Memoria istoriei: Rapa Robilor, Aiud

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.

Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora.
Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.

Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii

Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu.

„Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. A a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat un îndemn: Să nu ne răzbunaţi!.”

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate.

    Textul comunicatului de presă  al CICCR mai jos.
– COMUNICAT DE PRESĂ –

 

 

În urma unor cercetări de teren efectuate în municipiul Aiud, jud. Alba, am reuşit să identificăm cu aproximaţie suprafaţa de teren pe care au fost înhumaţi foştii deţinuţi politici care au decedat în Penitenciarul Aiud în perioada prigoanei comuniste. Terenul respectiv se află în partea de sud-est a localităţii, în dreptul străzii Ostaşilor, cu acces dinspre staţia CFR. Conform documentelor existente, din punct de vedere juridic terenul figurează ca domeniu privat aflat în proprietatea Primăriei Aiud. În anul 2009, Primăria a cedat terenul în folosinţă gratuită pentru o perioadă de 49 de ani către Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, un mic şi restrâns aşezământ monahal situat în zona respectivă, care deserveşte şi Monumentul Calvarul Aiudului, închinat memoriei foştilor deţinuţi politici morţi în temniţele comuniste. După preluarea în folosinţă a respectivului teren, Biserica Ortodoxă a iniţiat la faţa locului o investiţie imobiliară, care prevede edificarea, în anii care urmează, a unei biserici şi a unui aşezământ monahal. Lucrările întreprinse până în prezent au vizat doar pregătirea locului unde vor fi ridicate edificiile menţionate, însă această intervenţie, care a necesitat excavarea şi evacuarea unor cantităţi mari de pământ, a afectat parţial şi o parte din suprafaţa fostului cimitir al deţinuţilor.
Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) organizează la Aiud, începând cu data de 7 iunie 2011, o investigaţie arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniştii au ingropat o parte din elita rezistenţei româneşti, care şi-a găsit sfârşitul între zidurile puşcăriei din localitate. În cimitirul penitenciarului gropile de înhumare se făceau ziua de către deţinuţi de drept comun, iar transportul şi îngroparea cadavrelor se făcea numai noaptea, mormintele nefiind marcate cu cruce.
Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea şi deshumarea osemintelor unor foşti deţinuţi politici, după care se va încerca identificarea acestora. Datorită lucrărilor efectuate în zonă, investigaţiile se vor desfăşura doar într-un anumit sector din fosta parcelă de teren rezervată în trecut pentru cimitirul penitenciarului, pe o suprafaţă ce nu a fost afectată de lucrările menţionate. Operaţiunea va fi coordonată de către Gheorghe Petrov, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi voluntar la CICCR, aceeaşi calitate având-o şi ceilalţi membri ai colectivului de cercetare, Paul Scrobotă (Muzeul de Istorie Aiud) şi Horaţiu Groza (Muzeul de Istorie Turda). La cercetări va participa şi d-nul Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Alături de arheologi, în teren se va afla şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR.
Forţa de muncă necesară pentru săpături va fi asigurată, în condiţii contractuale, de către Penitenciarul Aiud.
Lucrările de cercetare arheologică precum şi toate celelalte investigaţii care se vor efectua cu acest prilej, se vor desfăşura sub patronajul ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Sursa informationala: CICCR
* * *
Penitenciarul Aiud, alături de Sighet, Gherla sau Râmnicu Sarat, a fost un loc de exterminare pentru diferite categorii de deţinuţi din gulagul românesc. Aiudul a rămas în istoria comunismului drept cel mai important şi mai dur loc de detenţie, unde au existat deţinuţi politici până la sfârşitul anilor ’80.
După 23 august 1944, la Aiud au fost încarceraţi atât deţinuţi politici cât şi deţinuţi de drept comun. Deţinuţii politici de la Aiud proveneau din rândul membrilor partidelor politice, legionarilor, aşa-zişilor criminali de război, armatei, poliţiştilor, jandarmilor, Siguranţei, SSI-ului sau clericilor.
Din 1948, mai ales după ce a intervenit militarizarea sistemului penitenciar şi trecerea acestuia în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, la Aiud au fost aduşi deţinuţii politici acuzaţi de delicte politice grave, cei consideraţi criminali de război şi intelectuali (avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, militari, ziarişti, bancheri, chiaburi, industriaşi şi patroni).
Pentru perioada 1945-1948 numărul deţinuţilor politici din închisoarea Aiud a cunoscut importante variaţii. La începutul intervalului aici se aflau închise 163 de persoane, iar în 1948 efectivul a crescut la 2158 de suflete. În anii următori, numărul deţinuţilor a crescut continuu ca urmare a valurilor succesive de arestări şi condamnări din toate păturile sociale. Conform statisticilor oficiale, în anul 1949 penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, iar după acest an şi până în 1964 populaţia concentraţionară din puşcărie nu a depăşit 3200 de deţinuţi politici. După o statistică a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14193.
Conform actelor nominale de deces aflate la Primăria Aiud, în perioada 1945-1947 nu mai puţin de 149 de persoane au decedat în puşcăria Aiudului, jumătate din aceştia fiind acuzaţi de delicte politice. În intervalul 1948-1964 aici au decedat 437 de persoane, însă după unele estimări neoficiale, cifra deceselor ar fi de circa 700.
Începând cu anul 1948 deţinuţii politici au fost izolaţi de cei de drept comun, regimul de detenţie pentru prima categorie modificându-se în mod radical, politica instituită în acest domeniu fiind aceea de exterminare lentă. Documentele care fac referire la decesele din penitenciarul Aiud pentru perioada 1950-1964 menţionează următoarele cauze: tuberculoză, pneumonie, congestie pulmonară, caşexie, cancer (intestinal, duodenal, pulmonar, prostatic), ocluzie intestinală, septicemie, paralizie cardiacă, insuficienţă hepatică, cardiacă, renală, distrofie, hemoragie cerebrală, meningită, ciroză. Evident, aceste afecţiuni au fost cauzate de relele tratamente la care au fost supuşi deţinuţii: torturile fizice şi psihice aplicate, înfometarea accentuată, frigul excesiv precum şi asistenţa medicală insuficientă sau absentă. Vinovaţi de această situaţie au fost toţi cei care s-au aflat atunci în slujba regimului comunist în structurile de conducere ale statului, dar şi cei care au ocupat diferite posturi şi funcţii în structurile operative şi administrative ale unităţii penitenciare din Aiud (ofiţeri şi subofiţeri, politruci, cadre de Securitate), mulţi dintre aceştia fiind încă în viaţă.
La Aiud au fost închise personalități marcante ale României interbelice, dintre care menţionăm generalii Aurel Aldea (decedat la Aiud, 17 octombrie 1949), Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Constantin Eftimiu, (decedat la Aiud, 19 octombrie 1950), Iosif Iacobici, (decedat la Aiud, 11 martie 1952), Nicolae Stoenescu, Constantin Pantazi, Nicolae Macici, (decedat la Aiud, 15 iunie 1950), Nicolae Şova, Socrate Mardare, (decedat la Aiud, 9 februarie 1954), Ion Sichitiu, (decedat la Aiud, 29 aprilie 1952), Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski (decedat la Aiud, 30 aprilie 1950) Gheorghe Stavrescu, (decedat la Aiud, 10 ianuarie 1951), Ion Topor (decedat la Aiud, 22 iunie 1950), Constantin Petrovicescu, (decedat la Aiud, 8 septembrie 1949), amiralul Horia Măcellariu, foştii miniştri Ion Petrovici, Ghiţă Pop, Alexandru Marcu, I.C. Petrescu, Istrate Micescu, (decedat la Aiud, 29 mai 1951), Petre Tomescu, Alexandru Constant, intelectualii Mircea Vulcănescu, (decedat la Aiud, 28 octombrie 1952), Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie, Gheron Netta, (decedat la Aiud, 27 august 1955), Paul Zarifopol, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Pantelimon Hallipa, Corneliu Coposu sau Ion Diaconescu. La Aiud a fost încarcerat şi fostul viceprim-ministru şi ministru de Finanțe comunist, Vasile Luca, unde a şi decedat în anul 1963.
După preluarea întregii puteri în stat de către comunişti, începând cu anul 1948 şi până în 1964 când a fost dat decretul pentru amnistia pedepselor celor cu condamnări politice, penitenciarul Aiud a avut următorii directori şi comandanţi: maior Alexandru Farcaş (1948-1950), căpitan Nicolae Dorobanţu (1950-1953), colonel Ştefan Koller (1953-1958) şi colonel Gheorghe Crăciun (1958-1964).
Sursa informationala: Cosmin Budea

Iasi, 14 decembrie 1989: „Primavara cade joi”

14 decembrie 1989. Revoluţia a început la Iaşi.

Material preluat de pe websitul „Procesul Comunismului„.

Autor: Eduard Alexandru.

Revoluţia din Decembrie 1989 ar fi putut începe, cu câteva zile mai devreme, la Iaşi. Pe 13 şi 14 decembrie 1989, ieşenii au avut surpriza de a găsi în cutiile poştale sau chiar pe stradă manifeste prin care erau chemaţi la demonstraţie.

“Participaţi la demonstraţia din Piata Unirii la 14 XII, ora 16”, era scris pe fluturaşii răspândiţi în întreg oraşul. Era un mare curaj pentru acele timpuri să răspândeşti astfel de apeluri fără acordul partidului unic sau fără controlul Securităţii. Cu toate acestea, o mână de oameni a reuşit să alunge teama şi să răspundă la apelul necunoscuţilor. Au plătit scump pentru curajul lor, în după-amiaza zilei de 14 decembrie, când au fost încolonaţi şi duşi în linişte la sediul poliţiei politice din str. Triumf nr. 6.

Capii revoltei erau Ştefan Prutianu, economist la acea dată, scriitorul Cassian Maria Spiridon, inginerii Vasile Vicol şi Ionel Săcăleanu. Cu câteva luni înainte, în luna octombrie, ei au format clandestin un partid, Frontul Popular Român, a cărui menire era de a îndepărta dictatura ceauşistă. Ulterior, în mişcarea politică au mai intrat juristul Valentin Odobescu, maistrul Titi Iacob şi Emilian şi Vasile Stoica. Iniţial, Frontul îşi propusese să iniţieze acţiuni de protest locale pe data de 16 decembrie, însă, data a fost decalată cu două zile.

Fiecare membru trebuia să contacteze câte trei oameni de încredere. Unii dintre aceştia s-au dovedit, totuşi, a fi informatori, protestele din Piaţa Unirii fiind înăbuşite din faşă. Locul manifestării a fost împânzit, cu două ore înainte de ora stabilită, de maşini de pompieri (sosite în zonă, chipurile, “pentru o aplicaţie”), de “băieţi cu ochi albaştri” şi de… sportivi care au umplut la maximum Hotelul “Sport” şi care, în dimineaţa aceea, ocupau întreg centrul oraşului, în zone-cheie pentru ochit şi observaţie. Culmea, miliţienii (cel puţin cei în uniforme) erau destul de puţini.

Organizatorii mizau pe cel puţin două-trei mii de persoane. La ora 16.00, însă, nu eru decât vreo 50 de ieşeni care au depăşit teama. Erau pregătite cuvântări împotriva Guvernului şi a dictaturii, s-ar fi aprins lumânări şi s-ar fi cântat “Deşteaptă-te române!”. Nimic din toate acestea, însă, nu s-a întâmplat.

Primul arestat a fost ing. Vasile Vicol care a fost “ridicat” la ora 8.00, în dimineaţa zilei de 14 decembrie. El avea misiunea de a trage clopotele de la Mănăstirea Golia pentru a trezi conştiinţa ieşenilor. Pe 17 decembrie, în arest i-au urmat Ştefan Prutianu, Cassian Maria Spiridon dar şi curioşii care se strânseseră, la o bere, în apropiere de Piaţă. Ultimul “contrarevoluţionar” prins de Securitate a fost Titi Iacob, arestat pe 18 decembrie, chiar la locul de muncă. El a rezistat torturii până la ora 18.00, când a recunoscut că este unul dintre “duşmanii de clasă”. Acest lucru, însă, nu i-a mulţumit pe anchetatori care au continuat “să-l frigă”. Toţi cei arestaţi “s-au bucurat” de acelaşi tratament din partea orânduirii socialiste multilateral dezvoltate.

Pe 22 decembrie, iniţiatorii revoltei de la Iaşi au fost eliberaţi. Nu ştiau nimic despre ceea ce se întâmpla în întreaga ţară. Dictatorul fugise iar picioarele lor arse şi pline de vânătăi călcau cu nesimţire chipul sfâşiat al comunismului.

Nici până astăzi, curajul ieşenilor nu a fost recunoscut oficial de către autorităţi. Micul grup de protestatari (trei dintre ei deja au murit) urma să fie condamnat la moarte, pe 25 decembrie 1989. Din când în când, câte un politician mai pomeneşte şi de 14 decembrie. E o problemă de imagine. Doar atât…

Discurs sustinut de Varujan Vosganian (PNL) privind omagierea rezistentei anticomuniste

In ziua de 8 decembrie 2010, in Senat a fost dezbatuta o initiativa legislativa a senatorului PNL Puiu Hasotti privind instituirea unei Zile pentru omagierea detinutilor anticomunisti. Cum Senatul, prin avizul negativ al Comisiei Juridice, insotit de cel negativ al Guvernului, era tentat sa respinga propunerea legislativa, iar dl Senator Varujan Vosganian (PNL ) a cerut cuvantul. In urma celor prezentate mai jos, Senatul a decis sa sustina propunerea respectiva.

„Domnul Varujan Vosganian:
Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Eu cred că ceea ce parcurge societatea românească astăzi nu este atât o criză politică sau economică, ci este o criză de sens. Este vorba de sensul societăţii româneşti şi sensul se judecă socotind locul de unde vii şi proiectul pe care îl ai. Nu vreau să insist asupra proiectului, vom discuta altădată.

În schimb, dacă ar fi să discutăm despre istoria recentă a românilor, veţi vedea că noi nu avem curajul să privim în ochi pe morţii noştri cei noi, adică cei care au murit în locul nostru pentru ca noi să putem trăi în locul lor. Din acest motiv, neasumându-ne istoria recentă şi neîmpăcându-ne cu morţii cei noi, sufletul românesc este bântuit de tot felul de nelinişti.

Eu aş vrea să întreb această sală, aş vrea să întreb poporul român, câţi dintre noi ştim numele vreunui tânăr mort în Revoluţia din 1989? Câţi dintre noi, închizând ochii, pot vizualiza pe Tudor Vladimirescu, pe Gheorghe Doja pe tronul acela de fier încins, pe Decebal tăindu-şi beregata înconjurat de soldaţii romani? Probabil ca foarte multi. Dar câţi dintre noi vizualizează chipul vreunui tânăr mort în Revoluţie? Câţi dintre români ştiu care este ultimul român care a murit cu arma în mână împotriva Securităţii? Era un ţăran, îl chema Ion Banda, şi a murit prin 1962 în Munţii Banatului. Nu era nici intelectual, nu era nici ofiţer, ci era un ţăran. A murit iată, cu arma in mana, la 17 ani după terminarea războiului.

Câţi copii învaţă la şcoală despre faptul că România a avut cea mai sângeroasă şi cea mai dârză luptă împotriva comunismului? Câţi ştiu de căpitanul Timaru, de fraţii Paragină, care au aparat in Muntii Vrancei Hrisovul lui Stefan cel Mare? De atâţia alţi eroi… Elisabetei Rizea nu am reuşit să-i facem un monument în Bucureşti nici măcar până astăzi. Câţi ştiu că Mircea Vulcănescu dormea, in inchisoare, pe pardoseala de beton pentru ca Iuliu Maniu să doarmă pe el ca pe o saltea, omenească, şi să-şi mai lungească puţin zilele?
Câţi cunosc numele generalilor români care au fost udaţi cu apă rece şi lăsaţi să îngheţe în frig? Câţi cunosc, de pildă, faptul că am avut o Ana a lui Manole în zilele noastre? Noi învăţăm la şcoală că Ana a lui Manole a murit din iubire necondiţionată ducând mâncare iubitului ei care era seful constructorilor catedralei de la Curtea de Arges.
Câţi au auzit de Ioana Sălăgean, elevă în clasa a XII-a la Liceul „Iulia Haşdeu”, care a murit împuşcată ducând mâncare iubitului ei care era soldat? De ce copiii nu învaţă la şcoală şi de Ioana Sălăgean? Pentru că la Ana lui Manole putem explica sacrificiul prin faptul că prin moartea ei s-a construit o catedrală. Poate că nu ştim ce să explicăm prin moartea Ioanei Sălăgean, pentru că prin jertfa ei nu ştim exact ce am reuşit să construim.
Câţi cunosc numele lui Liviu Babeş care şi-a dat foc pe pârtia de la Poiana Braşov? Există doar un mic monument în curtea capelei de la Poiana Braşov care sa aminteasca de sacrificiul lui.
În schimb, lui Jan Palach, cehii i-au făcut un monument în centrul Pragăi, ba, chiar, au dat şi numele unui asteroid, pentru ca toată omenirea să ştie cine a fost eroul care şi-a dat foc atunci când ruşii au invadat Cehoslovacia.
De aceea, opinia mea este că acest proiect, chiar dacă dumneavoastră socotiţi astăzi să-l respingeţi, urmând avizul guvernamental, nu trebuie totuşi dat de o parte cu atâta uşurinţă.
Câtă vreme noi nu ne asumăm morţii cei noi, câtă vreme jertfa lor nu face parte din educaţia copiilor noştri, câtă vreme nu avem şi noi Jean Monnet-ul nostru, ca şi francezii, care au făcut din el un erou naţional şi îl sărbătoresc în fiecare an, iar noi nu avem niciun erou al rezistenţei anticomuniste, pe care să-l sărbătorim, vom fi neliniştişi în sufletul nostru şi vom avea impresia că asta e din cauza votului uninominal sau din cauza Acordului cu Fondul Monetar Internaţional, când este, de fapt, din cauză că noi nu ne asumăm istoria noastră, aşa cum este ea. Neştiind exact de unde venim, cine a murit în locul nostru, pentru ca noi să trăim în locul lor şi să avem datoria să facem lumea pentru care ei au murit, n-o să ştim nici încotro ne îndreptăm. Mulţumesc!”

Sursa: Varujan Vosganian Blog

Romania analizata de George Friedman (Stratfor.com)

In school, many of us learned the poem Invictus. It concludes with the line, “I am the master of my fate, I am the captain of my soul.” This is a line that a Victorian gentleman might bequeath to an American businessman. It is not a line that resonates in Romania. Nothing in their history tells Romanians that they rule their fate or dominate their soul. Everything in their history is a lesson in how fate masters them or how their very soul is a captive of history. As a nation, Romanians have modest hopes and expectations tempered by their past.

This sensibility is not alien to me. My parents survived the Nazi death camps, returned to Hungary to try to rebuild their lives and then found themselves fleeing the communists. When they arrived in America, their wishes were extraordinarily modest, as I look back on it. They wanted to be safe, to get up in the morning, to go to work, to get paid — to live. They were never under the impression that they were the masters of their fate.

The problem that Romania has is that the world cares about it. More precisely, empires collide where Romania is. The last iteration was the Cold War. Today, at the moment, things seem easier, or at least less desperate, than before. Still, as I discussed in Borderlands, the great powers are sorting themselves out again and therefore Romania is becoming more important to others. It is not clear to me that the Romanians fully appreciate the shift in the geopolitical winds. They think they can hide in Europe, and perhaps they can. But I suspect that history is reaching for Romania again.

Geopolitics and Self-Mutilation

Begin with geography. The Carpathian Mountains define Romania, but in an odd way. Rather than serving as the border of the country, protecting it, the Carpathians are an arc that divides the country into three parts. To the south of the mountains is the Wallachian Plain, the heart of contemporary Romania, where its capital, Bucharest, and its old oil center, Ploesti, are located. In the east of the Carpathians is the Moldavian Plain. To the northwest of the Carpathians is Transylvania, more rugged, hilly country.

And this is the geopolitical tragedy of Romania. Romania is one nation divided by its geography. None of the three parts is easy to defend. Transylvania came under Hungarian rule in the 11th century, and Hungary came under Ottoman and Austro-Hungarian rule. Wallachia came under Ottoman rule, and Moldavia came under Ottoman and Russian rule. About the only time before the late 19th century that Romania was united was when it was completely conquered. And the only time it was completely conquered was when some empire wanted to secure the Carpathians to defend itself.

Some of us experience geopolitics as an opportunity. Most of humanity experiences it as a catastrophe. Romania has been a nation for a long time, but rarely has it been a united nation-state. After becoming a nation-state in the late 19th century, it had a precarious existence, balanced between Austria-Hungary, the Ottoman Empire and Russia, with Germany a more distant but powerful reality. Romania spent the inter-war years trying to find its balance between monarchy, authoritarianism and fascism, and it never quite found it. It sought safety in an alliance with Hitler and found itself on the front lines in the German invasion of Russia. To understand Romania as an ally one must bear this in mind: When the Soviets began their great counterattack at Stalingrad, they launched it over Romanian (and Hungarian) troops. Romanians maneuvered themselves into the position of fighting and dying for the Germans, and then got their revenge on the Germans by being slaughtered by the Soviets.

All of this led to Romania’s occupation by the Soviets, toward whom the Romanians developed a unique strategy. The Hungarians rose up against the Soviets and were crushed, and the Czechoslovaks tried to create a liberal communist regime that was still loyal to the Soviets and were crushed. The Romanians actually achieved a degree of autonomy from the Soviets in foreign affairs. The way the Romanians got the Soviets to tolerate this was by building a regime more rigid and oppressive than even that of the Soviet Union at the time. The Soviets knew NATO wasn’t going to invade, let alone invade through Romania. So long as the Romanian regime kept the people in line, the Russians could tolerate their maneuvers. Romania retained its national identity and an independent foreign policy but at a stunning price in personal freedom and economic well-being.

Contemporary Romania cannot be understood without understanding Nicolae Ceausescu. He called himself the “Genius of the Carpathians.” He may well have been, but if so, the Carpathian definition of genius is idiosyncratic. The Romanian communist government was built around communists who had remained in Romania during World War II, in prison or in hiding. This was unique among the Soviet Union’s Eastern European satellites. Stalin didn’t trust communists who stayed home and resisted. He preferred communists who had fled to Moscow in the 1930s and had proved themselves loyal to Stalin by their betrayal of others. He sent Moscow communists to rule the rest of the newly occupied countries that buffered Russia from the West. Not so in Romania, where native communists ruled. After the death of the founder of communist Romania, Gheorghe Gheorghiu-Dej, another Romanian communist who stayed in Romania ultimately took over: Ceausescu. This was a peculiarity of Romanian communism that made it more like Josip Broz Tito’s Yugoslavia in foreign policy, and more like a bad dream in domestic policy.

Ceausescu decided to pay off the national debt. His reason seemed to flow from his foreign policy — he didn’t want Romania to be trapped by any country because of its debt — and he repaid it by selling to other countries nearly everything that was produced in Romania. This left Romania in staggering poverty; electricity and heat were occasional things, and even food was scarce in a country that had a lot of it. The Securitate, a domestic secret police whose efficiency and brutality were impressive, suppressed unrest. Nothing in Romania worked as well as the Securitate.

Herta Muller is a Romanian author who writes in German (she is part of Romania’s ethnic German community) and who won the Nobel Prize for Literature in 2009. One of her books, The Appointment, takes place in Romania under the communists. It gives an extraordinary sense of a place ruled by the Securitate. It is about a woman who is living her life, working at her job and dealing with an alcoholic husband while constantly preparing for and living in dread of appointments with the secret police. As in Kafka, what they are looking for and what she is hiding are unclear. But the danger is unrelenting and permeates her entire consciousness. When one reads this book, as I did in preparing for this trip, one understands the way in which the Securitate tore apart a citizen’s soul — and remembers that it was not a distant relic of the 1930s but was still in place and sustaining the Romanian regime in 1989.

It was as if the price that Romania had to pay for autonomy was to punch itself in the face continually. Even the fall of communism took a Romanian path. There was no Velvet Revolution here but a bloody one, where the Securitate resisted the anti-communist rising under circumstances and details that are still hotly debated and unclear. In the end, the Ceausescus (Nicolae’s wife Elena was also a piece of work, requiring a psychological genius to unravel) were executed and the Securitate blended into civil society as part of the organized-crime network that was mistaken for liberalization in the former Soviet empire by Western academics and reporters at the time.

Romania emerged from the previous 70 years of ongoing catastrophe by dreaming of simple things and having no illusions that these things were easy to come by or things Romanians could control. As with much of Eastern Europe but perhaps with a greater intensity, Romanians believed their redemption lay with the West’s multilateral organizations. If they were permitted to join NATO and especially the European Union, their national security needs would be taken care of along with their economic needs. Romanians yearned to become European simply because being Romanian was too dangerous.

The Redemption of Being European

In thinking of Romania, the phrase “institutionalized prisoner” comes to mind. In the United States it is said that if someone stays in prison long enough, he becomes “institutionalized,” someone who can no longer imagine functioning outside a world where someone else always tells him what to do. For Romania, national sovereignty has always been experienced as the process of accommodating itself to more powerful nations and empires. So after 1991, Romania searched for the “someone else” to which it could subordinate itself. More to the point, Romania imbued these entities with extraordinary redemptive powers. Once in NATO and the European Union, all would be well.

And until recently, all has been well, or well in terms of the modest needs of a historical victim. The problem Romania has is that these sanctuaries are in many ways illusions. It looks to NATO for defense, but NATO is a hollowed-out entity. There is a new and ambitious NATO strategy, which sets a global agenda for the organization. Long discussed, it is an exercise in meaninglessness. Countries like Germany have no military with which to fulfill the strategy, assuming that any agreement to act could be reached. NATO is a consensual organization, and a single member can block any mission. The divergent interests of an expanded NATO guarantee that someone will block everything. NATO is an illusion that comforts the Romanians, but only if they don’t look carefully. The Romanians seem to prefer the comforting illusion.

As for the European Union, there is a deep structural tension in the system. The main European economic power is Germany. It is also the world’s second-largest exporter. Its economy is built around exporting. For a country like Romania, economic development requires that it take advantage of its wage advantage. Lower wages allow developing countries to develop their economy through exports. But Europe is dominated by an export superpower. Unlike the postwar world, where the United States absorbed the imports of Germany and Japan without needing to compete with them, Germany remains an exporting country exporting into Romania and leaving precious little room for Romania to develop its economy.

At this stage of its development, Romania should be running a trade surplus, particularly with Germany, but it is not. In 2007, it exported about $40 billion worth of goods and imported about $70 billion. In 2009, it exported the same $40 billion but cut imports to only $54 billion (still a negative). Forty percent of its trade is with Germany, France and Italy, its major EU partners. But it is Germany where the major problem is. And this problem is compounded by the fact that a good part of Romania’s exports to Germany are from German-owned firms operating in Romania.

During the period of relative prosperity in Europe from 1991 to 2008, the structural reality of the EU was hidden under a rising tide. In 2008 the tide went out, revealing the structural reality. It is not clear when the tide of prosperity will come rolling back in. In the meantime, while the German economy is growing again, Romania’s is not. Because it exists in a system where the main engine is an exporter, and the exporter dominates the process of setting rules, it is difficult to see how Romania can take advantage of its greatest asset — a skilled workforce prepared to work for lower wages.

Add to this the regulatory question. Romania is a developing country. Europe’s regulations are drawn with a focus on the highly developed countries. The laws on employment guarantees mean that Europeans don’t hire workers, they adopt them. That means that entrepreneurship is difficult. Being an entrepreneur, as I well know, means making mistakes and recovering from them fast. Given the guarantees that every worker has in Europe, an entrepreneur cannot quickly recover from his mistakes. In Romania, the agility needed for risk-taking is not readily available under EU rules drawn up for a mature economy.

Romania should be a country of small entrepreneurs, and it is, but there is extensive evasion of Brussels’ — and Bucharest’s — regulations. It is a gray market that creates legal jeopardy and therefore corruption in the sector that Romania needs the most. Imagine if Germany had the regulations it champions today in 1955. Could it possibly have developed into what it is in 2010? There may be a time for these regulations (and that is debatable), but for Romania it is not now.

I met a Romanian entrepreneur who marketed industrial products. In talking to him, I raised the question of the various regulations governing his industry and how he handled them. There was no clear answer or, more precisely, I didn’t realize the answer he had given me until later. There are regulations and there are relationships. The latter mitigate the former. In Germany this might be called corruption. In Romania it is survival. A Romanian entrepreneur rigorously following EU regulations would rapidly go out of business. It may be that Romania is corrupt, but the regulatory structure of the EU imposed on a developing economy makes evasion the only rational strategy. And yet the entrepreneur I talked to was a champion of the European Union. He too hoped for the time when he could be a normal European. As Rousseau said, “I have seen these contradictions and they have not rebuffed me.”

It is difficult to for an outsider to see the specific benefits of NATO and EU membership for Romania. But for the Romanians, membership goes beyond the specifics.

Romania’s Choice

August and September are bad months in Europe. It is when wars and crises strike. August and September 2008 were bad months. That August, Russia struck Georgia. In September, the financial crisis burst wide open. In the first, Russia delivered a message to the region: This is what American guarantees are worth. In the European handling of the financial crisis in Eastern Europe, the Germans delivered a message on the limits of German responsibility. Both NATO and the European Union went from being guarantors of Romanian interests to being enormous question marks.

In my conversations with Romanians, at all levels and almost universally, I have found the same answer. First, there is no doubt that NATO and the European Union did not work in Romania’s favor at the moment. Second, there is no question of rethinking Romania’s commitment to either. There are those Romanians, particularly on the far right, who dislike the European Union in particular, but Romania has no strategic alternative.

As for the vast majority, they cannot and will not conceive of a Romania outside the confines of NATO and the European Union. The mere fact that neither is working well for Romania does not mean that they do not do something important: NATO and the European Union keep the anti-democratic demons of the Romanian soul at bay. Being part of Europe is not simply a matter of strategic or economic benefits. It represents a transitional point in Romanian history. With membership in the European Union and NATO, Romania has affirmed its modernity and its democratic institutions. These twin amulets have redeemed Romania’s soul. Given this, I suppose, an unfavorable trade balance and the absence of genuine security guarantees is a small price to pay. I am not Romanian, so I can’t feel their ineffable belief in Brussels.

Romanians do acknowledge, again almost universally, the return of Russia to the historical stage, and it worries them. Of particular concern is Moldova, a region to the east that was historically Romanian, taken by the Soviets in a treaty with Hitler and the rest of which was seized after World War II. Moldova became an independent country in 1991 (a country I will be visiting next). For much of the post-Cold War period it had a communist government that fell a few years ago. An election will be held on Nov. 28, and it appears that the communists might return. The feeling is that if the communists return this time, the Russians will return with them and, in the coming years, Russian troops will be on Romania’s borders.

Romanian officials are actively engaged in discussions with NATO officials about the Russians, but the Germans want a more active involvement of Russia in NATO and not tension between NATO and Russia. The Western Europeans are not about to be drawn into Eastern European paranoia fed by nostalgic American strategists wanting to relive the Cold War, as they think of it.

I raised two strategic alternatives with Romanian officials and the media. One was the Intermarium — an alliance, perhaps in NATO, perhaps not — of Poland, Slovakia, Hungary, Romania and Bulgaria. (To readers who asked why I did not go to Bulgaria on this trip, it was simply a matter of time. I will go there as soon as I can.) Very interestingly, one official pointed out substantial levels of cooperation on military planning between Hungary and Romania and discussions between Romania and Poland. How serious this is and whether it will go beyond the NATO context is unclear to me. Perhaps I can get a better sense in Warsaw.

But military planning is one thing; the wherewithal to execute military plans is quite another. The Romanians are now caught in a crisis over buying fighter planes. There are three choices: the Swedish Gripen, the Eurofighter and used American F-16s. The problem is that the Romanians don’t have the money for any of these aircraft, nor does it seem to me that these are the defense measures they really need. The Americans can provide air cover in a number of ways, and while 24 F-16s would have value, they would not solve Romania’s most pressing military problem. From where I sit, creating an effective mobile force to secure their eastern frontier is what is needed. The alternative I’ve heard was buying naval vessels to block a very real Russian naval buildup in the Black Sea. But if Romania has trouble buying 24 fighters, naval vessels are out of the question.

The Romanians are approaching defense planning from a NATO perspective — one used for planning, not implementation, and one that always leads to sophisticated systems while leaving the basics uncovered. This may seem like an unnecessary level of detail for this essay, but the Romanians are deep in this discussion, and questions like this are the critical details of strategies growing out of geopolitics. It is the difference between planning papers drawn up by think tanks and the ability to defend a nation.

The Black Sea is a critical part of Romania’s reality, and the rise of Turkey makes the system of relationships interesting. Turkey is Romania’s fourth largest export target, and one of the few major trading partners that imports more from Romania than it exports. I pointed out to Romanians that it is the great good fortune of Turkey that it was not admitted to the European Union. Turkey’s economy grew by an annualized rate of 12 percent in the first quarter of 2010 and has been surging for years.

Turkey is becoming a regional economic engine and, unlike Germany, France and Italy, it offers compatibilities and synergies for Romania. In addition, Turkey is a serious military force and, while not seeking confrontation with Russia, it is not subservient to it. Turkey has adopted a “360 degree” strategy of engagement with all countries. And since Turkey is a NATO member, as are Hungary, Slovakia and Poland, there is no incompatibility with a dual strategy of the Intermarium and the Black Sea. For now, they fit. And the irony of Romania reaching out to the heir to the Ottomans is simply that and no more. This is the neighborhood that Romania inhabits. These are the options it has.

What doesn’t fit for Romania is the NATO/EU system alone. Perhaps this is part of a rational mix, but it cannot be all of it. For Romania, the problem is to move beyond the psychological comfort of Europe to a strategic and economic understanding that accepts that the post-Cold War world is over. More important, it would be a move toward accepting that Romania is free, responsible for its future and capable of managing it.

It is this last step that is the hardest for Romania and many of the former Soviet satellites — which were also bound up with World War I and Hitler’s disaster — to come to terms with. There is a connection between buying more expensive German cars than you can afford, and more of them than you need, and the novels of Herta Muller. The appointment can be permanently cancelled, but the fear of the interrogation is always with you. In this region, the fear of the past dominates and oppresses while the confident, American-style military planning and economic restructuring I suggested is alien and frightening.

The Romanians emerged from a world of horror, some of it of their own making. They fear themselves perhaps more than they fear others. For them, becoming European is both a form of therapy and something that will restrain the demons within and without. When you live with bad memories, you live with the shadows of reality. For the Romanians, illusory solutions to haunting memories make a great deal of sense.

It makes sense until war comes, and in this part of the world, the coming of war has been the one certainty since before the Romans. It is only a question of when, with whom and what your own fate will be when it arrives. The Romanians believe with religious fervor that these things will be left behind if they become part of Europe. I am more skeptical. I had thought that Romania’s problem was that it was part of Europe, a weak power surrounded by stronger ones. They seem to believe that their solution is to be part of Europe, a weak power surrounded by stronger ones.

I leave Romania confused. The Romanians hear things that I am deaf to. It is even at a pitch my Hungarian part can’t hear. I leave now for another nation, Moldova, which has been even more exposed to history, one even stranger and more brutal than Romania’s.

Personalitatile dreptei: Corneliu Coposu

Corneliu Coposu – Maestru al tinerilor din România

 

Comemorarea lui Corneliu Coposu

A vorbi despre Corneliu Coposu este pentru mine o mare onoare şi, în acelaşi timp, o datorie pentru generaţia mea, în primul şi în primul rând graţie interesului pe care Domnia-sa l-a purtat celor tineri. El a avut încredere de la început, din decembrie 1989, în puterea şi în puritatea celor care au făcut adevărata Revoluţie.

Îl cunoscusem pe Nenea Puiu, prima dată, când aveam 12 ani. Venise la Cluj împreună cu doamna Tita Ivasiuc, văduva scriitorului Alexandru Ivasiuc. Discuţia purtată împreună cu părinţii mei s-a lungit până noaptea târziu. Adolescent fiind, statura impunătoare a domnului Coposu m-a impresionat profund.

În zilele fierbinţi ale evenimentelor din decembrie ’89, mai precis la 26 decembrie 1989, nenea Puiu a telefonat la Cluj, unde îmi aveam domiciliul împreună cu părinţii mei, întrebându-mă dacă aş vrea să-i fiu alături, ca şef de cabinet. Explicaţia pentru alegerea mea era foarte întemeiată din punctul său de vedere: foştii colaboratori şi chiar securiştii mişunau peste tot. El avea nevoie de un tânăr cu sufletul nepătat. În plus, ca o altă garanţie, bunicul meu a fost mare luptător maramureşean Ilie Lazăr, cel care în procesul Iuliu Maniu a fost până la capăt alături de Sfinxul de la Bădăcin. Îl cunoscuse foarte bine pe „moşul meu drag”, îmi cunoştea familia şi, cum „sângele apă nu se face”, tradiţia de naţional-ţărănist trebuia să aibă continuitate.

Am sosit în Bucureşti pe data de 29 decembrie 1989 devenind „primul şef de cabinet al celui mai mare om politic al României post-decembriste”. Alături de Domnia-Sa am petrecut momente de neuitat, care până la moarte mă vor urmări, deoarece impactul lor a fost foarte adânc şi semnificativ.

Pe data de 28 ianuarie 1990, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, împreună cu celelalte două partide istorice (P.N.L. şi P.S.D.R.) a organizat un mare miting de protest împotriva deciziei F.S.N. de a participa la alegeri. A fost, practic, primul miting adevărat al României democratice de după furtul alegerilor din 1946.

Am avut posibilitatea extraordinară de a fi alături de liderii P.N.Ţ.C.D., la invitaţia făcută de către Ion Iliescu şi Petre Roman, în clădirea Guvernului, la discuţii. Pentru un tânăr care la vremea rerspectivă avea 20 de ani acel moment a reprezentat o lecţie de democraţie şi patriotism adevărat. Această lecţie a fost predată de profesorul Corneliu Coposu. Cei doi conducători ai României de atunci încercau prin orice metode să-l impresioneze şi să-l ameninţe pe Corneliu Coposu. Neclintit, cum a fost şi timp de 17 ani în închisoare, Seniorul a demontat toate acuzaţiile ce-i erau aduse de către aceşti foşti comunişti. Întâlnirea de la Guvern începuse la ora 12 şi a ţinut până la ora 20. Între timp, în jurul orei 16, pe motivul că manifestanţii partidelor istorice „omoară cetăţenii paşnici” şi „încearcă printr-o lovitură de forţă să intre în clădirea guvernului”, Ion Iliescu i-a cerut lui Corneliu Coposu să se adreseze mulţimii şi să-i facă să renunţe la acel miting. Îmi amintesc foarte bine cuvintele preşedintelui Coposu: „Noi nu am venit aici pentru a da o lovitură de forţă, ci pentru a încerca un dialog civilizat cu cei care au frâiele Puterii. F.S.N.-ul trebuie să înţeleagă că cei care au murit la Revoluţie şi-au dat viaţa pentru o Românie democratică. Vă rog să nu creaţi incidente, pentru a nu da prilejul Puterii actuale să vă discrediteze”.

Contrar oricărui simţ democratic, având Televiziunea şi Radioul în mână, F.S.N.-ul, prin minciună şi dezbinare, a reuşit să aducă în Piaţa Victoriei muncitori de la marile uzine din Bucureşti, chipurile pentru a apăra democraţia. Manifestaţia partidelor istorice se desfăşurase paşnic, până la ora 19. În acel moment, înarmaţi cu bâte şi lanţuri, „apărătorii” democraţiei au creat panică şi i-au lovit pe cei care erau cu mâinile goale. Informându-se permanent despre ce se întâmpla în piaţă şi aflând că în jurul orei 19,30 majoritatea celor din faţa clădirii erau suţinători ai F.S.N.-ului, Ion Iliescu a început să strige, ameninţându-i pe liderii partidelor istorice şi în special pe domnul Corneliu Coposu, acuzându-i de lovitură de stat, făcându-i pasibili de închisoare. Cu calmul său desăvârşit, pentru a nu ştiu câta oară, „Nenea Puiu” şi-a argumentat poziţia, neclintindu-se niciun muşchi de pe faţa lui. Văzând că nu-l poate îndupleca sub nicio formă, preşedintele Iliescu a avut acea replică rămasă în istoria post-decembristă: „Domnule Coposu, mie să nu încerci să-mi bagi sula în coaste”.

A doua zi a fost încă un moment semnificativ pentru fragila noastră democraţie. Având sprijinul muncitorilor, minerilor şi al tuturor celor care fuseseră minţiţi prin radio şi televiziune, F.S.N. a organizat în Bucureşti şi în toată ţara mitinguri de sprijin pentru F.S.N. şi de protest împotriva partidelor istorice. Îmi amintesc foarte bine acea zi de 29 ianuarie 1990. De dimineaţă, eram la preşedintele Coposu acasă. În jurul orei 9 ne-am deplasat către sediul partidului din Bdul Carol nr. 34. Ajunşi acolo, ca un făcut, au început să se adune contestatarii. Într-o oră şi jumătate, în faţa sediului nostru şi în toată Piaţa Rosetti era o mare de oameni care cereau „moarte lui Coposu” şi „afară din ţară cu trădătorii”. Ura şi dezlănţuirea mulţimii era împotriva celui care – aşa cum credeau ei – nu mâncase salam cu soia şi venise din străinătate pentru a „vinde ţara Occidentului”. E adevărat că preşedintele Coposu nu mâncase salam cu soia. Timp de 17 ani el a mâncat „terci”, asta în timpurile bune, deoarece regimul de închisoare era atât de dur, încât zile întregi se întâmpla să nu mănânce absolut nimic. Omul care timp de cinci ani a stat zidit în celulă nu mâncase salam cu soia. Străinătatea, pentru el, însemnase înstrăinare şi îndepărtare de cei dragi, pe timpul puşcăriei, în timpul domiciliului forţat în Bărăgan, iar, mai apoi, supraveghere continuă la domiciliul său din Bucureşti.

Revenind asupra celor întâmplate în aceea zi de ianuarie 1990, ţin să precizez, din nou, lecţia de democraţie predată de domnul  Coposu. Văzând că mulţimea adunată de peste trei  ore nu-l îndupleca,  şi nu-l îngenunchea, F.S.N.-ul, prin reprezentantul său de marcă, Petre Roman, a venit să dialogheze şi să negocieze cu liderul opoziţiei. Ca şi cu o zi înainte, Corneliu Coposu a rămas neclintit şi pe aceeaşi poziţiei: democraţie înseamnă pluripartitism. Bazându-se pe furia mulţimii, dintr-o dată domnul prim-ministru a încercat să apară drept salvatorul lui Coposu. Ieşind pe balcon din Cabinetul Preşedintelui şi profitând de simpatia pe care i-o purta mulţimea, Petre Roman a declarat: „S-au demascat, dar vă rog pe dumneavoastră să îi lăsaţi să plece, fără să vă atingeţi de ei”. Insistenţele au durat circa o oră şi jumătate. Corneliu Coposu îi declara însă solemn că va pleca din sediul partidului doar pentru a merge la Televiziune să facă o declaraţie prin care să demaşte toată mârşăvia actualei conduceri. Văzând că nu reuşeşte să-l convingă sub nicio formă, Petre Roman i-a promis că îl va duce sub escortă să facă o declaraţie. În jurul orei 14, o delegaţie formată din: Corneliu Coposu, Liviu Petrina, Ion Rădoi (fostul preşedinte al organizaţiei de tineret P.N.Ţ.C.D.) şi subsemnatul s-a pregătit să plece spre televiziune. Ieşind în curte, am descoperit că singurul mijloc prin care puteam părăsi acel loc era o tanchetă, pusă la dispoziţie de armată. În momentul intrării în TAB, eram în faţa preşedintelui. Am întors capul să văd dacă totul este în regulă cu Domnia-Sa. În acel moment, un muncitor înarmat cu o bâtă a încercat să mă lovească. Norocul meu a fost că mi-am ferit capul, fiind lovit totuşi destul de puternic în umăr. Cu toate acestea, am reuşit să ne urcăm în tanchetă. Sentimentul pe care l-am avut, fiind înăuntru, a fost oribil şi cred că nu-l voi uita niciodată. Mulţimea dezlănţuită bătea cu mâinile şi cu picioarele în tanchetă, neacceptând ideea că-l vor scăpa şi nu-l vor masacra pe Coposu. Câţiva soldaţi lăsaseră o ferăstruică a tanchetei deschisă. Pe acolo se înghesuiau foarte mulţi să scuipe şi să arunce cu tot felul de lucruri. Nemaisupotând această batjocură, aflându-mă chiar lângă gemuleţ, am astupat acea gaură cu mâna. Norocul meu a fost extraordinar deoarece, o fracţiune se secundă după ce mi-am înlăturat mâna, a apărut un cuţit care încerca să ne rănească. În acea tanchetă, eram cu toţii speriaţi de ceea ce se va întâmpla cu noi. Singurul de neclintit era Corneliu Coposu. Prin cuvinte de îmbărbătare, el a reuşit să ne facă să ne recăpătăm speranţa. Tot ce se întâmpla în jurul său îl lăsa impasibil. După anii petrecuţi în puşcărie,. El devenise al doilea Sfinx. Dumnezeu a avut grijă de el în timpul suferinţelor îndurate în puşcărie şi avea şi în acel moment grijă de el şi de noi. Cu chiu, cu vai, după o jumătate de oră de stat în tanchetă în faţa sediului, am pornit spre televiziune. Aici am fost întâmpinaţi de domnul Petre Popescu, care la vremea respectivă era şeful departamentului „Actualităţi” al televiziunii Române. El ne-a asigurat că va face înregistrarea cu protestul nostru şi o va da chiar în acea seară la televiziune, ca primă informaţie la rubrica actualităţilor. Până în ziua de astăzi materialul cu protestul P.N.Ţ.C.D.-ului referitor la evenimentele zilelor de 28 şi 29 ianuarie 1990 nu a apărut pe postul naţional de Televiziune.

Un alt moment semnificativ la anului 1990 a fost venirea minerilor pe 14 iunie. Datorită unui telefon primit în miez de noapte din partea unui anume Iancu, preşedintele Coposu şi-a părăsit domiciliul, scăpând astfel de devastarea şi incendierea propriei locuinţe. Întrebarea care se pune este cine era oare acel domn Iancu, care ştia cu precizie ora la care vot veni minerii. Este oare aceeaşi persoană care cu trei luni înainte (martie 1990) venise la sediul P-N-Ţ.C.D. şi îi dăduse preşedintelui Coposu o hârtiuţă cu rezultatele exacte ale alegerilor din mia 1990? Părerea mea este că Securitatea şi Puterea de atunci nu aveau niciun interes să-l omoare sau să-i creeze probleme grave preşedintelui Coposu. Dacă se întâmpla ceva cu Domnia-Sa, Occidentul era pregătit pentru a protesta şi ei nu aveau niciun interes ca aceasta să se întâmple.

Cum spuneam la început, am fost primul şef de cabinet. Studiile pe care mi le-am făcut în Franţa (ştiinţe politice) timp de patru ani (1991-1995), m-au obligat să fiu departe de Nenea Puiu. Eram departe doar ca distanţă. Sufletul şi inima îmi erau alături de el. În Franţa fiind, am descoperit popularitatea de care se bucura Corneliu Coposu în ţara democraţiei şi drepturilor omului. Era numit „Le seul representant de la vraie democratie en Roumanie”, ceea ce îi aducea recunoaşterea deplină a meritelor şi calităţilor sale. Întorcându-mă în ţară, în mai 1995, eram fericit pentru că puteam cu adevărat să-mi ofer serviciile partidului în care au crezut părinţii şi bunicii mei şi în care cred şi eu acum. Eram fericit pentru că preşedintele îmi propusese să-i devin şef de cabinet. Din păcate, o întâmplare dureroasă (moartea tatălui meu, şi el martir al închisorilor comuniste) m-a făcut să amân venirea la Bucureşti până la sfârşitul lui septembrie 1995. Am asistat, pe 6 octombrie 1995, la apogeul carierei unui om politic: decernarea legiunii de Onoare, cu grad de ofiţer, marelui OM Corneliu Coposu.

Nu vreau să insist asupra momentului plecării dintre noi a lui nenea Puiu. Este un moment prea dureros pentru mine, pentru a reuşi să pun pe hârtie cele întâmplate timp de aproape două săptămâni în spital. Doamna Doina Alexandru a prezentat cu multă precizie cele întâmplate atunci, în careta ei „Coposu – confesiuni” apărută la Editura Fundaţia Anastasia. Doar atât ţin să precizez: anul 1995 a reprezentat pentru mine pierderea a două imense statui. Tatăl meu, care mi-a fost un drag prieten şi desăvârşit, şi Corneliu Coposu, care mi-a fost ca un tată. Obligaţia mea este să continui lupta începută şi, din păcate, neterminată , a acestor oameni. Este o datorie de conştiinţă şi o datorie de onoare.
Acest demn urmaş al Sfinxului de la Bădăcin, Iuliu Maniu, care prin statura sa impunătoare şi dreaptă aminteşte de Hercule, eroul Olimpului, iar prin suferinţele morale şi fizice îndurate aminteşte de Iisus răstignitul, a dovedit nu numai celor care l-au iubit, ci întregului popor al României, precum şi lumii întregi care a ştiut să-l aprecieze, că pot exista oameni cu ţinută dreaptă şi cu ţinută morală în viaţa politică. Lupta lui a fost lupta noastră, şi pentru acest lucru îi datorăm recunoştinţă eternă. Preşedintele moral al României a plecat puţin dintre noi. Ne-a lăsat însă o mare moştenire: Speranţa.

Ion (Ionuț) Andrei Gherasim

Comemorarea victimelor celui de-al doilea val de deportări, din 6 iulie 1949

Foto: Grupul Independent pentru Democratie

Comemorarea victimelor celui de-al doilea val de deportări, din 6 iulie 1949

06 Iulie 2010

Primăria municipiului Chişinău a organizat astăzi un miting de comemorare a victimelor deportărilor comuniste, din 6 iulie 1949. Acţiunea s-a desfăşurat în Scuarul Gării Feroviare din Chişinău, locul de unde acum 61 de ani peste 11 mii de familii, sau peste 41 mii de persoane, au fost deportate în Siberia sau Kazahstan. La manifestare au fost prezenţi preşedintele interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu, premierul Vlad Filat, deputaţi, membri ai cabinetului de miniştri, funcţionari ai Primăriei, consilieri municipali, deportaţi etc.

De asemenea, Primăria Chişinău a prezentat macheta viitorului monument, care va fi edificat în memoria victimelor deportărilor regimului comunist. În discursul său, primarul general al capitalei, Dorin Chirtoacă, a menţionat că „ziua de 6 iulie este una tragică pentru ţara noastră şi acest adevăr trebuie spus”. În acest sens, edilul capitalei a subliniat că „cei care nu-şi cunosc trecutul, nu au viitor, iar cei care nu-şi cunosc istoria, riscă să o repete”. De asemenea, Dorin Chirtoacă a precizat că este de datoria autorităţilor să-i comemoreze pe cei care au avut de suferit de pe urma deportărilor, dar şi în general pe toate victimele regimului comunist de ocupaţie. Primarul general a spus că peste un an va fi dezvelit şi monumentul în memoria victimelor deportărilor comuniste. Acest proiect este susţinut de Primăria Chişinău, iar autorul monumentului este artistul plastic Iurie Platon.

De menţionat că în acest an este pentru prima dată când autorităţile de stat participă la acţiunile de comemorare a victimelor deportărilor în masă. Până acum, aceste manifestări erau organizate de Primăria Chişinău şi Asociaţia foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova. Pe parcursul zilei de 6 iulie, Primăria Chişinău a  arborat drapelul de stat de pe instituţie în bernă.

Direcţia Relaţii Publice,
Primăria Municipiului Chişinău

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: