„Russia’s Plan to Disrupt U.S.-European Relations”

Sursa informationala:
Autor: Lauren Goodrich

Tensions between the United States and Russia have risen in the past month over several long-standing problems, including ballistic missile defense (BMD) and supply lines into Afghanistan. Moscow and Washington also appear to be nearing another crisis involving Russian accession to the World Trade Organization (WTO).

The crises come as Washington struggles over its many commitments in the world and over whether to focus on present events in Afghanistan or future events in Central Europe. Russia has exploited the U.S. dilemma, using its leverage in both arenas. However, if Moscow takes its aggressive moves too far, it could spark a backlash from the United States and Central Europe.

The Persisting Disagreement over BMD

The U.S. BMD scheme for Europe has long been a source of U.S.-Russian tensions. Washington argues that its European BMD program aims to counter threats emerging from the Middle East, namely Iran, but its missile defense installations in Romania and Poland are not slated to become operational until 2015 and 2018, respectively, by which time Russia believes the United States will have resolved its issues with Iran. Moscow thus sees U.S. missile defense strategy as more about the United States seeking to contain Russia than about Iran. Moscow does not fear that the United States is seeking to neutralize or erode Russia’s nuclear deterrent, however; the issue is the establishment of a physical U.S. military footprint in those two states — which in turn means a U.S. commitment there. Romania and Poland border the former Soviet Union, a region where Russia is regaining influence.

Russia previously pressured key states in the Bush-era BMD scheme, such as Poland and the Czech Republic, to reconsider acceding to such plans. This assertiveness peaked with its 2008 invasion of Georgia, which both proved that Moscow was willing to take military action and exposed the limits of U.S. security guarantees in the region. The Russian move in Georgia gave the Central Europeans much to think about, prompting some attempts to appease the Kremlin. Still, these states did not abandon all faith in the United States as a strategic counter to Russia.

Russia has since shifted its BMD strategy. Instead of categorically opposing the plan, Moscow proposed a cooperative, integrated scheme. The Kremlin reasoned that if Iran and other non-Russian threats were the real reason for expanding missile defense, then Russian involvement — which would strengthen the West’s defenses — would be welcomed. Russia’s BMD capabilities span the Eurasian continent, though their practical utility to and compatibility with U.S. systems is questionable. This plan was seen as a way to take a more conciliatory approach with the same end goal: blocking the placement of U.S. troops in Eastern Europe.

The United States and most of NATO refused Russia’s proposals, however, leaving the door open for the Kremlin to introduce a new defense strategy, which Russian President Dmitri Medvedev outlined Nov. 23. Medvedev emphasized that Russia had exercised the “political will” to open a fundamentally new chapter in relations with the United States and NATO, only to have the United States spurn the offer. U.S. resistance to Russian inclusion in the BMD system forced Moscow to make other arrangements to counter U.S. plans in Central Europe — precisely the outcome it had hoped for.

Medvedev also said that if the United States continues to refuse BMD cooperation with Russia, Moscow would carry out plans for the deployment of the Iskander mobile short-range ballistic missiles and the activation of an early-warning radar system in Kaliningrad, a Russian exclave on the Baltic Sea that borders NATO members Poland and Lithuania. He said Russia also would consider the deployment of other Iskander systems, particularly along his country’s western and southern borders, and would hasten to fit its ballistic missiles with advanced maneuverable re-entry vehicles and penetration aids, a process that has long been under way. The prospect of Russian strategic weapons targeting BMD facilities was also raised. Medvedev added that more measures could be implemented to “neutralize the European component of the U.S. missile defense system,” concluding that all these steps could be avoided in favor of a new era of partnership between the United States and Russia if Washington so desired.

The U.S. Dilemma

The United States was expected to respond to Russia’s renewed strategy during the Dec. 8 meeting between NATO and Russian foreign ministers in Brussels. U.S. Secretary of State Hillary Clinton avoided doing so, however, reiterating that the BMD scheme was about Iran, not Russia. Clinton’s move highlights the dangerous U.S. position with regard to Russia. Washington has no intention of abandoning its commitment to Central Europe in the face of a resurging Russia, but commitments elsewhere in the world may prevent the United States from resisting Russia in the short term.

At present, Washington is struggling to halt the deterioration of relations with Pakistan, which have reached a new low after a U.S. helicopter strike on the Afghan-Pakistani border killed some two dozen Pakistani servicemen. After the strike, the Pakistanis forbade the shipment of fuel and supplies for the NATO-led war effort in Afghanistan across the Pakistani border, leaving the United States and its allies wholly dependent on the Northern Distribution Network, at least temporarily. Moscow used this as an opportunity to remind Washington that it could cut this alternative route, leaving NATO and the United States in a catastrophic position in Afghanistan — a move tied directly to Russia’s negotiations over missile defense.

While Russia has used previous threats against U.S. interests, such as increased support for Iran, as leverage in its BMD negotiations, its present threat marks a new dynamic. Washington called Moscow’s bluff on its threatened support for Iran, knowing Russia also did not want a strong Iran. But it cannot so easily dismiss the specter of interrupted supplies into Afghanistan, as this puts more than 130,000 U.S. and allied troops in a vulnerable position. Consequently, the United States must work to mitigate the BMD situation.

American Olive Branch or New Crisis?

In recent months, the United States has cultivated one potential olive branch to defuse short-term tensions. Previously, there was little the United States could offer Russia short of abandoning U.S. strategy in Central Europe. When tensions escalated in 2009 and 2010, the United States offered to facilitate large economic deals with Russia that included modernization and investment in strategic sectors, mainly information technology, space and energy. Since Russia had just launched its sister programs of modernization and privatization, it jumped on the proposal, reducing tensions and eventually joining U.S. initiatives such as sanctions against Iran. Now, the United States is extending another carrot: WTO membership.

Russia has sought WTO membership for 18 years. Even though it has the 10th largest economy in the world, it has failed to win accession to the 153-member body. Though the country’s extreme economic policies have given members plenty of reason to exclude Russia, the main barriers of late have been political. For its part, Moscow cares little about the actual economic benefits of WTO membership. The benefits it seeks are political, as being excluded from the WTO made it look like an economically backward country (though its exclusion has given it a convenient excuse to rail against the United States and Georgia).

As Russia sorted through its economic disputes with most WTO members, Georgia alone continued to block its bid because of the Russian occupation of the disputed Georgian territories of Abkhazia and South Ossetia. In recent months, Georgia has dropped its opposition under U.S. pressure — pressure that originated from Washington’s need for something to offer the Russians. With all obstacles cleared, the WTO should approve Russia’s candidacy Dec. 15-16, apparently giving the United States the olive branch it sought.

Unfortunately for the United States, however, once Russia is voted in, each member-state must “recognize” Russia as a member. No WTO members, not even Georgia, have indicated that they intend to deny Russia recognition. But there is one country that cannot legally recognize Russian membership: the United States.

The United States still has a Soviet-era provision in federal law called the Jackson-Vanik Amendment, which bars trade relations with certain countries guilty of human rights violations (namely, the Soviet Union). The measure continued to apply to Russia after the Soviet collapse, though every U.S. president has waived its provisions by decree since 1992. Only Congress can overturn it, however, and until it does so, the United States cannot recognize Russia as a WTO member.

The White House has called for the provision’s immediate repeal, but with Congress and the White House divided over so many issues, it seems unlikely the issue will be resolved swiftly — if at all — under the current Congress and presidency. This gives Russia another opportunity to increase U.S.-Russian tensions. Indeed, Moscow could noisily decry the insult of the United States making Russian WTO accession possible only to derail it.

Balancing Crisis and Strategy

Just how many crises in U.S.-Russian relations does Moscow want, and what is its goal? Moscow’s strategy involves using these crises with the United States to create uncertainty in Central Europe and to make the Europeans uncomfortable over perceptions that the United States has forced Russia to act the way it is acting. Thus, it is not a break between Russia and the United States that Moscow seeks but a break between Europe and the United States.

Indications are emerging that the Central Europeans are in fact growing nervous, particularly following Medvedev’s new defense strategy announcement. With the United States not responding to the renewed Russian aggression, many Europeans may be forgiven for wondering if the United States is planning to trade its relationship with Central Europe in the short term to ensure the supply lines via Russia into Afghanistan remain open. It is not that the Central Europeans want a warmer relationship with Russia, only that they may feel a need to hedge their relationship with the United States. This was seen this past week with Poland announcing it would be open to discussions with Russia over missile defense (albeit within the paradigm of separate BMD systems), and with the Czech Republic, a previous American missile defense partner, signing multibillion-dollar economic deals with Russia.

But with more opportunities arising for Russia to escalate tensions with the United States, Moscow must avoid triggering a massive crisis and rupture in relations. Should Russia go too far in its bid to create an uncomfortable situation for the Europeans, it could cause a strong European backlash against Russia and a unilateral unification with the United States on regional security issues. And it is in Russia’s interest to refrain from actually disrupting the Northern Distribution Network; Moscow is seeking to avoid both complications in the Afghan theater that could hurt Russian interests (one of which is keeping the United States tied down in Afghanistan) and a strong U.S. response in a number of other areas. Moscow must execute its strategy with precision to keep the United States caught between many commitments and Europe off balance — a complex balancing act for the Kremlin.

Comunicat de presa, 16 iunie 2011

Bucureşti, 16 iunie 2011   Președintele Partidului Național Liberal, Crin Antonescu, a avut, joi, 16 iunie a.c., o întrevedere cu preşedintele Comisiei pentru Afaceri Europene în Parlamentul Germaniei, Gunther Krichbaum.

Subiectele abordate în cadrul întâlnirii au vizat programul de guvernare al Uniunii Social Liberale și viziunile lansate de USL, combaterea fenomenului corupției și funcționarea instituțiilor statului de drept, precum și organizarea administrativ-teritorială a României.

Un alt subiect abordat a fost gestionarea domeniului afacerilor europene de către actualul Guvern, precum și stadiul absorbției fondurilor europene.

Departamentul de Analiză Politică și Comunicare al PNL

Analiza Stratfor: V4 un nou bloc militar

La 12 mai s-a infiintat blocul militar V4, care cuprinde Polonia, Ungaria, Cehia si Slovacia. Acest grup militar isi propune realizarea unei aliante militare care se va intinde de la Marea Nordului la Marea Neagra. Comandamentul militar se afla in mana generalilor polonezi.


Visegrad: A New Europe Military Force

Text + grafica + analiza + sursa informationala:

Autor: George Friedman

With the Palestinians demonstrating and the International Monetary Fund in turmoil, it would seem odd to focus this week on something called the Visegrad Group. But this is not a frivolous choice. What the Visegrad Group decided to do last week will, I think, resonate for years, long after the alleged attempted rape by Dominique Strauss-Kahn is forgotten and long before the Israeli-Palestinian issue is resolved. The obscurity of the decision to most people outside the region should not be allowed to obscure its importance.

The region is Europe — more precisely, the states that had been dominated by the Soviet Union. The Visegrad Group, or V4, consists of four countries — Poland, Slovakia, the Czech Republic and Hungary — and is named after two 14th century meetings held in Visegrad Castle in present-day Hungary of leaders of the medieval kingdoms of Poland, Hungary and Bohemia. The group was reconstituted in 1991 in post-Cold War Europe as the Visegrad Three (at that time, Slovakia and the Czech Republic were one). The goal was to create a regional framework after the fall of Communism. This week the group took an interesting new turn.

On May 12, the Visegrad Group announced the formation of a “battle group” under the command of Poland. The battle group would be in place by 2016 as an independent force and would not be part of NATO command. In addition, starting in 2013, the four countries would begin military exercises together under the auspices of the NATO Response Force.

Since the fall of the Soviet Union, the primary focus of all of the Visegrad nations had been membership in the European Union and NATO. Their evaluation of their strategic position was threefold. First, they felt that the Russian threat had declined if not dissipated following the fall of the Soviet Union. Second, they felt that their economic future was with the European Union. Third, they believed that membership in NATO, with strong U.S. involvement, would protect their strategic interests. Of late, their analysis has clearly been shifting.

First, Russia has changed dramatically since the Yeltsin years. It has increased its power in the former Soviet sphere of influence substantially, and in 2008 it carried out an effective campaign against Georgia. Since then it has also extended its influence in other former Soviet states. The Visegrad members’ underlying fear of Russia, built on powerful historical recollection, has become more intense. They are both the front line to the former Soviet Union and the countries that have the least confidence that the Cold War is simply an old memory.

Second, the infatuation with Europe, while not gone, has frayed. The ongoing economic crisis, now focused again on Greece, has raised two questions: whether Europe as an entity is viable and whether the reforms proposed to stabilize Europe represent a solution for them or primarily for the Germans. It is not, by any means, that they have given up the desire to be Europeans, nor that they have completely lost faith in the European Union as an institution and an idea. Nevertheless, it would be unreasonable to expect that these countries would not be uneasy about the direction that Europe was taking. If one wants evidence, look no further than the unease with which Warsaw and Prague are deflecting questions about the eventual date of their entry into the Eurozone. Both are the strongest economies in Central Europe, and neither is enthusiastic about the euro.

Finally, there are severe questions as to whether NATO provides a genuine umbrella of security to the region and its members. The NATO strategic concept, which was drawn up in November 2010, generated substantial concern on two scores. First, there was the question of the degree of American commitment to the region, considering that the document sought to expand the alliance’s role in non-European theaters of operation. For example, the Americans pledged a total of one brigade to the defense of Poland in the event of a conflict, far below what Poland thought necessary to protect the North European Plain. Second, the general weakness of European militaries meant that, willingness aside, the ability of the Europeans to participate in defending the region was questionable. Certainly, events in Libya, where NATO had neither a singular political will nor the military participation of most of its members, had to raise doubts. It was not so much the wisdom of going to war but the inability to create a coherent strategy and deploy adequate resources that raised questions of whether NATO would be any more effective in protecting the Visegrad nations.

There is another consideration. Germany’s commitment to both NATO and the EU has been fraying. The Germans and the French split on the Libya question, with Germany finally conceding politically but unwilling to send forces. Libya might well be remembered less for the fate of Moammar Gadhafi than for the fact that this was the first significant strategic break between Germany and France in decades. German national strategy has been to remain closely aligned with France in order to create European solidarity and to avoid Franco-German tensions that had roiled Europe since 1871. This had been a centerpiece of German foreign policy, and it was suspended, at least temporarily.

The Germans obviously are struggling to shore up the European Union and questioning precisely how far they are prepared to go in doing so. There are strong political forces in Germany questioning the value of the EU to Germany, and with every new wave of financial crises requiring German money, that sentiment becomes stronger. In the meantime, German relations with Russia have become more important to Germany. Apart from German dependence on Russian energy, Germany has investment opportunities in Russia. The relationship with Russia is becoming more attractive to Germany at the same time that the relationship to NATO and the EU has become more problematic.

For all of the Visegrad countries, any sense of a growing German alienation from Europe and of a growing German-Russian economic relationship generates warning bells. Before the Belarusian elections there was hope in Poland that pro-Western elements would defeat the least unreformed regime in the former Soviet Union. This didn’t happen. Moreover, pro-Western elements have done nothing to solidify in Moldova or break the now pro-Russian government in Ukraine. Uncertainty about European institutions and NATO, coupled with uncertainty about Germany’s attention, has caused a strategic reconsideration — not to abandon NATO or the EU, of course, nor to confront the Russians, but to prepare for all eventualities.

It is in this context that the decision to form a Visegradian battle group must be viewed. Such an independent force, a concept generated by the European Union as a European defense plan, has not generated much enthusiasm or been widely implemented. The only truly robust example of an effective battle group is the Nordic Battle Group, but then that is not surprising. The Nordic countries share the same concerns as the Visegrad countries — the future course of Russian power, the cohesiveness of Europe and the commitment of the United States.

In the past, the Visegrad countries would have been loath to undertake anything that felt like a unilateral defense policy. Therefore, the decision to do this is significant in and of itself. It represents a sense of how these countries evaluate the status of NATO, the U.S. attention span, European coherence and Russian power. It is not the battle group itself that is significant but the strategic decision of these powers to form a sub-alliance, if you will, and begin taking responsibility for their own national security. It is not what they expected or wanted to do, but it is significant that they felt compelled to begin moving in this direction.

Just as significant is the willingness of Poland to lead this military formation and to take the lead in the grouping as a whole. Poland is the largest of these countries by far and in the least advantageous geographical position. The Poles are trapped between the Germans and the Russians. Historically, when Germany gets close to Russia, Poland tends to suffer. It is not at that extreme point yet, but the Poles do understand the possibilities. In July, the Poles will be assuming the EU presidency in one of the union’s six-month rotations. The Poles have made clear that one of their main priorities will be Europe’s military power. Obviously, little can happen in Europe in six months, but this clearly indicates where Poland’s focus is.

The militarization of the V4 runs counter to its original intent but is in keeping with the geopolitical trends in the region. Some will say this is over-reading on my part or an overreaction on the part of the V4, but it is neither. For the V4, the battle group is a modest response to emerging patterns in the region, which STRATFOR had outlined in its 2011 Annual Forecast. As for my reading, I regard the new patterns not as a minor diversion from the main pattern but as a definitive break in the patterns of the post-Cold War world. In my view, the post-Cold War world ended in 2008, with the financial crisis and the Russo-Georgian war. We are in a new era, as yet unnamed, and we are seeing the first breaks in the post-Cold War pattern.

I have argued in previous articles and books that there is a divergent interest between the European countries on the periphery of Russia and those farther west, particularly Germany. For the countries on the periphery, there is a perpetual sense of insecurity, generated not only by Russian power compared to their own but also by uncertainty as to whether the rest of Europe would be prepared to defend them in the event of Russian actions. The V4 and the other countries south of them are not as sanguine about Russian intentions as others farther away are. Perhaps they should be, but geopolitical realities drive consciousness and insecurity and distrust defines this region.

I had also argued that an alliance only of the four northernmost countries is insufficient. I used the concept “Intermarium,” which had first been raised after World War I by a Polish leader, Joseph Pilsudski, who understood that Germany and the Soviet Union would not be permanently weak and that Poland and the countries liberated from the Hapsburg Empire would have to be able to defend themselves and not have to rely on France or Britain.

Pilsudski proposed an alliance stretching from the Baltic Sea to the Black Sea and encompassing the countries to the west of the Carpathians — Czechoslovakia, Hungary, Romania and Bulgaria. In some formulations, this would include Yugoslavia, Finland and the Baltics. The point was that Poland had to have allies, that no one could predict German and Soviet strength and intentions, and that the French and English were too far away to help. The only help Poland could have would be an alliance of geography — countries with no choice.

It follows from this that the logical evolution here is the extension of the Visegrad coalition. At the May 12 defense ministers’ meeting, there was discussion of inviting Ukraine to join in. Twenty or even 10 years ago, that would have been a viable option. Ukraine had room to maneuver. But the very thing that makes the V4 battle group necessary — Russian power — limits what Ukraine can do. The Russians are prepared to give Ukraine substantial freedom to maneuver, but that does not include a military alliance with the Visegrad countries.

===>An alliance with Ukraine would provide significant strategic depth. It is unlikely to happen. That means that the alliance must stretch south, to include Romania and Bulgaria. The low-level tension between Hungary and Romania over the status of Hungarians in Romania makes that difficult, but if the Hungarians can live with the Slovaks, they can live with the Romanians. Ultimately, the interesting question is whether Turkey can be persuaded to participate in this, but that is a question far removed from Turkish thinking now. History will have to evolve quite a bit for this to take place. For now, the question is Romania and Bulgaria.<===

But the decision of the V4 to even propose a battle group commanded by Poles is one of those small events that I think will be regarded as a significant turning point. However we might try to trivialize it and place it in a familiar context, it doesn’t fit. It represents a new level of concern over an evolving reality — the power of Russia, the weakness of Europe and the fragmentation of NATO. This is the last thing the Visegrad countries wanted to do, but they have now done the last thing they wanted to do. That is what is significant.

Events in the Middle East and Europe’s economy are significant and of immediate importance. However, sometimes it is necessary to recognize things that are not significant yet but will be in 10 years. I believe this is one of those events. It is a punctuation mark in European history.

Geopolitica: – „The Next Decade”

Text + clipuri + analiza + sursa informationala:

STRATFOR CEO George Friedman, author of the new book „The Next Decade,” examines the role of the American president in preserving the republic while managing an empire.

Observing the ever-closer ties between Germany and Russia, STRATFOR founder George Friedman, author of the new book „The Next Decade,” discusses the likely impact on Poland – and the rest of Europe

STRATFOR founder George Friedman challenges the widely accepted view of China’s continuing economic growth and increasing influence on the world stage.

STRATFOR founder Dr. George Friedman says the Middle East will preoccupy the United States in the next decade, and Iran will be the center of that preoccupation.

Romania analizata de George Friedman (

In school, many of us learned the poem Invictus. It concludes with the line, “I am the master of my fate, I am the captain of my soul.” This is a line that a Victorian gentleman might bequeath to an American businessman. It is not a line that resonates in Romania. Nothing in their history tells Romanians that they rule their fate or dominate their soul. Everything in their history is a lesson in how fate masters them or how their very soul is a captive of history. As a nation, Romanians have modest hopes and expectations tempered by their past.

This sensibility is not alien to me. My parents survived the Nazi death camps, returned to Hungary to try to rebuild their lives and then found themselves fleeing the communists. When they arrived in America, their wishes were extraordinarily modest, as I look back on it. They wanted to be safe, to get up in the morning, to go to work, to get paid — to live. They were never under the impression that they were the masters of their fate.

The problem that Romania has is that the world cares about it. More precisely, empires collide where Romania is. The last iteration was the Cold War. Today, at the moment, things seem easier, or at least less desperate, than before. Still, as I discussed in Borderlands, the great powers are sorting themselves out again and therefore Romania is becoming more important to others. It is not clear to me that the Romanians fully appreciate the shift in the geopolitical winds. They think they can hide in Europe, and perhaps they can. But I suspect that history is reaching for Romania again.

Geopolitics and Self-Mutilation

Begin with geography. The Carpathian Mountains define Romania, but in an odd way. Rather than serving as the border of the country, protecting it, the Carpathians are an arc that divides the country into three parts. To the south of the mountains is the Wallachian Plain, the heart of contemporary Romania, where its capital, Bucharest, and its old oil center, Ploesti, are located. In the east of the Carpathians is the Moldavian Plain. To the northwest of the Carpathians is Transylvania, more rugged, hilly country.

And this is the geopolitical tragedy of Romania. Romania is one nation divided by its geography. None of the three parts is easy to defend. Transylvania came under Hungarian rule in the 11th century, and Hungary came under Ottoman and Austro-Hungarian rule. Wallachia came under Ottoman rule, and Moldavia came under Ottoman and Russian rule. About the only time before the late 19th century that Romania was united was when it was completely conquered. And the only time it was completely conquered was when some empire wanted to secure the Carpathians to defend itself.

Some of us experience geopolitics as an opportunity. Most of humanity experiences it as a catastrophe. Romania has been a nation for a long time, but rarely has it been a united nation-state. After becoming a nation-state in the late 19th century, it had a precarious existence, balanced between Austria-Hungary, the Ottoman Empire and Russia, with Germany a more distant but powerful reality. Romania spent the inter-war years trying to find its balance between monarchy, authoritarianism and fascism, and it never quite found it. It sought safety in an alliance with Hitler and found itself on the front lines in the German invasion of Russia. To understand Romania as an ally one must bear this in mind: When the Soviets began their great counterattack at Stalingrad, they launched it over Romanian (and Hungarian) troops. Romanians maneuvered themselves into the position of fighting and dying for the Germans, and then got their revenge on the Germans by being slaughtered by the Soviets.

All of this led to Romania’s occupation by the Soviets, toward whom the Romanians developed a unique strategy. The Hungarians rose up against the Soviets and were crushed, and the Czechoslovaks tried to create a liberal communist regime that was still loyal to the Soviets and were crushed. The Romanians actually achieved a degree of autonomy from the Soviets in foreign affairs. The way the Romanians got the Soviets to tolerate this was by building a regime more rigid and oppressive than even that of the Soviet Union at the time. The Soviets knew NATO wasn’t going to invade, let alone invade through Romania. So long as the Romanian regime kept the people in line, the Russians could tolerate their maneuvers. Romania retained its national identity and an independent foreign policy but at a stunning price in personal freedom and economic well-being.

Contemporary Romania cannot be understood without understanding Nicolae Ceausescu. He called himself the “Genius of the Carpathians.” He may well have been, but if so, the Carpathian definition of genius is idiosyncratic. The Romanian communist government was built around communists who had remained in Romania during World War II, in prison or in hiding. This was unique among the Soviet Union’s Eastern European satellites. Stalin didn’t trust communists who stayed home and resisted. He preferred communists who had fled to Moscow in the 1930s and had proved themselves loyal to Stalin by their betrayal of others. He sent Moscow communists to rule the rest of the newly occupied countries that buffered Russia from the West. Not so in Romania, where native communists ruled. After the death of the founder of communist Romania, Gheorghe Gheorghiu-Dej, another Romanian communist who stayed in Romania ultimately took over: Ceausescu. This was a peculiarity of Romanian communism that made it more like Josip Broz Tito’s Yugoslavia in foreign policy, and more like a bad dream in domestic policy.

Ceausescu decided to pay off the national debt. His reason seemed to flow from his foreign policy — he didn’t want Romania to be trapped by any country because of its debt — and he repaid it by selling to other countries nearly everything that was produced in Romania. This left Romania in staggering poverty; electricity and heat were occasional things, and even food was scarce in a country that had a lot of it. The Securitate, a domestic secret police whose efficiency and brutality were impressive, suppressed unrest. Nothing in Romania worked as well as the Securitate.

Herta Muller is a Romanian author who writes in German (she is part of Romania’s ethnic German community) and who won the Nobel Prize for Literature in 2009. One of her books, The Appointment, takes place in Romania under the communists. It gives an extraordinary sense of a place ruled by the Securitate. It is about a woman who is living her life, working at her job and dealing with an alcoholic husband while constantly preparing for and living in dread of appointments with the secret police. As in Kafka, what they are looking for and what she is hiding are unclear. But the danger is unrelenting and permeates her entire consciousness. When one reads this book, as I did in preparing for this trip, one understands the way in which the Securitate tore apart a citizen’s soul — and remembers that it was not a distant relic of the 1930s but was still in place and sustaining the Romanian regime in 1989.

It was as if the price that Romania had to pay for autonomy was to punch itself in the face continually. Even the fall of communism took a Romanian path. There was no Velvet Revolution here but a bloody one, where the Securitate resisted the anti-communist rising under circumstances and details that are still hotly debated and unclear. In the end, the Ceausescus (Nicolae’s wife Elena was also a piece of work, requiring a psychological genius to unravel) were executed and the Securitate blended into civil society as part of the organized-crime network that was mistaken for liberalization in the former Soviet empire by Western academics and reporters at the time.

Romania emerged from the previous 70 years of ongoing catastrophe by dreaming of simple things and having no illusions that these things were easy to come by or things Romanians could control. As with much of Eastern Europe but perhaps with a greater intensity, Romanians believed their redemption lay with the West’s multilateral organizations. If they were permitted to join NATO and especially the European Union, their national security needs would be taken care of along with their economic needs. Romanians yearned to become European simply because being Romanian was too dangerous.

The Redemption of Being European

In thinking of Romania, the phrase “institutionalized prisoner” comes to mind. In the United States it is said that if someone stays in prison long enough, he becomes “institutionalized,” someone who can no longer imagine functioning outside a world where someone else always tells him what to do. For Romania, national sovereignty has always been experienced as the process of accommodating itself to more powerful nations and empires. So after 1991, Romania searched for the “someone else” to which it could subordinate itself. More to the point, Romania imbued these entities with extraordinary redemptive powers. Once in NATO and the European Union, all would be well.

And until recently, all has been well, or well in terms of the modest needs of a historical victim. The problem Romania has is that these sanctuaries are in many ways illusions. It looks to NATO for defense, but NATO is a hollowed-out entity. There is a new and ambitious NATO strategy, which sets a global agenda for the organization. Long discussed, it is an exercise in meaninglessness. Countries like Germany have no military with which to fulfill the strategy, assuming that any agreement to act could be reached. NATO is a consensual organization, and a single member can block any mission. The divergent interests of an expanded NATO guarantee that someone will block everything. NATO is an illusion that comforts the Romanians, but only if they don’t look carefully. The Romanians seem to prefer the comforting illusion.

As for the European Union, there is a deep structural tension in the system. The main European economic power is Germany. It is also the world’s second-largest exporter. Its economy is built around exporting. For a country like Romania, economic development requires that it take advantage of its wage advantage. Lower wages allow developing countries to develop their economy through exports. But Europe is dominated by an export superpower. Unlike the postwar world, where the United States absorbed the imports of Germany and Japan without needing to compete with them, Germany remains an exporting country exporting into Romania and leaving precious little room for Romania to develop its economy.

At this stage of its development, Romania should be running a trade surplus, particularly with Germany, but it is not. In 2007, it exported about $40 billion worth of goods and imported about $70 billion. In 2009, it exported the same $40 billion but cut imports to only $54 billion (still a negative). Forty percent of its trade is with Germany, France and Italy, its major EU partners. But it is Germany where the major problem is. And this problem is compounded by the fact that a good part of Romania’s exports to Germany are from German-owned firms operating in Romania.

During the period of relative prosperity in Europe from 1991 to 2008, the structural reality of the EU was hidden under a rising tide. In 2008 the tide went out, revealing the structural reality. It is not clear when the tide of prosperity will come rolling back in. In the meantime, while the German economy is growing again, Romania’s is not. Because it exists in a system where the main engine is an exporter, and the exporter dominates the process of setting rules, it is difficult to see how Romania can take advantage of its greatest asset — a skilled workforce prepared to work for lower wages.

Add to this the regulatory question. Romania is a developing country. Europe’s regulations are drawn with a focus on the highly developed countries. The laws on employment guarantees mean that Europeans don’t hire workers, they adopt them. That means that entrepreneurship is difficult. Being an entrepreneur, as I well know, means making mistakes and recovering from them fast. Given the guarantees that every worker has in Europe, an entrepreneur cannot quickly recover from his mistakes. In Romania, the agility needed for risk-taking is not readily available under EU rules drawn up for a mature economy.

Romania should be a country of small entrepreneurs, and it is, but there is extensive evasion of Brussels’ — and Bucharest’s — regulations. It is a gray market that creates legal jeopardy and therefore corruption in the sector that Romania needs the most. Imagine if Germany had the regulations it champions today in 1955. Could it possibly have developed into what it is in 2010? There may be a time for these regulations (and that is debatable), but for Romania it is not now.

I met a Romanian entrepreneur who marketed industrial products. In talking to him, I raised the question of the various regulations governing his industry and how he handled them. There was no clear answer or, more precisely, I didn’t realize the answer he had given me until later. There are regulations and there are relationships. The latter mitigate the former. In Germany this might be called corruption. In Romania it is survival. A Romanian entrepreneur rigorously following EU regulations would rapidly go out of business. It may be that Romania is corrupt, but the regulatory structure of the EU imposed on a developing economy makes evasion the only rational strategy. And yet the entrepreneur I talked to was a champion of the European Union. He too hoped for the time when he could be a normal European. As Rousseau said, “I have seen these contradictions and they have not rebuffed me.”

It is difficult to for an outsider to see the specific benefits of NATO and EU membership for Romania. But for the Romanians, membership goes beyond the specifics.

Romania’s Choice

August and September are bad months in Europe. It is when wars and crises strike. August and September 2008 were bad months. That August, Russia struck Georgia. In September, the financial crisis burst wide open. In the first, Russia delivered a message to the region: This is what American guarantees are worth. In the European handling of the financial crisis in Eastern Europe, the Germans delivered a message on the limits of German responsibility. Both NATO and the European Union went from being guarantors of Romanian interests to being enormous question marks.

In my conversations with Romanians, at all levels and almost universally, I have found the same answer. First, there is no doubt that NATO and the European Union did not work in Romania’s favor at the moment. Second, there is no question of rethinking Romania’s commitment to either. There are those Romanians, particularly on the far right, who dislike the European Union in particular, but Romania has no strategic alternative.

As for the vast majority, they cannot and will not conceive of a Romania outside the confines of NATO and the European Union. The mere fact that neither is working well for Romania does not mean that they do not do something important: NATO and the European Union keep the anti-democratic demons of the Romanian soul at bay. Being part of Europe is not simply a matter of strategic or economic benefits. It represents a transitional point in Romanian history. With membership in the European Union and NATO, Romania has affirmed its modernity and its democratic institutions. These twin amulets have redeemed Romania’s soul. Given this, I suppose, an unfavorable trade balance and the absence of genuine security guarantees is a small price to pay. I am not Romanian, so I can’t feel their ineffable belief in Brussels.

Romanians do acknowledge, again almost universally, the return of Russia to the historical stage, and it worries them. Of particular concern is Moldova, a region to the east that was historically Romanian, taken by the Soviets in a treaty with Hitler and the rest of which was seized after World War II. Moldova became an independent country in 1991 (a country I will be visiting next). For much of the post-Cold War period it had a communist government that fell a few years ago. An election will be held on Nov. 28, and it appears that the communists might return. The feeling is that if the communists return this time, the Russians will return with them and, in the coming years, Russian troops will be on Romania’s borders.

Romanian officials are actively engaged in discussions with NATO officials about the Russians, but the Germans want a more active involvement of Russia in NATO and not tension between NATO and Russia. The Western Europeans are not about to be drawn into Eastern European paranoia fed by nostalgic American strategists wanting to relive the Cold War, as they think of it.

I raised two strategic alternatives with Romanian officials and the media. One was the Intermarium — an alliance, perhaps in NATO, perhaps not — of Poland, Slovakia, Hungary, Romania and Bulgaria. (To readers who asked why I did not go to Bulgaria on this trip, it was simply a matter of time. I will go there as soon as I can.) Very interestingly, one official pointed out substantial levels of cooperation on military planning between Hungary and Romania and discussions between Romania and Poland. How serious this is and whether it will go beyond the NATO context is unclear to me. Perhaps I can get a better sense in Warsaw.

But military planning is one thing; the wherewithal to execute military plans is quite another. The Romanians are now caught in a crisis over buying fighter planes. There are three choices: the Swedish Gripen, the Eurofighter and used American F-16s. The problem is that the Romanians don’t have the money for any of these aircraft, nor does it seem to me that these are the defense measures they really need. The Americans can provide air cover in a number of ways, and while 24 F-16s would have value, they would not solve Romania’s most pressing military problem. From where I sit, creating an effective mobile force to secure their eastern frontier is what is needed. The alternative I’ve heard was buying naval vessels to block a very real Russian naval buildup in the Black Sea. But if Romania has trouble buying 24 fighters, naval vessels are out of the question.

The Romanians are approaching defense planning from a NATO perspective — one used for planning, not implementation, and one that always leads to sophisticated systems while leaving the basics uncovered. This may seem like an unnecessary level of detail for this essay, but the Romanians are deep in this discussion, and questions like this are the critical details of strategies growing out of geopolitics. It is the difference between planning papers drawn up by think tanks and the ability to defend a nation.

The Black Sea is a critical part of Romania’s reality, and the rise of Turkey makes the system of relationships interesting. Turkey is Romania’s fourth largest export target, and one of the few major trading partners that imports more from Romania than it exports. I pointed out to Romanians that it is the great good fortune of Turkey that it was not admitted to the European Union. Turkey’s economy grew by an annualized rate of 12 percent in the first quarter of 2010 and has been surging for years.

Turkey is becoming a regional economic engine and, unlike Germany, France and Italy, it offers compatibilities and synergies for Romania. In addition, Turkey is a serious military force and, while not seeking confrontation with Russia, it is not subservient to it. Turkey has adopted a “360 degree” strategy of engagement with all countries. And since Turkey is a NATO member, as are Hungary, Slovakia and Poland, there is no incompatibility with a dual strategy of the Intermarium and the Black Sea. For now, they fit. And the irony of Romania reaching out to the heir to the Ottomans is simply that and no more. This is the neighborhood that Romania inhabits. These are the options it has.

What doesn’t fit for Romania is the NATO/EU system alone. Perhaps this is part of a rational mix, but it cannot be all of it. For Romania, the problem is to move beyond the psychological comfort of Europe to a strategic and economic understanding that accepts that the post-Cold War world is over. More important, it would be a move toward accepting that Romania is free, responsible for its future and capable of managing it.

It is this last step that is the hardest for Romania and many of the former Soviet satellites — which were also bound up with World War I and Hitler’s disaster — to come to terms with. There is a connection between buying more expensive German cars than you can afford, and more of them than you need, and the novels of Herta Muller. The appointment can be permanently cancelled, but the fear of the interrogation is always with you. In this region, the fear of the past dominates and oppresses while the confident, American-style military planning and economic restructuring I suggested is alien and frightening.

The Romanians emerged from a world of horror, some of it of their own making. They fear themselves perhaps more than they fear others. For them, becoming European is both a form of therapy and something that will restrain the demons within and without. When you live with bad memories, you live with the shadows of reality. For the Romanians, illusory solutions to haunting memories make a great deal of sense.

It makes sense until war comes, and in this part of the world, the coming of war has been the one certainty since before the Romans. It is only a question of when, with whom and what your own fate will be when it arrives. The Romanians believe with religious fervor that these things will be left behind if they become part of Europe. I am more skeptical. I had thought that Romania’s problem was that it was part of Europe, a weak power surrounded by stronger ones. They seem to believe that their solution is to be part of Europe, a weak power surrounded by stronger ones.

I leave Romania confused. The Romanians hear things that I am deaf to. It is even at a pitch my Hungarian part can’t hear. I leave now for another nation, Moldova, which has been even more exposed to history, one even stranger and more brutal than Romania’s.

Programul PNL pentru România, intitulat „Statul liberal – A doua modernizare a României”

download PDF

Partidul Naţional Liberal optează pentru trecerea de la statul asistenţial şi clientelar la statul liberal

Programul PNL pentru România, intitulat „Statul liberal – A doua modernizare a României”, exprimă opţiunea fermă pentru statul liberal. Amploarea recesiunii economice din România, care nu poate fi explicată doar prin consecinţele crizei mondiale, arată că societatea românească se află la un moment de răscruce. Este nevoie, în acest moment, de o opţiune fundamentală: fie menţinem statul in forma sa asistenţială şi clientelară, fie il reconstruim din temelii, pe principiile statului liberal.

Statul liberal, prin caracterul său integrator, garantează dimensiunea sa socială. Statul trebuie să fie liberal în ce priveşte construcţia instituţională, garantarea libertăţilor cetăţeneşti şi performanţa politicilor sale, şi social în ce priveşte modul în care bunăstarea, rod al acumulării de avuţie, se regăseşte în casele unui număr cât mai mare de români. Acesta este, de altfel, şi sensul art. 1.3 din Constituţie care vorbeşte de dimensiunea socială a statului. Viziunea liberală asupra statului de drept consideră că statul are un rol important în societate, dar acest rol trebuie redimensionat, funcţie de criteriile eficienţei şi onestităţii.

Cauzele răului din societatea românească de astăzi le găsim în prizonieratul în care au fost ţinuţi românii timp de 20 de ani de către statul asistenţial şi clientelar, proiectat, construit şi perfecţionat de structurile politico-financiare moştenitoare directe ale aparatului de partid şi de stat din perioada comunistă. Expresia electorală deplină a acestor structuri o găsim în cele două formaţiuni politice care au ca trunchi comun Frontul Salvării Naţionale – Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat.

Componenta asistenţială a statului, care astăzi a ajuns la un nivel fără precedent, a dus la menţinerea unei mari părţi a românilor la limita sărăciei, permiţând partidului aflat la putere să dispună de o masă de manevră electorală întreţinută prin sistemul „pomenii” distribuite din resursele obţinute de la segmentele productive ale societăţii. Componenta clientelară ţine de satisfacerea intereselor clientelei politice prin cheltuieli, investiţii şi achiziţii publice necontrolabile şi nerentabile pentru societate, dar extrem de profitabile pentru gruparea politico-financiară aflată la putere.

Impostura în care se află astăzi statul asistențial și clientelar este evidentă. Nu se poate redistribui prin politici publice sustenabile decât ceea ce o societate matură, dezvoltată creează prin acumulare de avuţie. Aceasta este, de fapt, ceea ce îşi propune statul liberal, prin atributele sale.

Ideea că manifestarea unei viziuni liberale asupra statului este eminamente economică este o eroare. Statul liberal abordează, prin atributele sale, complexitatea lumii în care trăim, fără a ignora dimensiunea socială şi culturală a tranziţiei. Iată de ce, în contextul de mai sus, conceptul de „A doua modernizare a României”, lansat de către PNL pentru a identifica noul obiectiv postaderare al ţării noastre, anume acela de europenizare, devine convergent cu opţiunea pentru statul liberal în care binele public reprezintă suma intereselor individuale iar libertatea este dublată de responsabilitate publică şi privată.

Trecerea de la statul social la cel liberal semnifică o modificare de paradigmă în ceea ce priveşte reformarea marilor sisteme publice şi nu doar redimensionarea lor, repoziţionarea administraţiei în procesul descentralizării şi nu doar simpla manipulare instituţională, refacerea filosofiei fiscal-bugetare în slujba dezvoltării sustenabile şi nu doar asigurarea echilibrelor macroeconomice.

Statul asistențial-clientelar şi starea de deficit a societăţii româneşti

Problema centrală pentru majoritatea românilor redevine, odată cu criza economică, sărăcia. Toate celelalte – de la precaritatea democraţiei până la gradul scăzut de cultură civică, de la energiile reduse de reformare a sistemului şi până la anacronismul structurilor economice şi sociale – se datorează sărăciei, sub ambele sale aspecte, anume sărăcia ca stare materială şi sărăcia ca stare culturală. Căci, din păcate, în aceşti ultimi douăzeci de ani, lipsurile şi frustrările au dezvoltat o adevărată cultură a sărăciei.

În vremea dictaturii comuniste, binele public era impus, altcineva ştia ce este bine pentru noi. Binele public era mai degrabă un concept statistico-propagandistic. În perioada de tranziţie, modul în care s-a definit binele public nu s-a schimbat prea mult. El a rămas, mai departe, un rezultat al voinţei politice, atât cât a fost ea, pradă arbitrariului de stat şi populismului. Binele public a fost un concept abstract, vag, creionat de indicatori goliţi de conţinut, fără relevanţă în viaţa de zi cu zi.

Statul liberal schimbă fundamental această paradigmă. Binele public nu mai este rezultatul deciziei de stat, nu se stabileşte prin lege, ci este rezultanta, la scară socială, a asumării personale. Binele public este o consecinţă a bunăstării individuale, a managementului familial şi a promovării spiritului antreprenorial. El nu mai este rodul bunăvoinţei statului, un bine stabilit prin lege, din care frânturi ajung, când şi când, în casele oamenilor. Binele public devine suport şi parte a contractului social.

Modul în care statul asistențial-clientelar a “reuşit”, în perioada de tranziţie, să asigure bunăstarea românilor se observă din starea cronică de deficit în care funcţionează societatea românească.

Obiectivul statului liberal este acela de a depăşi starea de deficit a societăţii româneşti, de a da României o dezvoltare echilibrată, organică.

Cele dintâi deficite sunt cele ce ţin de democraţia însăşi. Ele se manifestă, întâi de toate, în gradul redus de evoluţie a culturii civice, ceea ce face ca atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. Una din dominantele politicii româneşti este aceea că mesajul politic e mai degrabă reactiv decât creativ. Cel mai adesea, democraţiei i-a lipsit pilonul central şi anume autoritatea Parlamentului. Rolul central în construcţia instituţională s-a deplasat în mod vădit către Preşedinte şi către Guvern.

România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel care câştigă alegerile doreşte să ia totul, de la dirijarea resurselor până la controlul instituţional. Funcţionarul public nu este protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. Administraţia este politizată şi riscă să se deprofesionalizeze. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie o ameninţare expresă la adresa democraţiei româneşti.

Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al politicului. Structurile parteneriale nu au reuşit, cel mai adesea, să reziste tentaţiilor oferite de politic. Accesul la informaţii publice este extrem de restrâns. În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a devenit o formă de control politic asupra societăţii civile.

În aceste condiţii, libertatea se reduce, adesea, la formele sale primare, ca libertate de expresie, ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, nu şi libertatea de a schimba. Într-o anumită măsură, libertatea are doar rolul unei terapii de grup. Democraţia românească prezintă caracteristicile unei democraţii neconsolidate, care riscă să se transforme într-o pseudo-democraţie.

Deosebit de grave sunt deficitele de natură instituţională. Construcţia instituţională este una dintre cele mai importante teme ale tranziţiei. Nici capitalismul şi nici democraţia nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea instituţională necesită voinţă politică şi viziune strategică, dar şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă. Cel mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.

Cel mai acut deficit de natură instituţională se observă în modul de funcţionare a statului. În condiţiile în care ar trebui să fie garant al liberei competiţii şi al egalităţii de şanse, al funcţionării corecte şi libere a pieţelor, statul devine, dimpotrivă, un factor perturbator. El introduce o seamă de distorsiuni în mecanismul de funcţionare a pieţelor, generează blocaje economice, deturnează fondurile publice în interesul îngust al clientelei politice. Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al autorităţii.

Deficitele economice s-au agravat ameninţător în ultima perioadă. E vorba, desigur, în primul rând, de deficitul bugetar. În cele două decenii de tranziţie, opţiunea politică a fost aceea a încheierii exerciţiilor bugetare anuale cu deficit. În principiu, acest lucru a fost necesar. Deficitele structurale ale societăţii româneşti, ce ţin de starea în care se află sectorul educaţional, cel de sănătate, infrastructura etc. nu pot fi acoperite fără existenţa unui anumit deficit bugetar. Astfel, deficitul bugetar poate fi o formă de investiţie publică, câtă vreme sumele alocate investiţiilor sunt mai mari decât nivelul deficitului bugetar. În situaţia în care deficitul bugetar depăşeşte nivelul investiţiilor, rezultă că, de fapt, statul se împrumută pentru a plăti salariile şi pensiile, ceea ce pune bugetul într-o situaţie de nesustenabilitate. Corelaţia dintre funcţia activă a statului şi nivelul deficitului bugetar este obligatorie. Altminteri, efectele asupra nivelului datoriei publice vor fi imediate.

Deficitul de cont curent este, la rândul său, inevitabil pentru o anumită perioadă de timp. România nu poate diminua decalajele faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene fără susţinerea unui “marş forţat” de creştere economică, ceea ce presupune un ritm de creştere a PIB-ului de cel puţin 5% pe an. Ţara noastră nu dispune de suficiente resurse interne pentru a susţine acest ritm de dezvoltare. Însă, ca şi în ceea ce priveşte raportul dintre deficitul bugetar şi investiţiile publice, existenţa unei corelaţii corecte între nivelul deficitului de cont curent şi cel al investiţiilor străine directe poate să ofere perspectiva sustenabilităţii.

Din păcate, starea de deficit este agravată de apariţia unui deficit investiţional, atât la nivelul investiţiilor străine cât şi la nivelul investiţiilor interne, publice şi private. În termeni reali, în 2010, investiţiile, pe ansamblu, au scăzut la mai puţin de jumătate faţă de nivelul anului 2008.

Starea de deficit economic pune în faţă României o problemă nouă şi în continuă agravare: creşterea datoriei publice. În numai doi ani (2009-2010) datoria publică se dublează, fără ca, în acest timp, economia să creeze resursele necesare plăţii acestei datorii. Creşterea datoriei publice ridică şi o chestiune de natură morală: în ce măsură avem dreptul să amanetăm viitorul României şi cât este de corect ca generaţia următoare să plătească pentru greşelile de astăzi.

Vorbind despre dimensiunea morală a abordării noastre, nu putem ignora deficitele de natură culturală. Nu avem în vedere, desigur, cultura ca act de creaţie, în această privinţă nu credem că am fost vreodată în deficit şi nu ne socotim mai prejos de alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică şi de evoluţia mentalităţilor. O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de cultură a sărăciei şi a pasivităţii, cu toate atitudinile ce decurg din acestea. Este vorba despre resemnare. De complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezistenţa faţă de nou. Din păcate, deficitul cultural este agravat de persistenţa populismului care a fost, practic, ideologia dominantă a acestor două decenii.

Prin felul în care şi-a înţeles rolul în societate, statul asistenţial şi clientelar, aşa cum a funcţionat până acum, nu a făcut decât să agraveze starea de deficit a societăţii româneşti. Modul în care partidele stângii populiste, dominante în perioada de tranziţie, au abordat şi folosit chestiunea sărăciei, a fost păgubitor, a dus la irosire de timp, de energii şi de resurse. Căci lupta împotriva sărăciei a fost înţeleasă, mai degrabă, ca un mod de a întreţine sărăcia, de a ţine masele într-o stare de dependenţă şi de vulnerabilitate, decât de a o lecui.

Statul liberal îşi propune eliminarea stării de deficit a societăţii româneşti. Acolo unde acest deficit este inevitabil, sub forma deficitelor economice, el nu trebuie înţeles decât ca o formă de a atrage resurse suplimentare în slujba dezvoltării.

Atingerea acestui obiectiv presupune o nouă paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea statului şi realizarea contractului social. Statul nu mai trebuie privit ca un obiectiv în sine, costisitor şi greoi, expansiunea sa trebuie stăvilită şi orice formă de agresiune împotriva societăţii civile, împotriva propriilor cetăţeni trebuie eliminată. Statul trebuie înţeles ca o sumă de politici publice cărora li se subsumează instituţiile sale. Funcţionarea statului trebuie evaluată din perspectiva eficienţei funcţionării marilor sisteme publice.

Statul liberal şi atributele sale

Statul liberal se întemeiază pe principiul libertăţii, al iniţiativei private, al competiţiei corecte şi al garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale şi al sustenabilităţii politicilor publice.

Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiul echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, al apărării libertăţilor individuale şi al încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale : uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.

Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale, precum şi întărirea rolului său de garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre pentru o nouă economie.

Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale:

a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia;

b) realocarea prin politici publice a impozitelor;

c) siguranţa naţională.

Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul asistenţial şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar cu gestionarea acestora prin management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la derularea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea şi creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.

Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin muncă, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.

Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, îndeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.

Statul liberal aşază cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale. În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală. Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.

Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine şi să investească pentru propria sa protecţie şi bunăstare. Ţara noastră are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege, deoarece numai aşa se pot proteja drepturile celei mai “mici” minorităţi care există: omul.

România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală. Această nouă cale va permite reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic şi riscul social.

Statul de drept liberal nu duce la eliminarea dimensiunii sociale a statului. El reorientează atributele statului social, astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să nu ducă la o atitudine de tutelă care să împiedice capacităţile de iniţiativă şi angajare individuală. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât mai puţin liberal. Liberalismul şi autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileşte unilateral, ci este rezultatul aspiraţiilor şi asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.

Deşi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate şi libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii şi acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârşite de regimul comunist împotriva proprietăţii şi fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste, în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării şi dezvoltării proprietăţii private, apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice.

Denumirea „Statul liberal – A doua modernizare a României”, dată programului menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană. Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.

Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene. S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în absenţa politicilor liberale, a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu şi instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei. Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană a fost, de cele mai multe ori, un avantaj comunitar şi nu unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât într-un interval de maximum şapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai pragmatică, altminteri euro-optimismul cetăţenilor români va deveni, în scurt timp, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.

Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.

Schimbarea paradigmei economice presupune şi o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă şi că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.

Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.

România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca şi pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte şi complete, în timp real, despre realităţile economice şi sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.

Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveşte administraţia fiscală, cunoaşterea în timp real a stării financiare a persoanelor şi a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale şi canalizează prevenţia şi controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveşte condiţia persoanei, cunoaşterea situaţiei matrimoniale şi a apartenenţei familiale, precum şi a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană şi administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor şi contribuie la garantarea proprietăţii.

Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume ghişeul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă şi cetăţeni este garanţia eficienţei administrative şi a încrederii pe care statul trebuie să o inspire.

În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental. Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare şi o evaluare echilibrată a raportului dintre resurse şi obiective, cât şi o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea trebuie înţeleasă ca un management al riscului. Aceasta presupune o evaluare cât mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea şi preîntâmpinarea lor, minimizarea riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum şi distribuirea cât mai echitabilă între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului. Cu cât o guvernare este mai performantă în ce priveşte managementul riscului, cu atât ea este mai dezinvoltă în angajarea unor proiecte pe termene mai lungi. Performanţele şi statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor sale.

Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României” are în vedere îmbinarea orizonturilor de timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greşeală să subsumăm toate energiile şi strategiile în scopul ieşirii din criza economică printr-o atitudine pompieristică. România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.

Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere şi redimensionarea acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge instituţii şi risipi resursa umană. Fireşte că o seamă de obiective îşi propun un termen mult mai scurt. În ceea ce priveşte însă obiectivele ample, cum ar fi reformarea sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca şi consolidarea poziţiei României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene, orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.

În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este fructificat depinde, în bună măsură, natura şi evoluţia unei societăţi. Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În peisajul programului „Statul liberal – A doua modernizare a României, economisirea timpului devine o componentă a bunei guvernări.

Această viziune novatoare în ceea ce priveşte prioritizarea resurselor are un corespondent imediat în planul strategic. Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii. Una dintre diferenţele majore dintre statul liberal şi statul asistenţial şi concurenţial cu care ne-am obişnuit o constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră, feroviară, navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja, infrastructura subterană, alcătuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice, infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor publice de educaţie şi sănătate etc.

Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul politicilor publice – ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea managementului privat, angajarea creditării externe şi utilizarea fondurilor nerambursabile – să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai rapid, pe orizonturi de timp şi pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat de întreaga societate ca un important angajament naţional.

Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil la informaţii elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital. Înţelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere fiscal.

O bună cunoaştere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei româneşti de azi, şi poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună guvernare este ca statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a TVA, derularea rapidă şi corectă a achiziţiilor publice şi aşezarea statului şi a celorlalţi participanţi la mecanismul economic pe poziţii de egalitate.

O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi reguli.

Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, a făcut ca, din lipsa unor resurse interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină. Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate şi strategii concertate între Guvern, sistemul bancar şi mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.

Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice. Programul liberal „Statul liberal – A doua modernizare a României” acordă un loc important dezvoltării capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare şi deschidere către terţe pieţe, dar şi performanţe manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un mediu economic ospitalier şi să deschidem economia românească spre fluxurile economice internaţionale. În acelaşi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat. Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.

Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbărăm. Una dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive într-un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.

De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este, în acest caz, competitivitatea.

Aceasta presupune creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea competitivităţii în programele cu finanţare internă şi comunitară, precum şi sprijinirea industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile. Evaluarea competitivităţii ramurilor industriale relevante şi iniţierea de măsuri orizontale pentru încurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.

În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale agriculturii româneşti. Cea dintâi este cea a fragilităţii pieţei produselor agricole. Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi dezvoltarea fermelor agricole constituie un pas necesar în modernizarea agriculturii româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc şi o mai bună conectare a agriculturii la industrie vor duce la fiscalizarea sectorului agricol şi utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.

Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este cel al formelor asociative. Încurajarea formelor de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din starea de izolare şi din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura din starea de economie naturală.

Agricultura românească trebuie să se deschidă către industrie şi către piaţă. Iar deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei agricole. La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii şi crearea unui sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară Camerele de Comerţ Agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii agricole judeţene. Pe de altă parte, promovarea agriculturii şi conectarea ei la sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării forţei de muncă, asupra reducerii deficitului comercial şi, mai ales, asupra veniturilor bugetare.

Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme publice.

În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legătură cu administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă. Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.

PNL şi-a asumat, faţă de mediul privat, răspunderea de a promova şi de a susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii politicii fiscale. În acelaşi timp, PNL îşi asumă responsabilitatea ca impozitarea veniturilor sa fie nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mici, dar să încurajeze, în acelaşi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.

Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi de fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi aşteaptă de la stat un semnal pozitiv.

Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.

Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.

Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe. Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii, respectiv reducerea contribuţiilor de asigurări sociale cu 10 puncte procentuale, reducerea TVA la nivelul iniţial, de 19%, şi continuarea scăderii cotei unice până la 10%.

Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie. Cota unică de impozitare a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.

Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu statul asistenţial-clientelar, este aceea privind rolul activ al individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici.

Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii privind întreţinerea locuinţei şi subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul, familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un anumit fel, agent fiscal al statului.

Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai importantă mutaţie pe care o presupune programul „A doua modernizare a României”, noua paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice, al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor.

Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa eficienţei politicii fiscale. Cel dintâi obiectiv al politicii bugetare este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în ceea ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale.

Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în ceea ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apără cât mai bine interesul public şi aşază, în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse, pe toţi posibilii parteneri din zona privată.

Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, mai ales în ceea ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, acesta nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.

Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene. E limpede că statul nu dispune de expertiza necesară şi nu dă dovadă de suficientă corectitudine şi de operativitate în ceea ce priveşte derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.

Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme cu reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat, pentru marile investiţii publice, precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie instituită cât mai rapid pe scară largă.

Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul „A doua modernizare a României” îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi de protecţie socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contribuitor abstract al unui sistem asupra căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este principalul decident. În plus, sistemul de politici publice, în această nouă formulă, devine resursă pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare a politicii bugetare.

În ceea ce priveşte sistemul de pensii, trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, şi-a atins optimul în toamna anului 2008. Reducerea dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr mare de beneficiari de pensii speciale, reducerea colectărilor precum şi numărul mare al recentelor pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să fie pusă la grea încercare. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.

Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi înlocuită cu asigurarea pensiei prin acumulare.

Este singura soluţie care poate da echitate şi sustenabilitate sistemului, care îl poate feri de arbitrariu şi dă, în acelaşi timp, şansa unor pensii decente. Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu mai sunt distribuite de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăşi nu mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi la cheremul populismului electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator statistic şi nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv, care şi-a dovedit fragilitatea şi care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe şi sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare este rezultatul unei opţiuni politice şi, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de pensii depinde de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse care pot fi implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice şi private.

Un alt pas important în ceea ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de greutate dinspre individ către familie.

Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cuantificabilă şi efectivă. În ceea ce priveşte ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea persoanelor asistate.

Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul sănătăţii.

În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază (minimal) privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări obligatorii şi private al fiecărei persoane.

Pentru asigurarea finanţării infrastructurii se instituie o contribuţie de solidaritate plătita de angajatori. Contribuţia angajatorului se face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent.

Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea competiţiei necesare asigurării calităţii şi creşterii serviciilor medicale. Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a accesului la servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la transparenţa şi eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului medical în sistemul public de sănătate.

În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea durabilă a resursei umane.

Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveşte parcursul de carieră, ceea ce implică şi creşterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea acestora.

Pentru părinţi, competitivitatea şcolară a propriilor copii înseamnă un număr mai mare de drepturi dar şi de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul şcolii, părinţii vor fi aceia care vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea şcolii care va primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveşte calitatea învăţării, ci calitatea profesorilor.

Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.

Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă un sistem depolitizat, cu nivel crescut de autonomie – fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale – descentralizat financiar şi diferenţiat din punct de vedere al curriculei şi mai ales predictibil din punct de vedere al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale şi delimitarea clară a interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică garantarea procesului investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoaşterii, accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea de viitoarele meserii.

Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui proces continuu de cunoaştere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau despre economie, administraţie şi cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor şi a centrelor de performanţă, creşterea responsabilităţii universităţilor pentru cercetarea de vârf, stimularea juridică şi financiară a inovaţiei, dar şi măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.

Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând salariaţii să aibă o situaţie cât mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.

Statul liberal nu înseamnă, în mod simplist, aplicarea principiilor liberale ale secolului XIX. Statul liberal presupune aplicarea principiului autorităţii. Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a-şi îndeplini funcţiile în slujba cetăţenilor săi.

Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Ea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean. Statul respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acordă cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetăţeni, acţionează în deplinul lor folos şi nu luptă împotriva lor.

În ultimii ani s-a vorbit, cu temei, despre necesitatea modernizării statului. Ea trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statutului minimal şi eficient precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale, reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestora precum şi creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.

Importanţa pe care Programul „Statul liberal – A doua modernizare a României” o dă construcţiei instituţionale nu trebuie să ignore fiinţa umană, care trebuie să rămână miezul acestei construcţii. Societatea şi statul nu trebuie să constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel. Primejdia uniformizează. În faţa unei primejdii naturale oamenii se solidarizează. Dar nu şi în faţa unei primejdii sociale. În faţa unui stat autoritar, a unei agresiuni sociale, tendinţele de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare şi, în societate, omul se simte mai străin ca oricând. Autoritatea trebuie, aşadar, să îndeplinească acest obiectiv esenţial care este garantarea siguranţei cetăţeanului.

Ca actor al pieţei libere, ca subiect al sistemului normativ, omul este privit ca individ abstract, egal cu ceilalţi. În acelaşi timp, însă, omul nu poate fi imaginat în afara motivaţiilor sale intime, a particularităţilor şi năzuinţelor sale. Avem în vedere, pe de o parte, asemănările dintre oameni, în privinţa accesului la resurse, al gradului de informare, al egalităţii de şanse şi în faţa legii precum şi al răspunderilor aferente, iar, pe de altă parte, deosebirile dintre oameni, ce decurg din matricea unicităţii lor.

Modernitatea tinde să abstractizeze fiinţa umană, tradiţia şi morala au calitatea de a o personaliza. Acceptând provocarea necesară a îmbinării tradiţiei cu modernitatea, viziunea noastră devine, în acelaşi timp, individualistă şi personalistă. Această dualitate trebuie să fie, de altfel, şi marca specifică a Dreptei începutului de secol XXI românesc.

Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială, ci e o construcţie organică, umanizată. Întreaga construcţie ideologică a dreptei, ca sinteză doctrinară, reformatoare şi pragmatică, este dedicată definirii şi consolidării instituţiei numite cetăţean. Aceasta presupune o schimbare de paradigmă, corelarea tentativelor reformatoare abstracte, birocratice, de sus în jos, cu reforma societăţii, în ansamblul său, fără de care nici o modernizare reală a statutului nu e posibilă.

Orice construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultură şi piaţă, dintre competiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei funcţionări şi al bunei cuviinţe .

România nu mai trebuie să fie un spaţiu al dezamăgirilor şi al resemnării. Ţara noastră nu trebuie să fie apreciată doar pentru marii oameni de cultură din exil, pentru tinerii olimpici care aleg, invariabil, universităţi din străinătate şi pentru faimoşii noştri sportivi. Mândria de a fi român începe odată cu performanţa sistemului de guvernământ, cu modul în care cetăţenii sunt respectaţi iar societatea oferă fiecăruia şansa de a-şi urma idealurile. Mândria de a fi român trebuie să fie un sentiment care să ne unească pe toţi care suntem parte a poporului român, de acasă, din vecinătatea graniţelor şi de pretutindeni.















Sursa:  Comitetul National de Coordonare a Comisiilor de Specialitate PNL

Nelinistea PD-L

Recentul congres al PNL – ca si ulterioarele demiteri si excluderi din partid – nu a punctat prea bine la impresia artistica. Modul in care Crin Antonescu si-a asigurat controlul asupra partidului nu a fost cel mai elegant cu putinta – ceea ce produs un oarecare disconfort printre obrazele subtiri ale liberalilor. Dar considerentele contextului politic actual au primat – in primul rand instinctul de aparare in fata ofensivei pe toate planurile a PDL, noul partid-stat. Cum am scris la vremea respectiva:

Nu mi-a placut cum a castigat Antonescu lupta din PNL, dar daca asta reduce riscurile de rupere a partidului, fie si asa. Vom mai avea multe ocazii sa discutam despre democratia interna din PNL, acum urgentele sunt altele: apararea parlamentului ca institutie de baza a democratiei reprezentative; rezistenta fata de politizarea in profunzime a administratiei; impiedicarea jafului resurselor publice; prezervarea cadrului constitutional.

De catva timp, se inmultesc semnele ca deciziile luate de liberali la congres si in perioada urmatoare au atins un nerv sensibil la PDL. Nu spun ca PDL a intrat in panica. Dar in mod clar este nelinistit.

Cea mai interesanta luare de pozitie este acest document intern redactat de Valeriu Stoica, unul dintre ideologii partidului (din aripa fost liberala) si artizan – impreuna cu presedintele Basescu – al proiectului de „unificare a dreptei”. Stoica poate fi extrem de antipatic multora, dar nu se poate nega faptul ca eminenta albinoasa are un instinct de supravietuire politica foarte acut. Iar acest instinct ii da acum un serios semnal de alarma:
„…pozitia PDL pe scena politica romaneasca, si mai precis pe zona de centru-dreapta, nu este inca definitiv consolidata […] lupta cu PNL pentru castigarea culoarului de centru-dreapta romanesc nu este inca incheiata. PDL trebuie sa priveasca foarte serios aceasta problema daca nu vrea sa aiba surprize mari pe termen scurt si probleme majore pe termen lung.”

Problema la care se refera Stoica (sigur, nu in aceste cuvinte) este, pe scurt, ca PNL s-a dovedit a fi o nuca tare. Nu numai ca a rezistat asalturilor repetate ale fostului PD, nelasandu-se inghitit (desi in 2007 i-a fost smulsa o halca serioasa de catre PD, iar din 2009 incoace a mai pierdut parlamentari sub presiunea PDL); dar si-a fortificat pozitiile sapand transee de aparare impotriva fostului aliat (tabara care ar fi vrut intrarea la guvernare cu PDL a pierdut fara drept de apel la congres) si si-a mentinut surprinzator de bine bazinul electoral liberal, pe care PDL spera sa i-l ia. Mai mult decat atat, pozitia politica asumata la congres de Crin Antonescu identifica PDL ca principalul adversar politic al PNL in perioada urmatoare si fixeaza obiectivul eliminarii PDL de pe scena politica. Un astfel de obiectiv a mai fost urmarit in trecut de PSD (cand si-a propus desfiintarea PD pe vremea guvernarii Nastase), dar in secret, nu in public; in plus, nu s-a mai pomenit ca un partid aflat in opozitie sa puna problema in acest fel fata de unul aflat la putere!

Si totusi, de ce s-ar teme puternicul PDL, care controleaza in acest moment cvasi-totalitatea resurselor si aparatului de stat, care a fost in stare sa schimbe configuratia politica a parlamentului ca sa-si asigure majoritatea, de un PNL aflat intr-o pozitie de relativa slabiciune?

Raspunsul simplu este: pentru ca de „rezolvarea” disputei cu PNL ar putea depinde chiar supravietuirea politica a PDL, pe termen mediu si lung.

Din memorandumul lui Stoica (textul integral aici) se degaja anxietatea identitara a partidului, care, desi a maturat scena politica de la stanga la dreapta si a aspirat oameni din toate partidele – sau poate tocmai de aceea – nu a reusit sa prinda radacini. Pur si simplu, PDL nu are un loc al lui, clar identificabil in spectrul politic romanesc.
Este simptomatic ca discutia interna despre doctrina partidului nu a putut niciodata sa aiba loc, desi a fost incercata de mai multe ori. Ideea de schimbare a numelui PDL in „Partidul Popular”, cu asumarea definitiva a optiunii apartenenetei la familia politica a PPE, s-a lovit de impotrivirea celor care doresc pastrarea „mostenirii” ideologice multiple a partidului – de fapt, un mozaic de fragmente doctrinare fara un fir conducator clar. In cautarea unui principiu unificator, Sever Voinescu a lansat de acum celebrul termen basescianism – din care fiecare a inteles ce a vrut sau ce a putut (vezi de exemplu incercarea de un comic involuntar a lui Sebastian Lazaroiu, consilierul politic al presedintelui Basescu, de a explica termenul).
De fapt, cred ca Voinescu, fara sa vrea, a pus punctul pe i: singurul principiu unificator in PDL este Basescu, singura valoare sigura este unitatea stransa in jurul presedintelui.

De ce vorbim, totusi, de ideologie?
Identitatea ideologica ar putea parea o miza falsa. Multi spun – si au dreptate – ca doctrina nu castiga alegeri in Romania. Iar de aici se trage concluzia ca nici nu este importanta. Chestiunea nu este insa atat de simpla. Adevarul este ca ocuparea unei nise ideologice clare nu este suficienta pentru a castiga alegeri, dar este esentiala pentru a asigura supravietuirea unui partid pe termen lung, atat in perioade favorabile, cat si in conditii vitrege, pentru ca asigura acel „nucleu dur” electoral care insoteste partidul la bine si la rau. Identificarea si pastrarea unui nucleu electoral reprezinta plasa de siguranta a unui partid, care ii asigura o anumita stabilitate si baza de crestere.

Din acest punct de vedere, plaja posibila a spectrului politic romanesc – determinata de structura sociala si de reperele culturii politice nationale – are un numar foarte limitat de nise ideologice viabile, care sa poata sustine un partid.
Esentialmente, in Romania exista un nucleu electoral semnificativ – dar in descrestere lenta – de tip anti-modern, cu sensibilitati colectiviste, autoritare si xenofobe, despre care am mai scris. Acest electorat voteaza pentru politicieni ca Vadim Tudor sau Becali; partea mai „soft” a acestui grup tinde sa voteze cu puterea, mai ales cand are o oferta politica paternalista: a votat cu Iliescu pe vremea cand acesta proiecta imaginea securizanta a unui tatuc ce promitea sa fereasca Romania profunda de incertitudinile si dezordinea tranzitiei accelerate spre diversitatea capitalist-democratica, si voteaza cu Basescu de cand acesta se pozitioneaza ca lider autoritar, dominand parlamentul (intotdeauna privit cu suspiciune de acest grup electoral, pentru ca intruchipeaza diversitatea de interese din societate, nu unitatea organica a natiunii) si celelalte institutii. PDL a putut atrage partea mai periferica a acestui grup electoral de la PSD (mai ales de cand Iliescu a pierdut prim-planul in PSD), dar este putin probabil ca va reusi vreodata sa puna stapanire pe nucleul dur. In plus, fiind in descrestere (nu a reusit sa treaca pragul de reprezentare parlamentara la ultimele alegeri) si greu de gestionat in politica mainstream, acel nucleu electoral nu este foarte atractiv pentru un partid care vine din alta zona.
Un al doilea pol electoral este cel de stanga, peste care este acum stapan PSD. Justitia sociala este o tema profitabila politic, mai ales in vreme de criza. Din perioada comunista, multi romani au mostenit un soi de egalitarism rezidual care ii face sensibili la oferta politica de stanga, chiar cand nu pare foarte sincera (oameni ca Nastase sau Geoana, cu gust pentru lux, arata mai degraba a ceea ce francezii numesc „gauche caviar”). Cand Petre Roman s-a despartit de aripa Iliescu a FSN (pastrand numele FSN – apoi PD; in timp ce grupul din jurul lui Iliescu s-a numit FDSN, apoi PDSR), noul partid de stanga reformist, opus stangii conservatoare a lui Iliescu, a parut capabil sa prinda radacini in partea stanga a esichierului politic. La alegerile din 1996, formatiunea social-democrata a lui Roman (intr-o uniune – USD – cu social-democratii lui Sergiu Cunescu, unul dintre „partidele istorice”) a fost cea care a inclinat balanta in favoarea lui Emil Constantinescu si a CDR. Dar intre 2000-2004, PSD-ul lui Nastase si Iliescu a revenit in ofensiva, obstructionand intrarea PD-ului in Internationala Socialista si incercand dislocarea lui politica din zona de stanga. Miza pentru PSD a fost sa se instituie ca partid unic al stangii, acoperind atat zona moderna a stangii de tip social-democrat, dar beneficiind si de electoratul captiv al stangii conservatoare post-comuniste (unde a avut concurenti ocazionali de genul PSM-ului lui Verdet sau PS-ului lui Mohora, dar care nu i-au pus probleme serioase).
Dupa alegerile din 2004, PD-ul lui Basescu a parasit de bunavoie stanga politica si s-a deplasat spre dreapta, fiind si partener de alianta cu PNL. Basescu a promovat proiectul de „unitate a dreptei” prin fuziunea dintre PNL si PD din care sa rezulte un partid popular. Proiectul a esuat insa, pentru ca PNL nu a acceptat sa-si abandoneze identitatea ideologica bine conturata pe componenta liberala a dreptei (ca si apartenenta solida la familia politica europeana ALDE), iar PD a trebuit sa se multumeasca cu absorbtia unui grup desprins din PNL (din care au facut parte V. Stoica si Th. Stolojan printre altii). Astfel a rezultat PDL, partid afiliat la PPE.
Problema pentru PDL este insa ca, in partea dreapta a esichierului politic romanesc, nu exista decat un singur nucleu electoral bine identificat – cel liberal. Nu foarte mare (cam 20%), nu foarte disciplinat si cu performante fluctuante de mobilizare, ceea ce si explica scorul variabil al partidului in plaja 13-18%; dar durabil si – important – cu un trend de crestere lenta. Iar Crin Antonescu a aratat in 2009 ca acest electorat (in general tanar, urban, cu venituri si studii peste medie) poate fi mobilizat la un nivel superior: nu numai ca, pentru prima data, un candidat liberal a trecut pragul de 20%; dar votantii lui Antonescu i-au urmat cu o disciplina neobisnuita indicatia de vot in turul doi, mergand in proportie de 75% pe mana lui Geoana.

Pe scurt, nucleele electorale capabile sa sustina partide politice in momentul de fata in Romania sunt cel situat in zona de stanga (teritoriu abandonat de PD dupa 2004 si unde PSD s-a instapanit deocamdata solid), cel nationalist (cu un nucleu dur greu frecventabil, dar cu un strat periferic din care atat stanga, cat si dreapta pot atrage temporar votanti daca prezinta o oferta populista) si – in dreapta spectrului politic – cel liberal.
Si cam asta este tot. Nu exista, in prezent, un nucleu electoral identificabil care sa poata sustine un partid popular in Romania… whatever that may be. Dupa cum o dovedeste si experienta PNT-cd, un alt partid romanesc din familia PPE: partidul a intruchipat in anii 1990 opozitia fata de regimul neo-comunist al lui Iliescu, devenind un federator de facto al dreptei prin Conventia Democratica; a atins un maxim istoric in 1996 si a fost patru ani principalul partid de guvernare, dar in 2000, cand liberalii (condusi pe atunci chiar de V. Stoica) s-au retras din alianta si au mers separat in alegeri, PNT-cd nici macar nu a mai trecut pragul electoral… iar de atunci a ajuns la categoria „si altele” in sondaje. Lectia este ca un partid „popular” este viabil pe termen lung doar daca reuseste sa unifice dreapta politica – in particular, daca reuseste sa inglobeze nucleul liberal, singura componenta stabila si bine conturata a dreptei in Romania.

De aceea, Valeriu Stoica are dreptate cand identifica incastrarea durabila a PNL in nisa liberala ca fiind o amenintare existentiala serioasa pentru PDL, pe termen mediu si lung. Cu toata cresterea sa din ultimul timp – in mare parte artificiala, pentru ca s-a petrecut in interiorul institutiilor statului pe care le-a acaparat cvasi-total, nu printr-o crestere a sprijinului electoral si alegeri – PDL se poate dovedi fragil, un urias cu picioare de lut. Pentru ca inca ii lipseste elementul de rezistenta care este ocuparea unei nise ideologice clare, cu un segment electoral bine definit. Cum am mai spus, o astfel de nisa nu asigura victoria in alegeri, dar asigura continuitatea unui partid prin ciclurile electorale; este ca o ancora pe vreme de furtuna. Iar in acest moment, PDL nu are o astfel de ancora. Este in bataia vantului. Vantul ii este deocamdata favorabil, dar pentru cat timp?
Cu toata cresterea din ultimul timp, PDL nu a reusit sa-si faca un „cuib”, nu a reusit sa-si converteasca controlul asupra statului in ocuparea unui loc stabil in spectrul politic romanesc, ceea ce genereaza o anumita anxietate printre mintile mai lucide din partid.

O alta ilustrare a acestei anxietati este un recent articol al lui Sever Voinescu pe blogul sau, in care se dezice de proiectul transformarii scenei politice romanesti intr-una bipolara. Argumentele cu care vine acum Voinescu sunt valide, dar nu asta este ceea ce conteaza (ele sunt demult cunoscute adversarilor acestui proiect).
Important de notat este ca apar primele semne ca PDL ar abandona „proiectul bipolar”, unul urmarit insistent pana nu demult de presedintele Basescu si care a reprezentat o parte esentiala a actiunilor sale politice din timpul primului mandat. Incercarea PD de a inghiti PNL in scopul declarat al „unificarii dreptei” a fost parte a acestui proiect bipolarist, ca si intelegerea din 2009 cu PSD (dar care nu a apucat sa fie pusa in practica) de a reforma sistemul electoral prin trecerea la votul majoritar in doua tururi, considerat a favoriza polarizarea scenei politice intre doua partide mari.

Desigur, ideea bipolarismului a fost una atragatoare pentru PDL atat timp cat se vedea pe sine ca fiind unul dintre cele doua partide ramase pe scena politica. Acum, insa, datorita rezistentei PNL, acest lucru nu mai este sigur, modelul nu mai functioneaza, iar proiectul bipolarist devine brusc neinteresant pentru PDL. Adevarul este ca, asa cum am argumentat mai demult, PNL are o nisa electorala suficient de solida incat sa reziste chiar si trecerii la votul majoritar in doua tururi.

Ma astept deci sa auzim din ce in ce mai des dinspre PDL despre virtutile unei scene politice diverse si din ce in ce mai rar despre avantajele bipolarismului. Sigur, asta nu va impiedica PDL sa continue sa stranga parlamentari de la celelalte partide, umflandu-se in parlament dupa tipicul unui partid-stat. Dar pe termen mediu, PDL – un partid fara doctrina clara, fara un nucleu electoral durabil, izolat pe scena politica (cu un bagaj toxic in relatia cu toate celelalte partide), lipsit de un prezidentiabil care sa traga partidul dupa el (Basescu nu mai poate candida) – chiar ar putea avea probleme de supravietuire politica. Pe cat de rapida i-a fost cresterea, pe atat de brusca ii poate fi si caderea.

Se pare ca unii dintre pedelisti incep sa realizeze acest lucru. Si sunt nelinistiti.

Sursa: Rational-Idealist

Bloguvernul din umbra al PNL

Dragii mei interlocutori, dupa ce v-ati facut ceva timp incalzirea, propun discutiilor voastre o tema noua: cum sa guvernezi din opozitie.

Institutional vorbind, elitele unei societati sunt acelea care pot influenta agenda publica. Poate ca n-o sa credeti, dar potrivit acestei definitii, Emil Boc si ai lui fac parte din elitele Romaniei. Ramanem noi doar contra-elite sau putem, chiar si in aceasta postura de opozanti, sa orientam si sa solutionam cate ceva din agenda publica a romanilor?

Dupa cum stiti, Congresul Partidului Naţional Liberal din 5-6 martie 2010 a adoptat două documente strategice: moţiunea „PNL- prin noi înşine, ACUM” reprezentând proiectul politic al PNL şi documentul „Platforma liberală pentru România”,  proiectul economic aflat în stadiul de consultare publică. Conform celor două documente, PNL are ca obiectiv central ocuparea culoarului de centru-dreapta pe eşichierul politic românesc. Întărirea poziţiei Partidului Naţional Liberal, insa, ca forţă de centru dreapta implică atât promovarea principiilor şi valorilor dreptei la nivelul discursului politic cât şi formularea şi exprimarea clară a setului de politici publice.

Pentru a-şi asigura coerenţa discursului politic, economic şi social, PNL trebuie să se bazeze pe experienţa obţinută în precedentul ciclu guvernamental  şi pe întreaga resursă umană pe care o poate atrage prin deschiderea partidului. În acest context rolul comisiilor de specialitate consta in: susţinerea  activităţii parlamentare a PNL, elaborarea documentelor  de strategie şi monitorizarea acţiunilor Guvernului la nivel central şi  local.

Obiectivul comisiilor de specialitate este elaborarea programului de guvernare al PNL şi prezentarea acestuia opiniei publice. Comisiile de specialitate vor asigura resursa umană pentru reprezentarea PNL în structurile executive în plan central şi local. Cu alte cuvinte, vrei sa faci parte din administratie, cand PNL va fi la guvernare? Pune-ti fantezia si priceperea la treaba inca de pe acum, lucreaza in echipa si vom vedea.

Maine dimineata voi propune conducerii PNL regulamentul de functionare al comisiilor de specialitate (in numar de 15). Daca el va fi aprobat, intr-o saptamana vom numi presedintii acestor comisii. Va fi alcatuit un comitet de coordonare al comisiilor care va fi un fel de guvern din umbra. Sau poate, daca va functiona bine, un guvern care sa-l puna in umbra pe cel de la Palatul Victoria.

Am primit responsabilitatea de a coordona aceasta actiune in cadrul PNL. Dar, noi, nu-i asa, distinsi membri clubului nostru, nu suntem cu nimic mai prejos. Ne vom face pe blogul acesta propriul nostru guvern din umbra. Astept saptamana viitoare ofertele voastre. Maine, dupa ce va fi aprobat regulamentul, voi afisa pe blog cele 15 domenii, astept sa va alegeti dintre ele si sa ne punem pe treaba. O sa avem si sedinte de bloguvern, sper sa nu avem si greve. Ce spuneti?

Sursa: Varujan Vosganian

PNL invita bloggerii la Congresul PNL #NouaPolitica

Da. S-a intamplat :). Hotararea a fost sustinuta si validata astazi intr-o intalnire la care inteleg ca au participat mai multi lideri PNL, intre care si presedintele PNL Crin Antonescu, Relu Fenechiu, Mihai Voicu, Radu Stroe si altii (toti cei mentionati aici pozitivi fata de idee). Le multumesc si ii felicit pentru sustinerea acestui demers! Invitatia este pentru data de 6 martie, adica sambata. De “proiect” se va ocupa Alina Gorghiu, ea urmand sa stranga numele celor care doriti sa participati si sa transmita mai departe optiunile voastre. Presupun ca e vorba de numele vostru si de cateva date uzuale de identificare. Puteti sa ii transmiteti direct ei dorinta voastra de participare, sau daca vreti mie sau unuia din ceilalali politicieni PNL care au sustinut initiativa. Le multumesc politicienilor liberali care au sustinut ideea: Alina Gorghiu, Diana Tusa, Cristina Pocora, Dan Mihalache, George Dumitrica, Razvan Pop, Mihai Voicu si cu o mentiune speciala pentru Romeo Nicoara, care a pus azi “putin gaz pe foc” pentru a se intampla asta. Va multumesc si voua, tuturor blogerilor care ati “impins” valul mai departe. Eu zic, ca si pana acum .. Se poate mai mult! Reiau lista politicienilor care au sustinut pana acum #NouaPolitica: – Razvan Pop, secretar general TNL si membru PNL Sibiu, a invitat bloggeri din Sibiu la Congresul PNL (5-7 martie). – George Dumitrica (dep. Teleorman) si Alina Gorghiu (dep. Bucuresti) au anuntat ca, pe langa sprijinul anuntat, se ofera sa invite si sa faciliteze accesul bloggerilor la Congresul PNL. – Romeo Nicoara (sen. Teleorman) si Diana Tusa (dep. Braila) au anuntat sprijinul pentru campania #NouaPolitica in randurile PNL, in vederea Congresului PNL. – Am primit si un mesaj de sprijin pe Facebook din partea PNL Sector2. – PatrickDan propune in numele TNL Vrancea sa existe bloggeri invitati si la Gala premiilor TNL si inteleg ca Razvan Pop sustine si el ideea. – update: si Cristina Pocora sustine campania #NouaPolitica si spune ca poate ajuta cu accesul bloggerilor in incinta; poate chiar si cu organizarea unui “colt al bloggerilor”. – update: si Dan Mihalache, consilierul politic al lui Crin Antonescu, sustinte campania #NouaPolitica si prezenta bloggerilor la Congresul PNL din martie. Dan Mihalache spune: “multi dintre ei (bloggerii) au un spirit de observatie si analiza mai bun decat al multor jurnalisti“. – update: Romeo Nicoara mi-a transmis ca poate facilita si el accesul unor bloggeri care doresc sa participe la Congres. Cine doreste poate scrie aici, pe blogul Agentiei, si ii vor fi preluate datele. Sper sa reusim sa convingem cat de curand organizatorii sa faca o treaba oficiala. – update: Dan Voiculescu (PC) sustine campania si invita bloggerii la evenimentele sale. – update: Iulian Medeleanu – candidat PNL din partea sector 2 pentru Biroul executiv al PNL – m-a anuntat personal, desi nu ne stiam :), ca sustine campania si ca invita si in numele sau bloggerii la Congresul PNL.

Sursa: Agentia de Rating Politic

Daurel's Blog

Just another weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru


Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!


"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat: