MITING USL – Piața Sfatului, Brașov, 17 iulie 2012

Sursa Youtube.com:

17 iulie 2012, Piața Sfatului, Brașov

Discurs sustinut de Varujan Vosganian (PNL) privind omagierea rezistentei anticomuniste

In ziua de 8 decembrie 2010, in Senat a fost dezbatuta o initiativa legislativa a senatorului PNL Puiu Hasotti privind instituirea unei Zile pentru omagierea detinutilor anticomunisti. Cum Senatul, prin avizul negativ al Comisiei Juridice, insotit de cel negativ al Guvernului, era tentat sa respinga propunerea legislativa, iar dl Senator Varujan Vosganian (PNL ) a cerut cuvantul. In urma celor prezentate mai jos, Senatul a decis sa sustina propunerea respectiva.

„Domnul Varujan Vosganian:
Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Eu cred că ceea ce parcurge societatea românească astăzi nu este atât o criză politică sau economică, ci este o criză de sens. Este vorba de sensul societăţii româneşti şi sensul se judecă socotind locul de unde vii şi proiectul pe care îl ai. Nu vreau să insist asupra proiectului, vom discuta altădată.

În schimb, dacă ar fi să discutăm despre istoria recentă a românilor, veţi vedea că noi nu avem curajul să privim în ochi pe morţii noştri cei noi, adică cei care au murit în locul nostru pentru ca noi să putem trăi în locul lor. Din acest motiv, neasumându-ne istoria recentă şi neîmpăcându-ne cu morţii cei noi, sufletul românesc este bântuit de tot felul de nelinişti.

Eu aş vrea să întreb această sală, aş vrea să întreb poporul român, câţi dintre noi ştim numele vreunui tânăr mort în Revoluţia din 1989? Câţi dintre noi, închizând ochii, pot vizualiza pe Tudor Vladimirescu, pe Gheorghe Doja pe tronul acela de fier încins, pe Decebal tăindu-şi beregata înconjurat de soldaţii romani? Probabil ca foarte multi. Dar câţi dintre noi vizualizează chipul vreunui tânăr mort în Revoluţie? Câţi dintre români ştiu care este ultimul român care a murit cu arma în mână împotriva Securităţii? Era un ţăran, îl chema Ion Banda, şi a murit prin 1962 în Munţii Banatului. Nu era nici intelectual, nu era nici ofiţer, ci era un ţăran. A murit iată, cu arma in mana, la 17 ani după terminarea războiului.

Câţi copii învaţă la şcoală despre faptul că România a avut cea mai sângeroasă şi cea mai dârză luptă împotriva comunismului? Câţi ştiu de căpitanul Timaru, de fraţii Paragină, care au aparat in Muntii Vrancei Hrisovul lui Stefan cel Mare? De atâţia alţi eroi… Elisabetei Rizea nu am reuşit să-i facem un monument în Bucureşti nici măcar până astăzi. Câţi ştiu că Mircea Vulcănescu dormea, in inchisoare, pe pardoseala de beton pentru ca Iuliu Maniu să doarmă pe el ca pe o saltea, omenească, şi să-şi mai lungească puţin zilele?
Câţi cunosc numele generalilor români care au fost udaţi cu apă rece şi lăsaţi să îngheţe în frig? Câţi cunosc, de pildă, faptul că am avut o Ana a lui Manole în zilele noastre? Noi învăţăm la şcoală că Ana a lui Manole a murit din iubire necondiţionată ducând mâncare iubitului ei care era seful constructorilor catedralei de la Curtea de Arges.
Câţi au auzit de Ioana Sălăgean, elevă în clasa a XII-a la Liceul „Iulia Haşdeu”, care a murit împuşcată ducând mâncare iubitului ei care era soldat? De ce copiii nu învaţă la şcoală şi de Ioana Sălăgean? Pentru că la Ana lui Manole putem explica sacrificiul prin faptul că prin moartea ei s-a construit o catedrală. Poate că nu ştim ce să explicăm prin moartea Ioanei Sălăgean, pentru că prin jertfa ei nu ştim exact ce am reuşit să construim.
Câţi cunosc numele lui Liviu Babeş care şi-a dat foc pe pârtia de la Poiana Braşov? Există doar un mic monument în curtea capelei de la Poiana Braşov care sa aminteasca de sacrificiul lui.
În schimb, lui Jan Palach, cehii i-au făcut un monument în centrul Pragăi, ba, chiar, au dat şi numele unui asteroid, pentru ca toată omenirea să ştie cine a fost eroul care şi-a dat foc atunci când ruşii au invadat Cehoslovacia.
De aceea, opinia mea este că acest proiect, chiar dacă dumneavoastră socotiţi astăzi să-l respingeţi, urmând avizul guvernamental, nu trebuie totuşi dat de o parte cu atâta uşurinţă.
Câtă vreme noi nu ne asumăm morţii cei noi, câtă vreme jertfa lor nu face parte din educaţia copiilor noştri, câtă vreme nu avem şi noi Jean Monnet-ul nostru, ca şi francezii, care au făcut din el un erou naţional şi îl sărbătoresc în fiecare an, iar noi nu avem niciun erou al rezistenţei anticomuniste, pe care să-l sărbătorim, vom fi neliniştişi în sufletul nostru şi vom avea impresia că asta e din cauza votului uninominal sau din cauza Acordului cu Fondul Monetar Internaţional, când este, de fapt, din cauză că noi nu ne asumăm istoria noastră, aşa cum este ea. Neştiind exact de unde venim, cine a murit în locul nostru, pentru ca noi să trăim în locul lor şi să avem datoria să facem lumea pentru care ei au murit, n-o să ştim nici încotro ne îndreptăm. Mulţumesc!”

Sursa: Varujan Vosganian Blog

Memoria istoriei: „Brasov, 15 noiembrie 1987”

15 noiembrie 1987 NU se uită!

Liga Suporterilor Stegari şi grupul de acţiune Noii Golani, împreună cu Asociaţia 15 Noiembrie 1987 şi PRIME Braşov, aniversează marţi, 15 noiembrie, 24 de ani de la revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987.

Evenimentele dedicate acestei zile vor începe la ora 17.30 în Centrul Civic (zona parcului), de unde cei prezenţi vor reface o parte din traseul muncitorilor din ’87.

De la ora 19.00, în Rockstadt, va fi o proiecţie a documentarului “Memorialul Durerii – Totul despre 15 Noiembrie 1987”. Invitaţi vor fi şi membri ai Asociaţiei 15 Noiembrie 1987.

Vă aşteptăm pe toţi cei care doriţi să cunoaşteţi mai multe, să vă arătaţi susţinerea şi respectul pentru cei care au avut curajul să strige pentru prima dată “Jos comunismul!”.

15 noiembrie 1987 NU SE UITĂ

Text + foto + afis+ sursa informationala:  Liga Suporterilor Stegari

Braşov, 15 noiembrie 1987

Autor: Paul Sorin Tita

Era într-o duminică. Mă mutasem de curând în alt cartier şi încă nu prea aveam prieteni printre vecinii de bloc sau colegii de şcoală. Aşa se făcea că, de fiecare dată când aveam timp liber şi nu avea cine să mă supravegheze, mergeam în cartierul în care locuisem anterior sau prin centrul oraşului, unde mama mea lucra ca vânzătoare la un magazin pe Republicii, Tineretului, parcă…

În duminica aceea părinţii mei erau amândoi la serviciu şi, fiind singur acasă, am hotărât să plec în centrul oraşului şi să trec pe la mama. Cred că am prins ultimul troleibuz spre centrul oraşului. Când am ajuns la Modarom, troleibuzul abia a putut trece pe lângă mulţimea adunată acolo. Am coborât la staţia următoare şi, curios ca orice copil, m-am întors la Modarom.

Ştiam că în acea duminică erau alegeri, dar nici măcar asta nu justifica pentru mine prezenţa atât de multor oameni în acelaşi loc. Când m-am apropiat, am înţeles: „Vrem lapte, unt, ouă, …”, „Ne mor copiii de foame”. Nu ştiu cum, când şi de ce a început totul, deşi, acum, o vagă bănuială am, însă pentru mine aşa a început. Deşi mergeam şi eu cu bunicul meu, cu noaptea în cap, să stau la coadă pentru a cumpăra carne (bineînţeles cu os şi „garnitură” de legume), nu pot să spun că muream de foame, dar nici nu aveam frigiderul plin cum îl am acum.

Era duminică şi parcă miliţienii plecaseră la iarbă verde. Nici picior de ei. La cealaltă clădire, de la parc, lumea spărsese deja geamuri, aruncase pe geam scaune şi telefoane care făceau bucuria copiilor în căutare de galene. Erau şi copii pe acolo, dar tot ce îi interesa erau galenele, să strângă cât mai multe. Au început să iasă din clădire muncitori extaziaţi de descoperirea unor „rezerve” de caşcaval şi Pepsi în clădirea Judeţenei de Partid (parcă aşa se numea). Mai erau şi nişte oameni îmbrăcaţi în hanorace crem, care numai muncitori nu păreau şi care încercau să calmeze spiritele spunându-le fericiţilor descoperitori ai trofeelor culinare că „noi nu de asta am venit aici”. Oare ei de ce nu se bucurau? Aş vrea să ştiu, măcar astăzi, cine erau şi de ce veniseră, pentru că îmi mirosea atunci şi îmi miroase şi acum (acum cu atât mai mult, după experienţa „evenimentelor” din decembrie, de la Târgu-Mureş şi mineriade) a ceva experiment scăpat de sub control. Iar când oamenii au văzut că nu vine nimeni să le dea peste nas pentru că au cerut lapte, pâine, ouă, etc., s-au gândit să ceară mai mult: „Jos Ceauşescu!” şi, ceva mai târziu, „Jos comunismul!”, ba chiar s-au gândit să scrie unul dintre sloganuri pe una din clădirile asediate şi să dea foc portretului lui Ceauşescu şi unuia dintre steagurile PCR agăţate pe clădire cu ocazia alegerilor.

Era într-o duminică şi miliţienii s-au întors toţi de la iarbă verde, cu bastoane şi tot ce le trebuia, ba chiar şi cu gaze lacrimogene. Aşa că nu mai era de stat şi am avut inspiraţia să plec înainte de începutul sfârşitului. M-am dus până în Piaţa 23 August, am stat puţin, după care am hotărât să mă întorc să văd ce se întâmplă. Cei care au ajuns până pe Republicii fugeau în zigzag, ameţiţi de gazele lacrimogene, iar puţinii trecători îi certau părinteşte pentru îndrăzneala avută. Nu era chip să merg pe Republicii înspre Modarom, aşa că m-am dus pe ocolite pe la Cinema Popular şi Aro Palace. Când am ajuns totul se terminase. Curiozitatea m-a împins, din nou, înainte. Doar cioburile, sângele, scaunele rupte şi o dâră neagră de fum ce se ridica din una dintre clădiri mai aminteau de ce fusese acolo.

Acum era într-adevăr duminică. Totul era pustiu. Niciun trecător nu admira priveliştea şi asta mulţumită unei maşini blindate care se plimba încoace şi încolo şi care era cât pe ce să mă calce şi pe mine dacă nu mă urcam pe un zid de beton. A stat puţin, să vadă ce fac, după care a abandonat; eram prea mic şi nu aveam ce şi cui să povestesc. Maşina aceea, atunci, pentru mine, avea voinţa ei. Nu m-am gândit niciodată că mâinile de pe volan ar fi fost conduse la rândul lor de un creier. Nu cred asta nici astăzi.

A doua zi era luni. Am trecut prin centru să văd cum arăta totul la o zi după. Totul era ca nou. Un muncitor trăgea o ultimă pensulă de vopsea peste clădirea parcă recent construită.

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: