PNŢCD a murit nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat

Autor: Alexandru Muraru

Sursa informationala: SpuneSiTu.ro

În ultimii zece ani, PNŢCD a devenit un fel de poligon de încercare pentru diverse personaje cvasi sau pseudo-politice şi o arenă de comedii ieftine cu scene care mai de care mai ridicole. Relaţia dintre PNŢCD şi tema monarhiei seamănă cu acei copii care-şi abandonează părinţii prin azile sau sanatorii şi-şi aduc aminte de ei din an în Paşti, când e nevoie de o semnătură oficială sau de un act notarial. Alegătorii PNŢCD au preferat să nu-şi mai irosească votul pentru o formaţiune care l-a tratat cu o aroganţă mai gravă pe ultimul monarh al României, decât a făcut-o Ion Iliescu. Ignorarea regelui a fost, în ochii votanţilor PNŢCD, o pierdere a legitimităţii, continuităţii şi raţiunii existenţei acestei formaţiuni politice. Nici unul nu a înţeles că PNŢCD a murit definitiv nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci tocmai pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat.

 

Cea mai mare surpriză a produs-o – cu ocazia reverberaţiilor generate discursul regelui Mihai în forul naţiunii –  PNŢCD, un partid neparlamentar care după un deceniu de absenţă din forul legislativ, emite din nou pretenţii electorale. Până aici nu e nimic ieşit din comun. Sau mai ales, până fix a doua zi. Pe 26 octombrie, agenţiile de ştiri, comentatorii politici, blogerii şi politicienii din opoziţie au trecut, în decurs de numai câteva ore, de la o stare de invidie la una de stupefacţie şi de dispreţ profund. Victor Ciorbea, liderul autoproclamat al PNŢCD era decorat de Regele Mihai într-o ceremonie emoţionantă la Palatul Elisabeta şi apoi fotografiat cum ieşea zâmbitor de la Palatul Cotroceni. Într-un clişeu jenant, Aurelian Pavelescu (despre care Traian Băsescu, spunea că e un „avocat mic cu capul mare”), Victor Ciorbea (debarcat din cea mai înaltă demnitate deţinută vreodată tocmai în urma unei crize politice generate în mod deliberat de Traian Băsescu, în decembrie 1997) şi Vasile Lupu (care declara cu fală: „preşedintele doreşte reunificarea dreptei”) erau arătaţi pe televiziuni în timp ce ieşeau de la cel care le-a făcut, la toţi trei – în chip diferit – cariera politică praf. Nu cred că reacţiile spontane, vehement critice, au fost generate de pericolul unui scenariu în care partidul istoric să crească până într-acolo încât să fie un catalizator al energiilor pro-monarhiste. Să fim serioşi şi bine înţeleşi: PNŢCD nu mai adună astăzi nici 5000 de voturi, cu toate fracţiunile sale, iar culoarul său nu mai există. Să mă explic.

Spuneam într-un comentariu trecut că partidele politice au fost, de-a lungul timpului, o frână pentru potenţarea temei regalităţii în forma sa dubitativ-constituţională. Menţionam, atunci, faptul că formaţiunile istorice au apărat stindardul regalităţii, fără a se angaja într-un exerciţiu instituţional. Anii `90 au fost complicaţi şi bulversarea valorilor produsă în mod aproape natural de o tranziţie de la un regim totalitar la unul democratic a anulat, practic, orice strategie menită să întărească identitatea partidelor şi inerţia lor tradiţional-istorică.

PNŢCD nu a părăsit Parlamentul pentru că a militat pentru revenirea familiei regale, ci pentru ca nu a păstrat linia impusă de Corneliu Coposu

PNŢCD este un exemplu greşit la care se raportează analiştii de ocazie care prezintă soarta unui partid decedat pentru că a militat pentru revenirea monarhiei. PNŢCD nu a părăsit Parlamentul pentru că a militat pentru revenirea familiei regale, ci pentru ca nu a păstrat linia impusă de Corneliu Coposu. Ceea ce a ţinut în viaţă PNŢCD nu a fost nici calitatea liderilor (care era de-a dreptul catastrofală), nici ideologia sa ambiguă şi nereformată. Ţărăniştii au existat, alături de liberali, pentru că au fost percepuţi ca partidele proiectului interbelic, de modernizare a României şi de creare a unei identităţi regionale.

Neşansa” PNŢCD, şi o spun cu cele mai mari ghilimele posibile, a fost forţa unui lider precum Corneliu Coposu. El şi-a pus amprenta abrupt şi decisiv pe viaţa partidului, pe destinul său, pe mesajul, pe strategia şi pe identitatea formaţiunii. Un partid care a renăscut din propria cenuşă, ca şi PNL, a devenit vocea opoziţiei tocmai datorită acestui om, un monument de curaj şi mai puţin un om politic autentic. Coposu a fost de fapt efigia unui personaj interbelic, unde forţa ideilor bătea interesul de moment. El era mereu amânat pentru că politicianul interbelic avea această statornicie, acest sentiment al lucrului durabil, bine făcut şi nu al încropelilor vremelnice. Pentru Corneliu Coposu tema monarhiei nu a fost niciodată o strategie sau vreun labirint care să-l ducă spre putere. Avea ceva mai mult decât atât, avea puterea extraordinară a influenţei în politică, fără a solicita funcţii executive. Radicalismul său l-a pus în valoare, într-o perioadă a debusolării totale.

Există, fără doar şi poate, o anumită mitologie a omului şi a liderului politic Corneliu Coposu. Chiar Raţiu subliniază, în memoriile sale, numeroase defecte şi tare ale „seniorului”. Dar într-o Românie plină de foşti comunişti, în care suspiciunile colaborării cu Securitatea pândeau la orice pas, cei care făcuseră puşcărie politică au rămas un anumit reper şi o garanţie că ei reprezentau România autentică, tradiţională. Deşi au existat numeroase cazuri de colaboratori ai Securităţii printre deţinuţii politici, ei au rămas o pată albă, în noianul de personaje şi „categorii” post-revoluţionare. Coposu nu era un „sfânt” nici pe departe şi contemporanii săi pot confirma acest lucru. Era, în schimb, o legendă vie, cu elemente de adevăr şi inventate, aşa cum sunt sunt miturile politice. Cei 17 ani de temniţă, prietenia cu regele Mihai încă de la colaborarea privind actul de la 23 august şi funcţia de secretar particular al lui Maniu îl făcuseră să poarte această aură. Toate erau legate, într-un fel sau altul, de persoana regelui Mihai şi de monarhia constituţională.

Dintre liderii cei mai vocali ai partidului din perioada sa post-decembrist parlamentară, doar Corneliu Coposu a fost un revendicator autentic al valorilor regalităţii şi un predicator în favoarea revenirii pe tron a ultimului monarh al românilor

PNŢCD s-a remarcat printr-un mesaj profund regalist, dar fără a avea în interiorul său o unanimitate şi un consens general în ceea ce priveşte revenirea la monarhie. Dintre liderii cei mai vocali ai partidului din perioada sa post-decembrist parlamentară, doar Corneliu Coposu a fost un revendicator autentic al valorilor regalităţii şi un predicator în favoarea revenirii pe tron a ultimului monarh al românilor. Ion Raţiu crescuse într-o cultură a diversităţii anglo-saxone şi îmbrăcase haina unui personaj profund democratic, pentru care libertăţile şi drepturile civile erau superioare a prori tradiţiilor constituţionale. Ion Diaconescu a fost, din păcate, doar o copie nereuşită a lui Corneliu Coposu. În afara vârstei şi a unei anumite eleganţe a răbdării şi calmului, nimic din prestanţa şi forţa lidershipului lui Coposu nu l-a urmat pe Diaconescu. Dimpotrivă, acesta avea o anumită predispoziţie pentru compromisul imediat, pentru formula cea mai simplă, pentru lucrul făcut „de azi pe mâine”, cum se spune. În plus, Ion Diaconescu avea această frustrare, că moştenise fotoliul unui titan al simbolisticii, care era Corneliu Coposu. Şi a ştiut mereu că imensul gol lăsat de dispariţia lui, nu-l va putea umple niciodată.

Tocmai această aură n-a putut-o niciodată atinge Diaconescu, iar răceala care s-a instalat după moartea „seniorului” în privinţa relaţiilor cu casa regală a fost dată mai ales de o stângăcie şi o răutate faţă de persoana monarhului. Îmi aduc aminte de o declaraţie a regretatului Ion Diaconescu, care suna cam aşa: „De ziua mea, Ion Iliescu mă mai sună, dar regele niciodată”. Aşadar, o afirmaţie şi o comparaţie care trăda, în chip naiv, o lipsă de înţelegere a ierarhiilor şi a valorilor. De asemenea, am senzaţia că Diaconescu era atins de o idee nedreaptă care circula printre puţini foşti deţinuţi politici, rod al propagandei comuniste, conform căreia regele nu participase „solidar” la suferinţa din ţară. În plus, lui Ion Diaconescu i-au plăcut mereu funcţiile şi republica pe care el o îmbrăţişa, ar fi însemnat prin excelenţă o restrângere a funcţiilor sau a unei anumite funcţii, chiar dacă urmaşul lui Coposu nu o viza în mod direct.

Modul în care Ion Diaconescu enunţa remarci de genul „monarhia e depăşită” trăda un mod superficial de a cântări marile dileme ale statalităţii româneşti

 

Nu pot să nu remarc şi acum, după dispariţia sa de puţin timp, că modul în care enunţa remarci de genul „monarhia e depăşită” trăda un mod superficial de a cântări marile dileme ale statalităţii româneşti. În fine, ultimii doi, respectiv Victor Ciorbea şi Radu Vasile au făcut din tema regalităţii un melanj neclar, de respect, necunoaştere şi profit. Ciorbea a avut o anumită consideraţie sinceră faţă de Mihai I şi de familia regală, dar fără curaj, viziune şi demnitate, tema nu s-a „prins” de liderul ţărănist.

Victor Ciorbea a dovedit că e dispus să urmeze linia lui Coposu când şi când, dar mai ales atunci când funcţia nu e „periclitată” de principii şi valori

 

Ca în toată cariera sa politică scurtă, inegală ca ritm şi cu dispariţii de durată, Victor Ciorbea a dovedit că e dispus să urmeze linia lui Coposu când şi când, dar mai ales atunci când funcţia nu e „periclitată” de principii şi valori. Trebuie să o spunem deschis, el a fost cel care are semnătura – în calitate de şef al Executivului – pe Hotărârea de Guvern care retrocedează cetăţenia regelui Mihai şi anulează decretul de la 22 mai 1948. Şi în plus, câteva gesturi mici, dar exemplare de la revenirea regelui Mihai, din februarie 1997. În rest, în privinţa temei regalităţii, aceleaşi „mişcări” politice condiţionate şi contextualizate de câştiguri electorale nesemnificative, victorii de etapă pe seama personalităţii regelui şi a unei teme pe care nu o poţi folosi când şi cum îţi convine. Asta n-au înţeles urmaşii lui Corneliu Coposu. Radu Vasile a fost un accident politic, iar istoria aşa îl va uita; raportarea sa la tema regalităţii a fost precum cariera sa.

Oamenii din jurul lui Ion Iliescu au ştiut mereu că forţa enormă a regelui Mihai este una simbolică şi nu politică, şi de aceea i-au blocat în mod sistematic accesul în ţară

 

Monarhismul a fost curentul care a susţinut identitar PNŢCD până când a putut coagula în jurul său o alternativă viabilă capabilă să doboare puterea partidului majoritar. Oamenii din jurul lui Ion Iliescu au ştiut mereu că forţa enormă a regelui Mihai este una simbolică şi nu politică, şi de aceea i-au blocat în mod sistematic accesul în ţară. A fost suficientă apropierea dintre rege şi Coposu pentru ca PNŢCD să primească încrederea unui electorat numeros, care se simţea astfel solidar într-un un proiect politic colosal. Chiar dacă era vorba de foştii proprietari deposedaţi abuziv de regimul comunist, de vârstnicii care îşi trăiseră tinereţea sub Mihai I, de cei care crescuseră în casă cu poza lui Mihai în vitrină, sau pur şi simplu de cei convinşi de doctrina creştin-democrată, toţi aceştia formau nucleul dur al unui electorat sensibil la ideea revenirii monarhiei constituţionale. Mesajele PNŢCD nu au fost până la moartea lui Coposu si la scurt timp după, condiţionate de cine ştie ce strategii pro-monarhiste. Coposu dădea interviuri dimineaţa în presă în care povestea ce vorbise cu Mihai I la telefon seara sau de câte ori încercase să ia legătura cu Versoix-ul şi de câte ori se întrerupsese convorbirea, sugerând că autorităţile aveau grijă şi de acest amănunt. Mai mult, liderul PNŢCD a preferat, nu de puţine ori, să rişte enorm, dar să nu abdice de la tema regalităţii. În timpul campaniei electorale din 1992, FDSN a deturnat profund sensul vizitei regelui din aprilie. Partidul de guvernământ a creat o diversiune uriaşă, care prezenta CDR drept vehiculul prin care regele Mihai urma să fie reînscăunat monarh. Emil Constantinescu deşi a încercat să pareze aceste insinuări, a fost „depăşit” de Corneliu Coposu, care a apărat atunci monarhia constituţională în primul rând şi abia apoi a insistat pe mesjul electoral.

 

După 1990, PNŢCD a putut exista doar datorită temei monarhiei şi a valorilor morale pe care le promova

  

Pentru PNŢCD, tema monarhiei era practic un dat natural, era soluţia primordială pentru redresarea României şi devenirea sa ca stat european. În lipsa unui orizont tehnic al integrării europene, restauraţia era varianta deplină şi profundă a reluării locului nostru în marea familie europeană. Ca şi regele, Coposu a văzut marea „problemă” a României post-decembriste ca pe o dilemă identitară, ca pe un drum greşit fundamental, fără busola tradiţiilor noastre constituţionale şi istorice. Pentru ţărănişti, tema restauraţiei însemna de fapt întoarcerea la perioada cea mai benefică a României moderne şi contemporane. În plus, PNŢCD a preluat această sarcină dificilă, de care s-a simţit Corneliu Coposu legat, şi anume aceea de a-şi face datoria de „partid naţional”. Apariţia sa, în 1926, prelua idealurile românilor din Transilvania şi a celor numeroşi din Vechiul Regat, care vedeau România ca pe un stat al tradiţiilor şi mai puţin ca o operă de avangardă regională, aşa cum îl gândeau liberalii.

Astfel, după 1990, PNŢCD a putut exista doar datorită temei monarhiei şi a valorilor morale pe care le promova. După 1989 a existat acest culoar extraordinar, al unui partid cu ample reverberaţii istorice. Spre deosebire de liberali, PNŢCD vedea România într-un impas statal şi mai puţin unul de ordin economic. Chiar dacă ambele partide erau „istorice” (deşi la începutul anilor `90 sintagma era una periorativă, promovată de adversarii politici menită să dea o aură anacronică şi perimată acestor formaţiuni, ca instituţii ale trecutului, inadaptabile şi care nu puteau oferi soluţii viabile pentru România postdecembristă), competiţia între ele exista din plin şi ele erau esenţial diferite. PNŢCD a fost până în 1995-1996 un partid de tip „leader”, construit în jurul personalităţii „seniorului”, iar PNL era un partid de „notabili”, care se adresa unei categorii distincte, clasei de mijloc prospere.

Liderul PNŢCD l-a pus pe Emil Constantinescu să promită că va produce restauraţia. Şi Constantinescu a promis. Ceea ce a urmat ştim cu toţii

Alegerile din 1996 promovau PNŢCD printr-o inerţie electorală, determinată de  nevoia de schimbare şi de alternativa ledearship-ului. În plus, electoratul dur al PNŢCD resimţise profund moartea lui Corneliu Coposu cu un an înainte ca pe un testament pentru aducerea la putere a camarazilor săi. Se spune, de asemenea, că liderul PNŢCD l-a pus pe Emil Constantinescu să promită că va produce restauraţia. Şi Constantinescu a promis. Ceea ce a urmat ştim cu toţii. Din partidul cel mai apropiat de Mihai I şi familia regală, PNŢCD a devenit un fel de scut care respingea cot la cot cu PD-ul lui Petre Roman orice fel de discuţie despre forma de guvernământ. Că Emil Constantinescu nu avea nimic de-a face cu această temă o spune mai abitir reacţia sa din primele zile ale lui ianuarie 1997, când a şi declarat că,, pe timpul mandatului său, tema „monarhiei” rămâne „închisă”. Se înţelege, aşadar, că după domnia sa tema putea fi redeschisă sau, din nou, închisă, eventual din 4 în 4 ani. Emil Constantinescu a fost un lider care a jonglat cu o temă esenţială devenind prizonierul propriilor inconsecvenţe şi ezitări; acestea l-au şi caricaturizat pentru tot restul vieţii sale publice. Alina Mungiu Pippidi spunea despre Constantinescu că, în lipsa unui alt candidat pentru CDR, acesta a fost pur şi simplu inventat, iar relaţia sa cu tema monarhiei confirmă această ipoteză.

Nici unul dintre liderii care au urmat după 2000 nu a înţeles că PNŢCD a murit definitiv nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci tocmai pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat

 

PNŢCD a părăsit Parlamentul pe uşa din dos, cu – vai! – marea strategie a coagulării forţelor de dreapta, varianta CDR 2000. Ascensiunea stângii şi a naţionaliştilor a inhibat, până la dispariţie, tema monarhiei din discursul partidului. Şi tind să cred că în disperata lor căutare a voturilor, au pierdut din vedere raţiunea existenţei acestei formaţiuni. Logica românească a arătat că mereu partidele s-au reprodus unele pe altele, încercând să copieze şi inoveze modele ad-hoc de perpetuare sau câştigare a puterii. Cu o echipă colorată de scandaluri şi sciziuni, cu vocaţia trădării parcă mai vizibilă ca nicăieri, PNŢCD a murit definitiv după primul deceniu postdecembsit. S-au perindat de atunci pe la conducerea PNŢCD tot felul de lideri, mai toţi „gata gata” să readucă formaţiunea pe băncile parlamentare. Dudu Ionescu, Andrei Marga, Gheorghe Ciuhandu, Victor Ciorbea, Ilie Sârbu, Marian Miluţ ş.a. au făcut câte o haltă la cârma formaţiunii istorice. Nici unul nu a înţeles că PNŢCD a murit definitiv nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci tocmai pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat.

Regele Mihai  a fost şi rămâne un simbol al României autentice, iar toţi cei care l-au atacat au avut de pierdut

 

Partidul istoric a fost „pedepsit” aspru de un electorat pretenţios, care nu avea nimic de-a face cu cel al PSD-ului sau al PD-ului. Alegătorii s-au simţit trădaţi mai ales pentru că soluţia care a consacrat PNŢCD nu numai că a fost abandonată, dar a fost dispreţuită şi pe seama ei s-au încercat manevre cel puţin lipsite de tact şi onoare politică. Regele Mihai  a fost şi rămâne un simbol al României autentice, iar toţi cei care l-au atacat au avut de pierdut. Opinia publică, indiferent de orientarea promonarhistă/prorepublicană, a văzut în atacurile sau în ignorarea regelui o piedică în calea reconcilierii naţionale şi o lovitură dată unei părţi din suveranitatea noastră postbelică. Inclusiv atacul preşedintelui Traian Băsescu din vara acestui an va costa propriul partid ratarea guvernării la alegerile din 2012, ei pierzând astfel şi ultimul lor segment al votanţilor de dreapta, formaţi pe aliniamnetul CDR. A fost practic o reeditare a momentului din noiembrie 1995 când, Iliescu refuzând accesul regelui cu ocazia funeraliilor lui Corneliu Coposu, şi-a compromis iremediabil şansele de a fi reales şi a-şi duce astfel partidul din nou la guvernare.

Alegătorii PNŢCD au preferat să nu-şi mai irosească votul pentru o formaţiune care l-a tratat cu o aroganţă mai gravă pe Rege, decât a făcut-o Ion Iliescu. Ignorarea Regelui a fost, în ochii votanţilor PNŢCD, o pierdere a legitimităţii, continuităţii şi raţiunii acestui partid

În fine, alegătorii PNŢCD au preferat să nu-şi mai irosească votul pentru o formaţiune care l-a tratat cu o aroganţă mai gravă pe ultimul monarh al României, decât a făcut-o Ion Iliescu. Ignorarea regelui a fost, în ochii votanţilor PNŢCD, o pierdere a legitimităţii, continuităţii şi raţiunii existenţei acestei formaţiuni politice.

În ultimii zece ani, PNŢCD a devenit un fel de poligon de încercare pentru diverse personaje cvasi sau pseudo-politice şi o arenă de comedii ieftine cu scene care mai de care mai ridicole. Lovitura finală a constituit-o eforturile personale ale lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu de a îndrepta ilegalităţile şi abuzurile comise în perioada 1990-1996 împotriva regelui şi a familiei sale. Alegătorii tradiţionali ai PNŢCD au fost şocaţi atunci să vădă cât de multe lucruri s-au putut face cu calm şi raţiune şi şi-au dat singuri răspunsuri finale cu privire la viitorul partidului.

Degringolada PNŢCD asupra temei monarhiste a continuat. Cu fiecare ocazie, partidul reambala tema şi o punea pe tapet, în diverse formule: fie prin propulsarea Principesei Margareta pentru un post de senator, fie prin organizarea unei campanii de semnături pentru restauraţie, fie prin autoproclamarea triumfătoare a PNŢCD, ca partid ce-şi propune să readucă monarhia constituţională. Gafă după gafă, acestea au compromis şi mai mult – aproape definitiv – PNŢCD. Cu aceeaşi lideri care-i întorseseră spatele regelui, partidul dovedea din nou că se agăţa de o tema statală şi de o instituţie pe care nu numai ca a tratat-o cu dipreţ, dar pe spatele căreia încerca acum salvarea. Ipostaziată mai plastic, relaţia dintre PNŢCD şi tema monarhiei seamănă cu acei copii care-şi abandonează părinţii prin azile sau sanatorii şi-şi aduc aminte de ei din an în Paşti, când e nevoie de o semnătură oficială sau de un act notarial.

PNŢCD este azi un partid fără crez politic şi fără viitor

În fine, PNŢCD nu a înţeles nici că familia regală a revenit în România nu în 1997, ci în 2001 şi s-a impus ca o forţă deasupra politicii prin eforturi solitare şi aproape supraomeneşti. Alexis de Tocqueville spunea că „marile partide răscolesc societatea, cele mici o agită; primele o salvează punând-o uneori în mişcare, celelalte o tulbură întotdeauna fără folos”. PNŢCD a trecut în două decenii de la primul statut la cel de-al doilea şi aşa va rămâne. El este astăzi un liliputan, fără crez politic şi fără viitor.

PNŢCD: De la a treia cale la trei cărări

Autor + text + sursa informationala: Paul Sorin Tita

Am evitat să provoc scandaluri publice care să afecteze imaginea şi aşa şifonată a PNŢCD, deşi lucrurile nu au mers şi nu merg în direcţia corectă. Am evitat să condamn public păstrarea în funcţie la nivelul PNŢCD Cluj a unui personaj rămas fără susţinere în rândul membrilor propriului său Birou de Conducere Judeţean. Am evitat să condamn în partid încercarea de lichidare a Departamentului de Comunicare şi Imagine, unul dintre puţinele departamente care au mai rămas funcţionale. Am evitat să critic dezgroparea şi punerea în funcţii de conducere la nivel naţional a groparilor PNŢCD.

S-a ajuns însă la o limită peste care nu pot trece şi peste care niciun ţărănist veritabil nu ar putea să treacă păstrându-şi integritatea morală: negocierile cu PD-L şi cu Traian Băsescu. De când a devenit mai frecventabilă aripa politică a Securităţii (PD-L) decât PCR-ul vopsit (PSD)? De când poate deveni un aliat de încredere o formaţiune politică fascistoidă care a falimentat şi a învrăjbit România?

Nici nu s-a răcit bine trupul ultimului Senior al PNŢCD, că negustorii din templul politicii româneşti au găsit de cuviinţă să-l vândă cu tot cu moaştele luptătorilor pentru democraţie şi demnitate naţională. Nimic mai josnic şi mai trist decât renunţarea la principiile pentru care alţii şi-au dat viaţa şi pe care au fost capabili să le respecte şi în gulagul închisorilor comuniste.

Cum poate sta, oare, o distincţie oferită de Majestatea Sa Regele Mihai I al tuturor românilor, pe un piept umflat de promisiunea unor aburi mucegăiţi ai puterii? Cum se împacă lupta pentru emanciparea naţională cu înhăitarea cu nişte pramatii politice care au adus un nou Ev Mediu în politica românească?

Mă alătur glasurilor care s-au ridicat împotriva blasfemiei politice a mai-noilor gropari ai PNŢCD şi înţeleg să pun la temelia oricăror construcţii politice viitoare bazate pe umanismul creştin, antitotalitare şi democratice, DEMISIA mea din PNŢCD şi, pe cale de consecinţă, din toate funcţiile pe care le mai deţineam în acest partid.

Rămân alături de cei care au luptat pentru o Românie mai bună şi şi-au jertfit tinereţea şi viaţa pentru crezul lor şi viitorul nostru, însă nu pot merge împreună cu cei care calcă alături.

Paul-Sorin Tiţa
Fost membru PNŢCD

Memoria istoriei: 8 ianuarie 1990 reinfiintarea PNTCD

8 ianuarie 1990 – TMB a autorizat funcţionarea primului partid politic din România post-comunistă, Partidul Naţional ţărănesc Creştin şi Democrat (PNŢCD), continuatorul partidului istoric interzis de regimul comunist în 1947. Cel care a reorganizat partidul în chiar noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 a fost Corneliu Coposu, prin lansarea unui “Apel către Tară”

În contextul crizei generale a comunismului şi a destrămării accelerate a structurilor sale internaţionale create după al doilea război mondial, evenimentele din decembrie 1989 au marcat începutul unei noi etape istorice în devenirea poporului român, a României.

Prima acţiune politică de reactivare a PNŢ a fost lansarea manifestului „Apel către ţară” (22 decembrie 1989), semnat, printre alţii, de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni. Ulterior, s-a adoptat o declaraţie programatică în care se preciza că instaurarea democraţiei, a unei economii libere şi a libertăţii religioase reprezentau principalele obiective ale partidului.

La 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti a înregistrat prima cerere de înscriere a unui partid, aceea a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, noua titulatură a PNŢ, pusă în acord cu apartenenţa la Internaţionala Creştin Democrată. Corneliu Coposu a devenit preşedinte al PNŢCD.

Nota asupra aderarii PNTCD la Internationala Crestin Democrata: In 1987 o serie de lideri ai ICD l-au vizitat pe Corneliu Coposu. In urma discutiilor Corneliu Coposu a cerut aderarea PNT la ICD. Aderarea sa perfectat in noiembrie 1987 prin prezenta lui Dorin Reichel, reprezentatul PNT in Germania la congresul ICD desfasurat in acel an la Bonn.

Blogul AliantaDreptei sustine cooptarea PNTCD in aceasta alianta din urmatoarele motive:

– PNT a castigat alegerile din noiembrie 1946 cu un procent nimicitor de 60%, in mod normal traiectoria Romaniei ar fi fost alta daca nu am fi fost vanduti la Ialta.

– In martie 1990 sa ratat sansa istorica de a forma o alianta de centru-dreapta intre PNTCD si PNL. Un presedinte Campeanu si un premier Ratiu ar fi fost alegerea cea mai potrivita.

– PNL a supravietuit esecul electoral din 1992 tocmai prin cooptarea PNL-AT si PNL-CD in CDR si ulterior in 1995 al PNL si acest lucru sa datorat sustinerii venite din partea PNTCD, in mod special oferite de regretatul Coposu.

– Cooptarea unor candidati PNTCD pe listele PNL in 2008 nu a adus scorul asteptat. Cu toate acestea PNTDC detine fieruri electorale in judetele Calarasi, Sibiu si Timis. PNL si PNTCD au obtinut in 1996 3,7 milioane de voturi valabil exprimate, scor daca ar fi putea repetat ar aduce un scor de minim 37.50%

– Cooptarea PNTCD pe listele ACD ar avea si un efect pozitiv in cadrul
segmentului electoral. O serie de parlamentari PD-L s-ar alatura PNTCD si pe timp mediu si lung PNTCD ar putea renaste.

La urmatoarele alegeri PNTCD ar putea sa formeze un grup parlamentar la Camera (cca. 18 parlamentari).

UMP, CDC, Alianta FIDESZ-KDNP, Polul National din Italia (Futuro e Liberta, crestindemocratii lui Cassini, factiuni social-liberale din PD) functioneaza drept federatii si aliante politice care cuprind tot spectrul politic, incluzand in randurile sale toate partidele de centru si centru-dreapta.

In spiritul demonstratiei anti-comuniste, anti-totalitare si promonarhiste din 8 noiembrie 1945 PNTCD are datoria istorica de a pune capat disensiunilor interne prin solutionarea consensuala a tuturor problemelor interne, prin alegerea unei noi conduceri interne legitimie, prin desemnarea unor candidati locali notorii si desigur si demararea procedurilor de aderare la Alianta de Centru-Dreapta ACD.

Update: PNTCD – situatia la zi. Despre graficul de procese dintre cele doua ramuri PNTCD citi aici.

 

Memoria istoriei: demonstratie anticomunista la New York

Legenda poza 1:

La 25 martie 1949, in fata hotelului Waldorf Astoria din New York, un grup de americani de origine romana protesteaza impotriva intemnitarii lui Iuliu Maniu. Tanara de 6 ani Doina Cuculescu participa la pichetarea prilejuita de organizarea unei conferinte culturale si stiintifice pentru pace mondiala.

 

Leganda poza 2: Comunitatea romaneasca din New York demonstreaza in 1947 impotriva regimului comunist si cere libertate pentru Iuliu Maniu.

Foto: Radu Rizescu Blog

Apel la cititorii blogului AliantaDreptei: ar fi interesant daca am putea obtine informatii suplimentare asupra acestor demonstratii anti-comuniste. Orice informatie utila poate fi publicata in sectorul „comentarii”. Va multumesc anticipat, Gabriel Savulescu

Ţărăniştii cer Patriarhului condamnarea publică a abdicării Regelui Mihai

Text +Autor: Mihai Cucerzan (PNTCD Cluj)

 

Scrisoare deschisa adresata Patriarhului Daniel

 

Prea-Fericirea Voastră, pe data de 30 decembrie 2010 se împlinesc 63 de ani de la așa-zisa abdicare a Regelui Mihai, proclamarea formei de stat republicane și deplina instaurare a sistemului comunist în România. Acest eveniment important din istoria țării a avut nefaste consecințe politice, sociale, economice, morale și juridice. Politice, întrucât sistemul izolaționist al regimului comunist a determinat o gravă înapoiere față de restul lumii civilizate. Sociale, întrucât regimul totalitarist a încălcat toate libertățile fundamentale. Economice, întrucât legile elementare ale pieței relevă că doctrina comunistă este utopică și falimentară. Morale, prin prisma victimelor crimelor comunismului ateu și prin acțiunea sa anticristă. Juridice, prin legalizarea efectelor unui act lovit de nulitate întrucât:
– orice act realizat sub presiunea vreunui șantaj este considerat nul din punct de vedere juridic, iar demisia regelui a fost șantajată cu executarea a peste 1000 de studenți anticomuniști,
– nu a fost consultată populația în legătură cu schimbarea formei de stat,
– legiferarea abdicării regelui și proclamării republicii (reprezentată de Legea 363) nu a întrunit în Parlament nici măcar cvorumul de ședință. 

De asemenea, din punct de vedere mistic, în fața Divinității, Majestetea Sa Mihai I a fost uns și binecuvântat de către Biserică în calitate de Rege al României, iar acest act reprezintă un legământ sacru care a fost desființat de teroarea ocupației bolșevice.

Așadar, la 30 decembrie 1947, comuniștii au rupt un legământ consfințit de către Biserică și prin urmare, în spiritul adevărului și dreptății, solicităm Prea-Fericirii Voastre condamnarea publică a acestui moment printr-o decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Biserica are datoria sfântă să lupte pentru biruința adevărului, dreptății și binelui în lupta cu minciuna, nedreptatea și răul.

Cu speranța unui răspuns favorabil, Vă asigurăm de întreaga noastră considerație și Vă urăm un An Nou binecuvântat.

Personalitatile dreptei: Corneliu Coposu

Corneliu Coposu – Maestru al tinerilor din România

 

Comemorarea lui Corneliu Coposu

A vorbi despre Corneliu Coposu este pentru mine o mare onoare şi, în acelaşi timp, o datorie pentru generaţia mea, în primul şi în primul rând graţie interesului pe care Domnia-sa l-a purtat celor tineri. El a avut încredere de la început, din decembrie 1989, în puterea şi în puritatea celor care au făcut adevărata Revoluţie.

Îl cunoscusem pe Nenea Puiu, prima dată, când aveam 12 ani. Venise la Cluj împreună cu doamna Tita Ivasiuc, văduva scriitorului Alexandru Ivasiuc. Discuţia purtată împreună cu părinţii mei s-a lungit până noaptea târziu. Adolescent fiind, statura impunătoare a domnului Coposu m-a impresionat profund.

În zilele fierbinţi ale evenimentelor din decembrie ’89, mai precis la 26 decembrie 1989, nenea Puiu a telefonat la Cluj, unde îmi aveam domiciliul împreună cu părinţii mei, întrebându-mă dacă aş vrea să-i fiu alături, ca şef de cabinet. Explicaţia pentru alegerea mea era foarte întemeiată din punctul său de vedere: foştii colaboratori şi chiar securiştii mişunau peste tot. El avea nevoie de un tânăr cu sufletul nepătat. În plus, ca o altă garanţie, bunicul meu a fost mare luptător maramureşean Ilie Lazăr, cel care în procesul Iuliu Maniu a fost până la capăt alături de Sfinxul de la Bădăcin. Îl cunoscuse foarte bine pe „moşul meu drag”, îmi cunoştea familia şi, cum „sângele apă nu se face”, tradiţia de naţional-ţărănist trebuia să aibă continuitate.

Am sosit în Bucureşti pe data de 29 decembrie 1989 devenind „primul şef de cabinet al celui mai mare om politic al României post-decembriste”. Alături de Domnia-Sa am petrecut momente de neuitat, care până la moarte mă vor urmări, deoarece impactul lor a fost foarte adânc şi semnificativ.

Pe data de 28 ianuarie 1990, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, împreună cu celelalte două partide istorice (P.N.L. şi P.S.D.R.) a organizat un mare miting de protest împotriva deciziei F.S.N. de a participa la alegeri. A fost, practic, primul miting adevărat al României democratice de după furtul alegerilor din 1946.

Am avut posibilitatea extraordinară de a fi alături de liderii P.N.Ţ.C.D., la invitaţia făcută de către Ion Iliescu şi Petre Roman, în clădirea Guvernului, la discuţii. Pentru un tânăr care la vremea rerspectivă avea 20 de ani acel moment a reprezentat o lecţie de democraţie şi patriotism adevărat. Această lecţie a fost predată de profesorul Corneliu Coposu. Cei doi conducători ai României de atunci încercau prin orice metode să-l impresioneze şi să-l ameninţe pe Corneliu Coposu. Neclintit, cum a fost şi timp de 17 ani în închisoare, Seniorul a demontat toate acuzaţiile ce-i erau aduse de către aceşti foşti comunişti. Întâlnirea de la Guvern începuse la ora 12 şi a ţinut până la ora 20. Între timp, în jurul orei 16, pe motivul că manifestanţii partidelor istorice „omoară cetăţenii paşnici” şi „încearcă printr-o lovitură de forţă să intre în clădirea guvernului”, Ion Iliescu i-a cerut lui Corneliu Coposu să se adreseze mulţimii şi să-i facă să renunţe la acel miting. Îmi amintesc foarte bine cuvintele preşedintelui Coposu: „Noi nu am venit aici pentru a da o lovitură de forţă, ci pentru a încerca un dialog civilizat cu cei care au frâiele Puterii. F.S.N.-ul trebuie să înţeleagă că cei care au murit la Revoluţie şi-au dat viaţa pentru o Românie democratică. Vă rog să nu creaţi incidente, pentru a nu da prilejul Puterii actuale să vă discrediteze”.

Contrar oricărui simţ democratic, având Televiziunea şi Radioul în mână, F.S.N.-ul, prin minciună şi dezbinare, a reuşit să aducă în Piaţa Victoriei muncitori de la marile uzine din Bucureşti, chipurile pentru a apăra democraţia. Manifestaţia partidelor istorice se desfăşurase paşnic, până la ora 19. În acel moment, înarmaţi cu bâte şi lanţuri, „apărătorii” democraţiei au creat panică şi i-au lovit pe cei care erau cu mâinile goale. Informându-se permanent despre ce se întâmpla în piaţă şi aflând că în jurul orei 19,30 majoritatea celor din faţa clădirii erau suţinători ai F.S.N.-ului, Ion Iliescu a început să strige, ameninţându-i pe liderii partidelor istorice şi în special pe domnul Corneliu Coposu, acuzându-i de lovitură de stat, făcându-i pasibili de închisoare. Cu calmul său desăvârşit, pentru a nu ştiu câta oară, „Nenea Puiu” şi-a argumentat poziţia, neclintindu-se niciun muşchi de pe faţa lui. Văzând că nu-l poate îndupleca sub nicio formă, preşedintele Iliescu a avut acea replică rămasă în istoria post-decembristă: „Domnule Coposu, mie să nu încerci să-mi bagi sula în coaste”.

A doua zi a fost încă un moment semnificativ pentru fragila noastră democraţie. Având sprijinul muncitorilor, minerilor şi al tuturor celor care fuseseră minţiţi prin radio şi televiziune, F.S.N. a organizat în Bucureşti şi în toată ţara mitinguri de sprijin pentru F.S.N. şi de protest împotriva partidelor istorice. Îmi amintesc foarte bine acea zi de 29 ianuarie 1990. De dimineaţă, eram la preşedintele Coposu acasă. În jurul orei 9 ne-am deplasat către sediul partidului din Bdul Carol nr. 34. Ajunşi acolo, ca un făcut, au început să se adune contestatarii. Într-o oră şi jumătate, în faţa sediului nostru şi în toată Piaţa Rosetti era o mare de oameni care cereau „moarte lui Coposu” şi „afară din ţară cu trădătorii”. Ura şi dezlănţuirea mulţimii era împotriva celui care – aşa cum credeau ei – nu mâncase salam cu soia şi venise din străinătate pentru a „vinde ţara Occidentului”. E adevărat că preşedintele Coposu nu mâncase salam cu soia. Timp de 17 ani el a mâncat „terci”, asta în timpurile bune, deoarece regimul de închisoare era atât de dur, încât zile întregi se întâmpla să nu mănânce absolut nimic. Omul care timp de cinci ani a stat zidit în celulă nu mâncase salam cu soia. Străinătatea, pentru el, însemnase înstrăinare şi îndepărtare de cei dragi, pe timpul puşcăriei, în timpul domiciliului forţat în Bărăgan, iar, mai apoi, supraveghere continuă la domiciliul său din Bucureşti.

Revenind asupra celor întâmplate în aceea zi de ianuarie 1990, ţin să precizez, din nou, lecţia de democraţie predată de domnul  Coposu. Văzând că mulţimea adunată de peste trei  ore nu-l îndupleca,  şi nu-l îngenunchea, F.S.N.-ul, prin reprezentantul său de marcă, Petre Roman, a venit să dialogheze şi să negocieze cu liderul opoziţiei. Ca şi cu o zi înainte, Corneliu Coposu a rămas neclintit şi pe aceeaşi poziţiei: democraţie înseamnă pluripartitism. Bazându-se pe furia mulţimii, dintr-o dată domnul prim-ministru a încercat să apară drept salvatorul lui Coposu. Ieşind pe balcon din Cabinetul Preşedintelui şi profitând de simpatia pe care i-o purta mulţimea, Petre Roman a declarat: „S-au demascat, dar vă rog pe dumneavoastră să îi lăsaţi să plece, fără să vă atingeţi de ei”. Insistenţele au durat circa o oră şi jumătate. Corneliu Coposu îi declara însă solemn că va pleca din sediul partidului doar pentru a merge la Televiziune să facă o declaraţie prin care să demaşte toată mârşăvia actualei conduceri. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă sub nicio formă, Petre Roman i-a promis că îl va duce sub escortă să facă o declaraţie. În jurul orei 14, o delegaţie formată din: Corneliu Coposu, Liviu Petrina, Ion Rădoi (fostul preşedinte al organizaţiei de tineret P.N.Ţ.C.D.) şi subsemnatul s-a pregătit să plece spre televiziune. Ieşind în curte, am descoperit că singurul mijloc prin care puteam părăsi acel loc era o tanchetă, pusă la dispoziţie de armată. În momentul intrării în TAB, eram în faţa preşedintelui. Am întors capul să văd dacă totul este în regulă cu Domnia-Sa. În acel moment, un muncitor înarmat cu o bâtă a încercat să mă lovească. Norocul meu a fost că mi-am ferit capul, fiind lovit totuşi destul de puternic în umăr. Cu toate acestea, am reuşit să ne urcăm în tanchetă. Sentimentul pe care l-am avut, fiind înăuntru, a fost oribil şi cred că nu-l voi uita niciodată. Mulţimea dezlănţuită bătea cu mâinile şi cu picioarele în tanchetă, neacceptând ideea că-l vor scăpa şi nu-l vor masacra pe Coposu. Câţiva soldaţi lăsaseră o ferăstruică a tanchetei deschisă. Pe acolo se înghesuiau foarte mulţi să scuipe şi să arunce cu tot felul de lucruri. Nemaisupotând această batjocură, aflându-mă chiar lângă gemuleţ, am astupat acea gaură cu mâna. Norocul meu a fost extraordinar deoarece, o fracţiune se secundă după ce mi-am înlăturat mâna, a apărut un cuţit care încerca să ne rănească. În acea tanchetă, eram cu toţii speriaţi de ceea ce se va întâmpla cu noi. Singurul de neclintit era Corneliu Coposu. Prin cuvinte de îmbărbătare, el a reuşit să ne facă să ne recăpătăm speranţa. Tot ce se întâmpla în jurul său îl lăsa impasibil. După anii petrecuţi în puşcărie,. El devenise al doilea Sfinx. Dumnezeu a avut grijă de el în timpul suferinţelor îndurate în puşcărie şi avea şi în acel moment grijă de el şi de noi. Cu chiu, cu vai, după o jumătate de oră de stat în tanchetă în faţa sediului, am pornit spre televiziune. Aici am fost întâmpinaţi de domnul Petre Popescu, care la vremea respectivă era şeful departamentului „Actualităţi” al televiziunii Române. El ne-a asigurat că va face înregistrarea cu protestul nostru şi o va da chiar în acea seară la televiziune, ca primă informaţie la rubrica actualităţilor. Până în ziua de astăzi materialul cu protestul P.N.Ţ.C.D.-ului referitor la evenimentele zilelor de 28 şi 29 ianuarie 1990 nu a apărut pe postul naţional de Televiziune.

Un alt moment semnificativ la anului 1990 a fost venirea minerilor pe 14 iunie. Datorită unui telefon primit în miez de noapte din partea unui anume Iancu, preşedintele Coposu şi-a părăsit domiciliul, scăpând astfel de devastarea şi incendierea propriei locuinţe. Întrebarea care se pune este cine era oare acel domn Iancu, care ştia cu precizie ora la care vot veni minerii. Este oare aceeaşi persoană care cu trei luni înainte (martie 1990) venise la sediul P-N-Ţ.C.D. şi îi dăduse preşedintelui Coposu o hârtiuţă cu rezultatele exacte ale alegerilor din mia 1990? Părerea mea este că Securitatea şi Puterea de atunci nu aveau niciun interes să-l omoare sau să-i creeze probleme grave preşedintelui Coposu. Dacă se întâmpla ceva cu Domnia-Sa, Occidentul era pregătit pentru a protesta şi ei nu aveau niciun interes ca aceasta să se întâmple.

Cum spuneam la început, am fost primul şef de cabinet. Studiile pe care mi le-am făcut în Franţa (ştiinţe politice) timp de patru ani (1991-1995), m-au obligat să fiu departe de Nenea Puiu. Eram departe doar ca distanţă. Sufletul şi inima îmi erau alături de el. În Franţa fiind, am descoperit popularitatea de care se bucura Corneliu Coposu în ţara democraţiei şi drepturilor omului. Era numit „Le seul representant de la vraie democratie en Roumanie”, ceea ce îi aducea recunoaşterea deplină a meritelor şi calităţilor sale. Întorcându-mă în ţară, în mai 1995, eram fericit pentru că puteam cu adevărat să-mi ofer serviciile partidului în care au crezut părinţii şi bunicii mei şi în care cred şi eu acum. Eram fericit pentru că preşedintele îmi propusese să-i devin şef de cabinet. Din păcate, o întâmplare dureroasă (moartea tatălui meu, şi el martir al închisorilor comuniste) m-a făcut să amân venirea la Bucureşti până la sfârşitul lui septembrie 1995. Am asistat, pe 6 octombrie 1995, la apogeul carierei unui om politic: decernarea legiunii de Onoare, cu grad de ofiţer, marelui OM Corneliu Coposu.

Nu vreau să insist asupra momentului plecării dintre noi a lui nenea Puiu. Este un moment prea dureros pentru mine, pentru a reuşi să pun pe hârtie cele întâmplate timp de aproape două săptămâni în spital. Doamna Doina Alexandru a prezentat cu multă precizie cele întâmplate atunci, în careta ei „Coposu – confesiuni” apărută la Editura Fundaţia Anastasia. Doar atât ţin să precizez: anul 1995 a reprezentat pentru mine pierderea a două imense statui. Tatăl meu, care mi-a fost un drag prieten şi desăvârşit, şi Corneliu Coposu, care mi-a fost ca un tată. Obligaţia mea este să continui lupta începută şi, din păcate, neterminată , a acestor oameni. Este o datorie de conştiinţă şi o datorie de onoare.
Acest demn urmaş al Sfinxului de la Bădăcin, Iuliu Maniu, care prin statura sa impunătoare şi dreaptă aminteşte de Hercule, eroul Olimpului, iar prin suferinţele morale şi fizice îndurate aminteşte de Iisus răstignitul, a dovedit nu numai celor care l-au iubit, ci întregului popor al României, precum şi lumii întregi care a ştiut să-l aprecieze, că pot exista oameni cu ţinută dreaptă şi cu ţinută morală în viaţa politică. Lupta lui a fost lupta noastră, şi pentru acest lucru îi datorăm recunoştinţă eternă. Preşedintele moral al României a plecat puţin dintre noi. Ne-a lăsat însă o mare moştenire: Speranţa.

Ion (Ionuț) Andrei Gherasim

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: