului XIX. Statul liberal presupune aplicarea principiului autorităţii. Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a-şi îndeplini funcţiile în slujba cetăţenilor săi.

Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Ea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean. Statul respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acordă cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetăţeni, acţionează în deplinul lor folos şi nu luptă împotriva lor.

În ultimii ani s-a vorbit, cu temei, despre necesitatea modernizării statului. Ea trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statutului minimal şi eficient precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale, reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestora precum şi creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.

Importanţa pe care Programul „Statul liberal – A doua modernizare a României” o dă construcţiei instituţionale nu trebuie să ignore fiinţa umană, care trebuie să rămână miezul acestei construcţii. Societatea şi statul nu trebuie să constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel. Primejdia uniformizează. În faţa unei primejdii naturale oamenii se solidarizează. Dar nu şi în faţa unei primejdii sociale. În faţa unui stat autoritar, a unei agresiuni sociale, tendinţele de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare şi, în societate, omul se simte mai străin ca oricând. Autoritatea trebuie, aşadar, să îndeplinească acest obiectiv esenţial care este garantarea siguranţei cetăţeanului.

Ca actor al pieţei libere, ca subiect al sistemului normativ, omul este privit ca individ abstract, egal cu ceilalţi. În acelaşi timp, însă, omul nu poate fi imaginat în afara motivaţiilor sale intime, a particularităţilor şi năzuinţelor sale. Avem în vedere, pe de o parte, asemănările dintre oameni, în privinţa accesului la resurse, al gradului de informare, al egalităţii de şanse şi în faţa legii precum şi al răspunderilor aferente, iar, pe de altă parte, deosebirile dintre oameni, ce decurg din matricea unicităţii lor.

Modernitatea tinde să abstractizeze fiinţa umană, tradiţia şi morala au calitatea de a o personaliza. Acceptând provocarea necesară a îmbinării tradiţiei cu modernitatea, viziunea noastră devine, în acelaşi timp, individualistă şi personalistă. Această dualitate trebuie să fie, de altfel, şi marca specifică a Dreptei începutului de secol XXI românesc.

Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială, ci e o construcţie organică, umanizată. Întreaga construcţie ideologică a dreptei, ca sinteză doctrinară, reformatoare şi pragmatică, este dedicată definirii şi consolidării instituţiei numite cetăţean. Aceasta presupune o schimbare de paradigmă, corelarea tentativelor reformatoare abstracte, birocratice, de sus în jos, cu reforma societăţii, în ansamblul său, fără de care nici o modernizare reală a statutului nu e posibilă.

Orice construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultură şi piaţă, dintre competiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei funcţionări şi al bunei cuviinţe .

România nu mai trebuie să fie un spaţiu al dezamăgirilor şi al resemnării. Ţara noastră nu trebuie să fie apreciată doar pentru marii oameni de cultură din exil, pentru tinerii olimpici care aleg, invariabil, universităţi din străinătate şi pentru faimoşii noştri sportivi. Mândria de a fi român începe odată cu performanţa sistemului de guvernământ, cu modul în care cetăţenii sunt respectaţi iar societatea oferă fiecăruia şansa de a-şi urma idealurile. Mândria de a fi român trebuie să fie un sentiment care să ne unească pe toţi care suntem parte a poporului român, de acasă, din vecinătatea graniţelor şi de pretutindeni.

CUPRINS

PREAMBUL

1.ECONOMIA

2. ADMINISTRAŢIA ŞI AFACERILE INTERNE

3. JUSTIŢIA

4. EDUCAŢIA NAŢIONALĂ ŞI CULTURA

5. SĂNĂTATEA

6. SISTEMUL DE PENSII

7. MUNCA ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ

8. AGRICULTURA ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ

9. INFRASTRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA REGIONALĂ

10. MEDIUL

11. APĂRAREA NAŢIONALĂ

12. RELAŢIILE EXTERNE ŞI AFACERILE EUROPENE

Sursa:  Comitetul National de Coordonare a Comisiilor de Specialitate PNL

Case-study: Chavez invins de alianta transdoctrinara „Unidad Venezuela”

Duminica, 26 septembrie 2010 s-au desfasurat alegerile parlamentare in Venezuela. Tara latinoamericana este condusa de un dictator, Hugo Chavez, legitimat politic printr-o lovitura de stat (2002), urmat de un referendum (2004) (care ingradeste pregativele parlamentului unicameral), alegeri parlamentare (2005) din care partidul-stat „Partidul Socialist Unit din Venezuela” a castigat139 din cele 167 mandate parlamentare.

Opozitia a reusit sa castige la ultimele alegeri 65 din 165 mandate parlamentare.

Rezultate alegeri parlamentare

Sistem de vot mix: 50% uninominal, 50% proportional

Participare la vot: 11.054.674, 66,74%

PSUV 5.259.998 voturi valabil exprimate, 58,79%, 97 parlamentari

PPT Patria por Todos  (socialisti calibrati pe segmentul etnic indigen)

320.260 voturi valabil epxrimate, 1,83%, 2 parlamentari.

Unidad National 5.448.864 voturi valabil exprimate, 39,38%, 65 parlamentari

Repartizare mandate castigate de catre alianta electorala „Unidad National”:

PODEMOS Por la Democracia Social (socialdemocrati) 4 mandate

Acción Democrática AD (socialdemocrati) 14 mandate

Primero Justicia PJ (social-liberali) 6 mandate

La Causa Radical (socialdemocrati) 3 mandate

Proyecto Venezuela (social-liberali) 3 mandate

Cuentas Claras (socialdemocrati) 1 mandat

Comité de Organización Política Electoral Independiente COPEI (crestindemocrati) 8 mandate

Un Nuevo Tiempo (socialdemocrati) 17 mandate

In 2012 se vor desfasura alegeri prezidentiale. Candidatul opozitiei se va alege intre partidele majore. In prezent formatiuniile socialdemocrate detin majoritate in alianta. Este posibil ca socialdemocratii sa propuna candidatul prezidential, iar crestindemocratii premierul.

Coalitia electorala”Mesa de la Unidad Democratica” sa infiintat in iunie 2009 si cuprinde 50 de partide din intregul spectrul politic.

Printre membrii fondatori se numara:

COPEI – Partido Popular (crestindemocrati)

Accion Democratica (socialdemocrati) (socialconservatori-neoliberali)

Partidul Liberal din Venezuela a guvernat aceasta tara in perioada 1840-1897. In prezent diferitele curente liberale (social-liberalism, progresism, libertarianism, neoconservatorism) sau unificat in platforma Organizacion por la Democracia Liberal en Venezuela ODLV. Formatiunea principala este Movimiento Democracia Liberal.

Think-tank liberal: CEDICE Libertad (Centrul de analiza si cercetare liberala)

Bloguri liberale: El Republicano Liberal

Fundatiile, organizatiile civice din America Latina sau unificat  in platforma RELIAL.

Postul de televiziune al opozitiei: GloboVision

„Dreapta românească”: pozitia si rolul Partidului National Liberal

Foto: Titus Maiorescu

Vă invităm marţi, 20 iulie, de la ora 19, pe strada Fildeşului, nr. 2, la dezbaterea ” Dreapta românească”, prin care vrem să înţelegem poziţia si rolul Partidului Naţional Liberal in istoria României.

Distinşi înaintaşi ai PNL sau personalităţi din rândurile societăţii civile vor încerca să atingă şi să aprofundeze momentele cele mai importante din viaţa Partidului Naţional Liberal.

Printre aceştia se vor număra:

Varujan Vosganian, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din Romania,

profesorul Ursache de la Academia de Studii Economice şi

distinsul director al anticariatului Brătianu, Lucreţiu Tudoroiu.

Vă aşteptăm să înţelegem împreună poziţia celui mai puternic partid din istoria României.

Cu drag,
Alexandru Marin,
copilul democraţiei
alexandrumarin.wordpress.com

–

Dreapta romaneasca – Repere Istorice

Istoria moderna a Romaniei cunoste in perioada 1848, de la prima emanicipare a burgheziei romane, pana la instaurarea comunismului exact 100 de ani mai tarziu, mai multe formatiuni de dreapta.

Atat in Moldova, cat si Tara Romaneasca se etaleaza Partidul Conservator si Partidul National Liberal.

Partidul Conservator sa constituit in 1880, din fuziunea grupurilor parlamentare conservatoare. In sanul miscarii conservatoare se remarca grupul literar-filosofiz „Junimea”, din care enumar: P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Gr. Tausan. Partidul Conservator avea sa guverneze in alternanta cu Partidul National Liberal, Regatul Romaniei pana la Marea Unire in 1918.  In noul mileniu conservtorii romani au fost condusi de Titus Maiorescu.

Din sanul Partidului Conservator se naste o alta grupare de dreapta: Partidul Poporului, formatiune fondata in 1918 si condusa de Generalul Averescu. Din tranşeele Primului Razboi Mondial, generalul Averescu va intra în viaţa politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru.

Partidul Naţional Român (numit şi Partida Naţională) a fost partidul politic care a reprezentat interesele naţiunii române din Transilvania, în perioada dualismului austro-ungar. Până la conferinţa de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 au activat două partide naţionale: PNR din Banat şi Ungaria şi PNR din Transilvania, ambele fondate in 1867.

Împreună cu Partidul Social-Democrat din Transilvania şi Banat a organizat Adunarea Naţională din 1918 de la Alba Iulia, prin care Transilvania s-a unit cu România.

În zilele de 19–20 noiembrie 1922 s-a hotărât fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Conservator-Democrat, moment odată cu care sediul central al partidului s-a mutat de la Cluj la Bucureşti.

În cursul anului 1923, Partidul Naţional a încheiat un prim acord de colaborare cu Partidul Ţărănesc, pe baza căruia cele mai mari partide din opoziţie de la acel moment constituiau Opoziţia Unită, în scopul de a forma un front comun de luptă împotriva guvernării liberale.

În cele din urmă, noile tratative desfăşurate în perioada aprilie – septembrie 1926 au fost încununate cu succes, ajungându-se la semnarea unui nou acord de fuziune între Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

La 10 octombrie 1926 s-a desfăşurat la Bucureşti, în sala „Transilvania” congresul Partidului Naţional, care a aprobat fuziunea „cu aclamaţii”, constituindu-se astfel Partidul Naţional-Ţărănesc.

Dreapta romana a intrat in martie 2010 intr-o noua epoca. Platforma-program al PNL cumuleaza si integreaza curentele contemporane de dreapta (liberalism, crestindemocratie, conservatorism) intr-un singur partid politic. Astfel bateria doctrinara a PNL se cumuleaza din programele si platformele doctrinare ale partidelor istorice de dreapta: Partidul Conservator 1880-1918, Partidul Poporului 1918-1938 si ale formatiuniilor de dreapta fuzionate prin absorbtie in PNL: Partidul Taranesc Progresist (fuzionat prin comasare in iulie 1992) Noul Partid Liberal (fuzionat prin comasare in februarie 1993), Partidul Alianta Civica (fuzionat prin comasare in martie 1998), Partidul Liberal fuzionat prin comasare in septembrie 1998), Partidul National Liberal-Campeanu fuzionat prin comasare in septembrie 2003), Uniunea Fortelor de Dreapta (fuzionat prin comasare in aprilie 2003), si Actiunea Populara (fuzionat prin comasare in aprilie 2008).

Gabriel Savulescu

GSPublicRelations@2010

–

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Perpetuarea partidului-stat

Romania este guvernata timp de 72 de ani de partidul-stat populist-stangist, corporatist si patrimonial-sultanist (vezi definitia la Max Weber) care asemanator unui cameleon se adapteaza fiecarui sistem politic.

Fenomenul partid-stat se regaseste in Frontul Romanesc infiintat in 1935 de Alexandru Vaida-Voievod. Formatiunea sa transformat in 1938 in Frontul Renasterii Nationale prezidat de acelasi lider. Interzis de catre Antonescu, partidul-stat a renascut in 1944 prin aparitia Frontului National Democrat, ulterior transformat in Blocul Partidelor Democratice. Fraudarea alegerilor din 1946 a intemeiat dictatura comunista.

In noul sistem comunist partidul-stat sa numit Frontul Democratiei Populare. In 1969 pe fundalul eurocomunismului emanat de partidele comuniste din UE si miscarea reformista din blocul stalinist („Primavarai de la Praga”) FDP se transforma in Frontul Unitatii Socialiste.

Anticipand Prerestroika Ceausescu relanseaza FUS in Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste.

In noul sistem FDUS se adapteaza la normele democratice si guverneaza Romania in perioada 90-92 sub denumirea de Frontul Salvarii Nationale FSN.

Sciziunea FSN intr-un partid-prezidential FDSN si un partid-prim-ministru PD (FSN) intareste de facto controlul partidului-stat asupra sistemului de partide.

Emanatiile feseniste au guvernat non-stop Romania si/sau au controlat legislativul in perioada 2007-08. La polul opus Partidul National Liberal, formatiune care integreaza toate curentele dreptei in randuriile sale, ii revine misiunea istorica sa guverneze singur si sa reconstruiasca Romania conform princiipilor conservatoare: traditie, ordine si prosperitate.

Analogii partide-stat:

Frontul Romanesc – Vaterländische Front (Austria)
Frontul Renasterii Nationale – Falanga Popular (Spania)
Blocul Partidelor Democratice – Demokratischer Block (RDG)
Frontul Democratiei Populare – Nationale Front (RDG)
Frontul Salvarii Nationale – Partidul Revolutiei Institutionalizate (Mexic)
Partidul Democrat-Liberal – Uniunea Crestin Socialista din Bavaria (RFG)

Gabriel Savulescu

 

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Alegerile parlamentare din Olanda, Belgia si Slovacia

La numai o saptamina de la publicarea analizei https://aliantadreptei.wordpress.com/2010/05/31/se-scutura-portocalele-alegerile-parlamentare-din-cehia/ blogul Alianta Dreptei analizeaza alegerile legislative din Olanda, Belgia si Slovacia.

Alegeri parlamentare Olanda

VVD (liberali-conservatori) 1.926.551 VVE, 20.5%, 31 mandate

PvdA (socialdemocrati) 1.846.776 VVE, 19,6%, 30 mandate

PVV (nationalisti-identitari) 1.453.944 VVE, 15,5%, 24 mandate

CDA (crestindemocrati) 1.281.137 VVE, 13,6%, 21 mandate

PS (socialisti) 924.977 VVE, 9,8%, 15 mandate

D’66 (sociali-liberali) 653.265 VVE, 6,9%, 10 mandate

GL (social-ecologisti) 627.912 VVE, 6,7%, 10 mandate

CU (sociali-conservatori) 305.628 VVE, 3,3%, 5 mandate

SGP (conservatori) 163.512 VVE, 1,7%, 2 mandate

PvdD (protectia animaelor) 122.257 VVE, 1,3%, 2 mandate
Regatul Tarilor de Jos va fi guvernata de catre un premier liberal. In prezent se negociaza o coaliatie social-liberal-ecologista formata din patru partide: PvdA, VVD, D66, GL. Esecul crestindemocratiilor este semnificativ pentru decaderea continua al acestui curent politic. Nationalistii identitari grupati in formatiunea „Partidul Libertatii” castiga in voturi valabil exprimate, dar nu vor participa la guvernare.

Sinteza: Curentul liberal-conservator castiga atat in voturi valabil exprimate, cat si in mandate.

Alegeri parlamentare Belgia

NV-A (regionalisti) 1.135.617 VVE, 17,40%, 27 mandate

PS (socialisti francofoni) 894.543 VVE, 13,71%, 26 mandate

CDA (crestindemocrati valoni) 707.986 VVE, 10,85%, 17 mandate

MR (liberali francofoni) 695,617 VVE, 9,28%, 18 mandate

PS-A (socialisti valoni) 602.867 VVE, 9,24%, 13 mandate

OpenVLD (liberali valoni) 563.873 VVE, 8,64%, 13 mandate

VB (valoni nationalisti) 506.607 VVE, 7,76%, 12 mandate

CDH (centristi-umanisti) 360.441 VVE, 5,53%, 9 mandate

Ecolo (ecologisti francofoni) 313.047 VVE, 4,80%, 8 mandate

Green! (ecologisti valoni) 285.989 VVE, 4,38%, 5 mandate

Lista Dedecker (nationalisti valoni) 150.157 VVE, 2,31%, 1 mandat

PP (populari conservatori) 84.005 VVE, 1,29%, 1 mandat

Sinteza:

Liberalii belgieni pierd atat in voturi valabil exprimate, cat si in mandate. Viitorul guvern de coalitie va fi format din liberali, socialist, crestindemocrati si regionalisti valoni. Piata de incercare ramina insa solutionarea problemelor administrative intre valoni si francofoni.

Alegeri parlamentare Slovacia

Socialdemocrati,  880.111 VVE, 34,79%, 62 mandate

Uniunea Crestindemocrata Slovaca, 390.042 VVE, 15,42%, 28 mandate

Solidaritate si Prosperitate (liberali-conservatori), 307.287 VVE, 12,14%, 22 mandate

Miscarea Crestindemocrata, 215.755 VVE, 8,25%, 15 mandate

MOST – Minoritatea ungara, 205.538 VVE, 8,12%, 14 mandate

Partidul Nationalist Slovac, 128.490 VVE, 5,07%, 9 mandate

Sinteza:

Alegerile parlamentare au fost castigate de catre formatiuniile de centru-dreapta. In prezent se negociaza o formula guvernamentala crestin-liberala la care va participa si minoritatea ungara. Liberalii slovaci revin pe scena politica dupa o absenta de 12 ani.

Sinteza generala:
Curentul liberal-conservator castiga toate alegerile parlamentare ale anului 2010. Cu exceptia Belgiei, liberalii castiga alegeriile parlamentare si devin partid guvernamental in Marea Britanie, Olanda, Belgia, Slovacia si Cehia.

Media europeana al curentului liberal-conservator este de 20%.

Perspective:

Federatia de partide ELDR se improspateaza cu formatiuni de dreapta: TOP’09 si SaS.  Toate partidele au un profil liberal-conservator, combina si muleaza elemente liberale si setul de valori conservatoare.

Gabriel Savulescu

GSPublicRelations@2010

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com