Texte fundamentale: Petre Tutea corespondenta cu Cioran, Bucuresti, 7 iulie 1974

Sursa informationala+text+autor: Petre Tutea

Dragă Emile, Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru! Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele. Deosebirea dintre mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor şi să mă bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie. Sunt trist şi neconsolat. Drama fără ieşire a timpului nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citească algebric fulgerele. Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Şiretenie primitivă convertită în mesianism. Ce greaţă! Ce frumos ar arăta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul unui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din occident şi, după fiecare ispravă în stilul lui, s-ar retrage în bivuac. Tu eşti singura imagine pură în memoria mea, aşa de încărcată de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut victimă şi gloriosul bătrân luliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadă, deşi am ştiut teoretic că acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul. Ciorchinile de erori din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtător de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri. Totuşi, n-am reuşit să mă detaşez de murdăria acestei lumi, care în fond nu reprezintă nimic. Aş vrea să te mai văd o dată, înainte de a muri. într-un pustiu, nu în occidentul în care trăieşti tu, fiindcă pute a hoit. Am o rugăminte: să-mi trimiţi prin amabilul aducător al acestei scrisori un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii că eu sânt un cititor serios, în rest, oboseală şi dezgust. Sau cum spune inspirat în „melancolia” lui poetul lacrimogen: „Asta e tot ce-mi rămâne: Silă de ziua de azi Şi teamă de ziua de mâine” Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrămutată prietenie, Petre Ţutea

Texte fundamentale: Petre Tutea: „Ultima scrisoare pentru prieteni”

Sursa informationala: Petre Tutea

Ultima scrisoare către prieteni

Trăiesc o insuportabilă însingurare. Mă situez în pustiu şi am impresia că cetatea toată a plecat într-un nedeterminabil concediu. Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spaţiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creştină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minţii umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul: Dumnezeu.

Fără Absolutul divin, tot ce există ne îndeamnă să-l gândim ca neavând nici un sens. Am fost totdeauna neliniştit, în lumea fenomenală în care am trăit, de întrebarea: de ce există această lume? şi de ce nu se poate explica imposibilitatea gândirii de a formula lumea în mod exhaustiv? Acea consolatiomagna a lui Boethius nu e concludentă, neavând caracter religios.

Fără religie omul rămâne un animal raţional şi muritor care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

Absolutul religios creştin ne scoate din neliniştile infinitului şi nedeterminării, deoarece ideea de limită, trăită de om în univers, nu poate fi depăşită decât religios. Ce dezgustătoare mi se pare înlocuirea ritualului mistic cu speculaţii aleatorii! În orice aulă se discută comod, util sau eronat, niciodată setea de definitiv neputând fi satisfăcută. Mă opresc din avalanşa de gânduri la formula: «a şti», la scară umană, poate fi folositor, dar în nici un caz mântuitor. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

Petre Ţuţea

Petre Tutea: Previziuni despre viitorul romanilor

Previziuni pentru romani, inca din anul 1990: „America va ajunge a doua Alemanie (Germanie)”, „Iliescu succesorul lui Ceausescu”, „Taranistii vor ajunge portari”, „Romanii…aspru pedepsiti:Sa se cutremure fiu din burta de mamica..”, „Dumnezeu e roman. Sau daca nu, sunt impotriva Lui!”

Memoria istoriei: Rapa Robilor, Aiud

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora.
Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.

Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii

Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu.

„Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: Să nu ne răzbunaţi!.”

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate.

    Textul comunicatului de presă  al CICCR mai jos.
– COMUNICAT DE PRESĂ –

 

 

În urma unor cercetări de teren efectuate în municipiul Aiud, jud. Alba, am reuşit să identificăm cu aproximaţie suprafaţa de teren pe care au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici care au decedat în Penitenciarul Aiud în perioada prigoanei comuniste. Terenul respectiv se află în partea de sud-est a localităţii, în dreptul străzii Ostaşilor, cu acces dinspre staţia CFR. Conform documentelor existente, din punct de vedere juridic terenul figurează ca domeniu privat aflat în proprietatea Primăriei Aiud. În anul 2009, Primăria a cedat terenul în folosinţă gratuită pentru o perioadă de 49 de ani către Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, un mic şi restrâns aşezământ monahal situat în zona respectivă, care deserveşte şi Monumentul Calvarul Aiudului, închinat memoriei foştilor deţinuţi politici morţi în temniţele comuniste. După preluarea în folosinţă a respectivului teren, Biserica Ortodoxă a iniţiat la faţa locului o investiţie imobiliară, care prevede edificarea, în anii care urmează, a unei biserici şi a unui aşezământ monahal. Lucrările întreprinse până în prezent au vizat doar pregătirea locului unde vor fi ridicate edificiile menţionate, însă această intervenţie, care a necesitat excavarea şi evacuarea unor cantităţi mari de pământ, a afectat parţial şi o parte din suprafaţa fostului cimitir al deţinuţilor.
Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.
Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora. Datorită lucrărilor efectuate în zonă, investigaţiile se vor desfăşura doar într-un anumit sector din fosta parcelă de teren rezervată în trecut pentru cimitirul penitenciarului, pe o suprafaţă ce nu a fost afectată de lucrările menţionate. Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.
Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.
Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Sursa informationala: CICCR
* * *
Penitenciarul Aiud, alături de Sighet, Gherla sau Râmnicu Sarat, a fost un loc de exterminare pentru diferite categorii de deţinuţi din gulagul românesc. Aiudul a rămas în istoria comunismului drept cel mai important şi mai dur loc de detenţie, unde au existat deţinuţi politici până la sfârşitul anilor ’80.
După 23 august 1944, la Aiud au fost încarceraţi atât deţinuţi politici cât şi deţinuţi de drept comun. Deţinuţii politici de la Aiud proveneau din rândul membrilor partidelor politice, legionarilor, aşa-zişilor criminali de război, armatei, poliţiştilor, jandarmilor, Siguranţei, SSI-ului sau clericilor.
Din 1948, mai ales după ce a intervenit militarizarea sistemului penitenciar şi trecerea acestuia în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, la Aiud au fost aduşi deţinuţii politici acuzaţi de delicte politice grave, cei consideraţi criminali de război şi intelectuali (avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, militari, ziarişti, bancheri, chiaburi, industriaşi şi patroni).
Pentru perioada 1945-1948 numărul deţinuţilor politici din închisoarea Aiud a cunoscut importante variaţii. La începutul intervalului aici se aflau închise 163 de persoane, iar în 1948 efectivul a crescut la 2158 de suflete. În anii următori, numărul deţinuţilor a crescut continuu ca urmare a valurilor succesive de arestări şi condamnări din toate păturile sociale. Conform statisticilor oficiale, în anul 1949 penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, iar după acest an şi până în 1964 populaţia concentraţionară din puşcărie nu a depăşit 3200 de deţinuţi politici. După o statistică a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14193.
Conform actelor nominale de deces aflate la Primăria Aiud, în perioada 1945-1947 nu mai puţin de 149 de persoane au decedat în puşcăria Aiudului, jumătate din aceştia fiind acuzaţi de delicte politice. În intervalul 1948-1964 aici au decedat 437 de persoane, însă după unele estimări neoficiale, cifra deceselor ar fi de circa 700.
Începând cu anul 1948 deţinuţii politici au fost izolaţi de cei de drept comun, regimul de detenţie pentru prima categorie modificându-se în mod radical, politica instituită în acest domeniu fiind aceea de exterminare lentă. Documentele care fac referire la decesele din penitenciarul Aiud pentru perioada 1950-1964 menţionează următoarele cauze: tuberculoză, pneumonie, congestie pulmonară, caşexie, cancer (intestinal, duodenal, pulmonar, prostatic), ocluzie intestinală, septicemie, paralizie cardiacă, insuficienţă hepatică, cardiacă, renală, distrofie, hemoragie cerebrală, meningită, ciroză. Evident, aceste afecţiuni au fost cauzate de relele tratamente la care au fost supuşi deţinuţii: torturile fizice şi psihice aplicate, înfometarea accentuată, frigul excesiv precum şi asistenţa medicală insuficientă sau absentă. Vinovaţi de această situaţie au fost toţi cei care s-au aflat atunci în slujba regimului comunist în structurile de conducere ale statului, dar şi cei care au ocupat diferite posturi şi funcţii în structurile operative şi administrative ale unităţii penitenciare din Aiud (ofiţeri şi subofiţeri, politruci, cadre de Securitate), mulţi dintre aceştia fiind încă în viaţă.
La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu. La Aiud a fost încarcerat şi fostul viceprim-ministru şi ministru de Finanțe comunist, Vasile Luca, unde a şi decedat în anul 1963.
După preluarea întregii puteri în stat de către comunişti, începând cu anul 1948 şi până în 1964 când a fost dat decretul pentru amnistia pedepselor celor cu condamnări politice, penitenciarul Aiud a avut următorii directori şi comandanţi: maior Alexandru Farcaş (1948-1950), căpitan Nicolae Dorobanţu (1950-1953), colonel Ştefan Koller (1953-1958) şi colonel Gheorghe Crăciun (1958-1964).
Sursa informationala: Cosmin Budea

Capacitatea statului nostru de a se adapta la condiţiunile crizei actuale

Material preluat de pe blogul Barlogul PNTCD

de Petre Ţuţea, 1931

Piedicile care se opun — şi s-au opus la această adaptare

Credem că dacă s-ar aduna la un loc cărţile, studiile de revistă şi gazetele numai în ceea ce priveşte capitolul tragic al crizei economice actuale s-ar putea crea o bibliotecă de proporţii colosale — plină de prăpăstii colosale! Un dozaj empiric şi cantitativ al circumstanţelor de fapt în care s-a desfăşurat criza, a întunecat judecata limpede şi a exclus omul din sfera combinaţiilor economice ca o cantitate neglijabila. Omul, privit în aspectele lui sufleteşti şi morale a interesat pe cercetătorul liberal al zilelor noastre numai în măsura în care el ar putea deveni un element turburător de ordine, periculos pentru aşezările de lungă tradiţie istorică. De aceea criza actuală a produs o adevărată panică, o confuzie generală şi-o dezorientare deprimantă. Unii socotesc că ne găsim în prezenţa unei crize de guvernare sau mai precis, viaţa noastră colectivă şi individuală s-ar desfăşura în cadrul unui mecanism funcţional al vieţii de stat, perimat, astăzi în contradicţie cu interesele generale. Explicaţia aceasta pare seducătoare şi de aceea ne vom opri o clipă asupra ei. In ce constă defectuozitatea mecanismului vieţii de stat, după protagoniştii ordinei sociale şi juridice existente? În parlamentarismul democratic! Toate creaţiile raţionalismului revoluţionar francez au avut o singură virtute: au pulverizat principiul unităţii vieţii de stat în concepţiunea ei romană.

Principiul separaţiei puterilor în stat, corolar al vieţii democratice a creeat o samă de funcţiuni politice inutile, ba chiar costisitoare: organele colegiale şi elective locale, parlamentul, partidele politice (asociaţii libere în vederea unui scop politic ideal) toate acestea stimulând şi menţinând o atmosferă de provizorat şi de nesiguranţă prin dărâmarea principiului continuităţii operii de guvernare.

Să fie oare adevărat? Criza prin care trecem să fie oare produsul conflictelor politice neîntrerupte sau are cauze mai adânci? În orice caz ni se pare stranie lupta în contra ordinei politice existente, pornită tocmai de aceia care sunt fructul copt al acestei înjghebări. Sau burghezia intelectuală, seismograful precis al împrejurărilor în care ne zbatem, crede că societatea capitalistă şi-a atins apogeul şi pentru a împiedica declinul brusc are nevoie de forţa statală pusă în
serviciul ei, chiar cu sacrificiul drepturilor ei politice? In societatea democratic-burgheză luptele politice dintre partide sunt simpatice jocuri de copii (este drept că uneori aceşti băieţi sburdalnici umblă cu focul şi de aceea au nevoie de un pedagog înţelepţ) fără răsfrângeri puternice în ordinea soeial-economică. Nu trebuie să fi filozof ca să remarci că orice partid care ameninţă eu răzmiriţa în opoziţie, când ajunge la putere se converteşte brusc la disciplina ordinei, devenind cel mai pasionat apărător ale aşezărilor ei fundamentale. Singura lor valoare programatică constă în a servi drept supapă de siguranţă, prin fluturarea permanentă a iluzii de progres social şi economic. Şi este mult, foarte mult acest lucru. Mişcările politice ale veacului al XIX-lea au atenuat stringenţa revendicărilor sociale până la complecta lor anihilare. Cascadele triumfurilor politice au coincis cu acele destinderi necesare, operate în sânul masselor agitate. Partidele politice schimbă figurile de şah ale păturii suprapuse şi prin năruirea unor patrimonii particulare se nasc alte patrimonii de acelaşi soi, aşa că echilibrul social economic nu suferă nici o modificare structurală esenţială.

Pentru aceste motive nu înţelegem noi prigoana fără rost în contra partidelor politice, aceste inofensive instrumente de aparentă aerisire.

Criza existentă are însă cauze mult mai adânci şi fără o curajoasă analiză şi expunere a lor, nu-i posibilă găsirea remediilor. Fenomenul economic se desfăşoară într’un mediu natural, social şi moral, mai ales moral, ultimul factor fiind astăzi de o importanţă covârşitoare. Cele mai bune măsuri rămân ineficace, atâta vreme cât egoismul individual va guverna acţiunile noastre economice, atâta vreme cât progresul insului va fi condiţionat de acumularea prin indiferent ce mijloace a unui patrimoniu bine rotunjit. In societatea noastră românească politicul este expresia fidelă a structurii social-economice tradiţionale, fără putinţa de a putea modifica structural aşezările noastre de bază. Proprietatea individuală, în toate formele ei, până la complexa şi necontrolabila societate anonimă constituie un nucleu central al vieţii de toate zilele. Singura preocupare a guvernantului este salvarea patrimoniul individual sau vorbind techniceşte a întreprinderii economice mari şi mici, fiind credinţa generală că de prosperitatea întreprinderii individuale depinde progresul general al societăţii.

Partidul naţional-ţărănesc a făcut un pas mai departe în ceeace priveşte apărarea întreprinzătorului: dela economia naţională închisă, propovăduită de aşa zişii reprezentanţi ai burgheziei noastre, s-a trecut la economia din ansamblu european, prin cercetarea debuşeelor şi stabilirea de relaţii comerciale normale cu celelalte popoare de care ne-am putea eventual lega prin interese economice. S-a ţinut cont cu un cuvânt de principiul interdependenţii, care în condiţiile actuale ale economiei sociale nu se mai poate dispreţui fără daune considerabile pentru economia noastră naţională. Cu toate acestea centrul de gravitate al preocupărilor a rămas clasicul întreprinzător, presupus ca motorul acţiunilor economice fecunde. Aceasta, chiar când noi, naţional-ţărăniştii i-am limitat profitul personal. Etica economică capitalistă, n-a suferit deocamdată remanieri fundamentale. Ne-am izbit însă de un mare neajuns: solidaritatea ginţilor, după atâta anarhică întrecere în domeniul producţiei a venit prea târziu, şi chiar astăzi este discutabilă, date fiind asperităţile şi frecările dintre noroade. Tendinţa de armonizare a intereselor diferitelor categorii sociale şi a intereselor statelor între dânsele, se împiedecă de mentalitatea îngustă a întreprinzătorului, această cheie de boltă a regimului capitalist. Etica „omului economic şi democratic” a rămas în urma exigenţelor vremii, iar partidele politice care reprezintă un grup sau altul social nu pot fi învinuite, întrucât ele nu sunt altceva decât exponente ale intereselor grupurilor reprezentate. Statul în forma şi prin preocupările sale actuale nereprezentând decât puterea politică, este incapabil de a se adapta la condiţiile crizei, soarta ordinei politice şi sociale fiind în mâna miraculosului întreprinzător. Tardieu, Poincaré, Briand, Albert Thomas pentru a nu lua spre exemplificare decât figuri din opulenta republică franceză se întâlnesc când este vorba de soluţionarea crizei economice actuale pe acelaşi plan programatic: salvarea întreprinzătorului. Prin ce mijloace? Atâta vreme cât va dura criza de consumaţie j până la restabilirea echilibrului între producţie şi consumaţie prin epuizarea stocului de mărfuri depreciate prin supraproducţie, statul este dator  să intervină cu măsurr menite a apăra patrimoniul particular: prin construirea unor lucrări de utilitate publică şi anume: căi ferate, drumuri,  poduri, fortificaţii permanente, înzestrarea armatei cu armament şi muniţii, construcţii edilitare, dând astfel de lucru marilor întreprinderi.  În modul acesta se vor putea întrebuinţa în mod folositor braţele de muncă libere şi se va înviora ritmul economiei naţionale. Care sunt mijloacele prin care statul îşi va putea procura capitalul financiar necesar unor asemenea mari investiţii? Aici se complică problema. Pe cale pur fiscală? Aici ne izbim de limitele venitului naţional. Pe calea împrumuturilor de stat? Trăim într-o epocă de marasm economic general. Fiecare stat este redus la propriile sale forţe, iar criza deşi mondială, se deplasează ca soluţii pe terenul economiei naţionale. Atunci? Cum vedem, soluţiile, preconizate aiurea şi care stăpânesc şi cercurile noastre conducătoare sunt nesatisfăcătoare. Pentru ca intervenţia statului să fie eficace, adică pentru a salva societatea şi statul din impasul în care se află este necesară o trecere de la economia liberă la economia dirijată după un plan de ansamblu, în care rolul întreprinzătorului individual să cadă pe planul al doilea.

În orice caz, alături de acest întreprinzător se va impune cu necesitate apariţia în viaţa economică a unui nou şi mare întreprinzător: statul. Este singurul mijloc economic prin care puterea superioară politică îşi va putea procura mijloacele necesare unei intervenţii eficace, putând astfel influenţa ritmul economiei colective. Nu trebuie să sperie pe nimeni acest pluralism de regimuri economice în sânul aceleiaşi societăţi, el existând în stare embrionară astăzi, la noi mai ales, acesta fiind sensul care se desenează pentru economia viitorului. De la Statul ,,paznic de noapte” cum l-a caracterizat Lassalle, se va trece uşor la statul întreprinzător, silit de noile împrejurări să pună în valoare toate bogăţiile naturale ale solului şi subsolului, acolo unde întreprinzătorul particular este lipsit de mijloace. Munca organizată a tuturor forţelor libere va juca un rol preponderent şi va suplini de multe ori lipsa capitalului. În bilanţul economic al întreprinderilor statale, natura cu bogăţiile ei va fi socotită ca un element economic care trece dincolo de negocierile mercantile. Este pregătit statul român pentru o astfel de îndrăsneaţă întreprindere? Să scruteze fiecare propria sa conştiinţă sondându-şi resorturile generozităţii, idealismului şi ideii de sacrificiu care-i stăpînesc sufletul. O epurare morală nu poate veni de jos decât în mod normal şi lent arareori prin izbucniri revoluţionare organizate şi de durată de sus prin întrebuinţarea violenţei concretizată în sancţiuni drastice şi necruţătoare pentru îndărătnici şi saboteuri şi în limitarea profitului personal în favoarea obştei pentru conducătorii întreprinderilor publice economice. Va fi mult de lucru în ţara aceasta cu moravuri pestriţe, unde tronează incuria, diletanismul şi acel spirit înrăit de rentier comod, dornic de o ieftină căpătuială fără să simtă oboseala efortului în faţa împrejurărilor vitrege. Prea mult a durat epoca fanarioţilor şi prea mult s-au înrădăcinat în obiceiurile noastre metodele tancretine şi porceşti de acumulare a bogăţiilor.

Burghezia română câtă brumă s-a închegat, s-a format prin frustrarea averilor publice, discreditând şi pulverizând neîntrerupt autoritatea economică şi financiară a statului. Efectele morale ale activităţii politice a partidelor burgheze de peste o jumătate de veac, le trăim astăzi în toată realitatea lor tristă. Şi discutând chestiunea obiectiv, nu li se poate imputa nici o vină, ele reprezentând o mentalitate social-economică nenorocită. Piedicile care s-au opus şi opun adaptării statului nostru la criza de astăzi sunt de natură morală. Când vom învinge în noi pofta de câştig nejustificat nici de legile economii nici de cele morale, statul îşi va putea începe activitatea sa fecundă. Va fi oare cu putinţă? Să aşteptăm în linişte desfăşurarea evenimentelor şi fiecare dintre noi să-şi pregătească conştiinţa pentru vremurile noi.

O societate nouă îşi anunţă titlurile de legitimă moştenire la succesiunea societăţii existente. Va fi bună? Depinde de modul cum tălmăceşti şi înţelegi ritmul devenirii istorice. Tendinţa vieţii este spre stabilirea unui acord între putinţa de mişcare şi rodnică acţiune şi placere interioară a existenţii. Iluzia perfecţiunii acestui acord constituie adevărata forţă dinamică a istoriei şi progresului.

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: