Memoria istoriei: Rapa Robilor, Aiud

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora.
Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.

Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii

Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu.

„Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: Să nu ne răzbunaţi!.”

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate.

    Textul comunicatului de presă  al CICCR mai jos.
– COMUNICAT DE PRESĂ –

 

 

În urma unor cercetări de teren efectuate în municipiul Aiud, jud. Alba, am reuşit să identificăm cu aproximaţie suprafaţa de teren pe care au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici care au decedat în Penitenciarul Aiud în perioada prigoanei comuniste. Terenul respectiv se află în partea de sud-est a localităţii, în dreptul străzii Ostaşilor, cu acces dinspre staţia CFR. Conform documentelor existente, din punct de vedere juridic terenul figurează ca domeniu privat aflat în proprietatea Primăriei Aiud. În anul 2009, Primăria a cedat terenul în folosinţă gratuită pentru o perioadă de 49 de ani către Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, un mic şi restrâns aşezământ monahal situat în zona respectivă, care deserveşte şi Monumentul Calvarul Aiudului, închinat memoriei foştilor deţinuţi politici morţi în temniţele comuniste. După preluarea în folosinţă a respectivului teren, Biserica Ortodoxă a iniţiat la faţa locului o investiţie imobiliară, care prevede edificarea, în anii care urmează, a unei biserici şi a unui aşezământ monahal. Lucrările întreprinse până în prezent au vizat doar pregătirea locului unde vor fi ridicate edificiile menţionate, însă această intervenţie, care a necesitat excavarea şi evacuarea unor cantităţi mari de pământ, a afectat parţial şi o parte din suprafaţa fostului cimitir al deţinuţilor.
Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.
Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora. Datorită lucrărilor efectuate în zonă, investigaţiile se vor desfăşura doar într-un anumit sector din fosta parcelă de teren rezervată în trecut pentru cimitirul penitenciarului, pe o suprafaţă ce nu a fost afectată de lucrările menţionate. Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.
Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.
Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Sursa informationala: CICCR
* * *
Penitenciarul Aiud, alături de Sighet, Gherla sau Râmnicu Sarat, a fost un loc de exterminare pentru diferite categorii de deţinuţi din gulagul românesc. Aiudul a rămas în istoria comunismului drept cel mai important şi mai dur loc de detenţie, unde au existat deţinuţi politici până la sfârşitul anilor ’80.
După 23 august 1944, la Aiud au fost încarceraţi atât deţinuţi politici cât şi deţinuţi de drept comun. Deţinuţii politici de la Aiud proveneau din rândul membrilor partidelor politice, legionarilor, aşa-zişilor criminali de război, armatei, poliţiştilor, jandarmilor, Siguranţei, SSI-ului sau clericilor.
Din 1948, mai ales după ce a intervenit militarizarea sistemului penitenciar şi trecerea acestuia în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, la Aiud au fost aduşi deţinuţii politici acuzaţi de delicte politice grave, cei consideraţi criminali de război şi intelectuali (avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, militari, ziarişti, bancheri, chiaburi, industriaşi şi patroni).
Pentru perioada 1945-1948 numărul deţinuţilor politici din închisoarea Aiud a cunoscut importante variaţii. La începutul intervalului aici se aflau închise 163 de persoane, iar în 1948 efectivul a crescut la 2158 de suflete. În anii următori, numărul deţinuţilor a crescut continuu ca urmare a valurilor succesive de arestări şi condamnări din toate păturile sociale. Conform statisticilor oficiale, în anul 1949 penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, iar după acest an şi până în 1964 populaţia concentraţionară din puşcărie nu a depăşit 3200 de deţinuţi politici. După o statistică a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14193.
Conform actelor nominale de deces aflate la Primăria Aiud, în perioada 1945-1947 nu mai puţin de 149 de persoane au decedat în puşcăria Aiudului, jumătate din aceştia fiind acuzaţi de delicte politice. În intervalul 1948-1964 aici au decedat 437 de persoane, însă după unele estimări neoficiale, cifra deceselor ar fi de circa 700.
Începând cu anul 1948 deţinuţii politici au fost izolaţi de cei de drept comun, regimul de detenţie pentru prima categorie modificându-se în mod radical, politica instituită în acest domeniu fiind aceea de exterminare lentă. Documentele care fac referire la decesele din penitenciarul Aiud pentru perioada 1950-1964 menţionează următoarele cauze: tuberculoză, pneumonie, congestie pulmonară, caşexie, cancer (intestinal, duodenal, pulmonar, prostatic), ocluzie intestinală, septicemie, paralizie cardiacă, insuficienţă hepatică, cardiacă, renală, distrofie, hemoragie cerebrală, meningită, ciroză. Evident, aceste afecţiuni au fost cauzate de relele tratamente la care au fost supuşi deţinuţii: torturile fizice şi psihice aplicate, înfometarea accentuată, frigul excesiv precum şi asistenţa medicală insuficientă sau absentă. Vinovaţi de această situaţie au fost toţi cei care s-au aflat atunci în slujba regimului comunist în structurile de conducere ale statului, dar şi cei care au ocupat diferite posturi şi funcţii în structurile operative şi administrative ale unităţii penitenciare din Aiud (ofiţeri şi subofiţeri, politruci, cadre de Securitate), mulţi dintre aceştia fiind încă în viaţă.
La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu. La Aiud a fost încarcerat şi fostul viceprim-ministru şi ministru de Finanțe comunist, Vasile Luca, unde a şi decedat în anul 1963.
După preluarea întregii puteri în stat de către comunişti, începând cu anul 1948 şi până în 1964 când a fost dat decretul pentru amnistia pedepselor celor cu condamnări politice, penitenciarul Aiud a avut următorii directori şi comandanţi: maior Alexandru Farcaş (1948-1950), căpitan Nicolae Dorobanţu (1950-1953), colonel Ştefan Koller (1953-1958) şi colonel Gheorghe Crăciun (1958-1964).
Sursa informationala: Cosmin Budea

Istoria PNTCD

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat este expresia politică, organizată, a două principii – forţă ale tradiţiei istorice româneşti: ideea afirmării independenţei naţionale şi ideea realizării dreptăţii sociale.

În vremurile moderne, partidele care au cuprins în programele lor în proporţii diferite, – în funcţie de condiţiile istorice concrete -, cele două principii amintite au fost Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat. Prin fuziunea lor în toamna anului 1926 a luat fiinţă Partidul Naţional Ţăranesc care, în scurt timp, a devenit cel mai puternic partid democrat din România.

Ceea ce trebuie subliniat când vorbim despre continuitatea de la Partidul Naţional Ţăranesc la Partidul Naţional Ţăranesc Creştin Democrat este realitatea ei, în pofida vicisitudinilor impuse de opoziţia statornică faţă de patru dictaturi, dintre care cea comunistă, de peste patru decenii, s-a manifestat cu o duritate fără precedent în trecutul poporului român.

Începuturile Partidului Naţional Român (PNR) se regăsesc în istoria românilor transilvăneni, în lupta pentru drepturile lor legitime, individuale şi naţionale. Principiile pe care avea să fie mai târziu zidit PNR au fost enunţate de către Simion Bărnuţiu, la Blaj. Astfel, la 5/17 mai 1848, Adunarea Naţională de la Blaj a votat programul politic în 16 „punturi” al poporului român din Transilvania, care a stat la baza programului Partidului Naţional Român, printre care libertatea, egalitatea şi independenţa naţională, independenţa bisericii, asigurarea libertăţii individuale, înfiinţarea de şcoli româneşti de toate gradele ş.a.

Nevoia de închegare a unui partid românesc a fost impusă de încorporarea Transilvaniei la Ungaria (1865) şi de constituirea monarhiei bicefale austro-ungare (1867).

Partidul Naţional Român din Transilvania, exponent al tradiţionalei lupte naţionale, s-a constituit în anul 1869:

  • la 26 ianuarie/7 februarie 1869, fruntaşii politici ai românilor bănăţeni, adunaţi la Timişoara, au întemeiat Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, au hotărât să participe „activ”, adică şi electoral, la viaţa politică şi au ales în fruntea lor pe Alexandru Mocioni;
  • la 23-24 februarie/7-8 martie 1869, la Miercurea Sibiului s-a ţinut o conferinţă naţională a fruntaşilor politici ai românilor din Transilvania, în cursul căreia s-a constituit Partidul Naţional Român din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu, şi s-a adoptat „pasivismul” ca tactică politică, urmând ca partidul să se abţină de a participa la lupta electorală inegală din Austro-Ungaria, dar continuând lupta politică naţională.

După nici o lună de la înfiinţarea acestor partide, la 23 martie/3 aprilie 1869, autorităţile au interzis activitatea lor, pe motivul că nu pot exista „partide naţionale” (prima interdicţie a PNR).

Câţiva ani mai târziu, la 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au hotărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania, care a proclamat ca tactică de luptă politică „activismul”.

În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe doctor Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui “Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta.

Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia “memorandiştilor”, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.

Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj “procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR).

Răsunetul internaţional, favorabil “memorandiştilor” a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.

În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod.

Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar.

După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti: libertatea presei, a întrunirilor etc.

În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR).

La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a „trădătorilor de patrie”), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia.

În decembrie 1917, Comitetul Executiv al PNR a hotărât să-şi reia activitatea şi a stabilit Aradul, ca centru de decizie, şi „Drapelul” din Lugoj, ca organ de presă. În ianuarie 1918, acelaşi Comitet, întrunit la Budapesta, a decis să se pronunţe în Parlamentul maghiar pentru autodeterminare, pe baza celor 14 puncte enunţate de preşedintele SUA, Thomas Woodrow Wilson, la 18 ianuarie 1918.

În februarie 1918 urmează un val de represiune, cu arestări şi condamnări în faţa curţilor marţiale de la Viena şi Szegedin.

La 24 septembrie 1918, Comitetul Executiv al PNR a hotărât reluarea activităţii politice militante.

Un episod istoric semnificativ pentru acţiunea românilor transilvăneni, şi în special a lui Iuliu Maniu, s-a petrecut către sfârşitul primului război mondial, când armata austro-ungară intrase în descompunere. În întregul imperiu, naţiunile subjugate îşi cereau dreptul la o existenţă liberă şi civilizată. Ofiţerul (de rezervă) de artilerie Iuliu Maniu s-a hotărât să întreprindă un act temerar pentru a marca un pas spre independenţa românilor din Transilvania. S-a prezentat la Ministerul Armatei din Viena, cerând să fie primit de ministrul de război, generalul Steiner. Iuliu Maniu a solicitat să i se pună la dispoziţie un sediu în minister, oferind trupele române pentru asigurarea ordinii în Viena căzută pradă anarhiei. În urma unor consultări, generalul Steiner s-a văzut nevoit să satisfacă cererea lui Maniu care, cu ajutorul generalilor Boeriu şi Moga, a organizat o armată a românilor din Transilvania din efectivele aflate la Viena şi a restabilit ordinea în oraş.

În Transilvania, la şedinţa din 12 octombrie 1918 a Comitetului Executiv al PNR, ţinută în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, cu participarea lui Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu, s-a decis exprimarea publică a hotărârii din ianuarie 1918. Ca urmare, Alexandru Vaida-Voievod a rostit, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, „Declaraţia de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic”, în conformitate cu principiul autodeterminării şi cu cel al egalităţii în drepturi pentru toate naţiunile.

Între 13 şi 15 noiembrie 1918, la Arad s-au purtat tratative între reprezentanţii guvernului Károlyi şi partea română. Respingând propunerile maghiare, la întrebarea deschisă a lui Jászi Oszkar, ministrul naţionalităţilor, „ce vor românii?”, Iuliu Maniu a răspuns: „Teljes elszakadast” (completă despărţire).

După eşuarea tratativelor cu reprezentanţii guvernului maghiar, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia.

La 1 decembrie 1918, în casina militară din Alba-Iulia s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, ai muncitorilor, femeilor, studenţilor. Delegaţii au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române. În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a citit această rezoluţie celor peste 100.000 mii de români, uniţi în suflet şi simţire, adunaţi pe platoul din cetate. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional, compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima conducere româneasca a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a pus bazele unei politici a naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele:

„…Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori”.

Consiliul Dirigent a funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie şi adoptând măsurile cele mai indicate menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România.

Primul act de integrare a fost trimiterea în guvernul central de la Bucureşti a trei reprezentanţi ai Transilvaniei: Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş.

În alegerile parlamentare de la începutul lunii noiembrie 1919, Partidul Naţional Român a obţinut 199 de mandate din 205 atribuite Transilvaniei (numărul total al deputaţilor în întreaga ţară era de 568).

La 25 noiembrie 1919, după alegeri, s-a constituit “Blocul Parlamentar” al reprezentanţilor mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga. S-a format un comitet de conducere din care au făcut parte Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Mihalache, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga ş.a. S-a elaborat programul noului guvern, constituit la 1 decembrie 1919, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voievod.

Componenţa eterogenă a guvernului a generat frământări care nu i-au permis să promoveze reforme importante, iar opoziţia liberalilor şi reţinerea suveranului în acceptarea proiectului de lege privind împroprietărirea ţăranilor a determinat demisia întregului cabinet Vaida (13 martie 1920). Astfel s-a încheiat guvernarea “Blocului Parlamentar”, expresie a tendinţelor de aşezare a vieţii politice româneşti pe baze democratice, în cadrul statului naţional unitar român.

Organizate de guvernul generalului Alexandru Averescu, care dizolvase Consiliului Dirigent (decretul din 2 aprilie 1920), alegerile din mai-iunie 1920, după o campanie electorală exercitată „în forţă” de către Partidul Poporului, condus de general, au avut drept rezultat înfrângerea PNR. Acesta a obţinut doar 23 de mandate din 121 de candidaturi depuse.

Consfătuirea “Comitetului celor 100″, ţinută în 26-27 mai 1921 la Cluj, a hotărât menţinerea organizării existente în cadrul PNR, dar a autorizat Comitetul Executiv să ducă tratative de fuziune cu alte partide cu vederi politice apropiate.

Alegerile organizate de liberali (1-11 martie 1922), au adus Partidului Naţional Român o nouă înfrângere, experienţă care a impus ideea fuziunii PNR cu un partid din Vechiul Regat. Până la marea fuziune din octombrie 1926 cu Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român a absorbit, în noiembrie 1922, Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu (decedat în iunie 1922), apoi, în 1923, grupul Pelivan, compus din liberali basarabeni, şi, în martie 1925, Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu.

Declaraţia a fost citită de Alexandru Vaida-Voievod la 18 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta.

„Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările razboiului îndreptăţesc pretenţiile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate hotărî singură şi liber de soarta sa – un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei române -, naţiunea doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străina, să hotarască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei, naţiunea româna o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei adunare naţională.”

„Naţiunea română care traieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere, dupa multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”

. . .

„Să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea româna a vorbit prin mine şi că în ceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe cărora eu le-am dat expresie!”.

Rezoluţia a fost citită de Vasile Goldiş mulţimii adunate pe platoul din jurul cetăţii.

I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…

II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-menţionate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă în baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea naţională proclamă urmatoarele:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, liberă propagandă a tuturor gândirilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci numai el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglarea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.

VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până azi în monarhia austro-ungară, anume naţiunile cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care în acest razboi şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumirii şi admiraţiei sale faţă de puterile aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scapat civilizaţiunea din ghearele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

Consiliul dirigent ales de către Marele Sfat Naţional Român la 2 decembrie 1918, la Alba-Iulia.

  • Iuliu Maniu – preşedinte
  • Vasile Lucaciu
  • Vasile Goldiş
  • Ştefan Cicio Pop
  • Ioan Suciu
  • Aurel Vlad
  • Octavian Goga
  • Aurel Lazăr
  • Alexandru Vaida
  • Emil Haţieganu
  • Valeriu Branişte
  • Victor Bonţescu
  • Romulus Boilă
  • Ioan Fluieraş
  • Iosif Jumanca

Elemente fundamentale din programul Partidului Naţional Român (PNR) adoptat la Congresul partidului din 24 aprilie 1920 de la Alba-Iulia

  • împroprietarirea însoţită de măsuri adecvate nevoilor reale ale ţărănimii şi conforme principiilor democratice;
  • drept de vot „în măsură egală şi femeilor”;
  • libertatea comerţului;
  • sprijinirea micii industrii şi a industriei casnice;
  • concursul statului la exploatarea bogăţiilor naturale;
  • participarea statului la beneficii din import-export;
  • impozit progresiv pe venit;
  • reforma legislaţiei bancare;
  • confiscarea averilor realizate prin fraudă şi abuz;
  • reglementarea raporturilor dintre salariaţi şi patron, introducerea arbitrajului, dreptul la grevă;
  • înfiinţarea fermelor model şi a cooperativelor.

Partidul Ţărănesc a corespuns, ca şi Partidul Naţional Român, unui climat social şi unor revendicări care îşi cereau rezolvarea. În prima parte a existenţei lor, aceste partide au luptat în numele unor majorităţi ale căror drepturi naturale şi politice nu s-au putut valida din cauza legislaţiei nedrepte ce dăinuiau în contradicţie cu evoluţia istorică, cu mentalitatea societăţii şi cu morala creştină.

În timp ce Partidul Naţional Român a militat pentru afirmarea politică şi naţională a poporului român, majoritar în Transilvania aflată sub stăpânire străină, Partidul Ţărănesc şi-a asumat sarcina de a emancipa clasa ţărănească majoritară, dar subjugată economic sistemului latifundiar din propria-i ţară.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, învăţătorul Constantin Dobrescu-Argeş, conştient de mizeria în care se zbătea ţărănimea română, a reuşit să descătuşeze conştiinţele acestei categorii sociale. La 4 octombrie 1895, s-a întrunit un congres ţărănesc la Bucureşti, constituindu-se prima organizaţie politică proprie a ţărănimii, sub denumirea de Partida Ţărănească. Totodată, a fost adoptat un program care cuprindea idei foarte înaintate pentru condiţiile timpului. Din cauza unor uneltiri ale Partidului Naţional Liberal, sprijinitor al marilor proprietari funciari, Partida Ţărănească a fost nevoită să părăsească scena politică în 1899.

Promisiunile făcute soldaţilor-ţărani de Regele Ferdinand, în 1917, că vor fi împroprietăriţi după terminarea războiului şi vor avea drept de vot universal, au hrănit speranţele de viitor ale acestora şi le-au stimulat vitejia. Reflecţiile asupra acestor năzuinţe şi a modului de înfăptuire a lor l-au făcut pe învăţătorul Ion Mihalache din Topoloveni, căpitan în armata română, să afirme cu mândrie că Partidul Ţărănesc a luat fiinţă în „tranşeele de la Mărăşeşti”.

Ion Mihalache, credincios idealurilor sale de luptă pentru emanciparea ţărănimii, a demisionat din funcţia de preşedinte al Asociaţiei generale a corpului didactic primar şi a convocat o consfătuire cu caracter politic la Bucureşti, în ziua de 5/18 decembrie 1918. La întrunirea din str. Lipscani nr.80, au participat peste 160 de învăţători, preoţi şi săteni delegaţi ai federalelor băncilor populare din opt judeţe, care au pus bazele Partidului Ţărănesc. Orientarea politico-socială a partidului lăsa deschisă poarta pentru colaborarea cu muncitorimea oraşelor şi cu intelectualii neînregimentaţi politic.

Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, a fost socotit instrumentul de întărire a încrederii ţărănimii române în destinul ei şi “garanţia grabnicei şi sigurei curăţiri a relelor moravuri, adânc înrădăcinate în vechile partide politice”. Se cristaliza, astfel, primul Program al Partidului Ţărănesc. Abia constituit, partidul a polarizat în jurul său grupări sau cercuri social-culturale cu vederi democratice.

Adeziunea intelectualilor a crescut în continuare prin intrarea în rândurile partidului, în primăvara anului 1919, a lui Virgil Madgearu şi Ion Răducanu, precum şi a colaborării la oficiosul „Ţara Nouă” a unor scriitori marcanţi ca Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Victor Ion Popa, Dem. Teodorescu şi alţii.

Alegerile din toamna lui 1919, primele alegeri pe baza votului universal, au adus Partidului Ţărănesc o victorie care i-a depăşit aşteptările: 137 de mandate, din care 61 în Vechiul Regat, 72 în Basarabia şi 4 în Transilvania.

Hotărârea cu care a păşit guvernul la înfăptuirea reformelor, în special prin susţinerea proiectului de lege agrară întocmit de Ion Mihalache, şi înverşunarea opoziţiei Partidului Naţional Liberal, partid agreat de rege, a determinat căderea guvernului, la 13 martie 1920, a doua zi după demisia lui Mihalache.

Generalul Averescu a preluat conducerea noului guvern şi a câştigat alegerile desfăşurate în mai-iunie 1920, obţinând cu Partidul Poporului aproape jumătate din numărul voturilor şi 206 de mandate (numărul total al deputaţilor era de 369). Partidul Ţărănesc s-a afirmat ca principalul partid de opoziţie, însumând 44 de mandate (35 în Vechiul Regat şi 9 în Transilvania), faţă de cele 23 ale Partidului Naţional Român, 19 ale Partidului Socialist, 16 ale Partidului Naţional Liberal ş.a.

La 17-18 iulie 1921, la reuniunea Comitetului Central al Partidului Ţărănesc, o dată cu înscrierea dr. Nicolae Lupu în partid, grupul Halippa din Partidul Ţărănesc din Basarabia a aderat cu cei 11 deputaţi ai săi la partidul condus de Ion Mihalache.

În octombrie 1921, s-a constituit un Comitet Executiv al Partidului Ţărănesc în Transilvania, Maramureş şi Banat, astfel încât, la Congresul general al partidului din noiembrie 1921, cu excepţia Bucovinei (organizaţia din această provincie se va naşte în iunie 1922), Partidul Ţărănesc a întrunit reprezentanţi de pe tot întinsul ţării.

După demisia cabinetului Averescu şi eşecul guvernării de o lună de zile (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922) a lui Take Ionescu, în dorinţa întronării unei stabilităţi politice de orientare liberal-conservatoare, Regele Ferdinand a recomandat un guvern liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, care a organizat alegerile din 1922. Acestea au marcat victoria Partidului Naţional Liberal (222 mandate), urmat de Partidul Ţărănesc (40 mandate) şi de Partidul Naţional Român (26 mandate).

Făcând abstracţie de inconsecvenţa electoratului, lipsit adesea de convingeri politice ferme, naţionalii şi ţărăniştii, ca şi mulţi oameni politici ai vremii, au recunoscut necesitatea creării unui partid politic puternic, care să constituie o contrapondere a puterii politico-economice oligarhice a liberalilor şi să asigure ţării o alternativă democratică.

Ca atare, fuziunea dintre Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc era previzibilă, deoarece ambele partide erau, în linii mari, exponente ale aceloraşi forţe sociale, fiind animate de aceleaşi idealuri politice. Răspândirea teritorială diferită, naţionalii în Transilvania, iar ţărăniştii în Vechiul Regat şi Basarabia, elimina rivalităţile personale locale şi pleda în favoarea unificării.

Programul Partidului Ţărănesc prevedea:

  1. Intrarea tuturor moşiilor în mâinile ţăranilor.
  2. Restabilirea vechilor drepturi ale ţăranilor la păduri şi izlazuri.
  3. Subsolul, proprietatea statului; adică toate minele de orice fel – cărbuni, sare, păcură – să fie ale statului.
  4. Descentralizarea administrativă începând cu autonomia comunei rurale.
  5. Intensificarea mijloacelor de pătrundere a culturii în popor prin crearea de aşezăminte culturale şi de petrecere, conduse de elemente bine alese şi bine pregătite.
  6. Reforma impozitelor, cu aşezarea dărilor potrivit cu averea fiecăruia.
  7. Descentralizarea cooperativă.
  8. Autonomia bisericii.
  9. Înlocuirea jandarmeriei.
  10. Reforma serviciului sanitar.
  11. Justificarea averilor funcţionarilor publici şi a îmbogăţiţilor de război.

Prima apropiere între Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc s-a produs în urma celor dintâi alegeri, din noiembrie 1919, de după Marea Unire, în care voturile unui electorat încă neorientat nu au scos din urne un câştigător cu majoritate absolută. Ca urmare, ambele partide au colaborat la guvernarea „Blocului Parlamentar”, ceea ce a creat o atmosferă favorabilă unificării ulterioare.

În perioada guvernării lui Averescu (13 martie 1920-17 decembrie 1921), ambele partide s-au situat pe poziţii apropiate, atât în Parlament, la dezbaterea legii agrare, cât şi faţă de evenimentele social-politice din ţară. Colaborarea în opoziţie a continuat şi sub guvernul liberal Brătianu.

La 10 februarie 1924, Partidul Ţărănesc a propus, într-o scrisoare adresată partidelor de opoziţie, crearea unui front unic. Partidul Naţional Român a acceptat propunerea „cu vie satisfacţie”.

La 1 iunie 1924, „Aurora”, oficiosul Partidului Ţărănesc, a anunţat că Delegaţia Permanentă a partidului, „găsind că principiile asupra cărora s-a convenit sunt potrivite pentru o bază de înţelegere între cele două partide”, a stabilit să înceapă contacte oficiale. Discuţiile au fost purtate în două etape:

  • Mihai Popovici – Virgil Madgearu;
  • Iuliu Maniu – Ion Mihalache.

S-a convenit un acord de fuziune (programul în 10 puncte) în baza următoarelor principii: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apărarea ţărănimii contra exploatării, dezvoltarea industriei alimentare, atragerea capitalului străin, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare, cooperarea internaţională.

Dorind intens perfectarea fuziunii, Partidul Ţărănesc a fost de acord cu paritatea în conducere (câte 6 reprezentanţi) şi cu preşedinţia lui Iuliu Maniu. Totuşi, în calea unirii au apărut noi piedici care vor fi depăşite cu multe eforturi.

La sfârşitul lui ianuarie 1926, sub presiunea alegerilor comunale organizate de liberali (18-19 februarie 1926), între cele două partide s-a perfectat un acord de guvernare.

Victoria la limită a liberalilor în alegerile comunale şi apropierea terminării mandatului acestora au determinat demisia guvernului liberal (27 martie 1926), după elaborarea unei legi electorale viu criticată de opoziţie, deoarece prevedea o primă electorală pentru partidul care obţinea majoritatea relativă de peste 40% din voturi.

În pofida aşteptărilor opoziţiei, Regele Ferdinand a învestit cu mandatul de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Averescu.

În aceste împrejurări, conducerile Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional Român au ajuns la concluzia că nu au altă cale de urmat decât în direcţia unificării. Într-un congres extraordinar ţinut la 18 aprilie 1926, Partidul Naţional Român a adoptat „un călduros apel” adresat Partidului Ţărănesc pentru fuziune sau pentru încheierea unui cartel electoral.

Delegaţia Permanentă a Partidului Ţărănesc a hotărât (24 aprilie 1926) începerea urgentă a tratativelor pentru încheierea unui cartel electoral şi a amânat, după alegeri, discuţiile în vederea fuziunii, acceptată în principiu. În preambulul cartelului electoral se menţiona că fuziunea a rămas „o problemă a viitorului dorit apropiat”.

În alegeri (mai 1926), Blocul Naţional Ţărănesc, alcătuit de cele două partide, a obţinut 27,72% din voturi şi 69 mandate, liberalii 7,34% şi 16 mandate, Liga Apărării Naţional Creştine 4,76% şi 10 mandate, faţă de Partidul Poporului (de guvernământ) 52,09%, cu 292 mandate. Mandatele obţinute de Blocul Naţional Ţărănesc aparţineau 38 ţărăniştilor şi 31 naţionalilor.

În şedinţa sa din 10-11 iulie 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a apreciat că este momentul ca fuziunea propusă de Partidul Naţional Român să fie realizată.

La 12 iulie 1926, Ion Mihalache a făcut cunoscută această hotărâre lui Iuliu Maniu, cu care a început tratativele încheiate printr-un acord deplin. În ziua de 26 septembrie 1926, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional Român şi Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc au aprobat, în şedinţe separate, unificarea. Ostili fuziunii, Nicolae Iorga, la 28 septembrie, şi Constantin Argetoianu, la 6 octombrie, s-au retras din partid.

La 10 octombrie 1926, s-au ţinut în Bucureşti congresele partidelor: Partidul Naţional Român în sala „Transilvania”, iar Partidul Ţărănesc în sala „Amiciţia”. Ambele congrese au ratificat în unanimitate FUZIUNEA, ceea ce a constituit actul de naştere al noului partid: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Imediat după fuziune a fost adoptat şi programul partidului.

Biroul de conducere al noului partid era alcătuit din şapte membri: Iuliu Maniu (PNR) – preşedinte; Ion Mihalache (), dr. Nicolae Lupu (), Alexandru Vaida-Voievod (PNR) şi Pavel Brătăşanu (PNR) – vicepreşedinţi; Virgil Madgearu () – secretar general; Mihai Popovici (PNR) – casier.

Organizaţiile provinciale urmau să fie conduse de comitete care aveau în fruntea lor lideri naţionali în Transilvania şi Banat, ţărănişti în Basarabia şi Vechiul Regat, iar în Bucovina, provizoriu, pe Al. Vaida-Voievod şi Teofil Sauciuc-Săveanu.

Organizaţiile judeţene îşi decideau singure conducerea şi numai în caz de neînţelegere se recurgea la arbitrajul unei comisii mixte. Situat de comentatorii politici când la stânga, când la dreapta, în funcţie de unghiul în care ei înşişi se situau, Partidul Naţional Ţărănesc a avut covârşitorul merit că într-o perioadă de mari frământări sociale, menţinându-se pe poziţii ferme, a reuşit să polarizeze cea mai mare parte a tendinţelor populare, atrăgându-le pe calea echilibrului social şi asigurând stabilitatea ţării.

La un an după constituire, Partidul Naţional Ţărănesc s-a afirmat pe plan internaţional prin aderarea la Biroul Internaţional Agrar (cu sediul la Praga), ca urmare a răspunsului afirmativ al Comitetului de Direcţie al Partidului (21 noiembrie 1927) la invitaţia semnată de Antonin Švehla, prim-ministrul Cehoslovaciei, şi de Charles Mecir. Mihail Ghelmegeanu a fost desemnat reprezentantul Partidului Naţional Ţărănesc în relaţiile cu această organizaţie.

Acordul dintre Iuliu Maniu şi Ion Mihalache cu privire la principiile fuziunii, încheiat la 12 iulie 1926 prevedea:

  • Fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc, sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc;
  • Adoptarea ca principii programatice de bază a celor 10 puncte convenite în 1924;
  • Statutul întocmit în 1924 urma să constituie, după votarea în proximul congres general, baza de organizare a noului partid;
  • Provizoriu, conducerea centrală să fie exercitată de un Comitet Central, compus de Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional şi din Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc, existente în momentul fuziunii, aduse la un număr egal în ambele partide;
  • Comitetul de direcţie trebuia să se constituie din 12 membri, delegaţi de fiecare partid, din componenţa comitetului său central:
  • Biroul Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ) a fost alcătuit din: Preşedinte: (PNR) – Iuliu Maniu, Vicepreşedinţi (PŢ) – Ion Mihalache şi dr. N. Lupu, (PNR) – Al. Vaida-Voevod şi Pavel Brătăşanu, Secretar general: (PŢ) – Virgil Madgearu, Casier: (PNR) – Mihai Popovici

Programul Partidului Naţional Ţărănesc, adoptat după fuziunea din 1926, prevedea:

  • Adoptarea unei noi Constituţii care să cuprindă toate garanţiile drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, precum şi mijloacele de apărare legală contra oricărui abuz de putere.
  • Responsabilitatea miniştrilor şi a funcţionarilor publici.
  • Descentralizarea administrativă.
  • Drepturile minorităţilor naţionale şi a cultelor, conform cu rezoluţia de la Alba Iulia.
  • Un nou statut al funcţionarilor publici, care să le garanteze libertatea şi independenţa morală şi materială.
  • Unificarea legislaţiei.
  • Ridicarea nivelului magistraturii şi independenţa sa de politică.
  • Reorganizarea contenciosului administrativ.
  • Reorganizarea armatei pentru a corespunde misiunii sale de apărare a teritoriului, cu interdicţie categorică de a fi utilizată în conflicte interne; standardizarea armamentului; organizarea industriei de armament; reducerea duratei serviciului militar; retribuirea ofiţerilor corespunzător cu poziţia lor socială.
  • Lichidarea analfabetismului; şcolarizarea adecvată necesităţilor ţării; restructurarea învăţământului universitar care să formeze cercetători şi specialişti în toate domeniile.
  • Asigurarea unui rol important bisericii „pentru îndrumarea sănătoasă a vieţii naţionale”; libertatea şi protecţia tuturor cultelor.
  • Organizarea creditului rural; reorganizarea camerelor agricole; libera circulaţie a pământului ţărănesc pentru selecţionarea cultivatorilor serioşi; împiedicarea atât a pulverizării proprietăţilor mici, cât şi a refacerii marii proprietăţi latifundiare; măsuri de modernizare a agriculturii şi a zootehniei.
  • Încurajarea industrializării produselor alimentare şi a ramurilor industriale întemeiate pe materii prime autohtone.
  • Diminuarea protecţionismului vamal, care favoriza industriile „parazitare”.
  • Liberalizarea comerţului; combaterea speculei.
  • Încurajarea cooperaţiei prin credite speciale.
  • Stabilizarea monetară; stabilirea unui echilibru bugetar; reorganizarea Băncii Naţionale.
  • Reorganizarea monopolurilor statului pe baze comerciale, în primul rând prin regii mixte.
  • Reorganizarea comunicaţiilor.
  • Colaborarea cu capitalul străin.
  • Recunoaşterea şi sprijinirea sindicatelor, a asociaţiilor profesionale, ca organe de mediere între muncă şi capital; măsuri de mediere a conflictelor de muncă; măsuri de ocrotire socială, asigurări sociale şi pensii; încheierea de contracte colective de muncă; introducerea minimului de salariu.
  • Acţiuni pentru menţinerea sănătăţii publice.
  • Raportul de colaborare cu toate naţiunile lumii.

Încă de la primul manifest (19 octombrie 1926), Partidul Naţional Ţărănesc şi-a proclamat hotărârea de a răsturna guvernul averescan şi a pune capăt oligarhiei liberale. În acest scop, a făcut apel la opinia publică: „PNŢ vă cere sprijin şi vă cheamă sub steagul său”.

În orientarea internă a criticat politica economică şi fiscală a averescanilor, care subordonau guvernul intereselor economice ale Partidului Naţional Liberal.

Partidul Naţional Ţărănesc a sprijinit politica externă de consolidare a alianţelor care urmăreau integritatea teritoriului României. Încercarea partidului averescan de a atrage PNŢ într-un guvern de uniune naţională a eşuat (decembrie 1926-ianuarie 1927).

Devenit dizident în partid, un grup condus de dr. Nicolae Lupu a părăsit PNŢ, a reînfiinţat Partidul Ţărănesc (19 februarie 1927) şi şi-a arătat disponibilitatea de a colabora cu Partidul Naţional Liberal.

Sub guvernarea liberală a lui Ion I. C. Brătianu, după o campanie electorală violentă, la alegerile din iunie 1927, Partidul Naţional Liberal a obţinut 61,69% din voturile alegătorilor (318 deputaţi, inclusiv cu prima oferită de legea electorală), iar Partidul Naţional Ţărănesc – 22,09% (54 deputaţi).

La 20 iulie 1927, a încetat din viaţă Regele Ferdinand, ceea ce avut drept urmare intrarea în funcţiune a Regenţei (prin „actul de la 4 ianuarie 1926” a fost anulat dreptul de succesiune la coroana României a principelelui Carol), întrucât moştenitorul tronului, Mihai, fiul lui Carol şi nepotul lui Ferdinand, era minor.

La 24 noiembrie 1927, a încetat din viaţă şi Ion I. C. Brătianu. Succesorul său la Preşedinţia Consiliului de Miniştri desemnat de Regenţă, Vintilă Brătianu, i-a propus lui Iuliu Maniu colaborarea, asigurându-i 45% din locurile din Parlament, ofertă neacceptată de către acesta.

În perioada ianuarie-martie 1928, s-au organizat adunări locale, judeţene şi provinciale în toată ţara şi s-a cerut Regenţei „îndepărtarea guvernului prezidat de Vintilă Brătianu, dizolvarea Parlamentului şi alegeri libere şi cinstite”. La 18 martie 1928, în urma unei manifestaţii în Bucureşti, la care au participat 40.000 de oameni, Iuliu Maniu a prezentat o moţiune la Palat. Întrucât Regenţa a amânat decizia privind demiterea guvernului liberal, PNŢ a hotărât retragerea din Parlament a propriilor deputaţi şi senatori, constituirea lor într-un for politic independent şi convocarea unei mari adunări naţionale la Alba-Iulia, simultan cu alte cinci întruniri organizate în oraşele Bucureşti, Brăila, Cernăuţi, Craiova şi Iaşi.

În ziua de 6 mai 1928, în sala teatrului „I. L. Caragiale” din Alba-Iulia, s-a desfăşurat al doilea Congres general al Partidului Naţional Ţărănesc, cu participarea a 677 delegaţi din toate judeţele ţării. Prin rezoluţia congresului, se cerea Regenţei demiterea guvernului liberal şi instalarea unui guvern naţional-ţărănist. În continuare, delegaţii s-au deplasat pe platoul cetăţii, unde erau adunate peste 100.000 de persoane.

Cu toată atitudinea sobră şi rezervată impusă de către Iuliu Maniu, spiritele s-au înfierbântat şi lumea prezentă a cerut să se pornească un marş spre Capitală. Conducerea partidului a reuşit să-i calmeze pe manifestanţi şi să-i determine să renunţe la ideea marşului.

Regenţa şi guvernul au ignorat avertismentul şi nu au reacţionat, deşi răsunetul intern şi extern al manifestaţiei de la Alba-Iulia a fost extraordinar. În această situaţie, manifestaţiile antiguvernamentale s-au repetat săptămânal.

Situaţia financiară a ţării era dezastruoasă. Încercările lui Vintilă Brătianu de a obţine un credit în vederea stabilizării monetare, măsură aprobată de Parlament, s-au lovit de refuzul creditorilor străini. După demisia guvernului (3 noiembrie 1928), încercările Regenţei de a forma un guvern de uniune naţională au fost respinse de Iuliu Maniu, care a declarat că Partidul Naţional Ţărănesc îşi asumă întreaga răspundere a guvernării.

La 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a primit din parte Regenţei însărcinarea de a forma noul guvern.

La două zile după ce Regenţa i-a încredinţat mandatul de a forma guvernul, Iuliu Maniu a prezentat lista noilor miniştri şi a avut loc depunerea jurământului. În componenţa guvernului au intrat: Alexandru Vaida-Voievod (interne), Aurel Vlad (culte şi arte), Mihai Popovici (finanţe), Ion Mihalache (agricultură şi domenii), Virgil Madgearu (industrie şi comerţ), Gheorghe Gh. Mironescu (afaceri străine), Grigore Iunian (justiţie), Ion Răducanu (muncă, cooperaţie şi asigurări sociale), Nicolae Costăchescu (instrucţiune publică) ş.a.

Iuliu Maniu a dizolvat Parlamentul şi a fixat data alegerilor pe 12 decembrie la Cameră, respectiv 15-19 decembrie 1928 la Senat.

Ziarul „Dreptatea” scria: „Vremea în care libertăţile şi drepturile poporului românesc înscrise în legile ţării nu mai sunt literă moartă a sosit”.

Prima măsură de liberalizare a fost decizia Consiliului de Miniştri de ridicare a cenzurii, iar în regiunile aflate sub stare de asediu, desfiinţarea acesteia. S-au luat măsuri ferme pentru respectarea legilor existente şi contra agitaţiilor comuniste antistatale.

Rezultatul alegerilor a relevat o victorie categorică a PNŢ: 77,76% şi 348 de mandate pentru Cameră, ceea ce a reprezentat cel mai bun rezultat înregistrat vreodată la alegerile din România, în condiţiile pluralismului şi ale democraţiei parlamentare. De reţinut şi faptul că aceste alegeri au fost cele mai corecte, naţional-ţărăniştii, deşi se aflau la guvernare, nu au admis ingerinţele administraţiei centrale sau locale în opţiunile alegătorilor. Ca urmare, nu s-a înregistrat nici un protest din partea partidelor învinse în alegeri, deşi rezultatul a fost pentru ele dezastruos (PNL, de pildă, a obţinut doar 13 mandate!).

Efortul principal al guvernului a fost îndreptat spre consolidarea economiei. Această acţiune a fost stânjenită de cea mai mare criză economică din lumea capitalistă (1929 – 1933), accentuată în ţara noastră de preţurile de dumping practicate de URSS.

Guvernul a acţionat în vederea stabilizării şi convertibilizării leului, cu reuşite remarcabile în condiţiile generale de criză.

Această realizare a fost însă condiţionată de numeroasele împrumuturi externe care au împovărat bugetul şi au diminuat avantajele obţinute prin participarea capitalului străin în diferite activităţi economice.

Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice (din 16 martie 1929) şi Legea minelor (din 28 martie 1929) au demonstrat atât aplicarea politicii „porţilor deschise” capitalului strain, cât şi calea de instaurare a unei organizări bune şi rentabile.

O preocupare deosebită a guvernului a fost îndreptată spre rezolvarea problemelor ţărănimii. La 28 martie 1929, prin Legea cooperaţiei, s-a acordat autonomie şi s-a introdus autocontrolul în unităţile cooperatiste, consolidând, totodată, băncile populare. În vederea dezvoltării agriculturii, prin legi succesive s-au asigurat ţărănimii facilităţi la creditare.

La 2 august 1929, s-a legiferat vânzarea pe credit a uneltelor agricole, iar la 20 august 1929, prin Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile dobândite prin împroprietărire, s-a permis înstrăinarea acestora, fără formalităţi speciale.

Legea privind tariful vamal (1 august 1929) a fost adoptată, aşa cum a motivat Virgil Madgearu, „pentru protecţia intereselor economiei româneşti şi, în primul rând, ale agriculturii”.

Ansamblul acestei vaste opere legislative a relevat dorinţa şi preocuparea guvernului naţional-ţărănesc pentru o bună administrare a statului şi pentru ridicarea nivelului de viaţă al cetăţenilor. Criza mondială însă a determinat anumite sporuri de impozite şi introducerea (după 1 ianuarie 1931) a „curbelor de sacrificiu”, respectiv reduceri de salarii, însoţite de alte restricţii bugetare.

Alături de criza economică mondială, criza dinastică a provocat greutăţi deosebite guvernării naţional-ţărăniste. Întors în ţară în urma unui complot politico-militar, prinţul Carol, devenit Regele Carol al II-lea (8 iunie 1930), nu şi-a onorat promisiunile făcute lui Iuliu Maniu, constituind o „camarilă” prin care a încercat să-şi promoveze politica de instituire a unui regim de autoritate personală. În această situaţie, Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului (8 octombrie 1930). A urmat tot un guvern PNŢ, condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a rezistat, până în aprilie 1931, tentativelor regelui de discreditare a democraţiei parlamentare.

În politica externă, guvernul naţional-ţărănist a beneficiat de capacitatea şi prestigiul lui Nicolae Titulescu, personalitate de factură europeană, care a promovat o politică de alianţe: Mica Înţelegere (cu Cehoslovacia şi Iugoslavia), Tratatul de conciliaţiune şi arbitraj (cu Polonia), Protocolul de la Moscova etc., iar pentru descurajarea acţiunilor revizioniste: Înţelegerea Balcanică, Pactul pentru definirea agresiunii, Pactul Briand-Kellogg. Ales în două rânduri preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, Nicolae Titulescu a obţinut clauze avantajoase privind reparaţiile de război şi a câştigat „procesul optanţilor” cu reprezentanţii latifundiarilor maghiari.

Pe planul relaţiilor externe, s-a evidenţiat şi Virgil Madgearu, un adevărat lider al Blocului agrar est-european, alcătuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România şi Ungaria, ţări pe care le-a reprezentat şi ale căror interese le-a susţinut la Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor.

Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă s-a sfârşit la 4 aprilie 1931, o dată cu demisia cabinetului Gh. Gh. Mironescu, confruntat cu tendinţele tot mai autoritare ale Regelui Carol al II-lea.

La 18 aprilie 1931, Nicolae Iorga a format un guvern zis de „uniune naţională”, care în realitate reprezinta un guvern de „tehnicieni”. În alegerile care au urmat (1 iunie 1931), Partidul Naţional Ţărănesc a ocupat locul al doilea, cu 30 de mandate.

La 31 mai 1932, Nicolae Iorga a demisionat, confirmând dificultăţile economice insurmontabile de guvernare provocate de criza mondială şi recunoscând necesitatea guvernării monocolore, prin partide politice puternice.

La recomandarea lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod a fost însărcinat cu formarea noului guvern. A depus jurământul în seara zilei de 6 iunie 1932, constituind un cabinet de coloratură naţional-ţărănistă, cu Gh. Gh. Mironescu la finanţe, Voicu Niţescu la agricultură, Dimitrie Gusti la culte şi arte. Cu acest prilej, a intrat în arena politicii externe Grigore Gafencu, ca subsecretar de stat.

Alegerile generale s-au ţinut la 17 iulie (Adunarea Deputatilor) şi 20-26 iulie (Senat), fiind câştigate de guvern cu 40,3% din voturi. Datorită primei majoritare prevăzute de legea electorală, acesta a obţinut 274 de mandate, faţă de PNL (Ion G. Duca) cu 28 mandate şi PNL (Gh. Brătianu) cu 14 mandate.

După alegeri, Vaida-Voievod şi-a depus mandatul, dar în urma refuzului lui Iuliu Maniu de a redeveni prim-ministru, a format un nou guvern naţional-ţărănist (la 11 august 1932), în care au fost incluşi Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihai Popovici, Petre Andrei, Eduard Mirto şi generalul Nicolae Samsonovici. Guvernul a rezistat doar până la 17 octombrie 1932, când Alexandru Vaida-Voievod a demisionat, ca urmare a divergenţelor cu Nicolae Titulescu în
problema tratativelor dintre România şi URSS.

În anii ‘30, din PNŢ s-au desprins două personalităţi proeminente: Constantin Stere (4 aprilie 1930) şi Grigore Iunian (13 octombrie 1932). În pofida prestigiului lor personal, aceste desprinderi nu au afectat structura organizatorică şi puterea reală a PNŢ. Cei doi au organizat separat partide de sorginte ţărănească, şi anume: Constantin Stere – Partidul Ţărănesc-Democrat (6 mai 1931), iar Grigore Iunian – Partidul Radical-Ţărănesc (20 noiembrie 1932). Aceste partide nu au avut nici o pondere electorală, chiar şi după fuziunea lor sub numele de Partidul Ţărănesc-Radical (13 februarie 1933).

În urma acceptării de către rege a condiţiilor cerute de Iuliu Maniu, şi anume de despărţirea de Elena Lupescu şi de camarila formată în jurul său, Maniu a admis să formeze guvernul (la 20 octombrie 1932), cedând insistenţelor conducerii de partid, ca ultimă încercare de verificare a sincerităţii angajamentelor regale.

Ca urmare a refuzului regelui de a semna înlocuirea lui Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi a lui Constantin Dumitrescu, comandantul jandarmeriei, persoane din camarila regală, Ion Mihalache, ministrul de interne, a demisionat la 8 ianuarie 1933, iar Iuliu Maniu, în semn de solidaritate, a prezentat demisia guvernului patru zile mai târziu.

Contrar moralităţii politice, Alexandru Vaida-Voievod a acceptat un nou mandat şi a format guvernul, la 14 ianuarie 1933. Ca urmare a orientării de colaborare cu Regele Carol al II-lea şi camarila regală, orientare pe care, din păcate, partidul o adoptase la acea vreme, Iuliu Maniu a demisionat din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (20 ianuarie 1933). Comitetul Central Executiv a decis atribuirea preşedinţiei partidului lui Al. Vaida-Voievod (6 mai 1933). Ca şef de guvern, acesta a negociat şi a obţinut moratorii la plata datoriilor externe pentru deţinătorii de rente. A promovat legi protecţioniste, înscriind în Legea vămilor tarife ridicate, pe bază de reciprocitate. A prelungit Legea pentru încurajarea industriei naţionale.

Producţia şi exporturile au crescut cantitativ, însă valoarea acestora a rămas sub nivelul anului 1929, din cauza preţurilor scăzute ale produselor agricole practicate pe piaţa internaţională.

Datorită greutăţilor economice, a crescut valul de revendicari şi greve, ceea ce a condus la votarea în Parlament a introducerii stării de asediu pentru şase luni (la 3 februarie 1933), lege întâmpinată cu reticenţe chiar şi în cadrul partidului. Tot atunci, au avut loc mişcări muncitoreşti la Atelierele Griviţa, soldate, din nefericire, cu morţi şi răniţi.
Implicarea unor fruntaşi naţional-ţărănişti într-un proces pe marginea unor contracte de înzestrare a armatei a fost un eşec, procesul care a făcut o vâlvă deosebită fiind cunoscut sub numele de „Afacerea Škoda”. La originea acestuia s-au aflat
instigările camarilei regale, care a desfăşurat o acţiune susţinută şi a stârnit o campanie a presei de opoziţie. S-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, care însă a trebuit să constate nu numai lipsa totală de temei a învinuirilor, dar şi uzul de acte falsificate practicat pentru a se întemeia acuzaţiile.

Guvernul Al. Vaida-Voievod nu a mai beneficiat de sprijinul PNŢ şi a demisionat în ziua de 9 noiembrie 1933, cu aprobarea întregului partid. Ziarul „România Nouă” scria: „În realitate, guvernul Vaida a căzut de mult. Exact în ziua în care a abandonat steagul şi programul partidului. Partidul trebuia să plece în opoziţie deodată cu şeful său, dl. Iuliu Maniu, în ziua când d-sa a fost împiedicat să mai guverneze de forţele oculte, care se cheamă sub nume colectiv: camarila”.

După urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea, succesiunea prim-miniştrilor în guvernările naţional-ţărăniste a reflectat divergenţele existente între PNŢ şi rege:

  • Gh. Gh. Mironescu 07.06.1930 – 13.06.1930
  • Iuliu Maniu 13.06.1930 – 10.10.1930
  • Gh. Gh. Mironescu 10.10.1930 – 18.04.1931
  • Al. Vaida-Voievod 06.06.1932 – 20.10.1932
  • Iuliu Maniu 20.10.1932 – 14.01.1933
  • Al. Vaida-Voievod 14.01.1933 – 14.11.1933

O dată cu demisia cabinetului Vaida-Voievod a luat sfârşit perioada guvernărilor naţional-ţărăniste. Împrejurările istorice ulterioare au evidenţiat situaţia paradoxală că Partidul Naţional Ţărănesc, devenit în scurt timp cel mai puternic partid din România, cu cea mai mare bază de simpatizanţi, cu cea mai temeinică structură organizatorică, având oameni politici reprezentativi pentru valorile fundamentale ale democraţiei şi dreptăţii sociale, ca Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, acest partid, aşadar, a rămas în opoziţie de-a lungul deceniilor care au urmat. Faptul a constituit, poate, un semn al opoziţiei în care însuşi poporul român era menit să trăiască faţă de guvernările şi de structurile statale pe care aceleaşi împrejurări istorice le-au impus peste voinţa sa şi a celor care trebuiau să fie conducătorii lui fireşti.

La 21 noiembrie 1933, s-a întrunit Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, care a acceptat demisia lui Alexandru Vaida-Voievod şi a ales pe Ion Mihalache în funcţia de preşedinte al partidului.

În alegerile programate în prima decadă a lunii decembrie 1933, liberalii au obţinut 50,99% din voturi şi 300 de mandate, iar naţional-ţărăniştii numai 13,92% şi 29 mandate.

Preluând conducerea PNŢ, Ion Mihalache şi-a îndreptat eforturile în direcţia întăririi şi reorganizării partidului. A fost reînfiinţat Cercul de studii al PNŢ (8 februarie 1934), sub preşedinţia lui Constantin Rădulescu-Motru, având ca secretar pe profesorul de sociologie Petre Andrei. Rolul „Cercului” a fost de a pregăti noul program al partidului, pe baza studiilor şi rapoartelor prezentate de personalităţi ca: Dimitrie Gusti, Virgil Madgearu, Mihail Ralea, Armand Călinescu, dr. D. Mezincescu, V. Rădulescu-Mehedinţi, Petre Andrei, Mihail Ghelmegeanu, Ion Răducanu, Grigore Gafencu ş.a. S-au elaborat principiile de bază pentru actualizarea statutului. Au fost promovate elemente tinere. S-a stabilit o clauză de vechime medie de doi ani pentru dreptul de a candida pe listele partidului.

Din iniţiativa lui Ion Mihalache, s-a înfiinţat „Şcoala de vară de la Câmpulung Muscel” pentru pregătirea, în special, a membrilor Tineretului Naţional-Ţărănesc, care includea şi gruparea Tineretului universitar naţional-ţărănesc. La această şcoală s-au predat cursuri de istorie a mişcării ţărăniste, de sociologie, economie politică, de cooperaţie etc. Au ţinut prelegeri Ion Mihalache, Ion Răducanu, Petre Andrei, Victor Jinga, Armand Călinescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mihail Ralea, Grigore Mladenatz, Virgil Madgearu, Gheorghe Zane ş.a. De asemenea, PNŢ a organizat „universităţi ţărăneşti” şi şcoli de gospodărie practică în numeroase localităţi din ţară.

Partidul s-a consolidat prin revenirea, la 11 martie 1934, a Partidului Ţărănesc (dr. Nicolae Lupu), desprins din PNŢ cu şapte ani în urmă, dar a înregistrat sciziunea lui Alexandru Vaida-Voievod. Acesta, îmbrăţişând fără rezerve politica Regelui Carol al II-lea îndreptată spre subminarea partidelor şi întărirea puterii personale, a fost exclus din partid (22 martie 1935), împreună cu aderenţii săi, cu toate că fusese preşedintele PNŢ şi de trei ori prim-ministru al ţării.

Al treilea Congres general al Partidului Naţional Ţărănesc, întrunit în zilele de 22 şi 23 aprilie 1935, în sala „Rio” din Bucureşti, l-a confirmat pe Ion Mihalache în funcţia de preşedinte al partidului. S-au votat Statutul şi Programul, în formele reactualizate. Prin noul program, Partidului Naţional Ţărănesc propunea ţării: introducerea responsabilităţii ministeriale, descentralizarea administrativă, o politică agrară bazată pe proprietatea ţărănească şi şi pe sprijinirea industrializării agricole, o politică industrială de consolidare şi dezvoltare a micii industrii ţărăneşti, a industriei casnice, a industriei care foloseşte materii prime din ţară, a industriei de apărare. De asemenea, se prevedea dezvoltarea învăţământului profesional şi agricol, introducerea salariului minim, extinderea asigurărilor sociale, un vast program de lucrări publice, construirea de locuinţe ieftine, controlul de către opinia publică a activităţii politice şi politic-administrative în vederea descurajării abuzurilor puterii etc. În politica externă, programul se pronunţa ferm pentru înţelegere internaţională (respectarea tratatelor de pace de după primul război mondial şi constituirea unui sistem de alianţe pentru asigurarea securităţii colective în Europa), conform principiilor Societăţii Naţiunilor, între grupuri de state şi prin relaţii bilaterale între state vecine. În noul program naţional-ţărănesc, ideea de democraţie era considerată ca un bun al societăţii moderne definitiv câştigat.

Faţă de grupările extremiste, PNŢ s-a situat în permanenţă pe poziţii de respingere, pronunţându-se împotriva oricărei forme de totalitarism. Pe această linie s-a înscris marea manifestaţie de la Bucureşti din 31 mai 1936 (100.000 de participanţi) care, ca şi victoria în alegerile locale desfăşurate în 16 judeţe, a demonstrat recâştigarea popularităţii PNŢ în rândurile electoratului românesc.

În primăvara anului 1937, devenise tot mai evident că apropiata încheiere a mandatului lui Tătărescu va fi urmată de o guvernare ţărănistă, pe care regele era constrâns să o accepte. În aceste împrejurări, a avut loc, la 4 aprilie 1937, al patrulea Congres al PNŢ, care trebuia să aleagă un nou preşedinte cu misiunea de a conduce partidul în campania electorală şi la guvernare. Ion Mihalache, al cărui mandat urma să expire, l-a propus pentru preşedinţie pe Iuliu Maniu. Partidul însă, cunoscând antipatia profundă a Regelui Carol al II-lea faţă de Maniu şi temându-se că o asemenea alegere ar periclita desemnarea PNŢ pentru succesiunea la guvernare, l-a desemnat din nou pe Ion Mihalache pentru alt mandat de preşedinte al partidului.

S-a repetat, în acest fel, eroarea făcută de partid în ianuarie 1933, când nu s-a retras în opoziţie o dată cu Iuliu Maniu, ci a continuat sub Alexandru Vaida-Voievod o guvernare păguboasă. Consecinţele compromisului conjunctural din aprilie 1937 s-au arătat câteva luni mai târziu, vădind că atunci când principiile şi demnitatea sunt negociate şi abandonate de dragul puterii, rezultatele politice sunt dezastruoase. Din nefericire, se pare că această lecţie nu a fost învăţată nici mai târziu, peste ani, în martie-aprilie 1998. Atunci, partidul a fost pus să aleagă, pe de o parte, între voluptatea puterii şi dulceaţa guvernării şi, pe de altă parte, păstrarea principiilor şi a verticalităţii, cu riscul unor confruntări politice şi electorale cu rezultate imprevizibile, dar în orice caz onorante şi benefice pe termen lung.

Lipsa de popularitate a cabinetului Tătărescu, l-a determinat pe rege, la 12 noiembrie 1937, să-i propună lui Ion Mihalache formarea guvernului, condiţionându-i însă mandatul de colaborarea cu Al. Vaida-Voievod. În şedinţa desfăşurată a doua zi, clauza, fiind considerată umilitoare, a fost respinsă de Delegaţia Permanentă a PNŢ. În această situaţie, Mihalache a respins mandatul şi regele i-a încredinţat, din nou, lui Tătărescu formarea guvernului şi organizarea alegerilor.

La 23 noiembrie 1937, s-a întrunit Comitetul Central Executiv, unde Ion Mihalache a rostit un discurs în care a exprimat hotărârea partidului de a susţine monarhia în cadrul constituţionalităţii. După ce l-a apreciat pe Iuliu Maniu ca „simbol al luptei constituţionale”, a încheiat cu impresionantele cuvinte: „Domnule Maniu, ia comanda şi dă poruncă”. Reapariţia lui Iuliu Maniu la conducerea PNŢ a fost urmată de o mare afluenţă de noi înscrieri în partid, între care cea a lui Nicolae Titulescu.

În vederea alegerilor care se apropiau şi pentru curmarea drumului spre dictatură, Iuliu Maniu a propus opoziţiei un „pact de neagresiune electorală” care a fost semnat de Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu), Partidul Naţional Liberal (Gheorghe Brătianu), Totul pentru Ţară (Corneliu Zelea Codreanu), Partidul Socialist (Iosif Jumanca), Uniunea Agrară (Constantin Argetoianu) şi Uniunea Evreilor (dr. Wilhelm Filderman).

Prezenţa mişcării legionare alături de celelalte formaţiuni politice semnatare ale pactului era văzută de Iuliu Maniu ca o posibilitate de descurajare a unor eventuale încercări ale guvernului Tătărescu de a folosi violenţa în campania electorală. De altfel, declaraţiile făcute într-un discurs la Cluj (27 ianuarie 1938) au precizat incontestabil opoziţia lui Maniu şi a PNŢ faţă de politica preconizată de Corneliu Zelea Codreanu de alianţă cu Germania hitleristă.

Rezultatele alegerilor din 20 decembrie 1937 au marcat nu numai înfrângerea guvernului, ci şi un evident progres în conştientizarea politică a maselor care şi-au manifestat independent opţiunea. Guvernul a obţinut 35,9% şi 152 mandate, iar PNŢ – 20,4% şi 86 mandate.

Ignorând logica şi tradiţia, regele a însărcinat pe Octavian Goga, pentru care votase numai 9,15% din electorat, cu formarea unui nou guvern. În cabinetul Goga au fost incluşi şi câţiva fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, atraşi de promisiunile regelui: Armand Călinescu, Virgil Potârcă, V. Rădulescu-Mehedinţi, Dinu Simian. Aceştia au fost excluşi din PNŢ, la 25 decembrie 1937, pentru trădarea programului şi pentru indisciplină în partid.

La 10 februarie 1938, regele a impus demisia lui Goga, după ce şi-a asigurat, prin făgăduieli şi presiuni, asentimentul principalelor partide politice (cu excepţia PNŢ) pentru constituirea unui guvern de uniune naţională condus de patriarhul Miron Cristea. Acesta a preluat în aceeaşi zi puterea, introducând pe lista guvernamentală şapte foşti prim-miniştri. Iuliu Maniu a respins oferta făcută de a li se alătura, socotind că avea datoria de a continua „lupta pentru apărarea vieţii constituţionale şi democratice a ţării”.

A doua zi, la 11 februarie 1938, a fost decretată starea de asediu şi s-a introdus cenzura, iar la 24 februarie 1938 a fost adoptată, prin plebiscit, noua Constituţie.

La 30 martie au fost desfiinţate prin decret-lege toate partidele, iar la 15 aprilie au fost închise sediile acestora, ca urmare a dizolvării. Pentru PNŢ, momentul a constituit, de fapt, cea de-a patra trecere în clandestinitate ca partid, dacă se iau în considerare şi cele suferite anterior de PNR. Iuliu Maniu nu a recunoscut legalitatea dizolvării şi a continuat activitatea de partid, dar a îngăduit membrilor săi să depună jurământul -impus de lege- pentru a nu-şi pierde slujbele. Pe de altă parte, a exclus din partid pe toţi cei care au acceptat participarea la guvern: Mihail Ralea, Grigore Gafencu, Mihail Ghelmegeanu, Nicolae Ottescu, Petre Andrei, Victor Jinga, Mihai Şerban.

Ca reacţie la abuzurile dictaturii, poziţiile PNŢ şi ale PNL (Dinu Brătianu) s-au apropiat. Au fost întreprinse demersuri comune în favoarea revenirii la o guvernare constituţională. În context, mai mulţi fruntaşi naţional-ţărănişti au fost trimişi în lagăr: Virgil Madgearu, Corneliu Coposu, Aurel Leucuţia, Ilie Lazăr, Ghiţă Popp şi alţii.

La 16 decembrie 1938, a fost înfiinţat prin decret Frontul Renaşterii Naţionale, ca partid unic, singurul în drept de a desemna candidaţi în alegerile parlamentare, administrative şi profesionale (bresle). Iuliu Maniu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Aurel Dobrescu şi Nicolae Georgescu-Tulcea au refuzat să îmbrace uniforma obligatorie a partidului unic şi au fost socotiţi demisionaţi din demnitatea de senator de drept.

La 7 martie 1939, în urma încetării din viaţă a patriarhului Miron Cristea, conducerea guvernului a fost preluată de Armand Călinescu.

La 23 august 1939, s-a semnat Tratatul de neagresiune germano-sovietic (pactul Molotov-Ribbentrop), cu faimosul protocol secret care i-a oferit lui Hitler posibilitatea de a dezlănţui cel de-al doilea război mondial, prin invadarea Poloniei (1 septembrie 1939), iar lui Stalin, mână liberă pentru ocuparea unor imense teritorii care nu-i aparţineau de drept.

La 26-28 iunie 1940, în urma unor note ultimative, URSS a ocupat, fără rezistenţă armată, Bucovina de Nord şi Basarabia. Mai mulţi membri ai Consiliului de Coroană, între care Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga, s-au opus acceptării ultimatumului sovietic şi cedării, fără apărare, a teritoriului patriei.

La 4 iulie 1940, 12 foşti miniştri PNŢ şi PNL, în frunte cu Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu, primiţi în audienţă la Palat, au cerut regelui să renunţe la dictatură şi să formeze un guvern de uniune naţională. În aceeaşi zi, s-a constituit un guvern prezidat de Ion Gigurtu, în care au fost incluşi trei miniştri legionari.

La 30 august 1940, prin „Dictatul de la Viena”, impus de Germania şi Italia, a fost smulsă României partea de nord-vest a Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43.492 km2 şi o populaţie de 2.667.000 de locuitori.

Într-o audienţă avută înainte de Consiliul de Coroană din 30 august 1940, Iuliu Maniu i-a spus regelui că „în politică greşelile se plătesc şi se şi sancţionează”, iar la întrebarea acestuia: „Sunteţi de părere să abdic?”, a răspuns: „Da, Majestate, nu văd altă soluţie”.

Iuliu Maniu şi alţi fruntaşi ţărănişti, precum şi întregul PNŢ, au protestat împotriva ciuntirii teritoriului ţării. Iuliu Maniu a adresat lui Hitler şi Mussolini memorii în care, demonstrând dreptatea cauzei româneşti, a declarat că „poporul român nu va accepta niciodată această hotărâre”.

La 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a fost numit prim-ministru. La 5 septembrie a fost suspendată Constituţia din 1938, iar Antonescu a preluat o parte din prerogativele regale. În aceeaşi zi, Regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I.

La 7 septembrie, printr-un tratat de frontieră încheiat la Craiova, România a cedat Bulgariei sudul Dobrogei.

Este grăitor finalul unui articol publicat de Iuliu Maniu în „Universul” (13 septembrie 1940): „Să ne întoarcem la Dumnezeu şi la Naţiune. Astfel făcând, vom servi patria, dinastia şi pe M.S. Regele Mihai!”.

La 14 septembrie 1940, România a fost proclamată, prin decret regal, „stat naţional-legionar”, consfinţind interzicerea activităţii tuturor partidelor politice (a cincea interdicţie aplicată PNŢ).

La 23 noiembrie 1940, România a aderat, prin semnătura lui Ion Antonescu, la Pactul Tripartit (Germania, Italia şi Japonia).

Având în vedere conjunctura politică internaţională, capacitatea şi integritatea morală a generalului Ion Antonescu şi neputând să prevadă atitudinea pe care o vor adopta legionarii ajunşi la conducerea statului, PNŢ s-a limitat să desfăşoare o serie de activităţi revendicative faţă de samavolniciile la care era supus poporul român.

În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, echipe legionare au asasinat la Jilava peste 60 de foşti demnitari. A doua zi, au fost masacraţi de legionari marele istoric Nicolae Iorga şi profesorul Virgil Madgearu, secretarul general al PNŢ. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au înaintat un violent protest lui Ion Antonescu. Generalul a dezavuat public asasinatele şi a anunţat aplicarea de sancţiuni.

Dezaprobarea manifestată de Ion Antonescu şi demiterea generalului Petrovicescu de la conducerea Ministerului de Interne au condus la manifestaţii legionare, finalizate printr-o rebeliune contra generalului Antonescu (21 ianuarie 1941), rebeliune înăbuşită de armată în numai trei zile.

La 27 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a format un guvern alcătuit în cea mai mare parte din militari.

Deşi organizaţiile politice neautorizate de stat au fost interzise prin decretul-lege din 5 februarie 1941 (a şasea interdicţie suferită de PNŢ), activitatea PNŢ, PNL şi a altor partide a fost tolerată, ce e drept nu fără unele măsuri coercitive (procese, internări în lagăre etc.).

După intrarea unităţilor militare germane în România, Maniu a considerat ţara sub ocupaţie străină, calificând guvernul ca ilegitim şi nereprezentativ. În condiţiile inexistenţei unei vieţi democratice, activitatea politică a fost dirijată spre combaterea „Dictatului de la Viena” şi a consecinţelor sale. Lupta încheiată cu mai bine de două decenii în urmă, prin naşterea României Mari, trebuia reluată. S-au editat numeroase manifeste şi broşuri clandestine de protest, iar PNŢ, depăşind constrângerile cenzurii, şi-a făcut cunoscută opinia în publicaţii editate de fruntaşi ai partidului.

La 22 iunie 1941, a început războiul de reîntregire a României, prin reintegrarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în frontierele fireşti ale ţării, acţiune aprobată de PNŢ. Omul politic Ion Mihalache şi-a oferit participarea voluntară până la Nistru.

În august 1941, după ce trupele au atins linia Nistrului, Iuliu Maniu s-a opus continuării războiului. Maniu şi Brătianu au protestat, în nenumărate rânduri, contra orientării politice externe, contra regimului dictatorial, contra plebiscitelor, contra trecerii sub control german a exploatărilor petroliere, a industriei, comerţului şi finanţelor ţării.

După autodizolvarea Internaţionalei Comuniste (15 mai 1943), Iuliu Maniu a acceptat să discute cu Partidul Comunist din România (PCdR), cu condiţia ca acesta să se dezică de tezele antiromâneşti ale congreselor anterioare şi să recunoască frontierele României din 1939.

Credincios alianţelor tradiţionale ale ţării, Iuliu Maniu a întreţinut în permanenţă legătura cu aliaţii, în vederea retragerii României din război. Fiind conştient de incapacitatea forţelor germane de a câştiga războiul, Maniu a acţionat prin diplomaţi americani, apoi prin diplomaţi ai altor ţări occidentale acreditaţi în România şi prin diplomaţi români (Grigore Gafencu, Citta Davila, Cornel Bianu, Alexandru Cretzianu etc.), în vederea ieşirii României din război. A făcut demersuri la Eduard Beneş, preşedintele în exil al Cehoslovaciei, cerându-i medierea pe lângă guvernul URSS, în interesul României.

Legătura cu guvernele aliate din Occident a fost asigurată, încă din 1943, prin intermediul a două grupuri de radio-transmisionişti. Ulterior, a fost trimis la Cairo Barbu Ştirbey (19 martie 1944), dublat de Constantin Vişoianu (de la 25 mai 1944). În acelaşi timp, s-a tratat la Stockholm cu ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontay, prin consilierul de legaţie G. Duca.

Toate acestea au contribuit la înţelegerea de către aliaţi a situaţiei României, dar nu s-a putut depăşi nici hotărârea luată la Casablanca (14-24 ianuarie 1943), reconfirmată la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), de a se impune adversarilor „capitularea necondiţionată”, nici hotărârea miniştrilor de externe, adoptată la Moscova (octombrie 1943), ca orice tratative de pace să fie duse cu asentimentul şi cunoştinţa tuturor celor trei aliaţi care, în funcţie de interese, au lăsat ţara noastră la discreţia URSS.

La 12 aprilie 1944, guvernul sovietic a cerut oficial României capitularea necondiţionată, pe care mareşalul Antonescu a respins-o.

În această situaţie complicată şi, totodată, dramatică, Partidul Naţional Ţărănesc s-a ridicat deasupra întemeiatelor sale rezerve pe care le avea în privinţa Partidului Comunist din România şi a consimţit să constituie (sub patronajul Palatului) o alianţă politică în care, alături de cele trei partide democratice, PNŢ, PNL şi PSD, să intre şi PCdR.

La începutul lunii mai 1944, a avut loc prima luare de contact şi constituirea unui birou în componenţa căruia au intrat Ghiţă Popp şi Ioan Hudiţă (PNŢ), Constantin (Bebe) Brătianu şi C. Zamfirescu (PNL), Ştefan Voitec şi Iosif Jumanca (PSD), Petre Constantinescu-Iaşi şi Vasile Bâgu (PCdR).

La 25 mai 1944, condiţiile de armistiţiu, amendate de partea română, au fost prezentate aliaţilor, la Cairo, de către Constantin Vişoianu. La 1 iunie, cei trei aliaţi au întrerupt discuţiile, nefiind dispuşi să negocieze pe baza contrapropunerilor româneşti.

La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu au convenit asupra platformei „Blocului Naţional Democrat” care îşi însuşea ideea semnării armistiţiului în condiţiile date, dar şi intenţia de a obţine ulterior clauze cât mai favorabile. În ipoteza răsturnării prin forţă a regimului antonescian, Corneliu Coposu, Aurel Leucuţia şi Cezar Spineanu au fost însărcinaţi să preia, să depoziteze şi să distribuie armament din depozitele armatei.

La 23 august 1944, ora 16, a avut loc audienţa mareşalului Antonescu la Regele Mihai I, în prezenţa generalilor Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi a lui Mocsonyi-Stârcea, care s-a încheiat cu demiterea guvernului de către rege şi arestarea lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Constantin (Piki) Vasiliu.

La 23 august 1944, seara, s-a constituit guvernul Sănătescu, având în componenţa sa liderii celor patru partide: Iuliu Maniu, C. I. C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Printre primele măsuri luate de noul guvern au fost amnistia politică generală şi desfiinţarea lagărelor de concentrare.

La 23 august, ora 22, a fost difuzată la posturile de radio „Proclamaţia către Ţară”, prin care Regele Mihai I anunţa ieşirea României din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. La ordinul lui Hitler, forţele germane aflate pe teritoriul românesc au declanşat ostilităţi împotriva României, încercând să ocupe, fără succes, Bucureştiul.

După actul de la 23 august 1944, Partidul Naţional Ţărănesc s-a profilat ca principala forţă politică a ţării, iar speranţele întregii naţiunii s-au concentrat în persoana lui Iuliu Maniu, cel mai înverşunat adversar al dictaturilor, luptătorul consecvent pentru păstrarea alianţelor tradiţionale şi a democraţiei. În paralel şi în aceeaşi măsură cu adeziunea maselor la PNŢ, a crescut ura şi înverşunarea PCdR, a cărui luptă pentru cucerirea puterii, în vederea înrobirii ţării, era stânjenită de această popularitate.

În acţiunea de reorganizare a partidului, Iuliu Maniu a semnat, la 28 august 1944, o circulară către preşedinţii organizaţiilor judeţene PNŢ, prin care le-a cerut să completeze forurile de conducere în baza statutului existent şi a programului din 1935.

La 27 august 1944, a reapărut ziarul „Dreptatea”, sub conducerea lui Ion Livianu şi, ulterior, a lui Nestor Badea şi Nicolae Carandino. A continuat să se tipărească „Ardealul”, apărând şi alte gazete centrale şi locale de orientare naţional-ţărănistă.

Ion Mihalache şi-a asumat sarcina de a actualiza programul PNŢ, astfel încât să ţină seama de noile realităţi politice, dar fără abandonarea poziţiilor de principiu ale partidului. Acţiunea a fost finalizată la 16 octombrie 1944, prin publicarea „Manifestului-program”, în care vechile principii au fost reafirmate sau reformulate.

Încă din primele zile din septembrie 1944, PNŢ a fost silit să se angajeze în lupta pentru putere datorită acţiunilor PCdR care, pentru început, a căutat să schimbe raportul de forţe dintre partidele istorice şi comunişti în cadrul „Blocului Naţional Democrat”. Comuniştii urmăreau promovarea în componenţa acestuia a unor formaţiuni-satelit care, dacă nu aveau sprijin popular, se bucurau în schimb de încrederea Kremlinului. Întrucât această tentativă a eşuat, comuniştii au creat, împreună cu formaţiunile respective, „Frontul Naţional Democrat” (FND), pe care au căutat să-l opună „Blocului Naţional Democrat” (BND).

La 4 noiembrie 1944, a fost constituit un nou guvern Sănătescu, un guvern politic, în care partidele istorice deţineau majoritatea portofoliilor: PNŢ – cinci ministere, PNL – patru ministere, faţă de FND, cu şase ministere.

Guvernul era sabotat în continuare de FND, care provoca dezordine în ţară prin agresarea organelor de stat şi instalări ilegale de primari şi prefecţi, precum şi prin ocuparea abuzivă a proprietăţilor agricole.

La 2 decembrie 1944, generalul Sănătescu a fost nevoit să-şi depună mandatul. Iuliu Maniu, căruia Regele Mihai I şi celelalte forţe politice democratice i s-au adresat pentru a prelua conducerea guvernului, a refuzat, apreciind că în situaţia politică dată nu era nici în interesul ţării, nici în cel al partidului asumarea de către el a acestei răspunderi. Ca urmare, guvernul a fost format tot de un militar, generalul Nicolae Rădescu, care la 6 decembrie 1944 a obţinut investitura. Noul guvern diferea de cel precedent numai prin înlocuirea lui Nicolae Penescu la Ministerul de Interne de către însuşi şeful guvernului. Câteva zile mai târziu, N. Penescu devenea secretarul general al PNŢ, în locul lui Ghiţă Popp, demisionat.

Confruntat cu anarhia în care FND (de fapt, PCdR) căuta să împingă ţara prin instigarea ţăranilor contra moşierilor, a muncitorilor contra industriaşilor şi prin nenumărate manifestaţii agresive, generalul Rădescu a încercat o mobilizare a forţelor democrate printr-un discurs de răsunet pe care l-a rostit în sala „Aro”. În replică, FND, încurajat de forţele armate sovietice din ţară, a intensificat manifestaţiile prin care se cerea demisia guvernului Rădescu, ceea ce s-a şi reuşit la 28 februarie 1945.

La 1 martie 1945, în urma presiunilor şi ameninţărilor la care au fost supuşi din partea comuniştilor, tipografii au renunţat să mai tipărească ziarul „Dreptatea”.

La 6 martie 1945, Andrei Vâşinski, prim-locţiitor al comisarului poporului pentru afaceri externe al URSS, susţinut de tancurile sovietice care patrulau pe străzile Capitalei, a impus guvernul Petru Groza, în care, pe lângă reprezentanţi ai FND, au fost atraşi şi dizidenţi liberali (Gheorghe Tătărescu) şi ţărănişti (Anton Alexandrescu).

La 9 mai 1945, a luat sfârşit războiul în Europa. Între 17 iulie şi 2 august 1945, în cadrul Conferinţei de la Potsdam, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie şi-au exprimat neîncrederea în guvernele Bulgariei, României şi Ungariei, considerându-le nereprezentative. În replică, la 6 august 1945, URSS a restabilit relaţiile diplomatice cu România.

La 21 august 1945, la îndemnul partidelor istorice şi cu asentimentul SUA, Regele Mihai I a cerut demisia guvernului Petru Groza care, contrar prevederilor constituţionale, nu s-a conformat. Regele s-a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, declanşând „greva regală”. Guvernul, ignorând prerogativele regelui şi convenienţele politice, în mod abuziv a continuat să rămână la putere.

Cu ocazia zilei onomastice a Regelui Mihai I (8 noiembrie 1945), tineretul naţional-ţărănist a organizat o mare manifestaţie în Piaţa Palatului Regal, la care au participat şi studenţi liberali, precum şi o parte a populaţiei Capitalei. Bande de comunişti, în autocamioane, au încercat să împrăştie manifestanţii cu forţa. Agresorii au fost fugăriţi, iar autocamioanele răsturnate şi incendiate. Comuniştii au tras asupra mulţimii, înecând demonstraţia în sânge. Oficial, a fost anunţat un număr de numai şapte morţi.

Între 16 şi 25 decembrie 1945, a avut loc la Moscova Conferinţa miniştrilor de externe din SUA, Marea Britanie şi URSS, cu care ocazie primii doi au cerut introducerea în Guvernul României a unor reprezentanţi ai PNŢ şi PNL, ca o condiţie pentru a recunoaşte acest executiv.

La 7 ianuarie 1946, au fost cooptaţi în guvern, ca miniştri de stat fără portofoliu, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), fapt care, fără a aduce nici o modificare a modului de guvernare, a fost de natură să liniştească puterile occidentale, de altfel conştiente că nu au asigurat cu nimic dreptul românilor la autoguvernare.

La 6 februarie 1946, ca urmare a acestui „surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României.

La 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin (Piki) Vasiliu şi Gheorghe Alexianu au fost executaţi în urma unui proces desfăşurat la Bucureşti, între 7 şi 18 mai, în faţa „Tribunalului Poporului”, instanţă înfiinţată ad-hoc.

La Conferinţa de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), pentru susţinerea cauzei româneşti, partidele din opoziţie au adoptat în general o atitudine solidară cu guvernul.

În paralel, s-a desfăşurat o campanie electorală plină de abuzuri şi acte de violenţă. Rezultatul alegerilor, favorabil guvernului, a fost obţinut în culise, prin fraudă şi prin desconsiderarea celor mai evidente probe. Rezultatele comunicate oficial au fost: Blocul Partidelor Democratice, reprezentându-i pe comunişti şi sateliţii lor, 78,45% şi 347 de mandate; Partidul Naţional Ţărănesc -12.62% şi 33 de mandate; Uniunea Populară Maghiară -9,84% şi 29 de mandate; Partidul Naţional Liberal -4,72% şi trei mandate. În realitate, PNŢ, ducându-şi campania electorală în numele unui anticomunism intransigent şi „contra partidelor româneşti care servesc tendinţele comuniste”,a polarizat marea masă a alegătorilor şi a totalizat peste 70% din voturi.

Din păcate, rezultatul oficial al alegerilor s-a bucurat de recunoaşterea membrilor Comisiei Aliate de Control şi, în acest context, la 1 decembrie 1946, Regele Mihai I a deschis noul Parlament.

Pus în faţa situaţiei de fapt, Iuliu Maniu şi-a dat seama că atât timp cât România va fi lăsată în „sfera de influenţă” a URSS nu va mai fi posibilă exprimarea politică democratică şi că singura cale de a face cunoscute lumii năzuinţele reale ale românilor a rămas trimiterea peste hotare a unui grup reprezentativ de membri ai PNŢ. Hotărât pentru această soluţie, a organizat în grabă plecarea din ţară, cu avionul, a unui grup de fruntaşi ai partidului: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr.

Încercarea nu a reuşit, grupul fiind arestat la Tămădău, în apropierea Bucureştiului (14 iulie 1947). O acţiune normală în orice stat civilizat, cum ar fi plecarea peste hotarele propriei ţări, a fost răstălmăcită şi incriminată ca trădare. Drept urmare, întregul Partid Naţional Ţărănesc a fost culpabilizat şi, la 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a deputaţilor PNŢ, iar la 25 iulie, Consiliul Politic al BPD a propus dizolvarea PNŢ.

La 29 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, a fost dizolvat Partidul Naţional Ţărănesc (a şaptea desfiinţare a partidului).

Între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, s-a desfăşurat primul proces intentat PNŢ. Pe banca acuzării au fost aduşi conducătorii partidului şi câţiva înalţi funcţionari din Ministerul de Externe: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Nicolae Penescu, Vasile Serdici, Ion Mocsonyi-Stârcea, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florian Roiu, Emil Lăzărescu, colonelul Ştefan Stoika, lt.col. Dumitru Stătescu, Radu Niculescu-Buzeşti. Au fost judecaţi în lipsă Grigore Niculescu-Buzeşti, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzianu. Unii avocaţi solicitaţi de acuzaţi au fost refuzaţi de instanţă, iar apărătorii din oficiu, dacă nu şi-au acuzat proprii clienţi, au cerut numai clemenţă şi circumstanţe atenuante. Cum nu exista vinovăţie penală, condamnările au fost stabilite în funcţie de personalitatea politică şi de dârzenia inculpaţilor (de la muncă silnică pe viaţă până la închisoare corecţională).

Au urmat zeci şi sute de procese înscenate, intentate în majoritate împotriva fruntaşilor naţional-ţărănişti, atât în Capitală, cât şi în ţară. Numărul proceselor a fost impresionant şi nu pot fi nici măcar enumerate într-o sinteză a istoriei partidului. Mare parte a membrilor PNŢ au fost arestaţi, condamnaţi penal sau pedepsiţi prin decizii administrative (vezi volumele lui Ioniţoiu editate de Maşina de scris).

Numărul celor care au murit în detenţie în închisorile din Sighet, Aiud, Galaţi, Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Dej, Caransebeş, Craiova, Oradea, Suceava, Râmnicul Sărat, Botoşani, Vaslui, în mine, la Canal, precum şi în satele din Bărăgan, de ordinul zecilor de mii, nu este încă precis cunoscut.

În paralel, printr-o propagandă fără scrupule a fost semănată invidia şi a fost cultivată ura. Moşierimea ereditară, cu tradiţie, şi gospodarii satelor au fost identificaţi, în mod intenţionat, cu cartoforii care îşi irosiseră averile în străinătate, cu arendaşii şi cămătarii odioşi, prin repetarea unor lozinci false. A fost anihilat orice fel de discernământ din judecata maselor, iar cei care obţinuseră, cu sacrificii, o poziţie socială mai bună erau identificaţi cu speculanţii şi escrocii. S-a ajuns ca bunăstarea, prin ea însăşi, să fie considerată o gravă vinovaţie.

Sub pavăza armatei sovietice „frăţeşti”, reformele comuniste s-au succedat într-un ritm vertiginos:

  • 11 iunie 1948 – naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport;
  • 3 noiembrie 1948 – naţionalizarea instituţiilor medico-sanitare şi a instituţiilor cinematografice;
  • 2 martie 1949 – foştii mari proprietari au fost deposedaţi şi de terenurile pe care le mai deţineau în virtutea Legii agrare din martie 1945, precum şi de cea mai mare parte a celorlalte bunuri; celor mai mulţi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu;
  • 3-5 martie 1949 – începutul colectivizării socialiste a agriculturii;
  • 2 aprilie 1949 – naţionalizarea farmaciilor şi laboratoarelor;
  • 20 aprilie 1950 – naţionalizarea locuinţelor. S-a „organizat” presa (citeşte cenzura), a fost introdus sistemul de colectare (forţată) a produselor agricole vegetale şi de stabilire centralizată şi de planificare a preţurilor.

Au fost introduse pedepsele administrative şi lagărele de muncă forţată, care au scutit autorităţile de a mai înscena procese, deoarece, în virtutea acestor măsuri „secrete”, aveau posibilitatea să priveze de libertate pe orice presupus adversar politic suspectat de a desfăşura activităţi contra regimului şi să-l interneze în condiţii precare de existenţă în lagăre de muncă obligatorie.

Până în aprilie 1962, desfăşurând întregul arsenal de „metode de convingere”, de la presiuni morale la ruina economică şi de la ameninţări până la crimă, PMR (PCR) a reuşit să realizeze spolierea ţăranilor prin colectivizare.

O mare parte a liderilor politici ai României interbelice, a vârfurilor intelectualităţii şi societăţii civile, adică tot ce fusese mai reprezentativ în clasa conducătoare a fost exterminată sau redusă la tăcere.

Genocidul început prin lichidarea vârfurilor politice şi sociale a fost extins asupra intelectualilor. Statul comunist a dirijat crima asupra generaţiilor viitoare prin discriminarea dreptului la învăţătura. Au fost eliminaţi din învăţământul superior 24.000 de studenţi. Obligaţi la condiţii de existenţă inferioare, descendenţii intelectualităţii şi ai celor înstăriţi prin muncă cinstită au fost aruncaţi, în cea mai mare parte, la periferia societăţii.

Aceasta a fost prima etapă a căii spre comunism: încurajarea dezordinii, răsturnarea valorilor umane, înşelarea naivilor, lichidarea temerarilor, docilizarea prin teamă şi ignoranţă a oamenilor.

Rezistenţa împotriva regimului comunist din România a însemnat reacţia de apărare a demnităţii naţionale împotriva jafurilor, arestărilor şi crimelor comise de ocupanţii sovietici şi de uneltele lor.

O componenta importantă a acestei rezistenţe a constituit-o lupta armată desfăşurată de anticomuniştii retraşi în munţi şi susţinuţi de localnici, luptă care a durat peste un deceniu. În această mişcare au fost implicaţi mii de oameni care au rezistat eroic atacurilor trupelor de securitate. În timp, aproape toţi luptătorii fie au căzut sub gloanţe, fie au fost prinşi, condamnaţi la moarte şi executaţi. Cei care i-au ajutat sau aprovizionat cu alimente şi îmbrăcăminte, dacă nu au fost executaţi, au primit pedepse grele, înfundând închisorile şi lagărele de exterminare.

Începând din 1955, situaţia în Europa s-a axat pe împărţirea politico-militară în două blocuri: Pactul Nord-Atlantic, al cărui conducător era SUA, şi Tratatul de la Varşovia, care se afla sub hegemonia de fier a Moscovei. Eşecul Revoluţiei maghiare din 1956 dovedea liderilor comunişti de la Bucureşti lipsa de interes a Pactului Nord-Atlantic faţă de evoluţia evenimentelor din spaţiul comunist al Europei. De altfel, după anul 1956, liderii de la Washington şi Moscova, iniţiau procesul destinderii care atenua virulenţa confruntării ideologice de la începutul „războiului rece”.

Ce au făcut în această perioadă naţional-ţărăniştii? Unde au fost? În ţară! În temniţe! În lagăre! În mine! La Canal! Cei mai mulţi au fost sacrificaţi pe altarul libertăţii şi credinţei strămoşeşti, s-au înfrăţit anonim cu pământul ţării, în morminte fără cruci. Cei rămaşi în viaţă, lipsiţi de mijloace de existenţă, au fost obligaţi să presteze, în cele mai multe cazuri, munci necalificate sau să aibă funcţii inferioare pregătirii şi capacităţii lor, şicanaţi de repetate concedieri şi anchete ale Securităţii.

După anii 1964-1965, regimul comunist şi-a schimbat tactica. Încrezător în reuşita operei, presupus încheiată, de dresare a indivizilor, la care participase din plin, Nicolae Ceauşescu, după ce a ocupat primul loc în ierarhia Partidului Comunist Român (1965), a încercat o politică de liberalizare „de tip comunist”. Astfel, a început o nouă etapă a tragediei poporului român sub teroarea comunistă.

Regimul dispunea de o Securitate numeroasă şi puternică, cu ramificaţii bine puse la punct în toate straturile societăţii, pentru a-şi permite această modificare tactică. Misiunea de supraveghere fusese, de altfel, substanţial uşurată prin diminuarea drastică a numărului celor care trebuiau urmăriţi. Afişarea unui naţionalism cu orientare moderată antirusă şi antisovietică a fost de natură să abată atenţia opiniei publice interne, să facă să încolţească speranţe care nu aveau să rodească niciodată, dar mai ales să atragă simpatia lumii libere şi să atenueze, şi prin aceasta, rezistenţa anticomunistă din ţară. S-a dezvoltat un nou tip de genocid, cel al personalităţii. Înfăptuirea sa a reclamat proliferarea inimaginabilă a Securităţii şi a reţelei de informatori.

Sub dictatura comunistă, membri şi simpatizanţi naţional-ţărănişti, supravieţuitori ai terorii din anii ‘50-60 au încercat să revigoreze Partidul Naţional Ţărănesc, în condiţii de clandestinitate. Ei au organizat întâlniri în grupuri mici, întâlniri urmate de cele mai multe ori de interogatorii şi declaraţii la Securitate. Sporadic, au apărut şi unele manifeste semnate de organizaţii ale partidului dizolvat oficial, dar nu desfiinţat în fapt.

După decretul de graţiere al deţinuţilor politici din 1964, o parte din membrii fostei clase politice, întemniţaţi între 1946-1964, au fost eliberaţi. Această măsură a fost luată din două considerente. În primul rând, de noua direcţionare a politicii externe de îndepărtare de linia impusă de la Kremlin şi orientarea spre strângerea relaţiilor, îndeosebi economice, cu Occidentul. În al doilea rând, conducerea PMR (PCR) era convinsă de ireversibilitatea evoluţiei socialismului de tip comunist, atât în România, cât şi pe plan mondial.

Speranţa democratizării regimului comunist a fost întărită de atitudinea pe care noul lider al PMR (PCR), Nicolae Ceauşescu, a afişat-o cu prilejul invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în august 1968. În timpul unui mare miting organizat la Bucureşti de către Secţia de propagandă a CC al PCR, Ceauşescu a condamnat procedeul iniţiat de Kremlin de a pune capăt, cu forţa, tendinţelor reformatoare ale comuniştilor din Cehoslovacia. Această atitudine a fost interpretată ca o încercare a lui Ceauşescu de a se desprinde de tutela Moscovei şi de a iniţia o nouă linie a politicii interne care tindea spre democratizare.

Evoluţia ulterioară a regimului comunist sub Ceauşescu a dovedit zădărnicia acestei speranţe. În locul democratizării aşteptate, Ceauşescu a instaurat cel mai dictatorial regim din tot spaţiul comunist sud-est european, cu excepţia, poate, a regimului din Albania. Concomitent cu acest proces intern, România strângea relaţiile economice şi politice cu Occidentul capitalist şi îndeosebi cu SUA. Punctul culminant l-a constituit turneul politic la Bucureşti al preşedintelui american Richard Nixon, în vara anului 1969, urmată apoi de aceea a succesorului acestuia, Gerald Ford. Aceste evenimente au fost interpretate de supravieţuitorii terorii comuniste din anii 1950-1960 ca semnele unei viitoare destinderi a vieţii politice din România, care să facă posibilă reactivarea, fie şi sub formă tolerată, a unor mari partide din perioada antebelică. Astfel, încă din 1969, emigraţia românească din SUA a adresat preşedintelui Richard Nixon, care se pregătea pentru vizita la Bucureşti, un memoriu prin care se cerea contactarea lui Corneliu Coposu de către oficialităţile care urmau să-l însoţească pe şeful executivului american. În emigraţia românească exista speranţa că fostul PNŢ putea fi reînfiinţat, devenind centrul renaşterii unei vieţi politice democratice în România.

Conducerea noului PNŢ urma să fie încredinţată lui Corneliu Coposu şi lui Ioan Hudiţă, foşti secretari generali adjuncţi. În exil, se contura formarea unei ramuri externe a PNŢ, sub conducerea lui Nicolae Penescu, ultimul secretar general al partidului lui Iuliu Maniu. Penescu era contestat de cercurile foştilor ţărănişti deoarece, cedând presiunilor Securităţii, depusese o mărturie defavorabilă lui Iuliu Maniu şi celorlalţi acuzaţi în timpul procesului din 29 octombrie – 11 noiembrie 1947. Nicolae Penescu a fost însă acceptat ca preşedinte al Uniunii Românilor Liberi, organizaţie a diasporei româneşti.

În octombrie 1970, a avut loc la Bucureşti prima reuniune a foştilor lideri ţărănişti în locuinţa lui Victor Anca, din str. Calomfirescu nr. 11. Întâlnirea a fost organizată de Corneliu Coposu şi Ioan Hudiţă, în colaborare cu Leonida Romanos, exilat român care lucra la un cotidian străin şi făcea o vizită în România. La întâlnire, prima care s-a organizat în clandestinitate după 1947, au participat: Ioan Bărbuş, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Alexandru Bratu, Niculae Ionescu Galbeni, Gheorghe Mocanu, Maria Achim, Ion Ovidiu Borcea, Victor Coconeţi. Erau toţi foşti deţinuţi politici şi se aflau încă sub supravegherea Securităţii. Tema discuţiei a fost situaţia lui Nicolae Penescu, aflat în exil, care avea pretenţia că reprezintă vechea conducere a PNŢ, fiindcă deţinuse cea mai importantă funcţie în partid, după Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Cei mai mulţi participanţi la consfătuirea secretă s-au opus ca Penescu să devină preşedintele PNŢ în exil şi clandestinitate, datorită poziţiei acestuia la procesul lui Maniu. În timpul discuţiilor, au fost abordate problemele situaţiei politice interne ale României, în contextul evoluţiei momentului istoric 1968-1970. Dovadă că Securitatea era informată despre adunarea din str. Calomfirescu o constituie pecheziţia la care a fost supus Leonida Romanos la aeroport, când se pregătea să se reîntoarcă în Occident. Leonida Romanos avea misiunea să ducă un mesaj din partea lui Corneliu Coposu lui Constantin Vişoianu, fostul secretar al generalului Rădescu, care în anii ‘50 întemeiase un comitet al românilor în exil. La percheziţia de la aeroport, Romanos, profitând de neatenţia ofiţerilor de securitate, a distrus mesajul. Evident, întâlnirea care a avut loc la domiciliul lui Victor Anca nu a rămas fără urmări, însă faţă de anii‘50-60, Securitatea îşi schimbase tactica. În locul arestării imediate, a fost aplicată supravegherea operativă. Pentru naţional-ţărănişti s-a creat în cadrul Securităţii statului o grupă operativă specială, împărţită în subunităţi care acţionau în fiecare judeţ, sub comanda colonelului Stan Nicolae.

În 1972, Securitatea a declanşat operaţiunea „Negura”, în cadrul căreia s-a alcătuit un plan de măsuri de ordin informativ, prin care cei suspectaţi că fac parte din PNŢ clandestin să intre sub supravegherea directă a Securităţii, fără a mai apela la organizaţiile politice ale PCR. În aceste condiţii, la 10 mai 1972, la locuinţa lui Victor Coconeţi din str. Arh. Burcuşi nr. 5, a avut loc o întâlnire secretă la care au luat parte Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Niculae Ionescu Galbeni, Ion Puiu şi Gheorghe Mocanu. Iniţiativa acestei miniconferinţe clandestine au avut-o Victor Coconeţi şi Niculae Ionescu Galbeni. În urma discuţiilor s-au luat următoarele hotărâri:

• Atitudinea PNŢ în privinţa politicii interne şi a perspectivelor politicii externe ale României, în cazul în care PNŢ ar fi fost solicitat de organismele europene să propună alte soluţii decât cele ale regimului comunist. Trebuie menţionat că în anul 1972 se pregăteau lucrările Conferinţei de cooperare în Europa, proiectată să aibă loc la Helsinki. Temele viitoarei Conferinţe se axau asupra respectării drepturilor omului de către regimurile statelor participante la Conferinţă. Ceauşescu dorea să aibă o contribuţie pozitivă la această întâlnire, de aceea orice represiune politică în interior urma să „strice” combinaţiile sale în politica externă.

• Organizarea întâlnirilor conspirative în diferite locuri pentru a înşela vigilenţa Securităţii. La fiecare întâlnire urmau să se discute una sau două teme referitoare la problema agrară şi a proprietăţii, la problema tineretului şi a educaţiei, problema economică, problemele politicii externe. Dezbaterile nu trebuiau să dureze mai mult de douăzeci de minute.

• La întrevederi urmau să participe, ca invitaţi, Alexandru Bratu şi Camil Demetrescu, iar Ioan Bărbuş şi Cicerone Ioniţoiu, deoarece aveau copii şi trebuia evitată periclitarea situaţiei lor familiale, urmau să fie informaţi despre cele discutate.

O a treia întâlnire s-a ţinut la 16 iunie 1972, la domiciliul lui Niculae Ionescu Galbeni din cartierul Drumul Taberei. În septembrie 1972, Niculae Ionescu Galbeni şi Victor Coconeţi au descoperit că sunt filaţi în mod intensiv de Securitate şi, de aceea, s-a luat hotărârea ca întâlnirile să fie suspendate pentru o perioadă.

În ianuarie 1973, cu ocazia funeraliilor lui Cezar Spineanu, membru de frunte al PNŢ, care au avut loc la Cimitirul Mănăstirii Cernica, participanţii au hotărât celebrarea Centenarului Iuliu Maniu şi comemorarea a douăzeci de ani de la moartea sa în temniţa de la Sighet. În acest scop, s-a hotărât organizarea unui parastas la o biserică catolică, ştiut fiind că Iuliu Maniu era de confesiune greco-catolică. Lipsa unui lăcaş de cult adecvat, din cauza interzicerii Bisericii Unite cu Roma de către regimul comunist (încă din 1949), l-a obligat pe Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu, să apeleze la un preot romano-catolic maghiar, care însă a refuzat să organizeze ceremonia. Securitatea a intervenit imediat. Rând pe rând, membrii PNŢ au fost convocaţi la interogatoriu, punându-li-se în vedere să nu mai întreprindă în viitor astfel de acţiuni. Ion Puiu a fost anchetat la Cluj, unde a confirmat existenţa unor întâlniri clandestine cu caracter politic. La Bucureşti, Victor Coconeţi a fost găsit zdrobit (la 28 februarie 1973) pe caldarâmul din curtea interioară a clădirii unde lucra într-un birou de proiectare de la etajul cinci. Moartea sa a fost oficial declarată ca sinucidere. Cauza nu a fost însă elucidată nici până astăzi. Este posibil să fi căzut victimă unui asasinat pus la cale de anchetatori sau, într-adevăr, să se fi sinucis din cauza presiunilor psihologice la care a fost supus în timpul interogatoriilor. Sfârşitul tragic al lui Victor Coconeţi nu a descurajat pe liderii ţărănişti în ceea ce priveşte activitatealor politică clandestină, dar i-a obligat la schimbarea tacticii. În locul întâlnirilor la unul din domiciliile participanţilor, a fost aleasă calea întâlnirilor în doi sau a întâlnirilor ocazionale.

În iunie 1973, cu ocazia înhumării la Cimitirul „Dămăroaia” a unui alt membru al PNŢ, Andrei Matrache, s-au întâlnit: Corneliu Coposu, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Niculae Ionescu Galbeni, Alexandru Bratu şi Ion Borcea. Securitatea era informată…

Începând din 6 iunie 1974, Direcţia a VI-a din cadrul Ministerului de interne declanşase acţiunea de urmărire penală „Himerele”, care consta în supravegherea şi anchetarea în stare de libertate a şapte lideri ţărănişti. Securitatea a alcătuit un plan de acţiune prin care se urmărea introducerea de informatori în cercurile de prieteni ai lui Ioan Bărbuş şi Cicerone Ioniţoiu, respectiv percheziţii repetate la domiciliul lui Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Niculae Ionescu Galbeni şi a celorlalţi.

Perioada anilor 1974-1977 a însemnat pentru liderii ţărănişti un nou val de represiune pe care Securitatea se străduia să-l ascundă cu mare grijă pentru a nu ajunge la urechile opiniei publice româneşti şi internaţionale. Fazele operaţiunii „Himera” s-au desfăşurat pe parcursul a doi ani.

În noiembrie 1974, Camil Demetrescu a fost arestat. Capetele de acuzare erau fragile, iar rechizitoriul procuraturii – pueril. În urma unei percheziţii la domiciliul lui Corneliu Coposu, fusese confiscat volumul „Şi a fost ora H” de Haralamb Zincă, autor al unor romane poliţişte şi de spionaj, volum a cărei acţiune se desfăşura în timpul actului de la 23 August 1944. Camil Demetrescu, participant activ la aceste evenimente, comentase pe marginile paginilor o serie de fapte descrise în mod fals în roman. Sentinţa pronunţată de tribunal a fost de zece ani de închisoare. Agitaţia făcută în Occident prin intermediul postului de radio „Europa Liberă” împotriva acestui abuz a modificat însă atitudinea autorităţilor comuniste de la Bucureşti. A primat dorinţa lui Ceauşescu de a face figură de şef de stat comunist „democrat şi liberal”. La scurt timp după proces şi condamnare, Camil Demetrescu a fost graţiat în urma unei cereri semnate în fals, la intervenţia expresă a Securităţii.

Pe 25 martie 1974, o altă acţiune a Securităţii avea loc împotriva lui Niculae Ionescu Galbeni căruia, la ordinul lt. col. Cekezi şi a maiorului Catană, i se introduseseră mijloace de ascultare în locuinţă.

În acelaşi an, în luna august, a fost arestat Alexandru Bratu, pe baza mărturiilor unor informatori, şi condamnat la zece ani de închisoare. A fost eliberat după doi ani (în 1977), la intervenţia autorităţilor americane. În aprilie 1977, Bratu a emigrat în Statele Unite.

Cu toate aceste măsuri represive ale Securităţii, activitatea politică în clandestinitate a ţărăniştilor a continuat şi după 1976. Printre aceste acţiuni se înscrie şi opoziţia făcută făţiş de Cicerone Ioniţoiu, care urma modelul dizidenţilor din spaţiul Europei comuniste. Acţiunile sale au debutat printr-un memoriu transmis lui Nicolae Ceauşescu, prin care solicita reparaţii morale şi materiale pentru foştii deţinuţi politici din perioada anilor 1950 – 1964. Neprimind răspuns, Cicerone Ioniţoiu a declarat greva foamei în sediul Comitetului Central al PCR, concomitent înaintând un memoriu Ambasadei SUA la Bucureşti şi trimiţând mai multe scrisori în Occident, prin Remus Radina. Autorităţile comuniste, în timpul unor interogatorii, l-au ameninţat cu internarea într-un azil psihiatric, metodă aplicată cu mult succes dizidenţilor sovietici de către KGB. În toată această perioadă, Cicerone Ioniţoiu păstra legătura cu ceilalţi lideri ţărănişti. Numeroase întrevederi le-a avut cu Corneliu Coposu care fusese anchetat de Securitate de aproximativ 175 de ori. Alte întrevederi Cicerone Ioniţoiu le-a avut cu Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni care, în 1977, fusese chemat la sediul Securităţii din Bucureşti, unde a fost bătut cu bestialitate, fiind apoi eliberat, fără interogatoriu şi fără nici o explicaţie. În anul 1979, Cicerone Ioniţoiu, la intervenţia preşedintelui Franţei Valery Giscard D’Estaing, a reuşit să emigreze în Franţa.

În anul 1981, la Paris, Cicerone Ioniţoiu a reorganizat PNŢ pe baze democratice, cu alegeri din doi în doi ani, la care putea să participe orice membru. A fost elaborat un program după linia tradiţională creată de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În scurt timp s-au înfiinţat secţii PNŢ, atât în rândurile diasporei româneşti din Europa Occidentală, cât şi din America. În ţară, nucleul PNŢ s-a concentrat în jurul lui Corneliu Coposu.

La 2 februarie 1987, Seniorul Corneliu Coposu a reuşit să se întâlnească la Bucureşti cu Jean Marie Daillet, vicepreşedintele Internaţionalei Creştin Democrate, solicitând înscrierea PNŢ în rândurile marii familii creştin democrate.

În contextul crizei generale a comunismului şi a destrămării accelerate a structurilor sale internaţionale create după al doilea război mondial, evenimentele din decembrie 1989 au marcat începutul unei noi etape istorice în devenirea poporului român, a României.

Prima acţiune politică de reactivare a PNŢ a fost lansarea manifestului „Apel către ţară” (22 decembrie 1989), semnat, printre alţii, de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni. Ulterior, s-a adoptat o declaraţie programatică în care se preciza că instaurarea democraţiei, a unei economii libere şi a libertăţii religioase reprezentau principalele obiective ale partidului.

La 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti a înregistrat prima cerere de înscriere a unui partid, aceea a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, noua titulatură a PNŢ, pusă în acord cu apartenenţa la Internaţionala Creştin Democrată. Corneliu Coposu a devenit preşedinte al PNŢCD.

În perspectiva alegerilor din 1990, Delegaţia Permanentă a partidului, întrunită la 6 aprilie 1990, a desemnat pe Ion Raţiu drept candidat la preşedinţia ţării. Câteva zile mai târziu, PNŢCD, PNL şi PSDR au dat o declaraţie comună prin care anunţau că vor colabora şi se vor sprijini reciproc în alegeri.

La alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990, PNŢCD a obţinut 2,56% din voturile pentru Adunarea Deputaţilor şi 2,50% din voturile pentru Senat (12 mandate de deputat şi unul de senator). Candidatul la preşedinţie al partidului, Ion Raţiu, a obţinut 617.007 voturi (4,29%).

În vara lui 1990, s-au reînfiinţat Departamentele de studii, doctrine şi programe ale partidului, coordonate de profesorul Gabriel Ţepelea, membru de onoare al Academiei Române, în cadrul cărora s-au publicat peste 200 de volume cu carater programatic, doctrinar şi istoric (subliniem traducerea „O Europă şi cealaltă” a lui Wilfied Martens, „Libertate sub semnul răspunderii – doctrina creştin-democrată germană”,„Iuliu Maniu în faţa istoriei”, „Ion Mihalache în faţa istoriei”, „Corneliu Coposu în faţa istoriei” etc.).

La iniţiativa lui Corneliu Coposu, PNŢCD a constituit la 15 decembrie 1990, alături de PNL, PSDR, UDMR şi PER, Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei (CNID), ale cărei obiective erau instaurarea democraţiei, adevărului, toleranţei, armoniei sociale, patriotismului autentic.

Primul Congres al PNŢCD (25–27 septembrie 1991) a adoptat Statutul şi Programul şi a desemnat conducerea. Preşedinte al partidului a fost ales Corneliu Coposu, prim-vicepreşedinte Ion Diaconescu, secretar general Valentin Gabrielescu, vicepreşedinţi Ion Raţiu, Gabriel Ţepelea, Cicerone Ioniţoiu, Ioan Bărbuş, Şerban Ghica.

La scurt timp după acest Congres, la 26 noiembrie 1991, PNŢCD a constituit, alături de formaţiunile membre ale CNID şi de formaţiunile civice din Forumul Democratic Antitotalitar, Convenţia Democratică din România (CDR), alianţă ce viza cucerirea puterii printr-o strategie comună la viitoarele alegeri locale şi legislative, prin participarea pe liste comune. PNŢCD s-a dovedit, în timp, componenta cea mai constantă a CDR, participând pe listele acestei alianţe la toate alegerile locale şi parlamentare până în 2004 (PNL şi UDMR s-au retras în 1992; PNL a revenit în CDR înaintea alegerilor din anul 1996, dar s-a retras din nou în 2000).

La alegerile legislative din 27 septembrie 1992, ca urmare a rezultatelor obţinute de CDR (peste 20%), PNŢCD a trimis în Parlament 41 deputaţi şi 21 senatori, devenind cel mai puternic partid din opoziţie.

Congresul al II-lea al PNŢCD (19-21 ianuarie 1996) a ales ca preşedinte, în urma trecerii în eternitate a lui Corneliu Coposu (11 noiembrie 1995), pe Ion Diaconescu, care a obţinut 539 de voturi faţă de cele 151 ale contracandidatului său, Ion Raţiu. Delegaţia Permanentă a ales noile structuri naţionale de conducere: Biroul de Conducere, Coordonare şi Control (BCCC) şi Comitetul de Conducere. Alături de Ion Diaconescu, din BCCC mai făceau parte: Gabriel Ţepelea – prim-vicepreşedinte, Radu Vasile – secretar general, Niculae Ionescu Galbeni, Ion Raţiu, Mircea Ciumara, Vasile Lupu, Ulm Spineanu, Remus Opriş, Mircea Popa-Zlatna, Sorin Lepşa – vicepreşedinţi. Congresul a adoptat programul politic şi o rezoluţie privind viitoarea strategie politică a partidului.

Alegerile locale din iunie 1996 au adus CDR rezultate foarte bune, ce anunţau câştigarea puterii la alegerile legislative din toamna aceluiaşi an. Candidatul CDR, Victor Ciorbea, propus de PNŢCD, a câştigat Primăria Capitalei în faţa contracandidatului din partea PDSR, Ilie Năstase.

În vederea stabilirii listelor electorale ale CDR pentru alegerile legislative din noiembrie 1996, au fost luate în consideraţie rezultatele alegerilor locale şi cele ale sondajelor de opinie comandate pentru a stabili forţa electorală a partidelor membre ale alianţei. Astfel, trei sondaje au stabilit că PNŢCD se bucura de cea mai mare popularitate, fiind urmat la o distanţă de 20 – 30% de PNL (revenit în Convenţie în decembrie 1994): două din cele trei sondaje acordau o popularitate de aproximativ 50% pentru PNŢCD, în cadrul CDR.

La alegerile legislative din 3 noiembrie 1996, CDR a obţinut 30,17% din voturile pentru Camera Deputaţilor şi 30,70% din cele pentru Senat, plasându-se pe primul loc. PNŢCD, cel mai puternic partid din Convenţie, a trimis în Parlament 83 deputaţi şi 27 senatori.

În guvernul de coaliţie CDR-USD-UDMR, pe baza algoritmului negociat, PNŢCD a deţinut postul de premier – prin Victor Ciorbea – şi cele mai multe ministere.

În urma demisiei premierului Victor Ciorbea şi a Guvernului (15 aprilie 1998), urmărindu-se menţinerea coaliţiei de guvernământ, ameninţată de plecarea Partidului Democrat (PD), PNŢCD a desemnat un nou premier, în persoana lui Radu Vasile.

La 13 decembrie 1999, BCCC al PNŢCD a retras sprijinul politic premierului Radu Vasile, acesta fiind ulterior exclus din partid (27 decembrie 1999).

La 21 decembrie 1999, Parlamentul a acordat votul de încredere unui nou guvern, condus de Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale. Renunţând la funcţia de premier în favoarea unui independent, PNŢCD a păstrat ministerele deţinute anterior şi a obţinut şefia Consiliului Economic, organism nou înfiinţat, cu rolul de a coordona activitatea ministerelor economice.

Delegaţia Permanentă întrunită la 28-30 ianuarie 2000 a stabilit strategia partidului pentru alegerilor locale, a adus modificări Statutului (BCCC a devenit Birou Naţional de Conducere -BNC) şi a operat schimbări în conducere: Ioan Avram Mureşan – prim-vicepreşedinte, Remus Opriş – secretar general, Tănase Barde, Gheorghe Ciuhandu, Mircea Ciumara, Constantin Dudu Ionescu, Niculae Ionescu Galbeni, Vasile Lupu, Vlad Roşca, Radu Sârbu – vicepreşedinţi.

La începutul anului 2000, s-au purtat discuţii cu PNL pentru revizuirea protocolului CDR. La 18 februarie 2000 s-au semnat două protocoale care prevedeau participarea celor două partide pe liste separate la primul tur de scrutin al alegerilor locale (cu sprijin reciproc în turul secund) şi participarea pe liste comune la alegerile parlamentare, cu sprijinirea unui candidat comun la prezidenţiale. Totodată, s-a convenit ca în baza rezultatelor la alegerile locale şi ale sondajelor de opinie, se va hotărî care dintre cele două partide să deţină preşedinţia alianţei.

Rezultatele modeste înregistrate de CDR la alegerile locale din iunie 2000 (10,10% din voturile pentru primari, 7,27% din cele pentru Consiliile Judeţene) şi nerevenirea liberalilor în alianţă au determinat conducerea PNŢCD să caute o nouă formulă politică pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2000. Astfel, a luat naştere Convenţia Democrată Română – 2000, o alianţă care a reunit la 7 august 2000 Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD) şi Federaţia Ecologistă din România (FER), cărora li s-au adăugat Partidul Moldovenilor (PM), la 17 august, şi Alianţa Naţională Creştin Democrată (ANCD), la 20 august.

În absenţa unui candidat propriu la preşedinţie şi a renunţării preşedintelui Emil Constantinescu de a mai candida pentru un nou mandat, PNŢCD şi CDR-2000 au susţinut candidatura premierului independent Mugur Isărescu.

Este un fapt de notorietate că între anii 1996 şi 2000, PNŢCD a guvernat România, după 63 de ani de opoziţie, într-o coaliţie pornită pe calea reformelor, alături de partide ca PNL, PD, UDMR, cu doctrine deosebite faţă de doctrina sa. Interesele de partid în cadrul coaliţiei au fost deosebit de puternice încât s-au produs blocaje decizionale, cu efecte negative asupra procesului de reformă. Cu toate acestea, guvernarea coaliţiei a reprezentat o cotitură fundamentală în evoluţia vieţii politice româneşti, după anii comunismului. În politica internă au fost luate măsuri de reformă economică şi socială, s-a creat cadrul legislativ şi instituţional care să situeze România la nivelul ţărilor occidentale, adoptând şi respectând valorile acestora, făcându-se imposibilă revenirea la un regim comunist. De asemenea, în politica externă s-a produs o orientare sinceră şi hotărâtă de integrare în structurile europene şi euroatlantice.

PNŢCD a fost constrâns la compromisuri, devenind atât victima propriilor greşeli cât şi, mai ales, ale greşelilor partenerilor de guvernare, nereuşind să împlinească pe deplin aşteptările oamenilor.

PNŢCD a fost singurul partid din coaliţie care şi-a asumat guvernarea 1996–2000, cu reuşitele şi neîmplinirile ei.

Alegerile legislative din 26 noiembrie 2000 au demonstrat că popularitatea coaliţiei, implicit a partidelor componente, s-a erodat progresiv în timpul exercitării guvernării. Rezultatele alegerilor pentru CDR-2000 s-au situat sub pragul electoral prevăzut la alianţe: 5,04% la Camera Deputaţilor şi 5,29% la Senat.

Ca urmare a eşecului, la 27 noiembrie 2000, conducerea PNŢCD şi-a anunţat demisia colectivă, asumându-şi astfel responsabilitatea. Conducerea interimară a fost asigurată de Forul Tranzitoriu de Conducere care, întrunit la 2 decembrie 2000, a desemnat un Birou Interimar de Conducere. Din acest organism, însărcinat cu organizarea unui nou congres în luna ianuarie 2001, au făcut parte Constantin Dudu Ionescu (coordonator), Vasile Lupu, Remus Opriş, Bogdan Piţigoi şi Radu Sârbu.

Congresul al III-lea al PNŢCD (19-21 ianuarie 2001) a ales pe Ion Diaconescu în calitate de preşedinte de onoare al PNŢCD şi pe Andrei Marga, preşedintele partidului. Alegerea preşedintelui s-a făcut în urma modificării Statutului, în prima zi a Congresului, în sensul eliminării condiţiei unei vechimi de minim cinci ani în partid pentru candidaţii la preşedinţie. Preşedinte al partidului a devenit Andrei Marga, prim-vicepreşedinte a fost ales Vasile Lupu, secretar general – Călin Cătălin Chiriţă, iar în BNC au fost aleşi ca vicepreşedinţi Şerban Bubenek, Ion Caramitru, Gheorghe Ciuhandu, Constantin Dudu Ionescu, Ioan Avram Mureşan, Nicolae Noica, Irinel Popescu şi Radu Sârbu. Noul preşedinte şi-a propus reformarea partidului şi restabilirea popularităţii lui.

Imediat după Congres a început elaborarea unui nou Statut şi a unui nou Program, adaptate schimbărilor intervenite în partid. Între acţiunile menite să promoveze ideologia creştin-democrată s-au numărat înfiinţarea, la iniţiativa lui Constantin Dudu Ionescu, a Institutului de Studii Creştin Democrate (14 februarie 2001) şi relansarea ziarului de
partid „Dreptatea” (22 mai 2001).

La începutul lunii mai 2001, Andrei Marga a solicitat foştilor demnitari ţărănişti cu imagine nefavorabilă în timpul guvernării să renunţe la funcţiile de conducere pentru a nu afecta imaginea partidului. Apelul său nu a fost urmat de nici un fost demnitar.

Comitetul de Conducere, reunit la 2 iunie 2001, a decis în unanimitate comasarea prin absorbţie a ANCD (condus de Victor Ciorbea), a adoptat Programul „Acţiunea românească în unitate europeană” şi un nou Statut. Acest început de reformă a partidului a fost întrerupt de demisia lui Andrei Marga din funcţia de preşedinte (transmisă prin fax la 6 iulie 2001), motivată de imposibilitatea colaborării cu membrii BNC care se opuneau deciziilor sale, adesea dictatoriale. Actul său a dat naştere celei mai mari crize din istoria post-decembristă a partidului. Conform Statutului, conducerea interimară a partidului revenea fie prim-vicepreşedintelui Vasile Lupu, fie preşedintelui Comitetului Naţional de Conducere Victor Ciorbea. Delegaţia Permanentă, întrunită de urgenţă a doua zi, a ales ca preşedinte interimar pe Victor Ciorbea şi a suspendat din funcţiile de conducere pe Vasile Lupu – prim-vicepreşedinte şi pe Călin Cătălin Chiriţă – secretar general. Aceste hotărâri nu au fost recunoscute de gruparea condusă de Vasile Lupu şi Călin Cătălin Chiriţă, care a anunţat convocarea unui congres extraordinar la 17 august 2001.

PNŢCD, condus de Victor Ciorbea, a organizat la 14 august 2001 Congresul extraordinar care, pe baza moţiunii „Forţa Unităţii”, a ales pe Victor Ciorbea preşedinte al partidului (cu 431 voturi din 438). Congresul a anulat toate hotărârile luate începând cu Congresul din ianuarie 2001 şi a validat excluderea din partid a celor din gruparea Lupu-Chiriţă. În Biroul Naţional de Conducere au fost aleşi Constantin Dudu Ionescu – secretar general şi Şerban Bubenek, Ion Caramitru, Gheorghe Ciuhandu, Cornelia Coroian-Stoicescu, Alexandru Herlea, Dorin Mihai, Teodor Morariu, Ioan Avram Mureşan, Nicolae Noica, Remus Opriş, Irinel Popescu, Radu Sârbu şi Gheorghe Vâlceanu – vicepreşedinţi.

Congresul din 17-19 august 2001, convocat de Vasile Lupu şi Călin Cătălin Chiriţă, a adoptat decizia constituirii unui Comitet de Iniţiativă pentru formarea unui nou partid creştin-democrat, fără a renunţa însă la lupta pentru PNŢCD.

La 30 septembrie 2001, PNŢCD a convocat un Congres extraordinar pentru aniversarea a 75 de ani de la înfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, prilej de reconfirmare a hotărârilor şi alegerilor din 14 august. Abia la 8 martie 2002, instanţele judecătoreşti au dat câştig de cauză PNŢCD faţă de gruparea Lupu – Chiriţă care, între timp, a constituit Partidul Popular Creştin (PPC).

Anul 2002 marchează încercarea partidului de a reveni în prim-planul scenei politice româneşti. Astfel la 18 februarie, PNŢCD a organizat o masă rotundă cu tema „Analiza actului de guvernare 2001 – un an ratat pentru România”, cea mai amplă şi coerentă analiză a guvernării PSD făcută de vreun partid politic (coordonator: Virgil Petrescu, director coordonator al Departamentelor de Politici, Programe şi Doctrină).

La 24 iulie 2002, Biroul Naţional de Conducere a hotărât delegarea atribuţiilor sale preşedintelui Victor Ciorbea, iar trei zile mai târziu, Delegaţia Permanentă Naţională a aprobat echipa propusă de preşedinte, devenită Consiliu Permanent de Conducere (CPC). Această echipă a preluat toate atribuţiile Biroului Naţional de Conducere, ale Secretariatului General şi ale departamentelor partidului pentru o perioadă de un an. CPC a avut mandatul de a pune în aplicare un plan de acţiuni pentru accelerarea relansării partidului ca alternativă creştin-democrată la guvernarea PSD.

La 31 august 2002 a fost lansată o declaraţie de principii („Noua Politică”), pe baza căreia s-a elaborat noul program politic al PNŢCD. Această declaraţie prevedea, ca unul din obiectivele centrale ale partidului, lupta împotriva sărăciei şi a corupţiei.

La 21 septembrie 2002, PNŢCD a organizat în Capitală o demonstraţie (aproximativ 6.000 – 8.000 de participanţi), având drept scop strângerea semnăturilor pentru propria iniţiativă legislativă privind declararea şi controlul averii demnitarilor.

La 21 noiembrie 2002, a avut loc la Cercul Militar Naţional „Întâlnirea prietenească cu intelectualitatea” – întâlnire a conducerii PNŢCD cu lideri de opinie, oameni de cultură, artă, muzicieni, analişti politici, scriitori, actori – exponenţi de marcă ai vieţii culturale şi ştiinţifice – lideri ai altor formaţiuni politice etc.

La 20 decembrie 2002, s-au desfăşurat, la Bucureşti, lucrările „Forumului agricultorilor”, în prezenţa lui Wim van Velzen, vice-preşedinte al PPE, prilej cu care au fost prezentate documente vizând politica agrară şi rurală a PNŢCD.

În ianuarie 2003 au fost cooptaţi în BNC al PNŢCD preşedintele AFDPR Constantin Ticu Dumitrescu (revenit în partid), prof. univ. dr. Virgil Petrescu şi criticul literar Alex Ştefănescu, iar la 16 februarie 2003 a avut loc, în Bucureşti, sesiunea de comunicări „2003 – Anul comemorativ Iuliu Maniu – Ion Mihalache”

La 3 martie 2003, PNŢCD a organizat masa rotundă „Anul 2002, anul sărăciei şi al corupţiei”, care a avut ca scop analiza generală şi sectorială a guvernării PSD în anul 2002, o radiografiere critică a situaţiei economico-sociale a României (coordonator: Virgil Petrescu, vicepreşedinte al PNŢCD şi director coordonator al Departamentelor de Politici, Programe şi Doctrine). De subliniat faptul că, începând din 2001 şi până în 2004, Departamentele de Politici, Programe şi Doctrine au editat peste 27 de buletine de informaţie internă („INFO-PNŢCD”), precum şi alte materiale politice şi electorale.

În conformitate cu Legea partidelor politice nr.14 din 9 ianuarie 2003, PNŢCD a depus printre primele partide politice cererea de reînregistrare însoţită de documentele legale. S-au prezentat liste cu un număr de 56.163 de membri fondatori, reprezentând 39 judeţe ale ţării. În şedinţa publică din 26 mai 2003, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, prin Decizia Civilă nr.11, decizie rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr.1667/30.07.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus reînregistrarea PNŢCD în Registrul special al partidelor politice.

La 9 septembrie 2003, s-a reunit Biroul Naţional de Conducere al partidului, care şi-a reintrat în atribuţii o dată cu încetarea mandatului Consiliului Permanent de Conducere.

La 29-30 noiembrie 2003, au avut loc reuniunile Biroului Naţional de Conducere, Delegaţiei Permanente şi Comitetului Naţional de Conducere, prilej cu care s-au operat modificări în structura BNC: Constantin Ticu Dumitrescu a fost ales prim-vicepreşedinte al partidului, Gheorghe Ciuhandu – preşedinte al Comitetului Naţional de Conducere, Ion Caramitru – preşedinte al Delegaţiei Permanente Naţionale şi Teodor Morariu – secretar general (funcţia devenind vacantă prin plecarea din partid a lui Constantin Dudu Ionescu). Totodată, Comitetul Naţional de Conducere a hotărât înfiinţarea Prezidiului de Onoare al partidului, alcătuit din preşedintele de onoare Ion Diaconescu şi din doamnele Doina Cornea şi Rodica Coposu. CNC a aprobat strategia partidului pentru alegerile locale din 2004, care prevedea ca obiectiv cel puţin 7,5% voturi şi un număr de minim 200 de primari.

Din păcate, anii 2003 şi următorii nu au adus mult aşteptata relansare a PNŢCD pe scena politică românească, iar rezultatele partidului la alegerile locale din 2004 (cu excepţia Timişoarei, unde Gheorghe Ciuhandu a câştigat pentru a treia oară primăria din primul tur) au fost sub aşteptări: 35 de primari -1,08%, 6 consilieri judeţeni – 0,42% (toţi în judeţul Timiş) cu 1,96% voturi şi 674 consilieri locali – 1,68% cu 2,27% voturi.

Drept urmare, preşedintele Victor Ciorbea şi-a prezentat demisia, iar Congresul extraordinar din 7 august 2004 a ales o nouă conducere a partidului: preşedinte – Gheorghe Ciuhandu, preşedintele Comitetului Naţional de Conducere – Adrian Orza, preşedintele Delegaţiei Permanente Naţionale – Ion Caramitru, secretar general – Marius Anghel, vicepreşedinţi – Cornel Boiangiu, Voicu Bora, Şerban Bubenek, Andrei Dimitriu, Corneliu Furtună, Mihai Marinescu, Virgil Petrescu, Marius Popovici, Zoe Rădulescu, Viorel Sasca, Liviu Scarlat, Alex Ştefănescu.

Tratativele de fuziune cu Acţiunea Populară (gândită în ideea de a nu dispersa voturile creştin-democraţilor) nu s-au concretizat, astfel încât PNŢCD s-a prezentat în alegerile parlamentare sub propria siglă, pentru prima oară după scrutinul din anul 1990. Cu toată remarcabila campanie electorală a lui Gheorghe Ciuhandu, în calitate de candidat al partidului la preşedinţia României, ca şi a altor candidaţi pentru parlament, rezultatele din noiembrie 2004 au fost sub pragul electoral. S-a văzut extrem de clar că electoratul nu mai doreşte să voteze un partid (PNŢCD) a cărui imagine a fost erodată, chiar dacă pe nedrept, în ultimii ani, nici să acorde votul altor formaţiuni care se revendică a fi de factură creştin-democrată sau populară, mergând pe ideea votului „util”, promovată de Alianţa „Dreptate şi Adevăr” (DA).

La sfârşitul lui 2004 şi începutul anului 2005 s-au purtat tratative de reunificare a creştin-democraţiei din România. La 3 martie 2005, s-a semnat protocolul de unificare dintre PNŢCD şi Uniunea pentru Reconstrucţia României (URR). Câteva zile mai târziu, la 6 martie 2005, a avut loc Congresul comun extraordinar al celor două partide care a decis comasarea prin absorbţie a URR în noul partid, Partidul Popular Creştin Democrat – PPCD (PNŢCD), noua denumire a PNŢCD adoptată cu o zi mai devreme.

Congresul extraordinar din 6 martie 2005 a adoptat Programul politic şi Statutul, alegând şi noua conducere a partidului: preşedinte – Gheorghe Ciuhandu, prim-vicepreşedinte – Şerban Bubenek, preşedintele Comitetului Naţional de Conducere – Marian Petre Miluţ, secretar general – Adrian Pop, vicepreşedinţi – Cosmin Alexandru, Ion Caramitru, Claudiu Cristea, Andrei Dimitriu, Mihai Marinescu, Adrian Orza, Virgil Petrescu, Şerban Rădulescu, Zoe Rădulescu, Viorel Sasca, Crinu Şandru.

La 2 iunie 2005, în faţa a peste 100 de reprezentanţi ai Partidului Popular European, reuniţi la Bucureşti, PPCD (PNŢCD) a făcut o propunere de unificare a tuturor forţelor politice de centru-dreapta într-un proiect federativ, astfel încât, în alegeri, acestea să se regăsească pe liste comune, cu un program comun, dar păstrându-şi fiecare identitatea. Solicitarea nu a primit nici un răspuns.

În toamna anului 2006, Comitetul Naţional de Conducere a hotărât păstrarea numelui partidului – PNŢCD -, iar la 21 ianuarie 2007, Congresul Extraordinar a ales o nouă echipă de conducere şi a aprobat “Programul politic postaderare al PNŢCD”.

Preşedintele nou ales a fost Marian Petre Miluţ. Din Biroul Naţional de Conducere au făcut parte: Aurelian Pavelescu – prim-vicepreşedinte, Gheorghe Ciuhandu – preşedinte CNC, Adrian Ghiţă – secretar general şi vicepreşedinţi: Virgil Petrescu, Andrei Dimitriu, Radu Munteanu, Claudiu Cristea, Vasile Lupu, Zoea Rădulescu şi Marius Popovici.

La scurtă vreme după alegerea sa, Marian Petre Miluţ a început o decapitare fără precedent a conducerilor organizaţiilor care îi erau ostile şi a exclus din partid sau a suspendat din funcţie numeroşi membri marcanţi ai PNŢCD. Şerban Rădulescu, Radu Sârbu, Gheorghe Ciuhandu, etc. La aceste excluderi, organizaţiile judeţene şi membrii CNC au reacţionat, organizând un Congres Extraordinar.

În ziua de 24 august 2008, în Sala „Mihail Jora” a Societăţii Române de Radiodifuziune, a avut loc Congresul Extraordinar al PNŢCD, convocat statutar de 28 de organizaţii judeţene şi de sector. Preşedinte al PNŢCD a fost ales domnul Radu Sârbu, iar Biroul Naţional de conducere are următoarea componenţă: Dorel Năsui – Primvicepreşedinte, Gheorghe Ciuhandu – Preşedinte CNC, Alexandru Popescu – Secretar General, Ion Caramitru, Alexandru Herlea, Adrian Ghiţă, Virgil Petrescu, Andrei Dimitriu, Mihai Grigoriu, Radu Rizescu – Vicepreşedinţi.

Sursa. PNTCD

8 noiembrie 1945

8. noiembrie 1945, manifestaţie anticomunistă a tineretului PNŢ şi PNL, în Piaţa Palatului Regal, prilejuită de ziua onomastică a regelui Mihai I.

In 1945, de 8 Noiembrie – ziua Regelui Mihai, elevii, studenţii şi tinerii partidelor democratice – PNŢ şi PNL – s-au adunat deopotrivă în Piaţa Palatului Regal pentru a demonstra sprijinul pentru tânărul Rege, care intrase în Greva regală, refuzând să semneze decretele-legi ale Guvernului Petru Groza, controlat de sovietici. Am avut în decursul timpului onoarea de a sta de vorbă cu supravieţuitorii acelei manifestaţii, înăbuşită cu duritate de regimul pro-sovietic: bâte, gloanţe, metode minereşti. Pentru cei care doresc mai multe detalii, le pot afla de aici.

 

sursa: Tudor Mihaescu

Manifestaţia de la 8 Noiembrie 1945 marchează începutul rezistenţei anticomuniste a poporului român. Guvernul Groza a trimis atunci camioane cu muncitori pentru o contra-manifestaţie. Au rezultat grave incidente, soldate cu morţi, răniţi, sute de arestaţi şi cu incendierea câtorva camioane (sună cunoscut?). După miting (în cursul căruia a apărut în balcon, împreună cu regina Elena, pentru a primi ovaţiile mulţimii), Regele Mihai a fost ”sfătuit” să plece la Sinaia, “pentru a se evita alte incidente”. În arhivele Siguranţei, preluate de Securitatea comunistă, Dosarul “Afacerea 8 noiembrie” (nr. 44608) are 68 de pagini de opis, mii de file şi menţionează 413 arestaţi. Printre cei reţinuţi de poliţie s-a numărat şi Corneliu Coposu, alături de lideri marcanţi ai tineretului PNL şi PNŢ.

Surse: http://www.radumunteanu.ro

La 8 noiembrie 1945, în Piaţa Palatului, a avut loc o mare manifestaţie naţională cu ocazia onomasticii Majestăţii Sale, o demonstraţie a iubirii de ţară, simbolizată de Regele Mihai.

S-a scandat, atunci, REGELE ŞI PATRIA! Ruşii invadaseră ţara.

Manifestaţia era organizată de PNŢ şi PNL – organizaţiile de tineret şi studenţi, şi s-au raliat o mulţime de oameni, indiferent de apartenenţa politică, într-o demonstraţie de spirit naţional.

Demonstraţia a fost reprimată în sânge de guvernul comunist care, în mod caracteristic, le-a atribuit agresiunea criminală, victimelor şi i-a victimizat pe asasini.

Atunci au fost arestaţi cei 1000 de studenţi cu a căror executare a fost şantajat Majestatea Sa Regele Mihai I ca să semneze actul de abdicare de la 30 decembrie 1947.

http://roxanaiordache.wordpress.com

Radu Campeanu: „Eram entuziasti si idealisti. As vrea sa se revina la acest soi de idealism, pentru ca lucrurile care se intampla in politica actuala se vad numai sub aspectul interesului”, a precizat fostul lider al studentilor liberali din Romania. Potrivit lui Radu Campeanu, aproximativ 1.200 de tineri s-au strans, pe 8 noiembrie 1945, la sediul PNL, de unde au pornit spre Palatul Regal. Studentii scandau „Libertate!” si „Jos guvernul Groza!”, iar soldatii, in loc sa fie impotriva lor, i-au aparat.

8 noiembrie 1945

In schimb, in ziua urmatoare, cu prilejul sarbatorii de Sf. Mihail, a avut loc la Bucuresti, in Piata Palatului Regal, o viguroasa manifestatie populara de solidarizare cu Regele Mihai si de condamnare a regimului comunist si, implicit, a dominatiei rusesti. „Manifestatia a fost impozanta si spontana pentru Rege”, consemneaza Motru, citand si comentariul de la Radio Londra. Ea s-a incheiat prin „tulburari mari”, intrucat „guvernul a trimis cu camioanele comunisti pentru a imprastia multimea. Apoi a intervenit armata” (subunitati cu militari „trecuti la comunism”). „Au fost morti si raniti”, un adevarat „macel”. (Izvoare de incredere precizeaza ca la manifestatia din ziua de 8 noiembrie 1945 au participat aproximativ 15.000 de oameni, iar interventia in forta din partea guvernului Groza s-a soldat cu 11 morti, 75 raniti si 300 de arestati – specifica o nota a editoarei lui Motru, Gabriela Dumitrescu, care face trimitere la cartea lui Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai l al Romaniei, Buc. 1991.)

Consemnand in jurnal manifestatia si represiunea de la 8 noiembrie, Motru isi striga totodata si propria revolta impotriva guvernarii comuniste inrobitoare: „Nu v-ati imbogatit indeajuns, domnilor comunisti, ce mai voiti de la noi? Cu un an in urma, casa partidului vostru nu avea ca fond de propaganda nici o suta de lei, iar astazi are sute de milioane, nu va este destul? Vreti si viata noastra?” (9 noiembrie).
Scrutarea faptelor il duce pe scriitor la concluzia ca „guvernul comunist de sub presedintia lui P. Groza, instalat de Vasinski, se gaseste inaintea unei miscari patriotice spontane. El va cauta sa o reprime, cu orice pret” (12 noiembrie). Fiind un instrument in slujba Moscovei, acest guvern nu va tolera substratul national si antirusesc al manifestatiei regaliste de la 8 noiembrie. Insemnarile din zilele urmatoare adauga precizari in acest sens.

O mentiune de la 13 noiembrie inregistreaza stirea, difuzata de un post de radio american, ca fruntasii national-taranisti si liberali sunt chemati inaintea Curtii Martiale, fiind acuzati drept instigatorii miscarii de la 8 noiembrie”. Asadar (comenteaza Motru), „intra din nou pe mana Tribunalului Poporului prietenii mei politici”… „Toate declaratiile lui Molotov ca va respecta suveranitatea statului roman au fost simple viclenii”.

La 27 noiembrie, scriitorul insereaza in jurnal informatia (indicand si sursa ei) ca „anglo-americanii indeamna populatia romaneasca la rezistenta. Dar pana cand rezistenta, si cu ce perspectiva de succes? Masurile de represiune contra celor care au manifestat de ziua Regelui la 8 noiembrie au fost salbatice. Acela care s-a distins in salbaticie pare sa fi fost un d. general Popescu de la politie. Contra studentilor mai ales masurile au fost extrem de salbatice”.

Surse: Radio Londra

8  NOIEMBRIE 1945

Cicerone Ionitoiu (dintre participanti)

Amestecul rusesc în afacerile interne ale României era evident la toate ni­velele vieţii politice, economice şi sociale urmărind schimbarea întregii struc­turi, pentru a transforma tara într-o anexă bolşevică.

Pe lângă uneltele aduse în „furgoanele sovietice” si politrucii veniţi cu diviziile „Tudor Vladimirescu si Horia, Cloşca si Crisan”, au mai găsit şi la fata locului mulţi oameni lipsiţi de caracter, puşi pe trădare pentru a parveni, pe care rusii i-au folosit ca „tovarăşi de drum”, cât au avut nevoie.

Cu ajutorul acestor elemente si sprijinul tancurilor ruseşti, A. I. Vasinschi a impus guvernul de la 6 Martie 1945 care a dezlănţuit o cruntă te­roare în toată tara.

Regele Mihai în luna August a cerut demisia lui Petru Groza si, acesta în­demnat de Susaicov să refuze dispoziţia regală, s-a intrat în cunoscuta criză denumită „greva regală” si care a ţinut până 8 Ianuarie 1946 când s-au aplicat hotărârile Conferinţei de la Moscova din 26 Dec.1945.

In timpul  „grevei regale” într-un raport al Misiunii Militare americane adresat Washingtonului pe 13 Septembrie 1945 se spunea: „…Scopul URSS este în mod clar…să integreze România în mod complect în situaţia economică si politi­că sovietică. Comunizarea integrală si unirea formală cu URSS, urmărită de comu­niştii români, sunt probabil scopuri finale, dar sunt departe de înfăptuirea lor.”

La începutul Conferinţei de la Londra, a Miniştrilor de externe a celor 3 Mari Puteri, pe 16 Sept. 1945 Molotov declarase : „Uniunea sovietică nu va tolera nicio­dată în Răsăritul Europei guverne ostile si nu poate fi vorba de reorganizare a guvernelor bulgar sau român, decât după tinerea alegerilor.”

Iar la acest capitol, cu 45 de zile înainte, în timpul întâlnirii la nivelul celor trei şefi de State, Rusia se opusese oricărui control anglo-american, de orice natură în ceea ce priveşte alegerile libere din aceste ţări.

In cadrul Conferinţei miniştrilor de externe de la Londra, pe 26 Septembrie Molotov declarase că anglo-americanii susţinuseră un guvern neprietenos fată de URSS, la Bucureşti si solicita recunoaşterea internaţională a guvernului Groza.

Iuliu Maniu, în declaraţiile făcute presei străine subliniază printre altele: „…Dacă dl. Molotov orientându-se după informatiuni tendenţioase si intere­sate ce i-au fost date, afirmă că nu are nimic să reproşeze guvernului, tara româ­nească în covârşitoarea si impresionanta ei majoritate reproşează acestui gu­vern dezastrul economic, degringolada financiară, prăbuşirea monedei naţionale, specula înspăimântătoare, anarhia, carenţa autorităţilor, convenţiile oneroase în­cheiate cu străinătatea si mai cu seamă îi reproşează teroarea cumplită pe care a instaurat-o. Opinia publică care cunoaşte realităţile, va condamna în una­nimitatea ei, pe acei informatori în fruntea cărora stă actualul guvern prezidat de dl. Petru Groza, un guvern odios cum n-a mai fost altul în România. Pe un sâm­bure comunist s-au grefat ambuscaţii şi rataţii vieţii publice, româneşti de sub cele trei dictaturi precedente, care compromişi si odioşi opiniei publice, s-au oferit să camufleze pe comunişti, pentru ca scăpând de acuzaţia de criminal de război, să poată exercita o nouă teroare de pe banca ministerială a aşa zisului guvern democratic. Acest guvern nu este susţinut decât de fasciştii unguri ră­maşi aici de pe timpul regimului hortist, de câţiva agenţi si oportunişti care se găsesc în toate ţările şi în toate timpurile si de o mică minoritate de mun­citori care terorizează pe cei din majoritate prin comitetele sindicale şi de fabrică impuse cu forţa poliţienească….”.

După Conferinţa de la Londra, Secretarul de Stat american – James Byrnes – ale­sese pe Mark Ethridge, editor al ziarului „Louisville Courier Journal” ca să facă o vizită în Bulgaria si România pentru a înainta o dare de seamă cinstită şi independentă despre situaţia ce urma să o găsească la fata locului.

Aceasta se datora faptului că discutarea problemei româneşti se amânase pen­tru Conferinţa Miniştrilor de Externe ai celor trei Mari Aliaţi ce urma să aibă loc la Moscova între 16-26 Decembrie 1945.

Reprezentanţii american si englez din Românii, Schuyler si Berry s-au întâlnit pentru prima dată cu Ana Pauker pe 19 Oct. încercând să schimbe atmosfe­ra în relaţia est-vest din România. In cadrul discuţiilor, cei doi reprezentanţi apuseni au subliniat că nu se poate trece peste faptul bine cunoscut din ulti­mii 10 ani că „numele lui Maniu si Brătianu au fost asociate în mintea opiniei publice americane cu lupta pentru libertate si democraţie în România.”

Pe 23 Oct. Const. I. C. Brătianu într-o declaraţie făcută presei  străine a spus printre altele: „…Guvernul Groza, ce reprezintă toate stigmatele dictaturii, constituie un real pericol pentru România, atât în ordinea internă, cât si pentru poziţia sa internaţională.”

La numai 24 de ore, în noaptea de 24/25 Octombrie au fost arestaţi numeroşi naţionali ţărănişti si liberali din Capitală supunându-i la torturi si priva­ţiuni, iar în cursul zilei de 25 Oct. au continuat arestările printre fruntaşii tineretului naţional ţărănist ce plecau de la sediul partidului din str. Clemenceau nr. 9 -11, de teamă ca aceştia să nu manifesteze pentru Rege cu ocazia zilei de naştere din 25 Octombrie.

In ajunul acestei aniversări guvernul a anunţat că ziua de naştere a Regelui va fi sărbătorita odată cu cea onomastica pe 8 Noiembrie.

Pe 31 Octombrie, Iuliu Maniu într-un interviu acordat ziarului „New-York Ti­mes” a subliniat printre altele: „că socoteşte situaţia României tragică, încon­jurată de tări rivale care vor avea în curând alegeri si deci guverne recunoscute putând fi reprezentate la Conferinta de Pace. Marile Puteri trebuie să ia măsuri urgente şi practice pentru a elimina guvernul actual, care este complet lipsit de sprijinul opiniei publice VA considerat guvernul Groza ca un guvern Quisling impus de URSS si care serveşte Rusia pe toate căile, făcând conventiuni economice care duc tara la ruină.

De asemenea Iuliu Maniu a subliniat că în România sunt imposibile alegerile libere atâta timp cât trupele ruseşti nu vor fi retrase de pe teritoriul tării.

Senatorul american Popper care vizita mai multe capitale din Europa, în în­tâlnirea organizată în cinstea lui de reprezentantul american, a spus pe 1 No­iembrie: „în prezent în România nu există libertatea presei, a cuvântului si a întrunirilor si nici inviolabilitatea persoanei. Poporul si guvernul american nu se pot obişnui cu acest fapt. Ei doresc să fie asigurate condiţiile unei adevărate democraţii în toată tara.”

Furioasă, după discuţiile cu Schuyler si Popper si la vestea că Ethridge va veni să verifice situaţia libertăţilor din România, Ana Pauker în mitingul de la Ploieşti, din 4 Nov. 1945, a tunat si fulgerat spunând:” Unii de peste mări si ţări s-au obişnuit ca numai alde Maniu si Brătianu să conducă ţara noastră, ori ce învăţ are şi dezvăţ.”

Iuliu Maniu si C. I. C. Brătianu au discutat pe 3 Nov. ca cele două partide să lase populaţia să manifesteze pentru Rege, iar membrii partidului să participe dacă doresc, ca simpli cetăţeni.

In seara de 6 Nov. Secretarul general al PNT a fost convocat la Ministerul de Interne şi Teohari Georgescu i-a comunicat că are informaţii că PNT intenţionează să provoace incidente si s-ar putea să curgă sânge pe 8 Nov, iar el a infor­mat Comisia Aliată de Control despre proiectata manifestaţie.

Bucurestiul se umpluse de manifeste-chemări înmânate sau scrise şi s-au efectuat zeci de arestări în seara de 7 Noiembrie.

Aceasta era atmosfera pregătitoare sărbătoririi Onomasticei Suveranului.

8 noiembrie  1945

In dimineaţa de 8 Nov.1945 Teohari Georgescu l-a convocat prin telefon pe Nicolae Penescu, la orele 8,30. Acolo era si Const. Brătianu, secretarul general PNL iar audienta a fost comună. Le-a citit un text care era traducerea unei adrese ce-i fusese trimisă de Comisia Aliată de Control prin care se spunea că mitingurile sunt permise. Dacă se urmăreşte însă provocări, conducătorii grupurilor po­litice trebuie să fie făcuţi răspunzători de manifestaţiile interzise. In mo­mentul când avea loc audienta îsi făceau apariţia camioanele cu muncitori de la CFR si Distribuţia în Piaţa Palatului. S-a cerut secretarului general să comunice că guvernul doreşte ca să fie revocată această manifestaţie. S-a răspuns, cu drept cuvânt, ca partidul nu poate revoca ceea ce n-a convocat. (Din Comunicatul nr.2 al PNT, din 12 Nov.)

La ora 6,30 dimineaţa toate intrările care dădeau spre Piaţa Palatului Re­gal, începând din Piaţa Romană până la Universitate, continuând pe bulevardul Elisabeta si str. Brezoianu până la Ştirbei Vodă erau închise circulaţiei, erau soldaţi din T.V, agenti de politie militari şi civili care nu permiteau accesul de­cât al celor care locuiau în perimetrul respectiv dovedit cu legitimaţie. De la ora 8 dimineaţa studenţimea se încolona la căminele Politehnicii din Barou Delavrancea, la Statuia Mihai Viteazu si Facultatea de drept. Peste tot se vedeau chemări pentru manifestaţia de la Palatul Regal, scrise cu vopsea sau lipite .Dispăruseră etichetele din librării, cumpărate de elevi, scrise si lipite pes­te tot, în oraş. Majoritatea elevilor se duceau la licee fără serviete deşi se anunţase că se vor tine cursuri. Peste două ore Piaţa Palatului va fi plină de elevi absolut de la toate şcolile. De fapt prezenta lor va fi simţită, cu sutele, în arestările care s-au efectuat în aceea zi. Au fost semnalaţi elevi de la liceele: Matei Basarab (unde s-a raportat că din 700 de elevi numai 350 au rămas la cursuri), liceele industriale de băieţi nr. 1 si 2, Industrial de fete, Regina Măria, Dimitrie Cantemir, Regele Ferdinand, Nicolae Bălcescu, Regele Mihai si Mare­le Voievod Mihai (în număr mare fiind si patronul scolii), Spiru Haret, Aurel Vlaicu, Ion Neculce, Barbu Delavrancea, Gheorghe Lazăr, Colegiu Sava, Iulia Hasdeu, Sfântu Gheorghe, Gheorghe Sincai, Principele Carol, Constantin Brâncoveanu, Mihai Vi­teazu, Liceul Comercial Carol, liceul Profesorii Asociaţi, Scoală de Arte si Meserii, Titu Maiorescu, liceul Industrial Ciocanul, Scoală de Horticultura, toate acestea si altele si-au dat tribut Ministerului de Interne si celorlalte locuri de detenţii, înscriindu-si prezenta în suferinţa neamului, împotriva ocupaţiei barba­re ce se instaurase, în locul eliberării.

Studenţimea  tuturor rectoratelor a fost la înălţimea zilei si prezenta ei s-a făcut simţită din zori până noaptea târziu.

Si la măreaţa sărbătorire a zile numelui Regelui s-a alăturat populaţia tarii trimitându-si mesageri din toate colturile si din toate categoriile.

Dar începutul a fost măreţ. In Piata Palatului Regal, isi făcea apariţia un grup de circa 30-40 de invalizi de război împingând cărucioarele marilor mutilaţi. Veneau de la Căminul invalizilor de pe str. General Berthelot având si un drapel si se îndreptau agale spre Palatul Regal. S-au oprit în faţă si au început să ovaţioneze pentru Rege. Nu au trecut decât vreo 10 minute si dinspre sediul Confederaţiei Generala a Muncii si-a făcut apariţia o echipă de soc, care confirma adresa Uniunii Patrioţilor Sectorului III – Albastru si a început să năzuiască acest grup de eroi, pe care-i fugărea. Invalizii s-au grupat în jurul statuii regelui Carol I si au început sa-si exprime dragostea fată de rege. Si cum prindeau un moment de neatenţie al agenţilor, ca­re la rândul lor începuseră să fie hărţuiţi de oamenii ce se adunau luând apăra­rea celor ce luptaseră si dăruiseră trupurile pentru apărarea tării, imediat in­valizii împingând cărucioarele  marilor mutilaţi se îndreptau spre gardul Pala­tului Regal. Si în acest du-te vino, a apărut maiorul Nicolau C. Dumitru de la Comenduirea pieţiisă îndemne pe trecătorii care se înmulţea ca să ia apărarea invalizilor si sa-i protejeze.

Dintre agenţii provocatori si ofiţeri de politie au fost depistaţi: Nisipeanu Constantin (chestor) si Flintea (care acţionau la hărţuirea invalizilor), Sulea Ion, Diaconu Aurică, Butnărescu (comisar ajutor), Marinescu (comisar ajutor), Diaconu Aurică, Gorotcov Igor, Melianu Ion, Ursei Ion, Constantin Constantin, Petraru Dumitru, Crăijsă Ion, Stan Florea, Stoica Vasile, Boacă Emil, Alexe Filipescu Grigore, Bandei Aron, Dragomir Marin, Barbu Jaques (str. Titu Frumuseanu, din partea „Tineretului Progresist) si mulţi, mulţi alţi fiindcă acţiunea provocatoare era bine organizată.

Piaţa Palatului începuse să se umple cu lume. Spre 10 si jumătate si-au făcut apariţia, din str. Wilson, venind de la Confederaţia Generală a muncii, câte­va camioane cu muncitori înarmaţi cu răngi care au încercat să împrăştie mul­ţimea, mergând până la Athenee Palace, si întorcând veneau până aproape de fostul Teatru National si iarăşi reluau cursa. Alte camioane au apărut dinspre str. Academiei si urmau acelaşi traseu, unele învârtindu-se în jurul statui si lovind în mulţime cu răngile. Au încercat să prindă dintre manifestanţi şi să-i tragă în camioane unde îi torturau. Aşa a fost smuls din mulţime locotenentul Dumitriu Vasile de la Scoală de ofiţeri de artilerie si umplut de sânge. Maşinile erau de la CFR.

Mulţimea ovaţiona pe Rege dar si huiduia pe cei ce-i terorizau, în câteva rânduri ajungând până la gardul de lemn al Ministerului de interne. Văzându-se presiunea populaţiei, probabil s-au înspăimântat si au chemat pe ruşi în ajutor, pentru că la un moment dat, din curtea Ministerului si-a făcut apariţia un cor­don de ostaşi sovietici care au înconjurat Ministerul. Intre timp se făcuseră ceva arestări si în interiorul Ministerului începuseră Bulz Gheorghe, Kiculescu Constantin, Curelea si alţi comisari să schingiuiască pe tinerii arestaţi, după cum s-a aflat ulterior.

La balconul hotelului  Athenee Palace apăruseră câţiva ziarişti printre care se numărau: Nicolae Carandino, Anton Ionel Mureseanu. Si-au mai făcut apariţia Con­stantin Hagea, Sergiu Grosu,  Aurel Lipinschi , Florin Isar, Ion Lolu, Grigore Malciu, Leon Proca, Emil Serghie s.a.

Se numărau americani: Glaud, Thomas Hali, Ira Hamilton ,Charles Huiick, Wilcox, Serafim Buta; englezi: Marjori Banks, Hogg, Yves Porter, Watson; francezii: Louis Fontaine, Leon Lammy, Grafeuille, Serge Parisol; ita­lienii: prof. Manzone si Eraldo Pintori.

Nu trebuie trecut cu vederea că încă din jurul orei 9 guvernul român îsi tri­misese reprezentantul în persoana lui Gheorghe Apostol la Confederaţia generală a muncii din str. Wilson de unde va acţiona în strânsă legătură cu ministerul de interne, cu care se învecina la aceea oră matinală.

In fata afluxului mulţimii, în jurul orei 11 din curtea Ministerului de In­terne a ieşit un bărbat cu capul descoperit si s-a urcat pe scara unui camion făcând semn cu mâna celorlalte să-l urmeze si au intrat cu maşinile în mulţime călcând si lovind cu răngile,

In acel moment cordonul din fata bisericii Albe a fost răsturnat de o coloană studenţească ce ocolise pe la Statuia Mihai Viteazu, pe bulevardul Elisabeta, prin Schitu Măgureanu si prin Ştirbei Vodă si prin str. Berthelot ajunseseră la timp să mărească numărul celor din Piaţa Palatului, dar mai ales să ba­reze calea camioanelor. Era în jurul orei 11 şi jumătate. Două camioane n-au mai putut circula fiind blocate. Lumea le-a răsturnat si le-a dat foc. Din ele au sărit bătăuşii si au căutat să se strecoare prin mulţime. Au putut fi identificaţi: şoferul Daroagă Constantin de la CFR si o parte din muncitorii care tero­rizaseră mulţimea cu răngile. Printre ei se aflau: Bujescu Ştefan, Olaru Gheorghe cel mai înverşunat bătăuş, Câmpeanu Alexandru, Mândra Toma, Coman Gheorghe, Lazarovici G. Lazăr din str. Brumărel nr.4, si alţii.

Cu greu a ajuns o maşină cu pompieri ca să stingă focul, dar a fost oprită, blocată si pompierii alungaţi de lângă maşină. Cam în acelaşi timp din curtea Ministerului de interne a ieşit un cordon din regimentul Tudor Vladimirescu, a făcut o bucla si a prins în ea circa 20-30 manifestanţi luaţi prin surprindere si i-a împins în curtea ministerului.

Pe lângă ovaţiile pentru Rege au început huiduielile împotriva guvernului.

Si de o dată urale nesfârşite. Lumea cu ochii spre palatul telefoanelor de unde se vedea venind o altă coloană studenţească înfrăţită cu populaţia care reuşise să rupă cordonul de la Cercul militar.

Profitând de faptul că atenţia mulţimii era îndreptată în acea direcţie, patru agenţi înarmati, dintre care unul cu puşca mitralieră au ieşit din curtea ministerului si s-au îndreptat spre Biserica Kretulescu si au început să lo­vească publicul. S-a reacţionat huiduindu-i si pe ei si regimul. Ei s-au dat câţi­va metri înapoi si au tras în sus si în mulţime. Ucigaşii au fugit fiind vă­zuţi de ofiţeri din armatele aliate care au fotografiat. In urma criminalilor a rămas baltă de sânge; răniţi, dar si un mort: Tudorache Ion lovit de glonţ în cap, era plutonier în Ministerul aerului. Spre mijlocul Pietii mai zăcea mort Scortaru Ion omorât cu ranga de muncitorii din camioane.

In nenumărate rânduri s-a tras în plin de pe acoperişul Ministerului de in­terne făcând numeroşi răniţi si 8-9 morţi, printre ei si-au împuşcat pe comisarul lor: Ion Sulea.

Aproape de ora 12, cu greu si-a făcut drum escadronul din garda regală condus de căpitanul Snarandache, având în frunte fanfara, care venea să schimbe gar­da de la Palatul Regal. Chiar în dreptul Bisericii Kretulescu rămăseseră blocaţi

După o discuţie între locotenentul Pop Valeriu si căpitan, acesta a hotărât să se cânte: TRĂIASCĂ Regele, DESTEAPTA-TE ROMANE si HORA UNIRII.

Mulţimea s-a înflăcărat si s-a prins în horă care cu greu se desfăşura fiindcă Piata devenise masă compactă de la Biserica Albă la Palatul telefoane­lor. După vreun sfert de oră de cântece ale fanfarei, cu greu sau strecurat mili­tarii si au schimbat garda cu întârziere.

Elementele de soc comuniste cu ostaşii din Tudor Vladimirescu au mai smuls cu forţa, din mulţimea care se afla mai aproape de gardul MAI  sub acoperirea pistoalelor. Impuşcături se auzeau si dinspre CGM, si nu se trăgea numai în sus, ci şi în plină. Iată alţi morţi ce au putut fi identificaţi: Alexandru Mircea, Beu Constantin (coşar ucis la CGM), Cincă Ion, Constantin Sandu, Florută Ion, Mustăciosu Ion, Scortaru Ion (omorât cu ranga în cap).

O parte din multimea revoltată s-a îndreptat spre C.G.M. de unde muncitorii înarmaţi trăgeau în populatie. Un şuvoi mare s’a revărsat pe str. Kilson si a ie­şit  la Dalles îndreptându-se spre misiunea americană si Piaţa Sf. Gheorghe.

O altă parte s-a scurs prin Clemenceau, spre  legaţia Angliei si Piaţa Ro­mană manifestându-si durerea pentru cei ce fuseseră torturaţi, răniţi si morţi.

In Piaţa Palatului si-a făcut apariţia o grupă din divizia Tudor Vladimires­cu, trăgând spre mulţime si încercând s-o împingă de la Galeriile Kretulescu spre Cercul militar, făcând în continuare victime si smulgând din mijlocul populaţiei oameni pe care-i ducea fie la Ministerul de Interne, fie la prefectura Politiei Capitalei. In jurul orei 14 se dezlănţuise o cruntă represiune, „pandurii” se înmulţeau ca si numărul victimelor. Vreo două ore a durat confruntarea cu populaţia Capitalei până au reuşit s-o aducă în bulevardul Elisabeta, lăsând în urmă bălti de sânge ale celor răniţi. Iată câteva nume dintre cei 60, după alţi 80 de răniţi: Petrescu C. Dumitru (str. Crisului nr. 18, lovit în cap si dus la spitalul Coltea), SCHLESINGER Kdircea (str. N. Tomescu nr. 5, rănit la picior si arestat în se­diul C.G.M.), Goinea Tudor, Berlin Abraam (dus la spital), Potroacă Emil (subofiţer dus la Spitalul Brâncovenesc).

In cursul după amiezii, generalul rus I. Z. Susaicov transmitea prin fir direct o telefonogramă către Comisariatul Poporului pentru Afacerile străine a URSS, care a fost distribuită lui Stalin, Molotov, Micoian s.a. si prin care relata că:

„Demonstraţii, partizani ai lui Maniu si Brătianu s-au repezit asupra camioanelor, i-au bătut pe muncitori si au dat foc camioanelor. Provocatorii înarmaţi cu revolvere, pietre si răngi s-au repezit asupra poliţiştilor. Din partea atacatorilor nu sunt victime, deoarece poliţiştii au tras în aer. Dezordi­nile sunt opera lui Maniu si Brătianu. Ziariştii englezi si străini s-au aflat în locurile de concentrare a demonstranţilor. De la balcoanele hotelului, englezii si americanii salutau pe demonstranţi. Guvernul a tinut o consfătuire si a re­dactat un comunicat în care atribuie toată răspunderea lui Maniu si Brătianu.”

De remarcat că în comunicare este pomenit de 3 ori numele lui MANIU si BRASTIANU, apoi al englezilor si americanilor, dar nu pomeneşte că ruşii au ieşit din curtea Ministerului de Interne ca să-l apere si să intimideze manifestanţii

In Ministerul de Interne, sub pretextul începerii anchetei se trecuse la torturarea si smulgerea de declaraţii arestaţilor de către: Niculescu Ştefan, Brânzaru, Sepeanu Tudor, Dulgheru Misu, Pompilian, Lazarovici, Năstăsescu, Sfetcovici, Weiss Ludovic, Stupineanu, Mihalcea Constantin si alţii sub îndrumarea maiorului magis­trat Iorgu Popescu care fusese delegat să conducă ancheta si să întocmească re­feratul de trimitere în judecată.

Pe Bulevardul Elisabeta confruntarea manifestanţilor cu cordoanele din Tudor Vladimirescu coordonate de un capitan Bosânceanu, continua si de abia pe la ore­le 7 seara se va ajunge acest „fată-n fată” la Liceul Lazăr.

Intre timp arestările continuau în Bucureşti, fiindcă grupuri de manifestanţi ajunseseră în Ferentati, cartierul Tei si Giulesti.

Urmări

Reprezentantul american în Comisia Aliată de Control din România Schuyler, referitor la 8 Noiembrie 1945 scrie: „…Observatorii mei au estimat că, în ju­rul orei 11 a.m. se adunaseră aproximativ 15000 de oameni. Mulţimea a păstrat ordinea, scandând pentru „Rege si Ţara” si agitând pancartele, cam până la prânz. Tot atunci, un număr de camioane pline cu poliţişti si civili înarmaţi cu pistoa­le si bâte, au pătruns în piaţă şi au început să încercuiască oamenii. Atitudinea oamenilor s-a schimbat imediat. S-au ridicat pumni si au fost schimbate insulte. Atunci, poliţiştii si civilii au coborât din camioane si au început să facă ares­tări. Au izbucnit bătăi, s-au tras focuri de armă. Mai multe camioane au fost răsturnate si li s-a dat foc. Trupele din jurul pietii au deschis focul, la înce­put în aer, apoi direct în mulţime. Cei aflaţi în arest erau duşi la cazărmile soldaţilor, unde erau bătuţi sau torturaţi si forţaţi să semneze „mărturisiri” care-l implicau pe Maniu si pe Brătianu.  In seara aceea Stevenson si cu mine am îndemnat pe Susaicov să organizeze imediat o şedinţă a Comisiei pentru a discuta tulburările ce au avut loc. Avându-l drept sprijin pe Stevenson, l-am îndemnat pe Susaicov să înfiinţeze o comisie mixtă formată din americani brita­nici si sovietici, care să investigheze situaţia cauzatoare de revolte, precum şi dezordinele în sine si să ne facă un raport complet cu recomandările privind atitudinea pe care Comisia Aliată de Control ar trebui să o adopte pentru a pre­veni orice repetare a acesteia. La câteva zile Susaicov a spus că-mi respinge sugestia pe motiv că ea ar însemna un amestec inoportun în problema României. A mai spus va avea încredere deplină în guvern care va lămuri problema prompt si corect…”

In Memoriu, diplomatul Roy M. M. Melbourne, membru al Misiunii americane în România, martor al evenimentelor, pe care l-a trimis în aceiaşi zi la Washington a relatat desfăşurarea aproape ca mai sus, mici diferente la ore, subliniind că la ora 11,30 piaţa arăta ca o mare de oameni care se întindea pe jos în calea Victoriei, cat vedeam cu ochiul; puţin înainte de prânz, dinspre Ministerul de Interne s-au tras puternice rafale de arme, iar două persoane care au venit să mă in­formeze mi-au spus ca incidentul a fost provocat de demonstranţii care încercau să salveze un grup de circa 100-200 de persoane, care fuseseră înconjuraţi de jandarmi si duşi în clădirea Ministerului de Interne. Din clipa aceea, timp de două ore s-au tras cu intermitente focuri de către soldaţi si jandarmii care pă­zeau clădirea Ministerului de interne. Mulţimea pe lângă ministerul de interne era împrăştiată periodic de focurile trase de arma care trăgeau din clădire. Privind de la hotel, am văzut trecând un băiat cu capul însângerat, iar pe la 12 si jumătate un postaş împuşcat în braţ de focurile ce se trăgeau din Ministerul de interne. Doi factori m-au frapat mai mult: 1. evidenta sinceritate si sponta­neitate, entuziasmul populaţiei fată de rege si, 2. populaţia s-a descurcat destul de bine în fata tirurilor de armă, ca si când veniseră în piaţă cu scopul decla­rat de a se apăra…”

In Jurnalul Generalului Const. Sănătescu, fostul prim-ministru, pe 8 Nov. se menţionează că „pentru a împiedica această manifestaţie de simpatie, comuniştii au apărut în câteva camioane ca să împrăştie lumea. S-au produs ciocniri, s-au schimbat focuri de armă. Ofiţeri anglo-americani au fost martori la această sce­nă si au declarat că toată dezordinea a fost provocată de comunişti. Iar pe 12 Nov. menţionează înmormântarea a doi comunişti omorâţi pe 8 Nov. Guvernul le-a fă­cut funeralii naţionale, discursuri transmise la radio, în care se atacă par­tidele lui Maniu si Brătianu, responsabile de dezordinile de la 8 Nov., zic comu­niştii. Mare falsificare a adevărului! Spre seară apar pe ziduri si tramvaie afi­şe mari, prin care comuniştii cer dizolvarea partidelor de dreapta.”

Provocarea incidentelor de la 8 Nov.1945 au avut ca scop dezlănţuirea maniei împotriva lui Maniu si Brătianu, care trebuiau eliminaţi din viata politică, din dispoziţia Moscovei pentru că din cauza lor nu aveau linişte comuniştii din România, în intenţia lor de a o transforma în gubernie ruseasca.

Manifestaţii pentru sărbătorirea zilei Regelui Mimai au avut loc în mai toa­te oraşele tării, dar cele mai mari  s-au petrecut la Timişoara, Cluj, Iaşi, Brasov, Ploieşti, Brăila, Craiova, Giurgiu, Galaţi.

Rusii încep manipularea

Pe 9 Nov., a doua zi,  V. Dekanozov i se adresează tovarăşului Lauriscev: „Trebuie să dăm în presă lămuririle noastre privind acest incident, diferit de comunicatele provocatoare ale presei anglo-americane. Elaboraţi un proiect împreuna cu tov. Pâlgunov.”

Si F.N.D – ul îsi plânge neputinţa apelând la represiune.

Pe 10 Nov. s-a întrunit Consiliu Frontului National Democrat unde Vasile Luca a condus discuţia, manifestându-si ura împotriva opozitiei si acuzând:

„Reactiunea, în frunte cu MANIU SI BRATIANU, au ales ziua Regelui ca să arun­ce toate forţele lor într-o demonstraţie uriaşa, folosind sentimentul monarhic al poporului. .Acţiunea a fost pregătită în toată tara, ca un fel de rebeliune. E clar că totul a fost mobilizat si sprijinit de americani si englezi si demon­straţia a fost făcută si în vederea sosirii în tară a lui Ethrige. Prin aceas­ta partidele politice, căci au trecut direct la acte teroriste, anarhice si la re­beliune înarmată, s-a găsit în sânul guvernului o atitudine absolut nejusti­ficată de slăbiciune: a eliberat pe fascişti din lagăre, n-a făcut nici un fel de epurare. Aşa se explică că ieri, la o serie de Ministere, funcţionarii au părăsit lucrul si au participat la acţiune contra guvernului. Degeaba avem masa, dacă aparatul de Stat, funcţionarii si armata ne sabotează de jos până sus şi i-au parte la asemenea demonstraţii. De la cei arestaţi reiese că erau pregătiţi, că au fost înarmaţi, plătiţi pentru acţiuni antisovietice, de partidele „istorice” pe care nu le putem socoti ca partide de ordine. Si noi socotim că pe aceste fapte să se facă un mare proces politic, pe baza legilor existente pentru rebe­liune, ceată înarmată cu săvârşirea de omor si trebuie să fie condamnaţi. Se­parat să cerem dizolvarea acestor două partide. Guvernul trebuie să facă un protest împotriva amestecului reprezentanţilor anglo-americani în demonstraţia antiguvernamentală. Noi nu suntem de părere – căci nu este acum oportun – sa ne apucam sa clarificam cu Regele. Ignorarea fată de un Rege e cea mai bună metodă ca sa fie uitat, dar trebuiesc atacaţi toţi susţinătorii lui. La înmormântarea de luni să facem o formidabilă demonstraţie, să arătăm cine e cu Guvernul si cine sunt acei bandiţi care au făcut să cadă atâtea victime. Demonstraţia va fi de protest si va cere desfiinţarea partidelor „istorice”…”

Aceste acuzaţii  împotriva partidelor  „istorice” le-a început după 1944 o dată cu venirea din Rusia, al cărei cetăţean devenise, si a cerut condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu. Dar nu peste mult timp s-a întâmplat ca tovarăşii lui să-l descopere că fusese agentul siguranţei si să-i facă un proces pentru sabo­tarea economiei naţionale, arestându-l după executarea tovarăşului Pătrascanu, si să-l condamne si pe el la moarte, pe 14 Oct. 1954. Comutându-i-se pedeapsa în M.S.V. l-au ţinut în condiţii ceva mai bune în mijlocul „istoricilor” la Râmni­cul Sărat. Si a murit tot în mijlocul „istoricilor” pe 27 Iulie 1963 la Aiud, unde fusese  dus după moartea lui Ion Mihalache.

La această întâlnire a Consiliului Frontului, după ce Luca i-a subliniat im­portanta, a luat cuvântul si preşedintele guvernului, Petru Groza, care la indi­caţia lui Luca ca să se  acţioneze unitar în FND, a răspuns de la început referitor la 8 Nov.:

„…După părerea mea vina principală o purtăm noi şi în special FND – ul ca­re pur si simplu nu funcţionează pe tară, dincolo de Carpati e inexistent. La mine, la Deva mi se scrie că suntem inexistenţi, că e o totală debandadă. Si am fost la fata locului si am constatat si eu acelasi lucru. Am fost la Deva si i-am întrebat dacă s-au strâns vreodată împreună; Niciodată. Am fost la Deva iar si a fost si Pătrăscanu. Nici o iniţiativă, nici un contact. Aceasta e reali­tatea. De ziua Victoriei ţăranii au venit în coloane uriaşe. Echipele de mun­citori le tăiau mereu coloana. Portretul meu inexistent şi asta la mine acasă. La Făgăraş vor să dea Frontul Plugarilor de o parte, deşi sunt bine organizati. La Severin am schimbat comisia de administrare a averilor grănicereşti. Intre candidati, cei din Frontul plugarilor n-au fost propuşi. Rezultatul – un groaznic dezastru – a intrat toată pleava. In general, se observă că FND – ul e inexistent.”

Dacă Vasile Luca eticheta pe cei din rândul partidelor istorice ca  „bandiţi si derbedei”, primii ministru ii considera pe cei din FND „pleava societăţii”.

Este interesantă mărturia generalului Cort land Van Rensselaer despre primul ministru după discuţia avută cu el pe 11 Ianuarie 1946 :

„…Nici dl. Harriman, nici eu nu am fost satisfăcuţi în privinţa sincerităţii sale. El a continuat să se plângă că nu era o marionetă si, în acelaşi timp, să explice dificultăţile poziţiei sale într-o tară sub ocupaţie străină si supusă unor termeni duri de armistiţiu. L-am părăsit pe primul ministru cu sentimentul că este un pungaş experimentat de neclintit. Trebuie însă să admit că m-a fă­cut să-l îndrăgesc puţin pentru că mi-a arătat foarte clar că nu aştepta de la mine să cred tot ce spusese…”

Deschiderea unei anchete de parchetul curţii marţiale

Maiorul Iorgu Popescu a fost împuternicit să facă anchetarea celor peste o mie de arestaţi în cursul zilei de 8 Nov.1945 ce se găseau în Ministerul de Interne, Prefectura Politiei Capitalei si Cazarma Reg. 1 Grăniceri. Pe lângă aceş­tia s-a extins anchetarea fruntaşilor politici ai partidelor de opoziţie încercându-se să se arunce vina organizării incidentelor din Piaţa Palatului Regal, asupra lor.

Partidul National Tărănesc a dat un prim comunicat pe 12 Noiembrie subliniind că vina incidentelor aparţine guvernului, care încă în cursul nopţii adusese trupe din divizia Tudor Vladimirescu în perimetrul Pietii Palatului Regal. De-asemenea a subliniat că „agenţi comunişti si organe ale politiei, atacau, loveau si arestau oameni care strigau – Trăiască Regele – pe care-i duceau în curtea MAI. Un agent cu capul descoperit a ieşit din curtea Ministerului de interne care urcându-se pe scara unui autocamion a făcut semn celorlalte sa-l urmeze. Co­loana de maşini a pornit peste manifestanţi călcând pe unii iar muncitorii iz­beau publicul cu răngi de fier”. Deasemenea subliniază că în toată tara au avut loc manifestanţii pentru Rege si a cerut Comisiei Aliate de Control să in­stituie o anchetă asupra tuturor împrejurărilor în care s-au petrecut asasinate si rănirea populaţiei.

Partidul Naţional Liberal a pregătit un Memoriu pentru a-l înmâna lui Mark Ethridge, trimisul preşedintelui S.U.A. pentru a face raport asupra situaţiei din România si Bulgaria si în care  precizează că Partidul Comunist Român a început să exercite teroarea morală si fizică asupra tuturor adversarilor încă din primele zile ale guvernării generalului Constantin Sănătescu. A arătat per­secuţiile la care sunt supuşi, arestaţi, sediile partidelor de opoziţie fiind in­vadate de politie si NKVD, ocuparea tipografiilor partidelor de opoziţie însce­nări de procese membrilor partidelor, ameninţarea funcţionarilor cu epurarea da­că refuză să se înscrie în formaţiile procomuniste, un arsenal complet de mij­loace de teroare morală si fizică. Si încheia precizând că „Teroarea comunistă se continuă în România si ea îmbrăţişează din ce în ce mai multe catego­rii de cetăţeni .”

Presa comunistă nu înceta atacurile, bineînţeles împotriva lui Iuliu MANIU si Constantin Dinu BRATIANU scriind printre altele: „Mârşavi susţinători si promotori ai huliganismului moşieresc, ucigaşi ai muncitorimii si duşmani neîmpăcaţi ai libertăţilor si drepturilor poporului.”

Bulgaria in situaţie similara

După intrarea trupelor ruseşti, în Bulgaria s-a format un Front patriotic ca­re a dezarmat poliţia şi jandarmeria creând posibilitatea terorii exercitate de comunişti.

In această atmosferă a venit din exil G. M. Dimitrov care a început reorgani­zarea partidului agrarian. Comuniştii au inceput să-l atace calificându-l drept agent englez. In fata unei campanii murdare, G. M. Dimitrov s-a exilat în Statele Unite ale Americii, fiind înlocuit la conducerea partidului agrarian cu N. Petcov care se părea că este mai docil, încercând să colaboreze cu comuniştii. Dar în zadar, din ce în ce era marginalizat. După Conferinţa de la Potsdam, din Aug.1945, N. Petcov a trecut la atac văzându-se lipsit de puteri în guvern. Impreună cu so­cial democratul Costa Lulcev au demisionat din Frontul patriotic, în locul lor intrând colaboraţionişti din cele două partide. Bazându-se pe sprijin anglo-american, din lipsa condiţiilor de libertate, au reuşit să obţină amânarea alegeri­lor de la 26 August 1945 la 18 Noiembrie. Continuându-se teroarea împotriva lor, opozitia a hotărît să nu participe la aceste alegeri. Protestele lor, împletindu-se cu ale opoziţiei din România au făcut ca să vină la fata locului delegatul american, chiar în perioada când în România avusese loc sângeroasa zi de 8 Noi.

Un nou comunicat  PNT

„In legătură cu evenimentele petrecute în Capitală la 8 Nov. în urma cărora Partidului nostru i se impută atitudini ireverentioase la adresa marei noastre vecine U.R.S.S. si demonstraţii antisemite.

Biroul P.N.T. în şedinţa ţinută sub preşedinţia d-lui Iuliu Maniu si în pre­zenta domnilor dr. N. Lupu, Minai Popovici si Ion Mihalache.

Constată cu bucurie netemeinicia acestor zvonuri, manifestarea depăşind obiectul ei de a aclama cu entuziasm numele Majestătii Sale Regelui.

Biroul este adânc îndurerat că în legătură cu aceasta s-au întâmplat acciden­te dureroase, care au avut ca rezultat pierderi de vieţi a căror vină o poartă exclusiv guvernul, care le-a provocat si care a avut de datorie ca să menţină or­dinea, fără vărsări de sânge.

Biroul găseşte prilejul de a accentua că de douăzeci si cinci de ani politi­ca P.N.T.  a fost în mod constant caracterizată de năzuinţa de a realiza o prie­tenie sinceră si cât mai strânse raporturi cu U.R.S.S., năzuinţă încoronată de succes chiar prin actul de la 23 August 1944, iniţiat de PNT si conducătorii lui.

De asemenea P.N.T. a combătut în mod energic orice tendinţă de antisemitism, chiar în vremurile cele mai critice luând în apărare pe cei persecutaţi.

Bucureşti, 12 Noiembrie 1945

Intre timp, Ion Burcă, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne în comentariile făcute în legătură cu evenimentele petrecute la 8 Nov.; preci­zase că vina aparţine lui Teohari Georgescu care a trimis camioanele cu munci­tori, deşi Tătărăscu îl sfătuise să nu intervină.

Petru Groza, după Conferinţa de la Potsdam care a provocat si declararea grevei regale, l-a sfaturile lui Susaicov de a rezista, a devenit mai dur si a preconizat dezlăntuirea teroarei împotriva partidelor PNT si PNL. Astfel în şedinţa de guvern din 17 Nov. 1945 el cere ca să se ia măsurile cele mai dras­tice  împotriva partidelor istorice care au declanşat 8 Noiembrie.

Din nou amestec rusesc in afacerile interna ale României

Pe 18 Nov. Agenţia sovietică Tass publica o relatare a corespondentului de la Bucureşti cu privire la mitingurile din România subliniind că la sfârşit s-a cerut printr-o rezoluţie arestarea lui Iuliu Maniu si Const. Dinu Brătianu si dizolvarea celor două partide.

Fiind întrebat de V. G. Dekanozov, vicecomisar al Departamentului Afacerilor externe a URSS , Z. I. Susaikoc, general colonel-loctiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România a confirmat că aceste mitinguri au fost: or­ganizate de F. G. N. la răspândirea unor manifeste ţărăniste şi liberale prin care se dat vina pe Guvern si Partidul Comunist pentru evenimentele din 8 Noiembrie.

El, Susaicov a spus că nu a dat sfaturi, dar că a discutat cu Dej şi Pauker problema evenimentelor din 8 Nov. şi si-a exprimat părerea despre necesitatea de a explica esenţa acestor evenimente pentru a demasca în ochii maselor „par­tidele istorice” ca partide extrem de reacţionare si pentru a desprinde de Maniu si Brătianu pe cei care îi urmează orbeşte. Cei doi interlocutori au primit sfatul si au spus că vor acţiona în această direcţie.

Această comunicare a fost făcută de A. Lavriscev lui V. M. Molotov pe 29 Nov.

Dar generalul Susaicov n-a pomenit nimic despre intervenţia reprezentanţi­lor Angliei si Statelor Unite făcută în ziua de 8 Nov. pentru convocarea Comi­siei Aliate de Control si discutarea situaţiei din aceea zi.

Situaţia de complectă vasalitate a României faţă de Rusia este subliniată si in telegrama lui Burton Y. Berry, reprezentantul politic al Americii la Bucureşti din 26 Nov. 1945, în care printre altele spune: „Partidul comunist în România este aproape în întregime creaţie rusească. Este condus de persoane de etnie neromâ­nească si duce o politică ce i-si află baza în tradiţia românească ceea ce spo­reşte aici tensiunea si rezistenta. Gh. Tătărăscu pare a fi samsarul care vin­de complect România ruşilor. Groza si Tătărăscu sunt complect aserviţi Rusiei în acţiunea de predare a României în mâinile unei armate de ocupaţie care dic­tează mai rău decat armata germană. Subliniez gravitatea situaţiei României si faptul că tara a fost înghiţită din punct de vedere economic, că poporul e din ce în ce mai deziluzionat, moralul lui este tot mai scăzut şi că, dacă noi nu trecem la aplicarea principiilor pe care le-am enunţat deja, singurul rezultat este împingerea acestor oameni spre comunism, care le repugnă.” (citat din Isto­ria Politică a României de Stelian Neagoe, pag. 333-334)

De fapt această situaţie de teroare aşternută peste tară a fost găsită de către Mark Ethrige, emisarul preşedintelui american care a sosit în aceea pe­rioadă în România. El a stat de vorbă cu peste o sută de persoane din diferite categorii si a reţinut aprecierea unui membru al guvernului că partidul comu­nist nu reprezintă decât maximum 10% şi că o nouă dictatură s-a instaurat în lo­cul celei răsturnate la 23 August 1944, căutând să-şi legalizeze poziţia.

In aceea perioadă un lot de peste 300 persoane, în majoritate elevi si studenti au fost eliberaţi din închisori aducând mărturii zguduitoare nu numai asupra implicării guvernului în desfăşurarea incidentelor din Piaţa Palatului Regal, dar şi asupra tratamentului inuman îndurat în beciurile Prefecturii Po­liţiei Capitalei si ministerului de interne, unde s-au produs lucruri îngrozi­toare din cauza anchetatorilor. O parte din aceste mărturii au ajuns si în po­sesia delegatului american.

Deasemenea Mark Ethrige s-a întreţinut timp îndelungat pe 26-28 Noiembrie cu Iuliu Maniu si Ion Mihalache.

Parchetul Curţii Marţiale a Corpului II Armată numise un grup de magistraţi, care să ancheteze arestaţii din 8 Nov; si să audieze fruntaşii politici pentru a îndeplinii dispoziţiile guvernului. Magistralii erau sub conducerea căp. Iorgu Popescu si printre ei se mai numărau: Radu Soare, Adrian Iosif, Nicolae Ghica, Nicolae Manoliu, I. Purdel, Ion H. Săvulescu si Ion Cristoveanu.

Pe 20 Noiembrie în urma declaraţiei făcute la Parchetul militar, conducerea PNT a întocmit un memoriu semnat de  Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Minai Popovici, dr. Nicolae Lupu si Ştefan Mihăiescu prin care se făcea istoricul celor petre­cute cu acea ocazie şi în concluzie se spunea:

„Nu s-a găsit la vreun membru al partidului nostru arme sau orice alte in­strumente cu care să fi putut săvârşi o agresiune.

Nu se va putea dovedi vreodată că noi am ordonat, am tolerat ori am cunoscut vreo intenţie agresivă din partea unui partizan – oricât de obscur – îndreptată contra autorităţilor, a unei puteri străine sau a unei rase…”

Separat, Iuliu MANIU a făcut o declaraţie Parchetului militar în 58 de puncte, din care extragem ideile principale:

– Eu, în ziua de 8 Nov. 1945 am stat toată ziua, fară întrerupere la locuinţa.

– Nu am văzut nici un fel de manifestaţie…

– Intr-adevăr, sunt convins că dragostea Tării fată de Regele nostru este una­nimă. Credinţa mea este că această dragoste trebuie să se manifesteze tot asa  cum suntem datori să arătăm credinţa si dragostea noastră, fată de Atotputernicul Dumnezeu, spre mărirea Căruia se ridică sute de mii de biserici cu toate că se ştie că lumea creştină se închină cu dragoste în fata aşezămintelor creştineşti

Oamenii sunt datori, să-si arate dragostea decât ura, mai ales când Guvernul dă dovezi atâtea de lipsa sa de respect fată de M. S. Regele Mihai I.

– Pentru ziua de 8 Nov.1945, n-am cerut nici un fel de permisiune pentru vreo întrunire, fiindcă n-am avut intentiunea să tinem.

– N-am ţinut nici un fel de întrunire, nici în aer liber si nici în săli închi­se, cu toate că într-o decizie a d-lui General Susaikov, se spune că mitingurile sunt libere.

– Mă solidarizez cu şefii de sectoare si de circumscripţii PNT, în măsura în care ele au fost luate, în conformitate cu ordinele şi instrucţiunile date de mine si de conducerea de partid.

– Din informaţiile primite lucrurile s-au petrecut în modul următor: când lu­mea manifesta paşnic si liniştită, deodată au apărut în Piaţa Palatului opt-ze­ce camioane, umplute cu muncitori gălăgioşi, având la îndemână pietre si drugi de fier şi au început a circula în spirale cu nemaipomenită brutalitate, printre manifestanţi, anume cu intentiunea ca să tulbure manifestarea, până în acel mo­ment atât de paşnică şi patriotică…

– Evident, că organele oficiale de partid susţinătoare a Guvernului, spre ma­rea mea surprindere, au făcut tocmai contrariul decât ceea ce trebuia să facă, adi­că să ia si ele parte la manifestarea pentru Rege si să năzuiască a menţine or­dinea. Deci, rog Parchetul Militar ca să îndrepte cercetările sale asupra aces­tei împrejurări, ascultând ca martori pe Preşedintele si Secretarul uniunii pa­triotice si pe proprietarii camioanelor, care au pricinuit nenumăraţi răniţi si morţi. Sunt informat că însuşi Preşedintele Consiliului de Miniştri a fost scandalizat când a aflat de prezenta camioanelor între manifestanţi si a dat ordin ca aceste camioane să fie îndepărtate imediat, dar n-a fost ascultat. Cer să fie audiat Preşedintele Consiliului de miniştri în această chestiune.

– Nu este adevărat că s-au pronunţat lozinci antisovietice. Membrii Partidului nostru ştiu că partidul nostru si în special eu încă din 1919 am preconizat ideea reluării raporturilor normale cu Rusia Sovietică, în care scop am tri­mis un reprezentant să trateze această problemă, că Nicolae Titulescu a dus tratative cu reprezentanţii Rusiei Sovietice, că dl. Titulescu a fost scos din guvern de dl. Tatărăscu care era adversarul ideii de colaborare cu Rusia…

– Dacă este adevărat că au murit numai din cei din afara PNT si PNL, este cea mai evidentă probă că membrii PNT n-au luat parte la atacurile si la ac­ţiunile de care sunt învinuiri.

– N-am cunoştinţă că evreii au fost prinşi, linşaţi în strigăte de lozinci si jefuiţi ori că s-au spart şi jefuit vitrinele unor magazine…

– Eu mă aşteptam ca toate organele Statului şi toate organizaţiile politice, care susţin Guvernul, să ia parte la manifestaţie si chiar să memoreze în mani­festarea sentimentelor patriotice. Toată nenorocirea acelei zile s-a produs toc­mai prin împrejurarea că organele administrative şi organizaţiile politice sus­ţinătoare ale Guvernului au primit instrucţiuni ca să împiedice manifestarea pentru Rege. Dovada cea mai evidentă, pentru această afirmaţie a mea, este că în oraşele din provincie, unde organele administrative, politice si partidele guver­namentale nu au încercat să împiedice manifestarea, ci din contră au participat, nu s-a întâmplat nici o tulburare şi nici incidente neplăcute sau sângeroase. In schimb în Capitală, în urma procedurii revoltătoare a organelor poliţieneşti si a formaţiunilor comuniste de partid, s-au întâmplat nenorociri fără pereche, în viata noastră politică de până acum. Au avut interese anumite hotărâri politice, ca manifestarea pentru Suveran să nu se petreacă în linişte si în cadre sărbătoreşti. Dovadă este circulara Apărării Patriotice…

– Partidul National Ţărănesc, precum am accentuat în repetate rânduri, n-a orga­nizat nici un fel de manifestaţie, ci din contră a refuzat categoric să organi­zeze. De altfel, că în România nu este libertate, nici nu sunt respectate drep­turile civice şi politice, nu mai este nevoie să documentăm noi, nici în viata internă si nici în străinătate, fiindcă este în de obşte cunoscut; acest fapt îl ştiu si îl publică toţi corespondenţii din străinătate prin gazete si radio. Lu­crurile în de obşte cunoscute nu mai trebuiesc dovedite. Regret nespus, că orga­nele executive ale Guvernului, prin procedura lor incalificabilă, a dat o nouă dovadă despre aceasta, tocmai în ziua onomastică a M. S. Regelui si s-a dezvăluit în mod inutil cu un prilej atât de mult văzut de toată lumea. Manifestări anti-ruseşti, anti-semite sau fasciste n-au avut loc.

– N-am nici o cunoştinţă si nici nu cred că este adevărat că masele au încer­cat să ocupe autorităţi publice. Ar fi trebuit să fie curat nebuni aceia care s-ar fi gândit la aşa ceva.

– N-am cunoştinţă că opinia publică, prin zvonuri false si interpretarea unor atitudini, ar fi pregătită în credinţa că PNT si PNL ar fi sprijinite de o par­te din reprezentanţii Misiunilor străine.

– Nu este adevărat că am avut echipe, sau particulari informatori, care să mă încunoştiinţeze despre decursul manifestaţiei…

– N-am cunoştinţă că a fost un cuvânt de ordine, fie la PNT, fie la PNL, ca frun­taşii să se ascundă.

– N-am cunoştinţă că unele persoane se ascund la chemările Justiţiei. Dacă sunt astfel de persoane, se întâmplă desigur, nu pentru a ieşi din calea Justiţi­ei, ci pentru că este în de obste cunoscut că la Siguranţă si la Politie, adesea sunt persoane bătute si probabil, evită s-o păţească şi ei ca mulţi alţii.

– Pentru motivul că socotesc organele Guvernului si partidele care susţin Gu­vernul vinovate pentru dezordinile si nenorocirile care s-au petrecut  la 8 Nov.1945 în consecinţă nu credeam ca organele subordonate regimului vinovat, vor putea face o cercetare obiectivă. Pentru aceasta am făcut memoriu cerând ca, Comisia Inter-Aliată de Control să facă cercetările

– Este firesc că după 8 Nov.1945,aflând despre întâmplările dureroase care s-au petrecut, m-am silit să găsesc adevărata stare a lucrurilor şi modul cum ele s-au petrecut. Am rămas revoltat de procedura ilegală, pe care am putut-o constata şi de schingiuirile si arestarea la care au fost supuşi unii membrii ai partidului nostru. Era datoria mea. Rezultatul la care am ajuns este cuprins în răspunsurile date la întrebările anterioare şi dacă este nevoie îl voi spe­cifica la vremea sa.

– Ce s-a întâmplat la PNL, nu ştiu,  în ceea ce priveşte partidul nostru, acesta a respectat strict înţelegerea făcută cu dl. Constantin Brătianu.

– Partidul posedă osebite obiecte si mărturii doveditoare despre cele afirma­te de mine în cele de mai sus, si la timpul oportun le voi prezenta.

– Invinuirile ce le aduc sunt specificate în cele expuse mai sus, care se pot rezuma în următoarele:

– S-au descărcat arme din partea organelor Statului, fără somaţiile reglemen­tare .

– S-au dat ordine de a se împiedeca manifestaţia, fără o complicaţiune oficia­lă, că manifestaţia pentru Rege este oprită.

– Au fost cetăţeni bătuţi şi schingiuiţi, fără motiv legal.

– Au fost cetăţeni nevinovaţi reţinuţi, zile si săptămâni în arest, fără decizie legală de reţinere.

– Chiar instrucţii s-au făcut la ordinul Ministerului de Interne şi în prezen­ta unor persoane ce aparţin organizaţiilor politice care susţin guvernul şi ca­re în prezent sunt numite în funcţii poliţieneşti.

– Că în prezenta organelor poliţieneşti au fost lăsate să intre în Piaţa Palatului Regal, 8-10 camioane şi să circule nereglementar, cu vădită intenţie de a strivi oamenii si a tulbura ordinea, şi în consecinţă, manifestaţia pentru Rege si aceasta la ordinul unor organizaţii politice, care susţin Guvernul.

– In declaraţia anterioară, am afirmat că de la 6 Martie 1945 până în prezent, Tara geme într-un regim de teroare. Regimurile de teroare se manifestă prin spi­ritul în care se conduc afacerile publice ale Statului, prin modul de procedare în ce priveşte deprinderea Puterii de Stat şi prin măsura în care se respectă, sau nu se respectă, libertăţile si drepturile cetăţeneşti şi mai ales prin felul în care conducătorii Statului se menţin la putere. Regimul actual s-a înstăpâ­nit prin mijloace neobişnuite. M. S. Regele Mihai a fost forţat să admită un gu­vern impus de o putere străină, fiind însuşi lipsit de puterea executivă. Armata dezarmată, jandarmeria si politia în bună parte desfiinţate, iar muncitorimea scoasă la permanente manifestări în scop de terorizare.

– In consecinţă partidele din opoziţie, nu se bucură de libertăţile politice si cetăţeneşti. Manifestarea opiniei publice este oprită. Ziarele opoziţiei sunt oprite. Adunările nu se pot tine. Ele nu se permit şi chiar cele permise sunt adesea împrăştiate. Este un film întreg de acte care sunt săvârşite fără nici o urmare, din partea organelor poliţieneşti si din partea unor persoane ce apar din partidelor adverse. In cazul de fată avem de a face cu o manoperă odioasă, anume pentru a compromite opinia publică a Tării si partidele adverse regimului de azi.”

Atacurile împotriva lui Maniu continuau în presa comunistă, iar Scânteia pe 28 Noiembrie, nemaiavând ce să inventeze, îl calomniază pe Iuliu Maniu printr-un anume Tudor Savin drept „complice cu imperiul habsburgic, cu Hitler si Antonescu, având intenţia de vânzare a Ardealului.” In aceeaşi zi M. Ethridge pă­răsea Bucurestiul.

Şi tot acum, după ce fuseseră eliberaţi la două săptămâni după 8 Nov. Circa 2-300 tineri în majoritate, din lipsă de probe, maiorul procuror Iorgu Popescu în tocmea un referat prin care hotăra ca 188 de persoane să fie trimise la Jilava si „care urmează cercetările pentru stabilirea gradului de culpabilitate al fie­căruia si descoperirea si determinarea organizatorilor si iniţiatorilor mani­festaţiei…” Aceasta însemna încă tinerea sub presiune si aşteptarea dispozi­ţiei de la Moscova. Aceasta va veni după punerea în aplicare a hotărârilor Conferinţei tot de la Moscova din 26 Dec.1945. De abia pe 12 Ianuarie 1946, acelaşi Iorgu Popescu va întocmi un alt „Referat” prin care concluziona asupra a încă
371 de persoane: „Suntem de părere că este cazul a se clasa cauza privitoare la învinuiţii de mai sus din lipsă de dovezi.”

Afacerea 8 Noiembrie se va încheia de abia la 28 Aprilie 1946 cândva fi eliberat Mihai Tartia, preşedintele Tineretului National Ţărănesc pe Tară.

Epilogul acestei afaceri murdare soldată cu morţi, răniţi si peste 1.000 de arestaţi, a constat în arestarea si condamnarea, pe parcursul a 7 ani a multora dintre iniţiatorii si schingiuitorii de la 8 Noiembrie 1945, implicaţi în fel de fel de „afaceri” necurate specifice regimurilor comuniste cu tovarăşi de drum: Teohari Georgescu (iniţiator), Iorgi Popescu (omul ce justifica înscenarea) si a anchetatorilor schingiuitori Misu Dulgheru, Gheorghe Bulz (mort la Aiud), Constantin Mihalcea, Constantin Turli Niculescu si mulţi alţi dintre ei întâlniţi prin în­chisorile comuniste.

România se zbatea in păienjenişul comunist al Moscovei

Nimeni nu se mai îndoia în România de capacitatea de coordonator al luptei anticomuniste a lui Iuliu MANIU bazată pe o hotărâre de nezdruncinat în ceea ce priveşte dreptatea cauzei poporului român.

De aceia numele lui producea insomnii adversarilor lui, care de fapt erau trădători ai cauzei româneşti şi punea pe gânduri Moscova.

Groza începuse şi el să se clatine după Potsdam când s-a declarat greva rega­lă deşi primise sfaturi de la Moscova în timpul vizitei, ca să nu demisioneze si să caute o reconciliere cu regele, cu asigurarea stăpânilor că trupele sovieti­ce nu vor fi retrase decât după instalarea unui guvern comunist.

Supravegherea lui Groza si a guvernului era foarte strictă si totul era co­municat Kremlinului. Astfel generalul Susaicov îi comunica lui Molotov pe 4 De­cembrie 1945 printre faptele si fenomenele ce reclamă o strictă atenţie se află prelungirea crizei politice care „i-a influenţat pe unii miniştrii care au început să manifeste anumite şovăieli, dar noi am reuşit să facem destul de repede.

Prelungirea acestei crize nu poate să nu creeze guvernului greutăţi de care, neîndoielnic, că se va folosi reacţiunea, în frunte cu Maniu şi Brătianu, în scopurile ei. Caracteristic este faptul ca Maniu, în ul­tima vreme, a început să-si schimbe tactica în ceea ce-l priveşte pe Groza si să încerce să-l influenţeze. Tactica lui Maniu urmăreşte probabil să-l facă pe Gro­za să şovăie si să se folosească de aceste şovăieli în interesele lui.”

Susaicov îl prezintă în faţa şefilor săi de la Moscova pe Groza, nu numai şovăielnic, dar si zgârcit, cu o viată dezordonată plină de aventuri, toate aces­tea contribuind la starea lui de nervozitate subliniind unele observaţii cu pri­vire  la:

– comportamentul militarilor sovietici ce se întorceau din Germania în URSS;

– cererile întreţinerii armatei sovietice din România sunt exagerate în sco­pul aprovizionării unităţilor sovietice aşezate pe teritoriile altor state;

– Comisia Aliată de Control nu ajută ci contribuie la înrăutăţirea situaţiei economice a tării;

– din ordinul tov. Bulganin au fost exportate din România 50.000 perechi de încălţăminte în Iugoslavia;

– Partidul comunist încearcă să integreze Frontul plugarilor la ei;

– Guvernul nu este în stare să lupte cu urmările inflaţiei şi nu este în stare să stabilizeze leul. Deci ochiul Moscovei era peste tot. In situaţia economică disperată guvernul arunca 8 miliarde lei săptămânale

Ca începutul lui Decembrie între 1-3 s-a ţinut Conferinţa Partidului Social democrat care a hotărât:

– Participarea partidului singur în alegeri cu program propriu;

– atitudine socialistă, de clasări combaterea regimurilor de dictatură;

– politica economică a României.

Pe 6 Decembrie 1945 s-a semnat pactul de către N. Pătrascu cu Teohari Georgescu si cu acordul Anei Pauker referitor la înţelegerea dintre legionari si comunişti pentru a se intra în legalitate şi a se preda armele, publicarea făcându-se  la câteva zile după aceasta.

Mark Ethrigi, care plecase de la Bucureşti reuşise să-i înmâneze secretarului de Stat american, pe 7 Decembrie, la Moscova. Iată conţinutul lui, în traducerea din lucrarea „Agonia României” de N. Baciu, pag. 178-179:

Mult stimate Domnule Secretar de Stat,

Dumneavoastră m-aţi însărcinat să mă duc în România si Bulgaria si să verific dacă guvernele interimare ale acestor tari sunt larg reprezentate, în sensul Declaraţiei de la Yalta. Aceasta declaraţie exprima convinge­rea celor trei mari ca o pace durabila nu poate fi bazata decât pe guverne adevărate si larg reprezentative şi numai daca popoarele acestor tari vor avea ocazia să voteze în alegeri cu adevărat libere de orice constrângere si de orice frică. Conform instrucţiunilor, preocuparea noastră nu a fost cu privire la compunerea politica a acestor doua guverne, ci cu privire la caracterul lor reprezentativ. Trebuie să vă raportez ca după ce am stat de vorbă cu mai mult de 300 de persoane în cele două tari, reprezentând toate elementele şi nuanţele opiniei publice, eu nu consider ca guvernele Români­ei sau Bulgariei sunt larg reprezentative a tuturor elementelor democrati­ce în sensul Declaraţiei de la Yalta. Mai mult, eu trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că amândouă aceste guverne sunt dictatoriale si domina­te de un singur partid (Comunist), că, atât în Bulgaria, cât şi în România ma­rile părţi democratice ale populaţiei au fost excluse cu forţa de la parti­ciparea la aceste guverne, în timp ce, în special în România profasciştii colaboraţionişti şi chiar câţiva din Garda de fier ocupa poziţii-cheie în acest guvern; în ambele guverne „fronturile” („popular” ori „al patriei”) co­muniste sunt la putere.

Formula acceptării puterii de către comunişti în România este aproape la fel, cu oarecare diferenţe semnificative. Regimul Antonescu a fost răs­turnat prin lovitura de la 23 August 1944. Guvernul ce i-a urmat era com­pus din cele trei partide istorice, National Ţărănesc, National Liberal si Social Democrat, la care s-au adăugatei comunistii. Acesta din urmă erau o organizaţie ilegala pana atunci si suferiseră persecuţii si represiuni. Trei guverne au căzut în 7 luni în România si cu fiecare criza comuniştii îşi păzeau poziţiile. La 6 Martie anul acesta, la insistenta d-lui Vîsinski, vicecomisarul sovietic al afacerilor externe, a fost instalat prezen­tul guvern condus de Petru Groza. La Moscova d. Vîsinski a insistat fată de mine ca acţiunea sa nu aibă un amestec în treburile interne ale Româ­niei, ci un amestec în treburile Comisiei Aliate de Control. Oricum guver­nul a fost schimbat. Comuniştii, după cea mai precisă si cea stai exagerata aproximaţie ce a avut aici, chiar după părerea unui înalt membru al gu­vernului însuşi, nu reprezintă decât maximum 1056. Cu toate acestea, ei ocu­pa ministerul de interne si pe cel de Justiţie, si astfel ei controlează justiţia, politia, jandarmeria, politia secretă, si întreaga maşinărie a alegerilor. In plus, ei controlează multe alte posturi, inclusiv, indirect, acela al primului ministru.

Partidul National Ţărănesc si National Liberal au fost complet eliminate şi au devenit câteodata „bestii fasciste”, cu toate ca dintotdeauna ei reprezentau adevărata democraţie parlamentară în România si s-au opus politice profasciste a regelui Carol. Un mare număr dintre fruntaşii lor au fost arestaţi si aceste partide sunt pe punctul de a fi interzise acum la plecarea mea din România. Ziarele lor au fost suspendate, sediile lor au fost confiscate, iar întrunirile lor dispersate. Regretabila şi spontana manifestaţie din 8 Noiembrie 1945 a fost „umflată” de guvern ca „mare com­plot fascist „. IN GUVERNUL LUI GROZA POPORUL ROMÂN ARE ACUM O NOUA DICTA­TURA ÎN LOCUL CELEI RĂSTURNATE LA 23 AUGUST 1944. Noua dictatură nu a în­cercat sa-si legalizeze poziţia prin alegeri până astăzi.

In ceea ce priveşte alegerile, eu sper ca listele libertaţilor, stabilite de cele trei mari puteri pentru Austria si Ungaria, vor putea fi aplicate si în Bulgaria si România.

Mark Ethridge

Raportul a ajuns pe masa lui Truman numai la 24 Decembrie 1944, când alte aranjamente s-au făcut la Moscova, incluzându-se doi reprezentanţi ai opoziţiei în guvern si deschizându-se drumul spre farsa alegerilor ce aureprezentat ruşinea din 19 Noiembrie 1946.

Alegerile parlamentare din noiembrie 1946

Partidul National Taranesc PNT 60%

Partidul National Liberal PNL 19%

Blocul Partidelor Democratice BPD 14%

Uniunea Populara Maghiara UPM 7%

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: