Şi după 143 de ani, unitatea ne face unici

PNL132

143 de ani de liberalism înseamnă rezistenţă, istorie, onoare şi dovada că “misiunea” PNL pentru România a făcut istorie şi da, continuă. PNL a devenit “argumentul” pentru schimbarea pe care ne-am dorit-o toţi, dar şi marele partid al dreptei, care astăzi se bucură de încredere pentru că responsabilităţile pe care şi le-a asumat au fost pe măsura forţei sale.
Legitimitatea şi stabilitatea vin din faptul că PNL nu şi-a tocmit niciodată oportunist prezentul sau viitorul şi nu s-a compromis pentru a stăpâni imoral soarta unui popor. PNL s-a reinventat fără să-şi abandoneze principiile şi nu a plătit cu reputaţia. Dacă am rezistat este pentru că PNL face o politică sinceră, incontestabilă, care pare o politică “ciudată” pentru cei care au creat crize şi instabilităţi şi pentru cei care au guvernat invers faţă de interesele cetăţeanului.
Pentru că este o sintagmă best-seller, da, PNL a va fi partidul cu “Flash-uri din sens opus”, pentru că România, se pare că, momentan are nevoie de un partid care să semnalizeze pentru că forţa de guvernare se opune prosperităţii. A semnalizat la dreapta şi a circulat la dreapta. Toate evenimentele importante din istoria României au avut în spate Partidul Naţional Liberal şi asta se va întâmpla şi de acum încolo. Şi, în ciuda celor care au crezut că sunt de neînvins, PNL a rămas dependent doar de voinţa românilor, nu un partid cu lesă scurtă, mânuită de personaje compromise. Nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc vouă, tinerilor care credeţi în PNL. Prin liderii săi de renume, PNL a clădit şcolile doljene, pentru că, indiferent ce văd alţii, se găseşte aur în inteligenţa copiilor din popor. Acest aur trebuie scos la suprafaţă, nu şiretenia cu care autorităţile la putere vor să ţină vălul pe ochi ca societatea să devină incultă, lipsită de argumente şi dependentă. Romanescu a făcut deosebirea dintre un primar care a ţinut să şcolească oamenii, ridicând unităţile, în timp ce actualul primar aşteaptă ca şcolile să se dărâme lângă elevi.

PNL132

Nu uitaţi că PNL s-a născut în 1875, în Piaţa Universităţii. În locul în care, în 1989 s-a gravat simbolul libertăţii. În locul în care voi v-aţi împotrivit marilor nedreptăţi, în locul în care aţi fost capabili să răsturnaţi mersul lucrurilor. În locul care este şi astăzi punctul zero al idealurilor multora, locul din care am început împreună şi locul în care am dovedit că suntem de neseparat. Până la urmă, unitatea ne face unici. La mulţi liberali ani!

Senator PNL Mario Ovidiu Oprea

 

Când va fi recunoscută, oficial, crima?

Liberalul Gheorghe (George) I. Brătianu, acad. prof. universitar, s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza și nepotul lui Ion C. Brătianu.
A fost un luptător îndârjit pentru apărarea Basarabiei, neacceptând ideile lui Titulescu de apropiere a României de Uniunea Sovietică.
În 1947, în cadrul represiunilor dezlănțuite de autoritățile comuniste, George Brătianu este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe.

 

bratianu_n

La data de 27 aprilie 1953 murit, în detenţie, în lagărul de la Sighetu Marmaţiei, Gheorghe Brătianu, mare istoric şi om politic român, preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Viitorul mare istoric, Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, în judeţul Iaşi, fiind nepotul, respectiv fiul marilor oameni politici Ion C. Brătianu şi Ionel I.C. Brătianu. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi se va înrola ca voluntar în Primul Război Mondial, iar din anul 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, apoi la Facultatea de Istorie a Universității Sorbona din Paris. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, lucrare ce a fost publicată de însuși Nicolae Iorga, marele istoric român. În anul 1924 va deveni profesor universitar la catedra de Istorie Universală a Universităţii din Iaşi, apoi din 1940 a Universităţii din Bucureşti, iar din 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române, îndeplinind și funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi între 1935 și 1940 şi apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti între 1941-1947. Gheorghe Brătianu a fost un important lider al Partidului Național Liberal și adversar hotărât al comunismului, fapt pentru care, după război va suferi consecinţele atitudinii sale anti-sovietice. În anul 1947 este suspendat de la Universitate și se fixează domiciliu forţat, iar în luna mai a anului 1950 este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetul-Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat vreodată. În noaptea de 27 aprilie 1953, Gheorghe Brătianu a murit în închisoare, în condiţii încă neelucidate, iar potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare a fost bătut de un gardian până când a murit. În calitatea sa de istoric, Gheorghe Brătianu a susținut cu tenacitate și rigoare științifică teza continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic, iar lucrările sale asupra prezenței românești în Basarabia sunt reprezentative pentru istoriografia românească. De altfel, după venirea comuniștilor la putere, i s-a propus să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-și cu luciditate responsabilitatea afirmând că: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Dar asemenea multor personalități istorice și culturale românești, care au murit sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilor sau a coloniilor de muncă forțată, putem spune că și Gheorghe. Brătianu se înscrie în categoria celor s-au sacrificat pentru o idee, pentru un adevăr.

Text + Foto: Grupul Parlamentar PNL

PNL trebuie să realizeze echivalentul simbolic al celei de a doua Mari Uniri

pnl2018

Astăzi avem regiuni întregi ținute în subdezvoltare de guvernările PSD-ALDE, centrale și locale. Avem decalaje între regiuni și categorii sociale adâncite de guvernările PSD.
Avem rupturi între marile provincii istorice din cauza lipsei autostrăzilor iar guvernările PSD-ALDE nu au inaugurat oficial nici măcar un centimetru de autostradă. Avem fenomenul plecării din țară a milioane de români și tragedia rupturilor familiale generate de aceste plecări. De asemenea, avem în față viitoarea catastrofă demografică prognozată de analize serioase.

27031918_o

PNL va veni cu acțiuni și politici concrete care să repare aceste rupturi și decalaje ce vor greva sever asupra integrării totale a țării în Occident. La nivel simbolic, asta echivalează cu realizarea unei a doua Mari Uniri – prin infrastructură care să unească regiunile istorice ale României și România cu Occidentul; prin reducerea decalajelor de nivel de trai și de dezvoltare din interiorul țării; prin captarea energiilor si competențelor conaționalilor noștri dinlăuntrul și dinafara României; prin strângerea legăturilor economice și politice, de suflet și ideal național și occidental cu frații noștri de peste Prut; prin modernizarea completă a instituțiilor și economiei; prin coalgularea valorilor modern-occidentale de secol 21 cu cele peren-tradiționale; prin punerea familiei și a valorilor ei în centrul politicilor demografice și de educație.

Succesul acestor demersuri va echivala, simbolic, cu o a doua Mare Unire.

Robert Sighiartau

Secretar General PNL

Să ne gândim cu recunoștință la eroii noștri din Sfatul Țării care, în 27 Martie 1918, au hotărât Unirea în numele fraților noștri români de peste Prut. Mulți dintre ei au fost martirizați ulterior de puterea sovietelor, după ce România Mare a fost dezmembrată și țara acoperită de bolșevism, după cum puteți citi mai jos. În 1991, am fi putut reface această unire, dacă Bucureștiul ar fi avut puțin curaj. Rămâne o datorie pentru generațiile de astăzi, să convingă și să poată înfăptui Marea Unire.
Și tot astăzi, creștinii ortodocși sărbătorim Buna Vestire. Tuturor celor care simțim românește și creștinește, tuturor celor care cred în România, indiferent de limba și credința lor, gânduri bune! Doamne ajută!

Membri ai Sfatului Țării, care au votat unirea cu România, uciși de NKVD:

Teodor Uncu (n. 1881, com. Isacova, jud. Orhei – † 22.XI.1940, penitenciarul din Chișinău)
Teodor Cojuhari (n. 3.V.1879, or. Chișinău – † 23.I.1941, penitenciarul din Chișinău)
Teodor Neaga (n. 8.III.1880, com. Suruceni, jud. Chișinău – † 6.XII.1941, Gulag, Penza, Rusia)
Vladimir Bodescu (n. 4.III.1868, com. Durlești, jud. Chișinău – † 28.XI.1941, Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară)
Ion Ignatiuc (n. 15.II.1893, com. Prepelița, jud. Bălți – † 26.I.1943, Gulag, RASS Tătară)
Pantelimon Sinadino (27.VII.1875, Chișinău – † Gulag, URSS, ?)
Constantin Bivol (n. 10.III.1885, com. Costești, jud. Chișinău – † 12.III.1942, Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară)
Emanuil Cotelli (n. 25.I.1883, com. Zgărdești, jud. Bălți – † 18.II.1943, Gulag, penitenciarul nr. 5 din or. Sverdlovsk, URSS)
Luca Știrbeț (n. 7.II.1889, com. Cărpineni, jud. Chișinău – † 15.III.1942, Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară)
Alexandru Baltaga (n. 14.IV.1861, com. Lozova, jud. Chișinău – † 7.VIII.1941, Gulag, or. Kazan, RASS Tătară)
Nicolae Secară (n. 19.V.1894, com. Rudi, jud. Soroca – † 24.II.1942, Gulag, Penza, Rusia)
Grigore Turcuman (n. 20.X.1890, com. Tătărăuca Noua, jud. Soroca – † 28.V.1942, Gulag, Penza, Rusia)
Ștefan Botnariuc (n. 26.X.1875, com. Bălan, jud. Bălți – † 22.VIII.1941, Gulag, Penza, Rusia).

sfatultarii_o

Text + foto: Catalin Predoiu

Guvernarea PSD-ALDE, doar vânzare de iluzii

ludovicorban

Bună ziua, mulțumesc că ați răspuns invitației noastre, această conferință de presă este organizată de Partidul Național Liberal pentru a vă prezenta acest document de analiză critică, elaborat de specialiștii PNL din comisiile de specialitate ale partidului. Am intitulat acest document “Cartea Neagră a Guvernului, 2017. Un an pierdut pentru România, PSD dăunează grav românilor”.

Guvernarea PSD-ALDE, doar vânzare de iluzii

Permiteți-mi să fac câteva considerații legate de ceea ce s-a întâmplat în 2017. Campania electorală și alegerile din 2016 reprezintă cea mai mare vânzare de iluzii făcute de vreun partid politic. Acest program de guvernare este o colecție de minciuni izvorâte din cărțile copilăriei cu baronul Munchhausen. Eu cred că niciunul dintre miniștrii care au făcut parte din guvernele PSD, dacă ar fi pus să dea un extemporal cu elementele programului de guvernare din domeniul de activitate pe care îl coordonează, nu ar fi în stare să ia notă de trecere, pentru că nu cred că au cunoscut acest program de guvernare. Acest program de guvernare conține în total, asumate realizarea a 724 de măsuri. După un an de guvernare, din cele 724 de măsuri asumate de Guvernul PSD ALDE, nu au fost realizate complet decât 33 de măsuri, unele fiind mai degrabă măsuri instituționale, nu sunt măsuri care să aducă corecții de fond. La o analiză de pe fiecare domeniu de activitate , aproape îți vine să îți pui întrebarea dacă ministerele au fost conduse în această perioadă, pentru că este inadmisibil ca pe fiecare domeniu de activitate, domenii importante cum sunt educația cu peste o sută de măsuri care au fost asumate, sănătate, economie, cadrul fiscal – bugetar și de toate măsurile care trebuiau luate în domeniile respective să ai un grad de realizare mai mic de 5% la un an de guvernare.

  • Siglă_nouă_PNL

Măsuri neprezentate în programul de guvernare și consecințele  negative asupra economiei

PSD a introdus în plus față de ceea ce au promis cetățenilor o mulțime de lucruri care au avut consecințe negative, care nu au fost prezentate în campania electorală. Vă dau un exemplu: Transferul contribuțiilor de la angajator la angajat, un hocus-pocus fiscal care deși formal permite Guvernului promisiunea de creștere a salariilor în sectorul public, în realitate din creșterile de 25% promise, vor fi mai mici decât rata inflației sau la nivelul ratei inflației, de 3-4 %.

Cheltuielile bugetare au depășit cu mult veniturile încasate, dar asistăm la un paradox, în condițiile în care pe hârtie avem o creștere de 7%, în realitate veniturile încasate sunt mult mai mici. S-a operat o creștere a cheltuielilor și din păcate aceste cheltuieli  nu au fost  cheltuieli destinate unor măsuri de dezvoltare, cum ar fi cheltuielile de investiții. Din păcate principala creștere este la cheltuieli de personal și cheltuieli sociale, finanțarea deficitului fondului de pensii și alte categorii de cheltuieli sociale. În toată această perioadă toate echilibrele economiei au fost făcute praf, mă refer la inflație. PSD a preluat economia românească cu o rată de 0,2 %, iar pe luna decembrie rata inflației a ajuns la 3,3%estimările tuturor analiștilor spun că vom asista la un puseu inflaționist în anul 2018 și că inflația va depăși 4%. Orice creștere de venit a cetățenilor a fost afectată negativ de această rată a inflației care adus la creșterea prețurilor. Cele mai mari creșteri sunt exact în aceste tipuri de cheltuieli care fac parte din coșul zilnic. Puterea de cumpărare în această perioadă în care am asistat la o creștere economică de aproape 7%, aproape că s-a redus. Cine câștigă de pe urma faptului că avem pe hârtie o creștere economică, dacă oamenii nu simt în puterea de cumpărare că asistăm la o îmbunătățire.

Deficitul balanței comerciale- am ajuns să importăm mai mult decât exportăm, am ajuns la un deficit lunar de un miliard de euro. Acest grav deficit al balanței comerciale acționează ca un factor de agresiune asupra leului, asupra monedei naționale. Am asistat la cea mai mare prăbușire a monedei naționale. În mod evident se antrenează creșterea dobânzilor, ROBOR a crescut de la 0,8% cât era în momentul preluării guvernării la aproximativ 2%. Asta s-a resimțit în scumpirea creditelor, în mărirea ratelor pentru toți românii care au credite la bancă. Acest lucru se datorează numai și numai politicilor guvernamentale, care nu țin cont de nicio lege a economiei și parcă au urmărit sistematic să facă praf orice echilibru din societate.

Guvernarea PSD – ALDE a garantat un cadru predictibil pentru afaceri, fără majorări de taxe, însă  pe parcursul unui singur an, după ce Codul Fiscal fusese adoptat cu un an înainte, a fost modificat Codul Fiscal de 216 ori. Asta nu numai că nu este stabilitate, este instabilitate, este o agresiune sistematică asupra oricărui om care are și conduce o afacere și asupra oricărui om care lucrează într-o companie și care este afectat profund de tot acest balamuc  fiscal izvorât din mintea unor indivizi care nu au nicio legătură cu economia și managementul economic.

Oamenii de afaceri și companiile au fost permanent atacați de schimbări fiscale sau amenințați cu schimbări fiscale. V-aș face o scurtă enumerare a inepțiilor fiscale introduse de acest Guvern, în foamea disperată după niște bani iluzorii pe care nici măcar nu are capacitatea să îi colecteze: contul special pentru plata TVA-ului, transferul contribuțiilor. În mediul privat există o neîncredere în faptul că Guvernul va menține această măsură, încă nu s-au majorat salariile brute și pentru a se menține salariul net în mediul privat se acordă prime.  Managerii nu au încredere că Guvernul își va menține această măsură care a provocat efecte catastrofale atât în mediul privat cât și în mediul public.

Supra-impozitarea contractelor part-time a reprezentat o aberație și nu a dus la nicio consecință, decât la desființarea a peste 100.000 de contracte part -time, adică foarte mulți oameni au fost lăsați fără veniturile suplimentare. Supra-impozitarea firmelor cu peste o sută de persoane care nu au capacitatea de a angaja persoane cu dizabilități în limita procentului de 4%, care au fost supra impozitate și pin măsurile acestea au fost desființate unitățile protejate. O măsură care ajuta la angajarea persoanelor cu dizabilități a dus la distrugerea unităților protejate deoarece nu se mai permite companiilor ca în limita sumelor care trebuiau să le plătească, să facă contracte cu aceste unități protejate în care lucrează persoane cu dizabilități.

Șirul inepțiilor fiscale a continuat cu impozitul pe cifra de afaceri. Am fost primii care am semnalat la investirea Guvernului Tudose modificări majore în programul de guvernare și apariția a măsurii de introducere a impozitului pe cifra de afaceri. Nu au introdus măsura pentru toate companiile pentru că asta ar fi alungat marea majoritate a investițiilor șiar fi făcut peste o treime din afacerile din România neprofitabile. Dar tot au introdus impozitul pe cifra de afaceri de 1% pentru companiile care au cifra de afaceri de până la un milion de euro, adică măresc impozitele cu peste 75% la aceste companii, nelăsându-le posibilitatea să opteze pentru impozitul de 1% pe cifra de afaceri și impozitul pe profit. În cea ce privește situația companiilor de stat.

Companiile de stat au fost pur și simplu jefuite. La ora actuală infrastructuri critice care pot provoca dezastre, consecințe catastrofale, au fost lăsate fără bani  de mentenanță pentru că Guvernul a jefuit companiile de stat, luându-le 90% din dividende și luându-le tot cash-ul pe care îl aveau pentru programe de investiții și mentenanță. Sunt companii românești care nu au putut să participe în procesul de expansiune regională la licitațiile pentru administrarea unor rețele de gaz și de electricitate din cauza acestei măsuri imbecile a acestui Guvern care și-a bătut joc de companiile de stat.

Sunt companii românești care nu au putut să participe în procesul de expansiune regională, la licitațiile pentru rețelele de gaz și electricitate din cauza acestei măsuri imbecile a acestui guvern care și-a bătut joc de companiile de stat.

Nu în ultimul rând, trebuie să remarc lipsa oricărui progres, ba chiar involuția în domenii vitale pentru România, cum ar fi educația și sănătatea. În educație nu numai că nu s-a întâmplat nimic pozitiv dar am asistat la o reîntoarcere la perioada comunistă. Autoritățile locale au fost scoase complet din procesul de decizie asupra instituțiilor de învățământ. Autonomia instituțiilor de învățământ a fost călcată în picioare. A devenit sistemul de plată al salariilor numai pentru a asigura controlul politic de la autoritățile administrațiilor locale către Inspectoratele Școlare. Cadrele didactice deja au simțit pe pielea lor ce înseamnă lucrul acesta pentru că salariile s-au plătit cu întârziere.

Universitățile au fost jefuite și ele, luându-se practic toți banii care s-au acumulat pentru diverse programe de investiții și cercetare, nemaialocându-se resursele financiare necesare acelor universităti performante  care au reușit cu adevărat să adune resurse pentru o dezvoltare a instituțiilor de învățământ superior și, în general,  nu s-a făcut nimic pentru realizarea unor lucruri care sunt fundamentale pentru educația din România, mai ales pentru părinți și mai ales pentru părinții activi. Generalizarea învățământului într-un schimb, generalizarea programului școală după școală, generalizarea programului masă caldă în școli, relansarea învățământului profesional și tehnologic .

La ora actuală, se știe foarte clar că în România există un deficit de mână de lucru grav care poate să afecteze dezvoltarea României pe termen mediu și lung pentru că toate companiile care investesc în România, fie că investesc pentru prima oară, fie că vor să-și dezvolte afacerea, au mari probleme în a găsi mână de lucru calificată.

În aceste condiții, nu numai că Guvernul acesta nu a mișcat un deget pentru a relansa învățământul profesional, ci a făcut tot ce a putut ca să nu asigure nici un fel de adoptare a vreunei măsuri, cum sunt măsurile  propuse de liberali, pentru introducerea sistemului dual pentru relansarea învățământului profesional.

Despre  creșterea salariilor profesorilor, ce să mai vorbim. Această  creștere, va fi în realitate, așa cum am spus,  o creștere care va fi la nivelul ratei  inflației, adică abia va reuși să compenseze creșterea  prețurilor fără să existe o creștere a puterii de cumpărare a veniturilor cadrelor didactice.

Singura preocupare a Guvernului a fost să se lupte cu justiția

Nu pot să nu spun câteva cuvinte și despre faptul că, din păcate, se pare că singura preocupare reală a actualei majorități parlamentare  a fost să se răfuiască cu justiția independentă, să caute prin toate mijloacele posibile, în ciuda unei opoziții puternice existente atât în societate cât și la nivelul Uniunii Europene, la nivelul Statelor Unite ale Americii, să facă tot ce pot pentru a subordona politic Justiția și pentru a împiedica Puterea Judecătorească și Parchetele să-și îndeplinească menirea și anume, să îi deferească Justiției pe cei care s-au făcut vinovați de acte de corupție.

Măsuri care trebuiau să intre în vigoare la 1 ianuarie 2018, doar colecție de minciuni

Închei numai printr-o scurtă trecere în revistă a măsurilor care trebuiau  să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2018, incluse în programul de guvernare și în programul electoral.

1. Creșterea salariilor din sectorul public. Creșterea salariilor în sectorul public, repet, chiar dacă pe hârtie salariile brute vor crește conform programului de guvernare, salariile nete vor scădea în multe cazuri, cum este cazul personalului contractual, chiar și pentru pentru acei angajați, funcționari publici pentru care va crește salariul. Această creștere salarială nu va fi mai mare de 4%. Ceea ce înseamnă că nu va fi vorba de o creștere ci va fi vorba de o indexare cu rata inflației.

2. PSD a promis impozit zero pentru salariile mai mici de două mii de lei pe lună. Evident că nu s-au ținut de cuvânt.

3. Neimpozitarea veniturilor pentru medici, promisiune neonorată, nu mai vorbesc despre promisiunile de creșteri de salarii pe care nici măcar nu vor să și le mai asume astăzi în comunicarea publică .

4. Creșterea pensiilor de la 1 ianuarie 2018. PSD nu s-a ținut de cuvânt să adopte noua Lege a Pensiilor până la data de 1 octombrie, așa cum au promis  și nu numai că nu au crescut pensiile dar nu au făcut nici măcar lucrul pe care ar fi trebuit să-l facă, și anume să respecte Legea Pensiilor. Conform Legii Pensiilor, pensiile, de la 1 ianuarie trebuia sa crească echivalent cu creșterea inflației și cu 50% din creșterea economică, adică o creștere de aproape 8%, cum în toți anii s-a făcut prin rotunjire. În mod normal, fiecare pensionar trebuia să aibă crescut punctul de pensie cu 8%. Deci trebuia să beneficieze de creșterea datorată în conformitate cu prevederile legale. PSD-iști  nu numai că nu au dat Legea Pensiilor, nu numai că nu au venit cu alte creșteri de pensii dar nici măcar nu au respectat legea și nu au asigurat creșterea veniturilor pensionarilor în conformitate cu prevederile legale.

5. Reducerea contribuțiilor de la 39,25 la 35%. Sigur că, teoretic, s-a făcut dar în realitate nu s-a făcut. De ce? Ca urmare a  transferului contribuțiilor de la angajator la angajat, chiar dacă s-a redus pe hârtie acest procent, el ca sumă absolută reprezintă mai mult. De ce? Pentru că se aplică la un salariu brut mai mare. Pentru a putea menține salariul net în mediul privat sau pentru a  putea face cât de cât o minimă creștere în sectorul public, practic a trebuit să crească salariul brut. Ca atare a crescut cuantumul contribuțiilor și deși s-au redus procentual  aparent, in realitate, cuantumul  ca sumă fizică a acrescut.

6. Eliminarea contribuțiilor sociale pentru activitățile independente, minciună gogonată a PSD-ului

7. Impozit zero pentru dividende. La dividende este absolut scandalos. Deci au promis în programul de guvernare impozit zero pentru dividende. Când au venit la guvernare, impozitul pe dividende era 5%. Nu numai că nu l-au redus la zero  dar au adăugat la dividende contribuțiile de sănătate care reprezintă 10%. Ceea ce înseamnă că aproape au readus impozitul pe dividende la 16%, cât era înainte.

8. Impozit zero pentru terenurile agricole lucrate. Minciună gogonată a PSD-ului, neaplicată care nu se va aplica.

9. Reducerea TVA la 18%, altă poveste cu cocoșul roșu care, evident, a rămas la stadiu de promisiune.

10. În fine, impozit zero pentru autoturismele cu  capacitate de 1600 de centimetrii cubi.

Panorama guvernării PSD este absolut sinistră pentru că, din păcate, nu numai că nu și-au onorat promisiunile electorale  dar au venit cu o mulțime de alte stupizenii, cu o mulțime de măsuri profund nocive pentru societate care au generat efecte catastrofale în fiecare domeniu de activitate.

Nici nu vreau să vorbim despre transporturi pentru că ar trebui să chemăm un șcenarist, să scrie o comedie bufă despre transporturi, pentru că personajele care s-au succedat în domeniul transporturilor nu numai că nu au făcut nimic, dar sunt niște habarniști și niște indivizi care nu trăiesc în România Uniunii Europene.

Noi ne-am angajat în a absorbi fonduri europene pentru a pune în practică un Master Plan, care a fost o condiție pentru a putea beneficia de finanțările Uniunii Europene. Cred că atât fostul ministru al transporturilor, cât și acest ministru care a stat cât a stat la transporturi, mă refer la Cuc și la Stroe, habar nu au de acest Master Plan pentru că au făcut orice altceva decât să acționeze pentru implementarea acestui MasterPlan.

În acest Master Plan este inclusă finalizarea primului tronson din autostrada Târgu- Mureș  –  Iași, a tronsonului Ungheni, Iași, Târgu Neamț, în perioada 2016- 2020. Nici măcar nu este  finalizat studiul de fezabilitate și la acest obiectiv de investiții, în bugetul de stat al României sunt zero lei.

De asemenea, periada 2016- 2020, de data asta eligibil fiind, cu finanțare europeană , practic tronsonul de autostradă Sibiu – Pitești este numai pe hârtie. Sunt trei tronsoane de autostradă la care, nici la ora actuală nu sunt aprobați indicatorii tehnico-economici, ce să mai vorbim de pornirea licitației pentru proiectare și penru execuție. Au scos la licitație, așa, în dorul leli, dar veți vedea că nu se vor finaliza licitațiile, capetele acestui tronson, care oricum nu folosesc nimănui. Dacă nu realizezi toate cele cinci tronsoane în paralel, simultan, înseamnă că nu finalizezi Coridorul patru pan-european.

Poveștile din programul pe transporturi sunt pur și simplu science fiction, nu numai că nu s-a făcut nimic, dar nu se va face nimic concret până la finalul mandatului.

Închei prin a vă spune că ar fi o nesimțire din partea oricărui PSD-ist care a fost ministru în guvernele anterioare, să mai spere să mai fie desemnat ministru și în noul guvern. Această Carte Neagră demonstrează cu claritate faptul că nu au ce să caute în fruntea acelor ministere, faptul că dacă tot ei vor fi, nu se va întâmpla absolut nimic și că rezultatele vor fi la fel de proaste ca și până acum.

Sesiune de întrebări

Aveți un exemplar din Cartea Neagră, cu siguranță noi vom populariza acest document. Vă repet, documentul este rodul analizei critice făcute de comisiile de specialitate ale Partidului Național Liberal, de o echipă de lucru extrem de dedicată care, în perioada sărbătorilor nu a făcut altceva decât să analizeze punct cu punct, nu numai măsurile din programul de guvernare dar și marile nerealizări care există în fiecare domeniu de activitate.

Intrebare 1  – Cât a durat să faceți această analiza?

Ludovic Orban –  Aproximativ o lună de zile.

Intrebarea 2– Despre echipa care a coordonat documentul…

Ludovic Orban – A existat și o echipă centrală care a coordonat formată din Adrian Ciocănea, Cristina Pocora, Ionel Dancă, Violeta Alexandru, oameni cu experiență în guvernare, cu experiență  în ceea ce privește capacitatea de analiză pe fiecare domeniu. Deci, pe scurt, PSD dăunează grav românilor.

Vă mulțumesc și vă doresc o zi frumoasă.

1.19. Diaspora
Capitolul “Politici pentru Diaspora” este inconsistent şi abundă în afirmaţii de ordin general

Puţinele măsuri concrete propuse nu au fost îndeplinite. Măsurile propuse de PSD sunt fie iniţiative legislative ale PNL preluate de actualii guvernanţi dar fără a fi realizate, cum ar fi proiectul de lege al PNL privind cinci centre culturale pentru românii de pretutindeni, fie iniţiative vechi din perioada altor guvernări, cum ar fi extinderea şi în sezonul de iarnă a programului de tabere ARC pentru românii de pretutindeni, program inexistent în prezent.
Mai mult decât neglijarea propriilor angajamente, politica PSD-ALDE în domeniul românilor de pretutindeni are efect contrar obiectivelor anunțate contribuind chiar la anularea eforturilor de păstrare a identităţii naţionale a românilor aparţinând comunităţilor istorice româneşti din vecinătate. Un exemplu elocvent este modul defectuos şi în acelaşi timp umilitor pentru orice român în care MAE şi Ministerul
Românilor de Pretutindeni (MRP) au acţionat în cazul legii ucrainene a educaţiei.
Guvernul PSD-ALDE a abandonat cu cinism şi românii din Valea Timocului – Serbia, asupra cărora se fac presiuni pentru impunerea identității „vlahe” cu scopul de a-i deznaţionaliza. Guvernul de la Belgrad nu le permite românilor din Valea Timocului să beneficieze de învăţământ, presă, cărţi sau slujbe religioase oficiate în limba română existând conflicte permanente între comunitatea românească și autorităţile sârbe pe aceste teme – uneori aceste conflicte au dus la arestări și alte forme de persecuţie din partea autorităţilor. Nu trebuie uitat că integrarea Serbiei în UE are o importantă componentă legată de statutul minorităților – în cadrul criteriilor de la Copenhaga. Din
acest punct de vedere se observă o poziție contradictorie a actualului guvern PSD – ALDE care prin vocea premierului a oferit practic sprijin necondiţionat pentru integrarea europeană a Serbiei în contradicție cu rezoluția Consiliului European de Afaceri Generale din 28 februarie 2012 când România a fost singurul stat membru UE care a impus condiţii pentru conferirea statutului de candidat la aderarea pentru Serbia. În acest context nu au fost făcute publice eventuale evoluțiie ale situației de fapt cu privire la Protocolul româno-sârb din 1 martie 2012 la Bruxelles – sub auspiciile Comisiei Europene şi OSCE – protocol pe care Serbia nu l-a ratificat şi nici nu l-a respectat.
Probleme ignorate de Guvernul PSD-ALDE se înregistrează şi în Ungaria, iar în Albania Guvernul României a manifestat un total dezinteres faţă de dezbaterile privind legea minorităţilor, vizând alăturarea temenului artificial „vlahă” minorităţii aromâne care va fi pentru prima dată recunoscută în acest stat.
În ceea ce priveşte românii care trăiesc și muncesc în statele occidentale, Guvernul PSD-ALDE pare să aibă o politică deliberată de a-i abandona şi de a renunţa la orice politici menite să creeze condiţiile pentru repatrierea românilor din Occident care ar dori acest lucru. În schimb, Guvernul PSD-ALDE pare a
fi interesat să scape de aceşti români, prin integrarea lor în statele străine în care trăiesc. Astfel, administraţia PSD vorbeşte de ”simplificarea procesului de integrare a românilor în statele în care trăiesc”, iar nu de promovarea politicilor care sa faciliteze reintegrarea sau repatrierea românilor. Mai mult chiar, parlamentarii PSD-ALDE au respins de trei ori consecutiv un proiect de lege promovat de PNL prin care se
creau condițiile repatrierii civilizate a cetățenilor români decedați în străinătate.

2017 – Un an pierdut pentru România

Partidul Naţional Liberal

În ceea ce priveşte Diaspora românească, dezinteresul cel mai accentuat este manifestat de guvernarea PSD-ALDE faţă de românii din America de Nord, în special faţă de cei din SUA. Lista măsurilor anunțate de către PSD în Programul de Guvernare și modul lor de inplinire din punctul de vedere al PNL
Tabel 26 : Politici pentru Diaspora

Măsurile prevăzute în Programul de guvernare PSD Stadiul îndeplinirii măsurii din punctul de vedere al PNL Programul pentru pastrarea, dezvoltarea și afirmarea identitatiiromanesti –

CULTURAPROMISIUNE NEÎNDEPLINITĂ:
Obiectivele asumate de PSD în cadrul „generos” al acestui program au fost total
sau Parțial ignorate de catre MRP, astfel:
– deși programul prevede înființarea a 5 noi centre culturale ale romanilor de
pretutindeni, până în prezent nu s-a înființat niciunul (proiectul de lege referitor
la înființarea acestor centre este inițiativa PNL)
– până în acest moment nu s-a realizat niciun studiu exhaustiv referitor la
patrimoniul comunităților românești
– multe dintre bibliotecile comunitare românești nu au beneficiat de niciun
suport material din partea guvernului PSD
– nu a existat până în prezent nicio acțiune concreta de identificare,
monitorizare și promovare a artiștilor de origine română din străinătate.
– deși încă din perioada guvernării Ponta, PSD a promis alocarea unei sume de
500.000 euro pentru refacerea și amenajarea Casei Memoriale Aron Pumnul de
la Cernăuți, până în prezent acest lucru nu s-a întâmplat
– în afară de Centrul de informare a României de la Comrat ( care după
inaugurare este practic inactiv din cauza lipsei de alocări bugetare) nu a mai fost
deschis niciun alt centru
Program pentru păstrarea, dezvoltarea
și afirmarea identității românești –
SPIRITUALITATE ȘI TRADIȚIE
PROMISIUNE NEÎNDEPLINITĂ:
Măsurile enumerate în cadrul acestui program sunt generice, insuficiente și
superficiale. Într-un cuvânt, un capitol de ”umplutură”, cu teme importante
tratate intr-o manieră neserioasă. În plus, deși se menționează necesitatea
”construirii, conservării, reparării unor biserici”, Guvernul PSD a sistat total
5
0
Cartea neagra a Guvernarii PSD – Diaspora
Promisiuni neîndeplinite
Promisiuni parțial îndeplinite
Promisiuni îndeplinite

GUVERNAREA PSD 2017-2018 – ”Un an pierdut” 217
CARTEA NEAGRĂ
a Guvernării PSD
Măsurile prevăzute în Programul de
guvernare PSD
Stadiul îndeplinirii măsurii din punctul de vedere al PNL
finanțarea celor mai importante lăcașe de cult ale românilor de pretutindeni:
Catedrala Bisericii Ortodoxe de la Madrid, construită pe un teren donat de
autoritățile spaniole, precum și a Catedralei -Mausoleu cu hramul „Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie” și „Toți Sfinții Români” din Cania, Republica Moldova,
construită pe locul în care au fost descoperite gropile comune ale eroilor romani
din al doilea razboi mondial.
Program pentru păstrarea, dezvoltarea
și afirmarea identității românești –
SOCIETATEA CIVILĂ
PROMISIUNE NEÎNDEPLINITĂ:
Programul nu urmărește adoptarea unor măsuri care să încurjeze implicarea
efectivă a mediului asociativ în promovarea intereselor comunităților românești
de pretutindeni. Finanțările pe proiecte destinate asociațiilor sunt insuficiente
și greu de accesat, modalitățile de selecție, netransparente iar gestionarea
relației dintre MRP și ONG-urile care aplică, extrem anevoioasă (de ex. rata de
raspuns a MRP la solicitările asociațiilor este foarte scazută, conform aspectelor
sesizate de acestea). Nu există, actualmente, niciun proiect serios de creare a
unei rețele de comunicare și parteneriat interactiv între asociațiile românești
din diaspora și vecinătate, așa cum se menționează programul PSD, ci numai
”încurajări”, ”sprijiniri” ori ”susțineri”.
Program pentru apărarea drepturilor,
libertăților și demnității românilor
PROMISIUNE NEÎNDEPLINITĂ:
Deși în programul PSD se subliniază că în relațiile bilaterale se va urmări
aplicarea corespunzătoare a normelor europene privind tratamentul
minorităților naționale pe teritoriul unui stat partener, totuși actuala
administrație a abandonat comunitatea românilor/vlahilor din Bulgaria și Serbia
(comunitate care nu se bucură de recunoașterea efectivă a acestor statepartener),
precum și comunitatea românească din Ungaria care se indreaptă
ineluctabil către extincția identitară sub privirile indiferente ale actualei
guvernări.
De asemenea, Guvernul PSD ignoră cu bună-știință rolul pe care îl au
consulatele onorifice ale României din străinătate în relația cu comunitățile
românești din unele state.
Program pentru susținerea procesului
de integrare a românilor în țările unde
trăiesc, studiază sau muncesc
PROMISIUNE NEÎNDEPLINITĂ:
Interesul statului român, în contextul crizei profunde de manoperă calificată
este acela de a crea un cadru favorabil revenirii în țară a conaționalilor noștri.
Și, cu toate acestea, administrația PSD vorbește de ”simplificarea procesului de
integrare a românilor în statele în care trăiesc”.Pe de altă parte, Guvernul, deși
își asumă măsurile de încurajare a participării românilor la luarea deciziilor în
statele în care trăiesc, totuși nu a lansat niciun proiect de anvergură care să
promoveze educația civică, socială și politică pentru românii care vor să se
implice la acest nivel în statele de reședință.Totodată, în ciuda promisiunilor
cuprinse în programul de guvernare, administrația socialistă nu a inițiat și nici
nu a derulat campanii de informare eficiente pentru românii care au ales să
emigreze, ceea ce a favorizat apariția unor situații reprobabile precum cele din
Sicilia ori din Germania, care au afectat libertatea sau demnitatea cetățenilor
români plecați la muncă în străinătate.
Ca urmare a monitorizării situației comunității românești din Ucraina, PNL a cerut demisia
ministrului pentru Românii de Pretutindeni Andreea Păstârnac, din cauza declaraţiilor sale ofensatoare
pentru românii din Ucraina, declaraţii care totodată au încurajat puterea de la Kiev să adopte şi să
promulge legea educaţiei, ce îi privează pe românii din acest stat de învăţământul în limba maternă.
Totodată, PNL, a cerut Guvernului României să se angajeze într-o ofensivă diplomatică pentru respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Viorel Badea, senator PNL ales în Circumscripţia Diaspora, a avut o
intervenţie în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de la Strasbourg, la dezbaterea
Raportului privind Legea Educaţiei din Ucraina. Totodată, parlamentarii PNL din Comisiile parlamentare
pentru românii de pretutindeni din Camera Deputaților și Senat au organizat dezbateri  publice în Parlament sau în Diaspora, în care au atras atenția opiniei publice asupra modului defectuos în care alianța
PSD-ALDE a gestionat problematica românilor de pretutindeni. O astfel de dezbatere a fost organizată la Senatul României și a avut ca temă situația gravă cu care se confruntă cetățenii români din sudul Italiei și
din Sicilia

Memoria istoriei: Semnele electorale ale partidelor politice in perioada interbelica (1919-1937)

Autor: Sorin Radu
Sursa informationala: SEMNELE ELECTORALE ALE PARTIDELOR POLITICE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1919-1937)

…“În consecinţă, imediat după 1918, partidele politice, dar şi candidaţii independenţi, şi-au ales semne electorale care puteau să incite cât mai mult curiozitatea alegătorului şi, în acelaşi timp, să facă o directă legătură între predilecţiile lor şi semnul ales.

Astfel, la alegerile parlamentare din anii 1919, 1920 şi 1922 au fost folosite ca semne electorale:

Partidul Ţărănesc – secera;
Partidul Poporului – steaua plină în 6 colţuri;
Partidul Socialist Basarabean –„secera şi ciocanul”;
Partidul Naţionalist Democrat, în 1922 – un drapel negru cu secera(la alegerile din 1919, au avut drept semn electoral două mâini strânse, iar în 1920, candidând alături de ţărănişti în cadrul Federaţiei Democraţiei Naţional Sociale – secera;
Partidul Naţional Liberal – crucea plină;
Partidul Socialist în 1919 şi 1920, iar în 1922, sub forma Federaţiei Partidelor Socialiste din România – 2 ciocane încrucişate;
Partidul Ţărănesc Basarabean (Pan Halippa) – „coasa şi grebla” încrucişate;
Partidul Democrat (Tache Ionescu) – 1920 – snopul de grâu;
Partidul Conservator Progresist –cercul;
Partidul Ţărănesc şi al Armoniei Sociale – soarele”

.//.

…”Sub imperiul legii electorale din martie 1926, care interzicea în mod expres, aşa cum am arătat mai sus, folosirea ca semne electorale a unor imagini de obiecte, se vor produce unele modificări în ceea ce priveşte simbolurile alese de partide.

Spre exemplu, Partidul Ţărănesc va împrumuta semnul conservatorilor progresişti, «cercul»;  Partidul National Liberal – o linie dreaptă verticală (stâlpul); socialiştii – triunghiul. Cu aceste semen vor participa la primele alegeri parlamentare organizate în baza legii din martie 1926, în luna mai acelaşi an.

În perioada 1926-1937 Comisia Centrală Electorală a atribuit formaţiunilor politice care au participat la alegeri, la solicitarea acestora, următoarele semne electorale:

…”Pentru liberali (PNL), linia dreaptă verticală (sau stâlpul) reprezenta „verticalitatea lor de idei, de astăzi şi de totdeauna” (Partidele politice şi-au ales semnele electorale, în Viitorul, anul XVIII, nr. 5444 din 30 aprilie 1926.)

Pentru politica urmată de acest partid timp de 75 de ani – scria Viitorul în aprilie 1926 – acest semn este simbolul drumului drept şi neşovăielnic pe care totdeauna l-a urmat, a dreptăţei sociale ce-a urmărit-o şi înfăptuit-o. Linia dreaptă, în picioare, simbolizează biruinţele sale, căpătate totdeauna fără compromisuri şi îngenuncheri şi situaţia lui actuală, când, în picioare veghează la binele ţărei pe care voeşte s-o vadă pusă cât mai curând pe temeliile solide ale votului obştesc, izvor al aceleiaşi pe care totdeauna a urmărit-o” (Semnul electoral al Partidului liberal, în Viitorul, amul XVIII, nr. 5448 din 30 aprilie 1926)

Liberalii lui Gheorghe Brătianu (PNL-Gheorghe Bratianu) considerau că cele trei linii verticale reprezintă treimea brătienistă: Ion C. Brătianu, Ionel I. C. Brătianu şi Gheorghe I. C. Brătianu, simbol al continuităţii Brătienilor.

.//.

 

Brandul PNL: „Sageata Liberala”

PNL (Gheorghe Bratianu)

Memoria istoriei: Restauratia, alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 si lovitura de stat din 10 februarie 1938

Sursa informationala: Ioan Scurtu Website
Restauratia Regala
Timp de un deceniu (1930 – 1940), viaţa politică din România a fost marcată de disputa a două personalităţi:  Carol al II-lea şi Iuliu Maniu; fiecare a urmărit să-şi impună voinţa asupra celuilalt şi, în ultimă instanţă, privind evoluţia regimului politic din România.
În primul deceniu interbelic se părea că între cele două personalităţi existau mari şanse de colaborare, pe o platformă antiliberală. Iuliu Maniu era un adversar intransigent al lui Ion I.C. Brătianu şi al PNL în general, poziţie pe care se situa şi prinţul Carol, care dorea să „elibereze” instituţia monarhică de sub influenţa liderului liberal.
Nu odată, Carol a avut cuvinte critice la adresa mamei sale, regina Maria, şi a prinţului Barbu Ştirbey, considerându-i instrumente prin care Ion I.C. Brătianu îşi exercita influenţa dominatoare asupra regelui Ferdinand.
La rândul său, Iuliu Maniu aducea elogii principelui, în care vedea un viitor rege energic, care va elimina camarila, conducând ţara cu partidele susţinute de electorat, în rândul cărora Partidul Naţional Taranesc s-au situat la loc de frunte.
La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunţat pentru a treia oară la calitatea sa de moştenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 şi 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
Acesta s-a desfăşurat la Sinaia, în ziua de 31 decembrie, regele cerând celor prezenţi (membrii guvernului, preşedinţii Corpurilor legiuitoare, preşedinţii partidelor politice parlamentare, foştii prim-miniştrii) să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”.
În cuvântul său, Maniu a recunoscut că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparţinea regelui, dar a apreciat că ar fi necesar să se mai facă un demers „solemn şi oficial” pe lângă principe, pentru a-l determina să revină asupra declaraţiei de renunţare.
Un asemenea punct de vedere au susţinut Alexandru Vaida-Voevod şi N. Iorga, dar regele a declarat că orice nouă intervenţie era inutilă, iar participanţii au acceptat decizia suveranului.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se primea renunţarea lui Carol, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan), care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). În cadrul dezbaterilor, Iuliu Maniu s-a referit numai la instituirea Regenţei, afirmând că aceasta era ”o prerogativă regală, iar noi nu voim să o discutăm”; totuşi, el nu o socotea necesară şi oportună, deoarece regele Ferdinand „se bucură de o sănătate completă” şi nu era bine să se constituie, alături de acesta „o autoritate latentă”.
Evident, majorităţile liberale au votat proiectele de lege în forma prezentată de guvern. Partidele din opoziţie, precum şi o bună parte a opiniei publice, apreciau că actul de la 4 ianuarie 1926 era expresia voinţei lui Ion I.C. Brătianu impusă regelui Ferdinand.
După un an şi jumătate, la 20 iulie 1927, Ferdinand a murit, principele Mihai a devenit rege la vârsta de 6 ani, astfel că prerogativele acestuia erau îndeplinite de Regenţă. Iuliu Maniu aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că Regenţa a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiunii” şi ca atare Partidul Naţional-Ţărănesc o recunoştea numai de fapt şi nu de drept.
În lupta sa pentru înlăturarea de la putere a PNL, Iuliu Maniu a folosit o gamă variată de forme, între care şi „şantajul cu prinţul Carol”. La sfârşitul anului 1927 şi începutul lui 1928, mai mulţi emisari ai săi s-au deplasat la Paris, unde au discutat cu Carol despre eventuala lui revenire în ţară pentru a ocupa tronul părintesc. Într-un interviu acordat ziarului italian „Corriere de la Sera”, Maniu declara: „Atâta timp cât a trăit regele Ferdinand, ne-am urat întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale şi să-l recheme pe prinţul Carol. Este, desigur, de preferat un rege propriu zis unei Regenţe”.

A fost elaborat chiar şi un plan, care viza venirea lui Carol în ziua de 6 mai 1928, când la Alba Iulia se desfăşura o mare întrunire organizată de PNŢ, la care s-a cerut Regenţei înlăturarea guvernului PNL condus de Vintilă Brătianu şi formarea unui nou cabinet, prezidat de Iuliu Maniu. Planul a eşuat, deoarece autorităţile engleze, alertate de guvernul de la Bucureşti, au interzis decolarea avionului care urma să-l transporte pe Carol în România. 


 

Carol al II-lea
La 10 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a depus, în faţa Regenţei, jurământul de credinţă faţă de regele Mihai, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Regenţa a dizolvat parlamentul, au fost organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, câştigate de PNŢ cu o majoritate covârşitoare: 77,76%.
Acest rezultat exprima excepţionala popularitate a partidului şi uriaşele speranţe pe care cetăţenii şi le puneau în guvern.
Aflat la putere, Iuliu Maniu şi-a nuanţat mult atitudinea faţă de criza dinastică. Nu a mai ridicat problema anulării actului de la 4 ianuarie 1926, ci a acţionat pentru influenţarea Regenţei. Momentul cel mai favorabil s-a ivit în octombrie 1929, când a murit Gheorghe Buzdugan, iar Iuliu Maniu l-a impus în Regenţă pe Constantin Sărăţeanu, un „ilustru necunoscut”, dar care era rudă cu Mihai Popovici, unul dintre fruntaşii PNŢ.
Ulterior, în 1936, Maniu avea să declare că l-a „ales” pe Sărăţeanu, deoarece acesta „mi-a făgăduit că dacă naţiunea va voi pe rege [Carol], nu se va opune”.
Cu alte cuvinte, o alegere condiţionată, regentul putând fi utilizat în manevrele politice ale primului ministru. Atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere.
În condiţiile crizei economice, guvernul Maniu s-a dovedit cu totul ineficient; înăbuşirea în sânge a grevei muncitorilor de la Lupeni din august 1929 (în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi) a generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria României.
În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de principele Carol, vlăstar regal, tânăr şi energic.
În acest context, Iuliu Maniu a trimis mai mulţi emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol venirea lui în ţară. Aceştia au căutat să obţină din partea principelui trei „angajamente solemne”:
1) se va despărţi de Elena Lupescu;
2) îşi va reface căsătoria cu principesa Elena;
3) va guverna constituţional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
Carol a evitat să facă declaraţii ferme, dar a înţeles că şeful guvernului nu se va opune revenirii lui în ţară.
În seara zilei de 6 iunie 1930, principele a sosit inopinat în Bucureşti, după care s-a deplasat la Palatul Cotroceni, de unde a telefonat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-şi anunţa prezenţa: „Domnule Maniu, am sosit!” Răspunsul acestuia a fost: „Bine aţi venit, Alteţă!” Şeful guvernului a acceptat să vină la Cotroceni pentru a discuta cum să se procedeze în continuare.
Acest gest era, în fond, ilegal. În primul rând pentru că principele se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în ţară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizaţia suveranului”. Acum, în iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris. Iuliu Maniu cunoştea prea bine respectivul document, dar a acceptat faptul împlinit, asumându-şi acest act ilegal. În al doilea rând, era limpede că principele nu venea în ţară ca o personalitate particulară, ci ca un pretendent la domnie; dar pe tron se afla regele Mihai, căruia primul-ministru îi jurase credinţă; cu alte cuvinte, Maniu îşi încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928.
În al treilea rând, principele sosise în ţară în mod fraudulos, cu un paşaport fals, pe care, în dreptul numelui său, era scris Eugen Nicolas. Atunci, în noaptea de 6/7 iunie 1930, excelentul jurist Iuliu Maniu a cedat în faţa politicianului cu acelaşi nume, pentru care normele de drept şi moralitatea aveau prea puţină valoare dacă era vorba de exercitarea puterii.
La Cotroceni, discuţia a fost dificilă: Maniu a căutat să obţină „angajamentele solemne” solicitate anterior, în timp ce Carol a replicat: el s-a despărţit de Elena Lupescu din momentul în care a decis să vină în ţară, dar nu vede cum i se poate interzice unui român să se întoarcă în ţara sa; refacerea căsătoriei cu principesa Elena era o problemă personală şi, în plus, nu el a iniţiat divorţul, în 1928, ci fosta sa soţie; va depune jurământul pe Constituţie, deci o va respecta în spiritul şi litera ei. Cert este că discuţia s-a încheiat într-o atmosferă tensionată şi fără nici un rezultat practic pentru Maniu. El a conchis că va susţine alegerea lui Carol în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, urmând ca ulterior să se procedeze la anularea legilor din 4 ianuarie 1926.
Deşi era mai tânăr cu 20 de ani decât Maniu şi nu avea experienţa politică a acestuia, Carol s-a dovedit mult mai dibace şi eficient decât acesta. După ce a plecat Maniu, principele a convocat la Cotroceni mai mulţi lideri politici, inclusiv fruntaşi ai PNŢ (Ion Mihalache, Grigore Iunian, Aurel Leucuţia), care, cu toţii, s-au pronunţat pentru proclamarea lui ca rege al României. Aflând despre direcţia în care evoluau evenimentele, Maniu şi-a amintit că jurase credinţă regelui Mihai, drept care, în dimineaţa zilei de 7 iunie, a decis să demisioneze din fruntea guvernului, pentru a nu deveni sperjur.
S-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, prezidat de Gh.Gh. Mironescu, iar în ziua de 8 iunie Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Luând cuvântul în numele majorităţii parlamentare naţional-ţărăniste, Iuliu Maniu a declarat că „se alătură cu însufleţire ca Reprezentanţa Naţională să declare de moştenitor al tronului pe Alteţa Sa regală principele moştenitor Carol”.
După depunerea jurământului, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat; în comunicatul dat publicităţii se invocau două motive: primul, că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”; cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. În realitate, Maniu urmărea să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia – care deţinea majoritatea în Parlament – nu se putea forma nici un guvern. Regele l-a însărcinat pe generalul Presan cu formarea unui cabinet de concentrare, dar acesta a eşuat în tentativa sa.
În faţa acestei situaţii, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu, care, de această dată, a acceptat să formeze noul guvern. În cele câteva zile se întremase, sănătatea îi revenise, astfel că la 13 iunie a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Sentimentul public era că, în confruntarea dintre Carol şi Maniu, liderul naţional-ţărănist a ieşit învingător. Ziarul „Aurora” scria: „Guvernul actual este guvernul d-lui Maniu. Al d-sale şi numai al d-sale.
Nu este guvernul regelui, fiindcă regele a dorit guvern de concentrare, care nu s-a putut realiza”. O ideea similară exprima şi N. Iorga: „Învingătorul e domnul Iuliu Maniu, şeful PNŢ. Voinţa sa de fier a izbutit. Ceea ce a vrut, se împlineşte. A învins pe rege. Ave Cezar”.
Încântat de succesul său, Maniu nu a dat atenţie proiectelor întocmite de rege în timpul crizei guvernamentale şi le-a semnat fără nici un fel de obiecţie. Acestea priveau: înlăturarea unor persoane de la Curtea Regală; instituirea funcţiei de secretar particular al regelui, care a fost atribuită lui Constantin (Puiu) Dumitrescu; numirea unui nou prefect al Poliţiei Capitalei în persoana colonelului Gabriel Marinescu; stabilirea domiciliului reginei Maria la castelul Balcic; atribuirea titlului de Majestatea Sa (dar nu şi de regină) fostei sale soţii Elena. Aceste decizii ale regelui, aprobate de Maniu, aveau să creeze mari dificultăţi în calea desfăşurării normale a vieţii politice din România timp de un deceniu.Liderul naţional-ţărănist nu a recunoscut niciodată că a fost „tras pe sfoară” de noul rege.
La 12 august 1930, Elena Lupescu a sosit în ţară, fiind găzduită la Castelul Peleş. Îndată ce a aflat, primul ministru s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava).
Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?” În faţa acestui nemaipomenit tupeu, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia, deşi era convins că Elena Lupescu se afla acolo, la Castelul Peleş. Peste mai mulţi ani, Pamfil Şeicaru aprecia că, în acel moment, liderul PNŢ a făcut o greşeală fatală: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitatea sa de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fie arestată, sub acuzaţia de a fi intrat în ţară cu paşaport fals?
Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal, cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930 el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid politic ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate. Pe ce se rezema Carol în august 1930? Absolut pe nimic. Îşi închipuie cineva că armata română s-ar fi înfruntat cu unanimitatea partidelor sprijinite de opinia publică spre a apăra pe ţiitoarea regelui intrată în ţară cu paşaport fals?”
În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache (Aleea Modrogan), care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică, diferit, şi adesea opus, celui legal, parlamentar-constituţional.
Iuliu Maniu a sesizat pericolul existenţei unei camarile regale pentru funcţionarea normală a regimului democratic şi a apreciat că cea mai bună soluţie pentru a o îndepărta pe Elena Lupescu de la Palat era încoronarea regelui Carol al II-lea, alături de principesa Elena, după modelul aplicat în 1922 regelui Ferdiand şi reginei Maria. Stăruinţa lui Iuliu Maniu pentru refacerea căsătoriei regale nu avea sorţi de izbândă, deoarece atât Carol al II-lea, cât şi principesa Elena nu se suportau reciproc şi nici nu voiau să audă de împăcare.
La începutul lunii octombrie 1930, Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din fruntea guvernului, „din motive de sănătate”, pe care regele a primit-o. La 8 octombrie a format un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Gh.Gh. Marinescu, după care a urmat, în aprilie 1931, un cabinet de „uniune naţională”, condus de Iorga. La 22 iunie 1931, Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢ, sub motiv că lupta împotriva guvernului echivala cu lupta împotriva regelui, la care el nu voia să angajeze partidul. La 17 februarie 1932, Carol şi Elena au semnat un acord, potrivit căruia principesa se stabilea în străinătate, putând veni în ţară cel mult patru luni pe an; regele se obliga să-i trimită acolo suma cuvenită, potrivit listei civile.
După eşecul guvernului Iorga, s-a format un cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. În timpul campaniei electorale, Iuliu Maniu a desfăşurat o energică acţiune pe cont propriu împotriva camarilei, afirmând că nu dorea să implice guvernul şi PNŢ. După încheierea alegerilor parlamentare, soldate cu victoria PNŢ, Iuliu Maniu a revenit în ziua de 30 iulie la conducerea partidului. În octombrie 1932, regele a făcut din nou apel la Maniu să formeze guvernul, iar acesta a acceptat, după ce Carol a promis, potrivit afirmaţiilor oferite de Zaharia Boilă: refacerea căsătoriei cu principesa Elena; respectarea normelor constituţionale; recunoaşterea dreptului guvernului de a numi orice funcţionar de stat.
Abia a depus jurământul, la 20 octombrie, când, la 1 noiembrie, a trebuit să mijloacească (în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri) un nou acord între Carol al II-lea şi fosta lui soţie, potrivit căruia aceasta se stabilea definitiv în străinătate, putând reveni în ţară cu aprobarea regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai; primea în schimb importante avantaje financiare, precum şi lista civilă de 7 milioane lei anual. Prin acest acord, se năruia orice speranţă a lui Maniu de refacere a căsătoriei celor doi şi de a o îndepărta astfel pe Elena Lupescu.
În ultima zi a anului 1932 s-a ivit un conflict între ministrul de Interne Ion Mihalache şi doi dintre subordonaţii săi: col. Gh. Marinescu – prefectul Poliţiei Capitalei şi gen. Constantin Dumitrescu – şeful Jandarmeriei, ambii membri ai camarilei regale. Mihalache a propus lui Carol destituirea lor, dar acesta a refuzat. În replică, ministrul de Interne şi-a depus demisia, la 8 ianuarie 1933, iar regele i-a primit-o. În semn de solidaritate cu Mihalache, la 12 ianuarie, Maniu a prezentat mandatul guvernului şi Carol l-a acceptat. Peste două zile, s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Prin acest act, Carol al II-lea reuşea să-l atragă pe Vaida de partea sa, folosindu-l împotriva lui Iuliu Maniu.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că, în timpul guvernului său, a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat, la 2 aprilie 1933, din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod.

Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. La 1 septembrie, Zaharia Boilă, nepotul lui Maniu, a difuzat un fulminant manifest, intitulat „A bătut ceasul”, în care ataca în termeni extrem de duri camarila şi în special pe Elena Lupescu, precum şi guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod.

În ziua de 9 noiembrie, Vaida a fost nevoit să-şi prezinte demisia, act primit cu satisfacţie de Maniu: „Ştiam că dacă nu se pune de la început piciorul în capul hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului, încercarea lui de guvernare nu va reuşi”. Mihai Popovici declara la rândul său că între rege şi naţiune „s-au interpus oameni nechemeaţi, care prin conspiraţii oculte au făcut să cadă acest guvern”.
Recunoscând că „tactica” sa de colaborare cu camarila a dat greş, Vaida a demisionat de la preşedinţia PNŢ, propunându-l în locul său pe Iuliu Maniu. Dar acesta a refuzat, apreciind că cel mai potrivit preşedinte era Mihalache, care a şi fost ales la 21 noiembrie 1933. În fapt, Maniu aprecia că nu sosise momentul pentru angajarea PNŢ în lupta cu Carol al II-lea şi camarila sa, drept care a decis să continue lupta, de hărţuire a acestora şi de conştientizare a opiniei publice, în primul rând a membrilor propriului său partid, asupra rolului nefast al principalilor săi adversari politici.
Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Dar încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate; acesta a folosit orice prilej pentru a-şi afirma poziţia: „Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu de la hotărârile mele nu mă schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi neam, asta fac”.
La 8 aprilie 1935, guvernul Tătărescu a încheiat un nou contract cu firma Skoda (refăcându-l pe cel din martie 1930), iar dezbaterile pe această temă s-au încheiat. Astfel, Maniu a obţinut o victorie asupra lui Carol şi a camarilei sale.
Pentru a slăbi poziţiile lui Maniu, care se bucura de o reală popularitate în Transilvania, regele l-a îndemnat pe Alexandru Vaida-Voevod să părăsească PNŢ şi să înfiinţeze o organizaţie proprie. Vaida s-a conformat şi la 25 februarie 1935 a anunţat crearea Frontului Românesc; acesta punea accentul pe necesitatea respectării prerogativelor regale şi condamna acţiunea lui Maniu, care ar fi urmărit diminuarea rolului monarhiei în viaţa de stat. Cu toată campania de propagandă desfăşurată, Frontul Românesc nu a dobândit o reală consistenţă politică, astfel că Iuliu Maniu şi-a menţinut poziţia de cel mai influent lider politic în Ardeal.
El era urmărit pas cu pas de Elena Lupescu, prin biroul său de informaţii, precum şi de Carol al II-lea, prin Serviciul Secret. Cuvântările sale erau stenografiate, după care era trimise regelui şi primului-ministru Tătărescu, iar cenzura intervenea atât de brutal, încât textul publicat în ziare devenea  neinteligibil.

La rândul său, Maniu îşi „plasase” şi el oameni la vila din Aleea Vulpache, la Palatul Regal, la Poşta Centrală şi la Palatul Telefoanelor, astfel că urmărirea era reciprocă. Liderul naţional-ţărănist folosea orice loc şi prilej pentru a critica amestecul camarilei în viaţa politică. De exemplu, la 13 martie 1935, el declara în Adunarea Deputaţilor că „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală”, nominalizându-i pe Wieder şi familia Lupescu şi punând întrebarea: „Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?”
Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”.
În acţiunea sa de fărâmiţare a partidelor politice, Carol al II-lea a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu; acesta a constituit o grupare „centristă” în PNŢ, care se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. La rândul său, Călinescu a stăruit ca Ion Mihalache să se distanţeze de Maniu printr-o declaraţie publică, pentru a netezi astfel aducerea PNŢ la guvern de către regele Carol al II-lea.
Campania desfăşurată de Maniu îl deranja pe Ion Mihalache, care aprecia că astfel se punea în pericol şansa PNŢ de a reveni la putere. În şedinţa Comitetului Central Executiv din 3 aprilie 1937, Mihalache şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al partidului, propunându-l în locul său pe Maniu, deoarece „nu există posibilitate de succes decât prin desăvârşită unitate de comandă şi desăvârşită unitate de acţiune”. Dar Maniu a refuzat, asigurându-l pe Mihalache că va sta alături de el „cu lealitate, cu cinste, cu devotament”. În consecinţă, şi-a suspendat activitatea politică şi a plecat în străinătate, nu înainte de a aprecia că „succesorul lui Tătărescu va fi Tătărescu”.
Alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937
Într-adevăr, după împlinirea a patru ani de guvernare liberală, a urmat tot un guvern Tătărescu, având misiunea de a organiza, la 17 noiembrie, alegeri parlamentare. Eşuând în tentativa sa de aducere a PNŢ la putere, Ion Mihalache şi-a anunţat, la 21 noiembrie, demisia, încheiind cu cuvintele: „D-le Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De această dată, acesta nu a refuzat, ci a spus: „Dumneata eşti comandant. Dumneata ai dat comanda să ocup locul dumitale. Am ascultat întotdeauna comanda dumitale şi când nu-mi plăcea; trebuie să ascult şi acum această ultimă comandă”.
Iuliu Maniu aprecia că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv pentru soarta regimului politic din România, drept care a decis să împiedice cu orice preţ victoria guvernului Tătărescu, deoarece acesta devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.
În acest scop, a hotărât să acţioneze pentru crearea unui front al opoziţiei, care să împiedice falsificarea alegerilor de către guvern. Încă din martie 1937, Maniu fusese solicitat de Corneliu Zelea Codreanu să realizeze împreună o alianţă, împotriva lui Carol al II-lea, dar liderul naţional-ţărănist a propus amânarea discuţiilor pentru toamnă, când avea să rezolve problema succesiunii la guvernare.
Imediat ce a redevenit preşedintele PNŢ, Maniu a luat legătura cu Codreanu, precum şi cu Gheorghe I. Brătianu (liderul PNL-Gheorghe Bratianu), semnând împreună, la 25 noiembrie 1937, un „pact de neagresiune”, al cărui principal obiectiv era înfrângerea guvernului în alegeri.
Alianţa PNŢ cu Mişcarea Legionară a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani de zile asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională”, „slujirea unor interese străine” etc.
Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmsoferă extrem de tensionată şi confuză, principalii oponenţi fiind PNŢ şi PNL. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua.
Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani [de la venirea lui Carol în ţară] suferim de guverne personale”. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune.
Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, nici unul nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară, iar PNL s-a clasat pe primul loc cu 35,9% din totalul voturilor. PNŢ s-a plasat pe locul următor, cu 20,4%, fapt ce nu-i permitea să pretindă puterea.
În fond, pactul de neagresiune a folosit regelui şi nu lui Iuliu Maniu.
Profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.
Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC; a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu; a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ, prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne.
Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea (care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice), declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al d-lui Tătărescu”.
Lovitura de stat din 10 februarie 1938
La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic. Solicitat să facă parte din guvernul de „uniune naţională”, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alături de ceilalţi foşti prim-miniştri, Maniu a refuzat şi a decis înlăturarea din PNŢ a celor care acceptau demnităţi din partea noului regim. La 27 februarie a fost adoptată o nouă Constituţie, iar în ziua de 30 martie a fost publicat decretul privind dizolvarea tuturor partidelor politice. Maniu a adresat regelui un memoriu, la 27 aprilie, în care aprecia: „Partidele sunt expresia unei necesităţi organice a vieţii de stat moderne”; ele „nu sunt create prin legi, şi prin urmare nu pot fi desfiinţate prin lege”.
Dictatura personala al lui Carol Caraiman
Preşedintele PNŢ şi-a exprimat dezacordul faţă de crearea Frontului Renaşterii Naţionale în decembrie 1938, apreciind că prin acest act erau „confiscate” drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum „dreptul la opinie, liberatea de gândire şi de manifestare a credinţelor politice, privitoare la viaţa de stat, la guvernarea şi administrarea ţării”. Conform legii electorale din mai 1939, Maniu era senator de drept, dar nu şi-a ocupat locul rezervat, deoarece nu accepta să colaboreze cu regimul „nici măcar în calitate de opoziţie”, aşa cum singur avea să explice.
La 7 iunie 1939, când s-a deschis Parlamentul, Carol al II-lea atinsese culmea puterii politice. Avea în faţă o masă de uniforme albe (ale FRN); purtătorii lor îi juraseră credinţă şi îl aplaudau frenetic.
După 10 februarie 1938, presa şi radioul nu mai pridideau cu elogii la adresa „marelui cârmaci”, pe stadioane se organizau mari festivităţi consacrate celui care „salvase” ţara şi „conducea cu o mână fermă” poporul român pe calea prosperităţii, aşa cum o făcuseră, la vremea lor, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Carol I şi alte mari personalităţi istorice. Iuliu Maniu era convins că această propagandă era menită să acopere „jaful economic” la care se dedau Carol al II-lea şi camarila sa, în timp ce marile probleme ale României erau neglijate, armata nu era dotată corespunzător, politica externă era lipsită de coerenţă.
Evoluţia vieţii internaţionale, şi mai ales pactul sovieto-german din 23 august 1939, au avut ca rezultat izolarea politico-diplomatică a României.

PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL (GHEORGHE BRĂTIANU)

PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL (GHEORGHE BRĂTIANU)
(Rezumatul tezei de doctorat)

Conducător ştiinţific:
Prof. univ.dr. NICOLAE JURCA

Doctorand :
VICTORIA GABRIELA GRUBER

Capitolul I. Constituirea şi organizarea P.N.L. (Gh. Brătianu)

În primul capitol al lucrării am analizat factorii care au dus la formarea partidului condus de istoricul Gheorghe Bratianu şi am identificat normele de organizare puse la baza noii formaţuini politice.

Considerăm, astfel, că între factorii principali care au contribuit la desprinderea celei mai importante grupări politice disidente din P.N.L se numără:

– criza dinastică desfăşurată în perioada 1926-1930,

– menţinerea unor practici autoritare în viaţa internă a partidului,

– criza de autoritate manifestată după moartea preşedintelui său, Ionel Brătianu,

– restauraţia intervenită în iunie 1930 şi poziţia lui Gh. Brătianu de acceptare a acestui act politic, deşi el fusese respins de conducerea liberală.

Formarea P.N.L. (Gh. Brătianu) a fost un proces de durată, desfăşurat în perioada iunie 1930 – noiembrie 1931.

Congresul de constituire a noului partid, desfăşurat la 15 iunie 1930, a reunit reprezentanţi din majoritatea judeţelor ţării. De la primele întruniri, „georgiştii” au precizat obiective ale acestei grupări politice, precum înnoirea concepţiei asupra liberalismului şi a metodelor de conducere şi organizare a societăţii dar şi măsuri pentru buna organizare a partidului.

Procesul de organiazare sa desfăşurat într-un ritm alert, aşa încât, până în octombrie 1930, partidul avea structuri în 30 de judeţe, iar în aprilie 1931, în toată ţara. Formarea organizaţiilor săteşti, comunale, orăşeneşti şi judeţene a presupus preluarea unor norme de organizare de la vechiul Partidul Naţional Liberal sau stabilirea unor reguli noi.

Ca şi la partidul matcă, la georgişti existau trei nivele de organizare (comunală, judeţeană şi centrală). La nivel judeţean şi central, organele de conducere erau Congresul, Comitetul executiv şi Delegaţia Permanentă. În componenţa acestor organe de conducere intrau membri de drept şi membri aleşi.

Numărul sau proporţia acestora în fiecare organ de conducere erau precizate cu stricteţe în Statutele vechiului Partid National Liberal, pe când la georgişti, acestea variau în funcţie de situaţia concretă din fiecare organizaţie. Organizaţiile judeţene georgiste au preconizat, de asemenea, constituirea unor organe de conducere şi centralizare a acţiunii pe regiuni istorice.

În noiembrie 1931 a avut loc primul Congres general al P.N.L. (Gh. Brătianu). Delegaţii prezenţi la congres au adoptat programul şi Statutele partidului.

Analiza comparată a Statutelor celor două Partide Liberale a facilitat identificarea unor elemente organizatorice proprii georgiştilor. Astfel, din Comitetele lor judeţene făceau parte, ca membri de drept, toţi preoţii şi învătatorii care aderaseră la partid.

Şefii de organizaţii judeţene, parlamentarii, foştii miniştri, generalii şi profesorii universitari deveneau, conform Statutului, membri de drept ai Comitetului Central ai P.N.L. (Gh. Brătianu).

Baza socială a acestei formaţiuni politice a fost una eterogenă.

Intelectualii (profesori, avocaţi, preoţi, ofiţeri cu grad superior), comercianţii şi proprietarii au reprezentat partea activă a membrilor de partid, constituind cercul propagandiştilor, al militanţilor.

Muncitorii şi ţaranii, deşi aderaseră la partidul georgist, nu defăşurau o activitate susţinută, intrând doar în componenţa cercului membrilor de rând, sau mulţumindu-se cu statutul de simpatizanţi.

Capitolul II. Evoluţia organizatorică a P.N.L. (Gh. Brătianu)

Sintetizând informaţiile referitoare la activitatea politică desfăşurată de organizaţiile georgiste am constatat că opera de consolidare a continuat şi după Congresul general din noiembrie 1931. Astfel, Comitetul Central a fost completat, în aprilie 1932, cu unele personalităţi care vor juca un rol important în viaţa partidului.

Organizarea Congreselor anuale şi a congreselor regionale a devenit regulă pentru P.N.L. (Gh. Brătianu), cu scopul de a adapta conducerea organizaţiilor judeţene la situaţia reală din teren, precum şi de a sublinia unitatea acestei formaţiuni politice.

Celelalte partide politice apreciau, însă, că această pracatică avea menirea să ascundă deficitul de cadre al formaţiunii georgiste şi să atragă noi membri.

Am delimitat, de asemnea, etapele de reorganizare parcurse de formaţiunea georgistă, precum şi factorii care le-au determinat.

Reorganizarea a fost determinată, astfel, de ascensiunea îngrijorătore a organizaţiilor de extremă dreaptă şi stângă în viaţa politică (1932), trecerea unui număr important de militanti georgişti la Partidul National Liberal devenit guvernamental (decembrie 1933), nevoia de ai reuni pe georgiştii dintr-o anumită provincie istorică, pentru a pune în discuţie problemele specifice teritoriului respectiv (a doua parte a anului 1934), diminuarea activităţii organizaţiilor judeţene în timpul acţiunilor din cadrul Frontului Constituţional, nevoia de redefinire a programului politic (1936) sau rezultatele modeste obţínute în alegerile parţiale din primăvara anului 1937.

La 2 decembrie 1934 a avut loc cel deal doilea Congres general al partidului. Lăsând pe plan secundar problemele legate de organizarea partidului, congresul a fost transformat în prilej pentru a condamna servilismul guvernului condus de Gh. Tătărescu (PNL)  şi amestecul camarilei regale în viaţa politică.

Am analizat, de asemenea, acţiunea intitulată „Leul pentru Mişcarea”, coordonată de redacţia ziarului central al partidului, în perioada 1935-1937.

Gândită, iniţial, ca o campanie de strângere de fonduri pentru susţinerea ziarului, acţiunea a primit pe parcurs semnificaţia unui barometru al conştiinţei civice şi al implicării membrilor partidului în existenţa acestuia.

Partidul georgist a avut o existenţă dinamică. A înregistrat numeroase adeziuni, dar şi disidenţe. Astfel, între personalităţile care au aderat la partid după formarea sa sunt de semnalat istoricul Şt. Ciobanu, fostul ministru liberal C. Banu, profesorul universitar Paul Negulescu, Şt. Şendrea, Gh. Gh. Mironescu, fiul liderului naţional-ţărănist, scriitorul M. Sadoveanu, fostul prefect liberal D. Stolojan, geograful S. Mehedinţi, sau N. P. Carp, fiul fostului lider conservator.

Nemulţumirile georgiştilor care au părăsit partidul au fost determinate de refuzul lui Gh. Brătianu de a intra în componenţa diferitelor guverne, de poziţia anticarlistă manifestată de preşedinte şi de speranţa unora dintre lideri că migrând spre alte formaţiuni politice vor ajunge mai uşor la guvernare.

Capitolul III. P.N.L. (Gh. I. Brătianu) – program politic şi elemente de doctrină

Analiza şi compararea diferitelor programe formulate partid de-a lungul timpului şi confruntarea lor cu documente similare ale altor formaţiuni politice au facilitat desprinderea principalelor carcteristici ale programelor georgiste.

Apreciem, astfel, că primele încercări de definire a programului au fost lipsite de originalitate. Ele conţineau mai ales obiective, fără soluţii concrete sau abordau numai unele domenii de activitate, fiind, deci, incomplete.

Programul adoptat la Congresul general din noiembrie 1931 a reluat toate formulele parţiale prezentate de georgişti până în acel moment ordonându-le într-o structură unitară.

El cuprindea obiective şi soluţii pentru domeniul apărarii naţionale, al finanţelor publice şi private, pentru politica externă şi internă, economică, socială, dar şi pentru domenile justiţiei şi al culturii.

Unele capitole din program erau tratate însă superficial. În timpul campaniilor electorale care au precedat alegerile generale din 1932 şi 1933, georgiştii au publicat manifeste care anunţau o radicalizare treptată a programului lor politic.

Treptat, ei au afişat unele orientări naţionaliste, pronunţându-se pentru o reprezentare proporţională a românilor în intreprinderi şi în instituţii, colonizarea românilor care trăiau în afara graniţelor, în zonele de frontieră ale ţării sau pentru o politică de stat a minorităţilor care să facă distincţia între minoritarii stabiliţi de mult timp pe teritoriul ţării şi cei imigraţi de curând.

Conducerea centrală a P.N.L. (Gh. Brătianu) a apreciat că reformularea programului a devenit o necesitate în primăvara anului 1936. Scopul acestei acţiuni a fost de a delimita partidul de formaţiunile extremiste, tot mai active în epocă, sau de Partidul National Liberal de guvernământ, ale cărui metode de guvernare erau condamnate de georgişti.

Revenirea la principiile liberalismului economic, încurajarea industriei, garantarea deplină a dreptului de proprietate, reprezentau, în opinia lui Gh. Brătianu, elemente de noutate ale programului georgist, care demonstrau că radicalizarea se produsese totuşi în limitele liberalismului.

Membrii de marcă ai partidului au încercat să explice şi unele din orientările lor ideologice. Prin modul în care au definit conceptul de progres, prin promovarea unui liberalism adaptat realităţilor, a stabilităţii legislative, prin subordonarea acţiunii umane unui ideal etic, Gh. Brătianu, şi alti fruntaşi ai georgiştilor inserează în doctrina partidului idei ale liberalismului evoluţionist.

În acelaşi timp, susţinând necesitatea creşterii temporare a autorităţii guvernanţilor, a statului arbitru şi organizator, pledând pentru aplicarea liberalismului economic etc., Gh. Brătianu, H. G. Meitani, C. Ionescu Olt se dovedesc adepţi ai neoliberalismului.

Adaptându-se realităţilor concrete din România, georgiştii au integrat în ideologia proprie şi elemente ale neoliberalismului românesc. Prin accentuarea componentei naţionale a programului lor politic, ei a imprimat o tentă naţionalistă ideologiei promovate de partid, menţinându-se totuşi în limitele liberalismului naţional.

Capitolul IV. P.N.L. ( Gh. Brătianu) şi guvernările din deceniul al IVlea; activitatea parlamentară a deputaţilor georgişti

Am consactrat o mare parte a lucrării analizării relaţiilor existente între partidul georgist şi guvernele care sau perindat la putere în deceniul al patrulea, precum şi activităţii desfăşurate de reprezentanţii georgiştilor în corpurile legislative.

Am relevat, astfel, faptul că deputaţii georgişti au participat la discutarea proiectelor de legi şi au semnalat lipsa de continuitate între actele guvernelor, care reprezenta o caracteristică a vieţii politice româneşti.

La recomandarea regelui, preşedintele partidului a fost solicitat să participe la guvernare de majoritatea partidelor care au primit mandatul de a forma guvernul în perioada 1931-1937.

Gh. Brătianu a refuzat aceste oferte, atât din calcul politic, nemulţumit de locul pe care georgiştii l-ar fi obţinut în guvernele din timpul crizei economice, în cabinetul liberal condus de I.G.Duca sau în cel condus de Gh.Tătărescu în 1937, cât şi din considerente morale.

Dacă regele considera că partidul georgist reprezenta un element prin care putea să manevreze şi să controleze acţiunea politică a vechilor liberali, Gh. Brătianu acorda o mare importanţă condiţiilor în care ar fi preluat guvernarea.

Apărător consecvent al monarhiei constituţional-parlamentare, preşedintele georgiştilor a criticat încercările autorităţilor de a eluda drepturile şi libertăţile fundamentale în timpul guvernării N. Iorga, sau de a permanentiza cenzura şi starea de asediu după 1934.

Rivalitatea accentuată dintre georgişti şi Partidul National-Liberal de guvernământ, precum şi amestecul camarilei în actul de guvernare au determinat o atitudine de critică severă, la adresa guvernelor liberale după 1933.

Analiza discursurilor susţinute în întrunirile organizaţiilor judeţene şi a celor rostite de deputaţii georgişti în Parlament ne-au condus spre concluzia că partidul şi-a exprimat poziţia faţă de majoritatea măsurilor cu caracter economic adoptate de guvernele naţional-ţărăniste, acordând o atenţie deosebită politicii lor financiare.

Astfel, ei au protestat în Parlament împotriva împrumutului contractat în străinătate, în februarie 1931, considerând că guvernul Gh. Mironescu (PNT) acceptase condiţii împovărătoare pentru economia României.

Ei apreciau, că pentru a asigura scoaterea economiei din criză, procedeele tehnice trebuiau să fie completate cu mijloace politice. Recomandau, astfel, instituirea unui monopol al statului asupra comerţului financiar, subliniind că această soluţie nu corespundea doctrinei economice a partidului, dar era necesară pentru rezolvarea problemelor din economie.

Gh. Brătianu şi formaţiunea sa politică au acordat o atenţie specială problemei asanării datoriilor agricole, formulând un program propriu pentru rezolvarea ei. Georgiştii susţineau, printre altele necesitatea reglementării datoriilor pentru toate categoriile de agricultori şiasigurarea garanţiilor de către justiţie, prin înscrierea de ipoteci asupra proprietăţilor.

Rolul statului ar fi trebuit să fie limitat la stabilirea normelor generale, fără ai fi afectat bugetul. Practicând o „opoziţie constructivă”, P.N.L. (Gh. Brătianu) şi-a adus contribuţía la îmbunătăţirea proiectelor de legi dezbătute şi, în unele cazuri, le-a aprobat, scoţând în evidenţă propunerile legislative, pe care le considera valoroase.

Astfel, când guvernul national-liberal, Gh. Tătărescu a adus în discuţia Parlamentului proiectul de lege privind lichidarea datoriilor agricole şi urbane partidul georgist a formulat amendamente, dar în cele din urmă a votat legea.

În anii 19331935, georgiştii au participat la dezbaterile desfăşurate pe marginea afacerii Skoda, apreciind că era necesară sancţionarea celor care se vor dovedi vinovaţi, indiferent dacă erau români sau străini. În numele partidului, C. C. Giurescu exprima cerinţa ca guvernul liberal să deschidă o anchetă parlamentară pentru lămurirea problemei vinovătiilor, iar când sa constatat funcţionarea defectuoasă a comisiei parlamentare de anchetă, deputatul georgist N. Constantinescu Bordeni a demisionat din acest for, în semn de protest.

Gh. Brătianu aprecia că în această afacere erau implicate interesele unor consorţii străine.

În aprilie 1934, când guvernul a adus în discuţia Camerei un proiect de lege pentru modificarea legii minelor (legea Madgearu), georgiştii cereau ca aceasta să fie schimbată în întregime, recomandând ca regiile publice, comerciale şi casele autonome, să fie încorporate la ministerele corespunzătoare, iar concesiunile şi regiile mixte realizate în detrimentul statului să fie revizuite.

Participând la discutarea proiectelor de buget pe exerciţiile cuprinse între 1934-1938, georgiştii au susţinut constant necesitatea înlocuirii impozitelor directe, percepute de la ţărani, cu taxe indirecte, asupra tuturor tranzacţiilor comerciale.

Capitolul V. Activitatea elecorală şi politica de alianţe a P.N.L. (Gh. Brătianu)

Pe parcursul acestui capitol am analizat rezultatele obţinute de organizaţiile georgiste în timpul alegerilor generale, precum şi alianţele încheiate cu alte formaţiuni politice.

Am relevat astfel că P.N.L. (Gh. Brătianu) a participat la lupta electorală chiar de la începutul existenţei sale, având ca semn electoral trei linii verticele (III) care semnificau personalităţile lui I.C. Brătianu, Ionel Brătianu şi Gh. Brătianu.

Scorurile electorale obţinute de georgişti în alegerile generale din iunie 1931 au indicat că organizaţiile judeţene cu cele mai active şi eficiente comitete de conducere se aflau în judeţele Iaşi, Covurlui, Baia, Dolj, Romanaţi, Cahul, Tecuci, Prahova, Bacău, R. Sărat, Constanţa şi Brăila.

La nivelul întregii ţări, georgiştii au obţinut 5,93 % din voturile exprimate, trimiţând în Palament 12 deputaţi.

Manifestul P.N.L., anunţa, în iunie 1932, hotărârea georgiştilor de a merge singuri în alegerile generale care urmau să se organizeze în urma demisiei guvernului de uniune naţională condus de N. Iorga.

Reprezentarea grafică a celor mai bune procentaje obţinute de organizaţiile judeţene georgiste în alegerile din 1932, pune în evidenţă modificările survenite în modul în care opinia publică percepea partidul condus de Gh. Brătianu.

Din analiza rezultatelor, se constată o consolidare a preferinţelor electoratului pentru partidul condus de istoric, în judeţe precum Iaşi, Covurlui, Putna, Constaţa, Bacău, Tecuci, Prahova, Ilfov, Dolj, sau Teleorman.

Rezultatele alegerilor parlamentare din 1 iunie 1931

Partidul National Liberal, 1.389.901 VVE, 48,86%, 289 mandate

Partidul National Taranesc. 438.747 VVE, 15,42%, 30 mandate

PNL-Gheorghe Bratianu, 173.586 VVE, 6.10%, 12 mandate

Partidul Poporului, 141.141 VVE, 4,96%, 10 mandate

Partidul Maghiar, 139.003 VVE, 4,89%, 10 mandate

Liga Apararii National Crestine, 113.863 VVE, 4%, 8 mandate

PNT-Lupu, 100.682 VVE, 3,54%, 7 mandate

Partidul Socialdemocrat, 94.957 VVE, 3,39%, 6 mandate

Liga contra Cametei, 80.570 VVE, 6 mandate**

Blocul Muncitoresc-Taranesc, 73.716%, 5 mandate

Partidul Evreiesc, 64.193 VVE, 4 mandate

Alti candidati, 34.095 VVE, 1,16%, 0 mandate

Total: 2.844.454 VVE, 387 mandate

*PNL a format cartelul electoral „Uniunea Nationala” alaturi de Partidul Nationalist-Democrat, Partidul German, Liga Vlad Tepes, Liga Agrara.

**Liga Contra Cametei a format cartel electoral cu Partidul Taranesc-Democratic (Stere)

La nivelul întregii ţări, georgiştii au obţinut în alegerile din 1932 locul al III-lea, cu 6,53 % din voturi, trimiţând în Camera Deputaţilor 14 reprezentanţi.

Lupta dintre cele două Partide Liberale sa reactivat în toamna anului 1933, în condiţiile în care se profila o nouă schimbare de guvern şi sa înteţit după formarea guvernului liberal condus de I.G. Duca. Unii dintre fruntaşii georgişti au trecut de partea vechilor liberali.

Rezultatele alegerilor parlamentare din 17 iulie 1932

Partidul National Taranesc, 1.203.700 VVE, 41,51%, 274 mandate

Partidul National Liberal, 407.023 VVE, 14.04%,28 mandate

PNL-Gheorghe Bratianu, 195.048 VVE, 6,73%, 14 mandate

Partidul Maghiar, 141.894 VVE, 4,89%, 14 mandate

PNT-Lupu, 170.860 VVE, 5,89%, 12 mandate

Liga Apararii National Crestine, 159.071 VVE,

În vederea alegerilor generale din decembrie 1933, liberalii georgişti au reuşit să prezinte liste de candidaţi în 70 de judeţe, excepţie făcând Maramureşul. Reprezentarea grafică a celor mai bune procentaje obţinute de organizaţiile judeţene georgiste în alegerile din 1933 determină imaginea care facilitează comparaţia între ele :

Se observă o scădere a popularităţii partidului, explicabilă prin faptul că, ajuns la guvernare, P.N.L. (ducist) a atras un număr important de membri şi simpatizanţi ai Partidului National-Liberal (georgist).

Fieful electoral al P.N.L. (Gh. Brătianu) era situat în judeţe disparate din Moldova şi Muntenia, în care se aflau organizaţiile cele mai puternice: Iaşi, Putna, Covurlui, Bacău, R. Sărat, Prahova. Partidul dispunea de unele organizaţii puternice şi în Oltenia (judeţul Dolj) şi în Dobrogea (judeţul Constanţa).

Pe ansamblu, P.N.L. (Gh. Brătianu) sa situat pe locul al patrulea, cu un procent de 4,96 % din voturile exprimate, trimiţând în Parlament 10 deputaţi.

Manevrele politice de culise ale regelui au determinat o apropiere între georgişti şi Partidul Poporului condus de Al. Averescu. Cele două formaţiuni politice au încheiat, în mai 1934, un acord politic de luptă împotriva guvernului condus de Gh. Tătărescu.

Prin manifeste şi acţiuni comune, cele două partide au condamnat amestecul camarilei în actele de guvernare. Gh. Brătianu a încercat să lărgească alianţa atrăgând şi alte formaţiuni politice.

Acţionând în acest sens, el dorea o apropiere de Iuliu Maniu. Cum aceasta nu sa produs, Gh. Brătianu a intensificat colaborarea cu Al. Averescu.

Pentru că cele două partide vizau apărarea Constituţiei existente, alianţa dintre cele două partide a primit denumirea de Front Constituţional.

Astfel, potrivit liderului georgist, rostul Frontului Constituţional era să menţină principalele instituţii ale statului pe un făgaş normal, împiedicând sporirea atribuţiilor Monarhiei.

Intensitatea manifestărilor Frontului Constituţional a deteminat adeziunea unor noi grupări politice, precum „Blocul Cetăţenesc” de sub conducerea lui Gr. Forţu şi „Cruciada Românismului”, condusă de Mihai Stelescu.

Pe parcursul capitolului am analizat şi motivele care au împiedicat reîntregirea Partidului National-Liberal în perioada 1931-1937.

Eşecul repetat al tratativelor pentru reunificare a fost determinat de dorinţa fiecăruia dintre cele două Partide Liberale ca unificarea să se producă în jurul său, de menevrele regelui, sau de pericolul creării unor grupări rivale în interiorul P.N.L. reîntregit.

În cursul anului 1936 se vehiculau zvonuri despre poziţia de vicepreşedinte, pe care ar fi urmat să o ocupe Gh. Brătianu în Partidul Liberal reîntregit. Tratativele de unificare au fost însă abandonate în preajma Congresului general al Partidului Liberal de guvernământ, când sa ajuns la compromisul între Gh. Tătărescu şi Dinu Brătianu.

Acţiunile comune ale partidelor aliate în Frontul Constituţional au continuat în anii 1935-1936.

Se vehicula chiar zvonul despre posibila fuziune a partidului georgist cu cel averescan. În realitate, acţiunea Frontului Constituţional nu era agreată de toţi georgiştii. În partidul condus de istoric sau delimitat, treptat, trei curente. Unii dintre georgişti se opuneau tacticii folosite de Frontul Constituţional în lupta împotriva camarilei, alţii se pronunţau împotriva reîntregirii liberale, iar o a treia grupare acţiona pentru fuziunea cu Partidul Liberal de guvernământ.

În toamna anului 1937, în vederea alegerilor generale, a fost semnat pactul de neagresiune electorală între legionari, manişti şi georgişti. Scopul declarat al înţelegerii era de a asigura libertatea şi corectitudinea alegerilor. Se urmărea, însă şi contrabalansarea cartelului electoral încheiat de Gh. Tătărescu, cu Al. Vaida Voevod şi răsturnarea noului guvern tătărescian.

Rezultatele alegerilor evidenţiază o scădere a încrederii acordate georgiştilor de electorat, aşa cum rezultă şi din reprezentare grafică de mai jos:

Pe ansamblul ţării, partidul georgist sa situat în alegerile din 1937 doar pe locul al VI lea, cu un procent de 3,89 % din numărul total de voturi exprimate. Totuşi, în mod paradoxal, georgiştii ar fi trebuit să trimită în Parlament cel mai mare număr de deputaţi din istoria partidului. Explicaţia este dată de modul în care sa făcut repartizarea mandatelor, pe ţară, nu pe judeţe, fapt ce avantaja partidele mici. Drept consecinţă, georgiştii au obţinut 16 mandate de deputaţi.

Capitolul VI Poziţia P.N.L. (Gh. Brătianu) faţă de principalele probleme ale vieţii politice româneşti

La începutul existenţei sale P.N.L (Gh. Brătianu) şi-a exprimat dezacordul faţa de soluţia dată de guvernul liberal condus de Ionel Brătianu pentru problema crizei dinastice şi a actului de la 4 ianuarie 1926. Georgiştii apreciau că reîntoarcerea lui Carol „devenise o necesitate de stat”,
iar gestul lui Gh. Brătianu de a fi acceptat Restauraţia, după opinia georgiştilor, ar fi reabilitat Partidul Liberal.

În concepţia lor, regele trebuia să se situeze deasupra Constituţiei, pentru a
veghea la aplicarea ei. În acelaşi timp, suveranul trebuia să reprezinte principiul autorităţii şi corectivul democraţiei.

Politica duplicitară a regelui a determinat curând modificarea atitudinii georgiştilor faţă de suveran. Astfel, încă din 1932, Gh. Brătianu îşi exprima dezacordul faţă de practica folosită de rege de a se amesteca direct în actul de guvernare.

Erau învinuite, însă, camarila şi guvernele care permiteau acest amestec. Georgiştii au continuat să se declare monarhişti constituţionali,
considerând că România avea nevoie de o Monarhie puternică şi liberă, lipsită de obligaţii faţă de oricare dintre partidele politice. O parte a fruntaşilor georgişti erau împotriva unei acţiuni ostile faţă de rege, susţinând doar o acţiune de opoziţie faţă de guvern.
P.N.L. (Gh. Brătianu) a manifestat interes şi preocupare şi faţă de problema naţională şi a minorităţilor. Desprins din P.N.L. şi fiind sub influenţa ideilor neoliberalismului românesc, Gh. Brătianu a abordat cele două probleme în interdependenţă. Georgiştii considerau că după Marea Unire problema naţională presupunea consolidarea statului unitar, prin integrarea tuturor
provinciilor unite în 1918 cu România. La aceasta se adăuga şi datoria statului de a facilita imigrarea elementelor româneşti din afara graniţelor şi de a asigura respectarea drepturilor minorităţilor.

Sunt demne de remarcat eforturile făcute de conducerea partidului pentru a atrage reprezentanţi ai populaţiilor conlocuitoare, aşa cum sa
întâmplat în judeţele Caliacra, Durostor, Târnava Mare sau TimişTorontal.

Totuşi, georgiştii au criticat înfiinţarea subsecretariatului minorităţilor, în iunie 1931, considerând că acesta va încetini procesul de apropiere între
majoritari şi minoritari. Din ianuarie 1933, georgiştii au anunţat că noul ideal al partidului era „justificarea statului naţional”.

Explicând acest ideal, C.C. Giurescu susţinea că orice comparaţie trebuia să fie favorabilă statului naţional, pentru a demonstra astfel lipsa de legitimitate a pretenţiilor statelor revizioniste. Liderul liberal insista pentru delimitarea naţionalismului pe care îl profesa de şovinism, relevând că susţinea ideea realizării unor condiţii mai bune pentru elementul autohton, înţelegând , în acelaşi timp, să respecte şi drepturile minorităţilor.

Abordând problema muncii naţionale, georgiştii preconizau necesitatea adoptării unor măsuri care să asigure procente confortabile pentru elementele de etnie română în economie şi în plan militar, o politică de colonizare urbană pentru românii aflaţi în afara graniţelor naţionale, precum şi o politică de stat a minorităţilor, care să facă distincţie între minoritarii aşezaţi de mult timp pe teritoriul ţării şi străinii imigraţi de curând, consideraţi periculoşi pentru stat. P.N.L. (Gh.
Brătianu) respingea însă conceptele „numerus clausus” şi „numerus valahicus”, vehiculate în mediile politice româneşti, de unii oameni politici precum A.C. Cuza şi Al. Vaida Voevod.

Georgiştii şi-au exprimat, constant, poziţia faţă de grupările politice extremiste. Astfel, după alegerile generale din 1932, Gheorghe Brătianu se arăta îngrijorat de faptul că, în unele părţi ale ţării, grupările extremiste obţinuseră o parte însemnată a voturilor.

Interzicerea Gărzii de Fier, prin Jurnal al Consiliului de Miniştri, în decembrie 1933, a determinat exprimarea unor puncte de vedere ale georgiştilor, care, în epocă şi mai târziu, au fost interpretate drept gesturi de simpatie faţă de Garda de Fier. În realitate, observaţiile liberalilor georgişti exprimau rezerve faţă de mijloacele folosite de guvern împotriva mişcării legionare.

Relaţiile între Gh. Brătianu şi Corneliu Zelea Codreanu sau răcit în urma aderării la Frontul Constituţional a grupării „Cruciada Românismului”, conduse de M. Stelescu.

Spre finele anului 1937, nota critică faţă de mişcarea legionară a fost abandonată. Explicând această poziţie, Gh. Brătianu arată că, aflânduse
în opoziţie, partidul său considera că principalul său adversar trebuia să fie guvernul, lupta cu celelalte partide justificându-se numai în situaţii deosebite.

Menţinânduşi poziţia, după încheierea pactului de neagresiune electorală, în noiembrie 1937, liderul georgist preciza că apropierea dintre cele trei grupări politice fusese favorizată de poziţia lor asemănătoare faţă de
problema naţională, atitudinea anticarlistă şi anticamarilistă, precum şi necesitatea de a contrabalansa cartelul electoral încheiat între Gheorghe Tătărescu şi şeful „Frontului Românesc”, Al. Vaida Voevod.
Exprimânduşi opinia faţă de comunism, georgiştii apreciau că partidul comunist care promova această doctrină cerea adepţilor săi supunere necondiţionată şi sărăcie. Deşi aprecia că aceste caracteristici confereau o aparentă superioritate morală comunismului, Gh. Brătianu
constata că, în comparaţie cu liberalismul, comunismul reprezenta o doctrină simplistă.

Georgiştii vedeau în dezvoltarea mişcării comuniste din România un permanent pericol pentru siguranţa naţională. Ei apreciau, în acelaşi timp, că măsurile represive ale guvernanţilor împiedicau exprimarea nemulţumirilor maselor, sporind, astfel, primejdia extinderii comunismului.

În opinia lui Gh. Brătianu, lupta împotriva comunismului echivala cu lupta împotriva sistemului de guvernare, care favoriza corupţia, dar şi cu cea îndreptată împotriva agenţilor Cominternului.

Capitolul VII Liberalii georgişti şi problemele politicii externe a României

Un capitol important al activităţii P.N.L. (Gh. Brătianu) a fost consacrat actelor de politică externă a României şi relaţiilor internaţionale. Analiza programelor şi a discursurilor susţinute de lideri ne-a condus spre concluzia că, la începutul existenţei sale, noul Partid Liberal se declara credincios sistemului de alianţe ale României, dornic să păstreze raporturi bune cu statele vecine şi să conserve cadrul internaţional validat de Societatea Naţiunilor.

Liberalii georgişti au apreciat pozitiv intenţia exprimată în Pactul Micii Înţelegeri, de a transforma această alianţă, într-un organism unitar care să afirme o singură poziţie pentru cele trei ţări membre. În schimb, în timpul negocierilor dintre România şi U.R.S.S. pentru încheierea pactului de neagresiune sau a celui de asistenţă mutuală, liderii liberalilor georgişti au exprimat neîncredere în intenţiile diplomaţiei sovietice, suspectând că aceaasta ar promova obiective expansioniste.

Lupta împotriva revizuirii tratatelor de pace şi a revizionismului manifestat de unele din ţările vecine României a fost o direcţie constantă a politicii promovate de P.N.L.(Gh. Brătianu).

Pe măsură ce situaţia internaţională sa deteriorat, a avut loc o deplasare lentă a opţiunii partidului georgist de la linia tradiţională a politicii externe a României spre o politică externă adaptată noilor realităţi internaţionale, capabilă să asigure garanţii pentru integritatea teritoriului
naţional.

Deşi şi-a exprimat simpatia faţă de liderul fascist italian, Benito Mussolini, Gh. Brătianu a semnalat difernţele existente între România şi Italia, apreciind că modelul etatismului social specific fascismului nu se potrivea condiţiilor din România. Liderul georgist a susţinut că România avea nevoie de o poltică externă de neutralitate, care să-i permită apărarea interselor
naţionale şi în faţa lui Adolf Hitler, pe care la vizitat în toamna anului 1936.

La rândul său, Hitler a arătat că România trebuia să caute sprijin la statele care duceau o politică de stăvilire a comunismului, în special la Germania. Führerul a afirmat interesul Germaniei pentru relaţii economice cât mai bune cu România şi a propus, ipocrit, sprijin împotriva revendicărilor
revizioniste maghiare.

Capitolul VIII Reunificarea P.N.L. Participarea lui Gh. I. Brătianu la acţiunile de coalizare a opoziţiei

Obiectivul major al acestui capitol la constituit studierea activitătii politice desfăşurate de Gh. Brătianu şi de foştii georgişti, după reunificarea cu Partidul Naţional Liberal (dinist), produsă la 10 ianuarie 1938. Potrivit documentelor care au stat la baza acestei fuziuni, urma să aibă loc un proces de refacere a organizaţiilor liberale locale, în scopul cuprinderii georgiştilor în noile structuri. Gh. Brătianu a fost cooptat în Delegaţia permanentă a P.N.L., urmând ca în viitor, după modificarea statutului, să i se atribuie funcţia de vicepreşedinte al partidului.

Din iniţiativa preşedintelui partidului, Constantin I.C. Brătianu, Gh. Brătianu a fost implicat în formularea poziţiei oficiale a partidului reîntregit faţă de evenimentele politice în desfăşurare. Liberalii au criticat astfel decretul de desfiinţare a partidelor politice şi modul în care a fost adoptată Constituţia din 1938. Au adoptat o atitudine rezervată faţă de dictatura
regală, desfăşurând, apoi, acţiuni pentru constituirea unui „bloc constituţional”, care să asigure menţinerea regimului democratic. Liberalii, ca şi Iuliu Maniu au exprimat dezaprobarea faţă de constituirea Fronului Renaşterii Naţionale, considerând că această formaţiune politică hibridă
reprezenta o sfidare la adresa opiniei publice.

În aceste circumstanţe, în încercarea de a împiedica coagularea unui bloc al opoziţiei democratice, Carol al II-lea ia făcut , din nou, lui
Gh. Brătianu oferta de a forma un cabinet, de data aceasta, în cadrul Frontului Renaşterii Naţionale. Refuzul exprimat de istoric la
nemulţumit pe preşedintele P.N.L., Dinu Brătianu, dar a întărit colaborarea dintre liberali şi naţional-ţărănişti, marcând o apropiere între Gh. Brătianu şi Iuliu Maniu.

Gh. Brătianu şi-a exprimat, cu claritate şi poziţia faţă de problema cedărilor teritoriale ale României, din vara anului 1940. A făcut aceasta prin intermediul unor memorii, al unor acţiuni politice directe sau al scrierilor cu caracter istoric. În memoriile adresate unor personalităţi
germane, fruntaşul liberal a demonstrat că prin atitudinea de neutralitate pe care o adoptase la începutul războiului, România crease Germaniei avantaje economice şi militare. El aprecia, de asemenea, că pentru o rezolvare eficientă, problema românească trebuia să fie abordată în
ansamblu, pentru toate populaţiile şi toate teritoriile pe care le viza.

Gh. Brătianu a exprimat poziţii nuanţate faţă de problema cedării de teritorii. Dacă la început, istoricul sa pronunţat pentru rezistenţă intransigentă la graniţa de vest, pe parcursul dezbaterilor a adoptat o atitudine mai flexibilă, acceptând posibilitatea unor mici rectificări
teritoriale la graniţele de vest şi de sud.

El exprima convingerea că prioritatea absolută a României, în acele împrejurări, trebuia să o reprezinte apărarea graniţei de est, ameninţată de
pericolul sovietic. Gh. Brătianu a susţinut, de asemenea, că arbitrajul Germaniei trebuia să fie acceptat numai ca o măsură extremă sau să fie respins, pentru că, în concepţia lui, acceptarea ar fi însemnat o cedare nedemnă din partea statului român.
Deşi acceptase punctele de vedere oficiale adoptate de P.N.L., în majoritatea situaţiilor, manifestând o atitudine rezervată faţă de regimul generalului Ion Antonescu, după 1940 activitatea politică desfăşurată de Gh. Brătianu se revigorează atât sub aspectul participării la
acţiunile opziţiei, cât şi sub cel al acţiunii politice în cadrul partidului. Alături de Iuliu Maniu,

Gh. Brătianu a făcut parte din conducerea Asociaţiei „Pro Transilavania”, care milita pentru respectarea drepturilor culturale ale românilor din teritoriile cedate în 1940 Ungariei. Fruntaşul liberal a fost implicat, din 1942, în acţiunea de reorganizare desfăşurată în interiorul partidului,
iar în iunie 1943 a fost numit, neoficial, succesor la conducerea P.N.L., urmând ca hotărârea să fie oficializată când viaţa politică sar
fi normalizat.

Anul 1943 a reprezentat însă şi anul în care au apărut primele semnale că acţiunile fruntaşului liberal erau contestate, atât în rândul liberalilor, cât şi la nivelul conducerii statelor ocidentale.
Deşi sa menţinut în limitele disciplinei de partid, Gh. Brătianu a manifestat, în unele aspecte ale vieţii politice, atitudini care dovedeau că avea poziţii distincte de cele ale conducerii centrale. Astfel, el a adoptat o poziţie distinctă faţă de problema colaborării cu forţele politice de
stânga. Faptul că era perceput de cercurile angloamericane
drept „germanofil”, iar de ruşi, drept „omul politic cel mai urât la Moscova”, iau redus simţitor şansele de a succeda la conducerea P.N.L.

Capitolul IX Acţiuni neoficiale de politică externă desfăşurate de Gh. Brătianu după 1938

Vizitele repetate efetuate de Gh. Brătianu în străinătate, după instaurarea dictaturii regale, au creat impresia că istoricul a desfăşurat o activitate mai intensă în domeniul politicii externe. Deşi i sa oferit posibilitatea să devină ambasador al României în Germania, Gh. Brătianu nu a acceptat, preferând să desfăşoare o activitate neoficială, în sensul strângerii legăturilor României cu această ţară. El declara că, prin întreaga sa acţiune în Parlament şi în presă a urmărit să evite implicarea României în angajamente internaţionale care ar fi putut atrage asupra ei ameninţarea germană întrun
moment în care nimeni nu îi putea da un ajutor efectiv.

După izbucnirea războiului, Gh. Brătianu a preferat să-şi exprime poziţia asupra situaţiei internaţionale prin intermediul unor studii şi conferinţe cu caracter ştiinţific. Un astfel de studiu sa dorit a fi un proiect de politică externă adaptat situaţiei internaţionale din acel moment. În
acest proiect, istoricul pleda pentru transformarea României întruna
din bazele esenţiale de aprovizionare a Reichului, ca modalitate de a obţine o garantare fermă a graniţelor.

El susţinea, de asemenea, şi necesitatea unor legături cât mai strânse între România şi Italia. Politica externă imaginată în acest proiect a fost definită de autor drept politică de neutralitate activă şi de stabilire grabnică de legături mai strânse cu Italia şi Germania. Conştient că interesele Italiei lar
fi putut determina pe Mussolini să sacrifice România în favoarea Ungariei sau a Bulgariei, Gh. Brătianu îndemna, totuşi, la moderaţie şi prudenţă faţă de diplomaţia fascistă.

Cu alt prilej, istoricul îşi exprima convingerea că pentru a rămâne alături de Anglia şi Franţa, România trebuia să pretindă garanţii ferme din partea lor, atât împotriva agresiunii germane, cât şi a celei sovietice şi, de asemenea, să fie sprijinită pentru a se înarma.

Vizitele efectuate de Gh. Brătianu în Germania aveau să determine o încordare a relaţiilor sale cu conducerea liberală. Preşedintele partidului, Dinu Brătianu, dezaproba categoric participarea lui Gh. Brătianu la sărbătorirea onomasticii lui Hitler, în aprilie 1939, considerând
actul drept o gravă eroare politică.

Conformându-se poziţiei adoptate de liberali faţă de dictatura
antonesciano-legionară, Gh. Brătianu a redus frecvenţa acţiunilor sale în domeniul politicii externe.

Totuşi, în toamna anului 1940, când în lumea politică românească se desfăşura dezbaterea asupra politicii externe, în legătură directă cu teritoriile cedate de România statelor vecine revizioniste, Gh. Brătianu a susţinut politica antisovietică, în timp ce Dinu Brătianu considera că un război al României împotriva Uniunii Sovietice era o opţiune total greşită şi periculoasă.

În conformitate cu propriile opţiuni faţă de politica externă, în vara anului 1941, Gh. Brătianu a participat la operaţiunile militare pentru eliberarea teritoriului Basarabiei de sub ocupaţia sovietică dar şi-a exprimat împotrivirea faţă de acţiunile militare din Transnistria.

În acelaşi timp, el a continuat să fie omul de legătură între liderii celor două partide din opoziţie şi Mareşalul Ion Antonescu, aducând la cunoştinţa celui din urmă punctul de vedere al opoziţiei democratice.
După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, Gh. Brătianu a fost invitat la Legaţia germană din Bucureşti, unde i sa propus preşedinţia unei organizaţii secrete, care urma să aibă un caracter antisemit şi naţionalist. Istoricul a refuzat propunerea. Ideea vehiculată de cercurile germane, de a forma un Partid Naţional Socialist în România, a fost înlocuită cu aceea de a crea
o Asociaţie Culturală Româno-Germană.

Refuzând preşedinţia acestei asociaţii, fruntaşul liberal a fost numit, totuşi, în comitetul ei de conducere, fapt care a determinat protestul familiei
Brătianu. Considerăm că prin plecarea sa pe front în ajunul şedinţei de constituire a Asociaţiei Româno-Germane şi după ce prezentase Mareşalului Antonescu memoriul întocmit de liderii opoziţei, în care se cerea retragerea armatei române din Transnistria, Gh. Brătianu nuanţa
atitudinea sa faţă de problemele politicii externe, sugerând deosebiri faţă de poziţia oficială a conducerii centrale a partidului.

Liderii P.N.L. şi P.N.Ţ. au exercitat însă presiuni asupra lui Gh. Brătianu pentru a adopta o poziţie clară faţă de problemele presante ale politicii externe, a României.

Urmare a acestor presiuni, în toamna anului 1942, fruntaşul liberal constata cu nemulţumire că România trimitea trupe la depărtări imense, unde acestea nu erau îndreptăţite să lupte. În acelaşi timp, el manifesta o poziţie mai puţin intransigentă faţă de foştii aliaţi ai României, sugerând expectativă faţă de problemele care ar cere luare netă de poziţie împotriva
lor.

În momentul în care Gh. Brătianu a fost desemnat ca succesor al lui Dinu Brătianu la preşedinţia P.N.L., în iunie 1943, se ajunsese la o relativă unitate de vederi între cei doi Brătieni pe teme de politică externă. Convins că intenţiile expansioniste ale U.R.S.S. reprezentau cel mai mare pericol pentru independenţa României, Gh. Brătianu şi-a menţinut totuşi opinia că ieşirea Românei din război trebuia să se producă în anumite condiţii şi într-un moment favorabil ei.

El sa singularizat, astfel, în opoziţia politică românească. Cu toate acestea, fruntaşul liberal sa implicat în acţiuni menite să-l convingă pe Mareşalul Antonescu să încheie armistiţiul, inclusiv în cursul evenimentelor ce au premers actul de la 23 august 1944.
Capitolul X Sfârşitul activităţii politice a lui Gh. Brătianu

Ultimul capitol al lucrării este consacrat sfârşitului activităţii politice a lui Gh. Brătianu.

După 23 august 1944, istoricul nu sa mai bucurat de susţinerea liderilor liberali, îngrijoraţi de soarta viitoare a partidului şi a ţării. Ascensiunea spre putere a forţelor politice de stânga, susţinute de U.R.S.S., precum şi dezavuarea liderului liberal de către cercurile angloamericane
au fost numai câţiva din factorii care au contribuit la excluderea lui Gh. Brătianu de pe scena politică a României, în 1947.

Arestarea, întemniţarea şi decesul savantului care sa străduit să ducă mai departe şi tradiţia politică a Brătienilor şi a liberalilor sau succedat la intervale scurte, punând capăt unei existenţe intense ghidată de idealurile politice ale timpului, dar şi de repere pragmatice.

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat: