29.07.2012: „DA”

PREŞEDINTELE ANTONESCU – „Suntem aliat demn al NATO şi al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline şi avem un parteneriat strategic de pe poziţii egale cu Statele Unite ale Americii.
Preşedintele României nu primeşte ordine de la nimeni
Numai Cetăţenii Români vor hotărî soarta României !

Stratfor.com: „Assessing the Damage of the European Banking Crisis”

Text+grafica+analiza+sursa informationala: Stratfor.com

Europe faces a banking crisis it has not wanted to admit even exists.

The formal authority on financial stability, International Monetary Fund (IMF) chief Christine Lagarde, made her institution’s opinion on European banking known back in August when she prompted the European Union to engage in an immediate 200 billion-euro bank recapitalization effort. The response was broad-based derision from Europeans at the local, national and EU bureaucratic levels. The vehemence directed at Lagarde was particularly notable as Lagarde is certainly in a position to know what she was talking about: Until July 5, her title was not IMF chief, but French finance minister. She has seen the books, and the books are bad. Due to European inaction, the IMF on Oct. 18 raised its estimate for recapitalization needs from 200 billion euros to 300 billion euros ($274 billion to $410 billion).

Sovereign Debt: The Expected Problem

The collapse in early October of Franco-Belgian bank Dexia, a large Northern European institution whose demise necessitated a state rescue, shattered European confidence. Now, Europeans are discussing their banking sector. A meeting of eurozone ministers Oct. 21 is largely dedicated to the topic, as is the Oct. 23 summit of EU heads of government. Yet European governments continue to consider the banking sector largely only within the context of the ongoing sovereign debt crisis.

This is exemplified in Europeans’ handling of the Greek situation. The primary reason Greece has not defaulted on its nearly 400-billion euro sovereign debt is that the rest of the eurozone is not forcing Greece to fully implement its agreed-upon austerity measures. Withholding bailout funds as punishment would trigger an immediate default and a cascade of disastrous effects across Europe. Loudly condemning Greek inaction while still slipping Athens bailout checks keeps that aspect of Europe’s crisis in a holding pattern. In the European mind — especially the Northern European mind — a handful of small countries that made poor decisions are responsible for the European debt crisis, and while the ensuing crisis may spread to the banks as a consequence, the banks themselves would be fine if only the sovereigns could get their acts together.

This is an incorrect assumption. If anything, Europe’s banks are as damaged as the governments that regulate them.

When evaluating a problem of such magnitude, one might as well begin with the problem as the Europeans see it — namely, that their banks’ biggest problem is rooted in their sovereign debt exposure.

The state-bank contagion problem is fairly straightforward within national borders. As a rule the largest purchaser of the debt of any particular European government will be banks located in the particular country. If a government goes bankrupt or is forced to partially default on its debt, its failure will trigger the failure of most of its banks. Greece does indeed provide a useful example. Until Greece joined the European Union in 1981, state-controlled institutions dominated its banking sector. These institutions’ primary reason for being was to support government financing, regardless of whether there was a political or economic rationale justifying that financing. The Greeks, however, have no monopoly on the practice of leaning on the banking sector to support state spending. In fact, this practice is the norm across Europe.

Spain’s regional banks, the cajas, have become infamous for serving as slush funds for regional governments, regardless of the government in question’s political affiliation. Were the cajas assets held to U.S. standards of what qualifies as a good or bad loan, half the cajas would be closed immediately and another third would be placed in receivership. Italian banks hold half of Italy’s 1.9 trillion euros in outstanding state debt. And lest anyone attempt to lay all the blame on Southern Europe, French and Belgian municipalities as well as the Belgian national government regularly used the aforementioned Dexia in a somewhat similar manner.

Yet much debt remains for outsiders to own, so when states crack, the damage will not be held internally. Half or more of the debt of Greece, Ireland, Portugal, Italy and Belgium is in foreign hands, but like everything else in Europe the exposure is not balanced evenly — and this time, it is Northern Europe, not Southern Europe, that is exposed. French banks are more exposed than any other national sector, holding an amount equivalent to 8.5 percent of French gross domestic product (GDP) in the debt of the most financially distressed states (Greece, Ireland, Portugal, Italy, Belgium and Spain). Belgium comes in second with an exposure of roughly 5.5 percent of GDP, although that number excludes the roughly 45 percent of GDP Belgium’s banks hold in Belgian state debt.

When Europeans speak of the need to recapitalize their banks, creating firebreaks between cross-border sovereign debt exposure dominates their thoughts — which explains why the Europeans belatedly have seized upon the IMF’s original 200 billion-euro figure. The Europeans are hoping that if they can strike a series of deals that restructure a percentage of the debt owed by the Continent’s most financially strapped states, they will be able to halt the sovereign debt crisis in its tracks.

This plan is flawed. The figure, 200 billion euros, will not cover reasonable restructurings. The 50 percent writedowns or “haircuts” for Greece under discussion as part of a revised Greek bailout — likely to be announced at the end of the upcoming Oct. 23 EU summit — would absorb more than half of that 200 billion euros. A mere 8 percent haircut on Italian debt would absorb the remainder.

Moreover, Europe’s banking problems stretch far beyond sovereign debt. Before one can understand just how deep those problems go, we must examine the role European banks play in European society.

The Centrality of European Banking

Several differences between the European and American banking sectors exist. By far the most critical difference is that European banks are much more central to the functioning of European economies than American banks are to the U.S. economy. The reason is rooted in the geography of capital.

Maritime transport is cheaper than land transport by at least an order of magnitude once the costs of constructing road and rail infrastructure is factored in. Therefore, maritime economies will always have surplus capital compared to their land transport-based equivalents. Managing such excess capital requires banks, and so nearly all of the world’s banking centers form at points on navigable rivers where capital richness is at its most extreme. For example, New York is where the Hudson meets the Atlantic Octen, Chicago is at the southernmost extremity of the Great Lakes network, Geneva is near the head of navigation of the Rhone, and Vienna is located where the Danube breaks through the Alps-Carpathian gap.

Unity differentiates the U.S. and European banking system. The American maritime network comprises the interconnected rivers of the Greater Mississippi Basin linked into the Intracoastal Waterway, which allows for easy transport from the U.S.-Mexico border on the Gulf of Mexico all the way to the Chesapeake Bay. Europe’s maritime network is neither interlinked nor evenly shared. Northern Europe is blessed with a dozen easily navigable rivers, but none of the major rivers interconnect; each river, and thus each nation, has its own financial capital. The Danube, Europe’s longest river, drains in the opposite direction but cuts through mountains twice in doing so. Some European states have multiple navigable rivers: France and Germany each have three major ones. Arid and rugged Spain and Greece, in contrast, have none.

The unity of the American transport system means that all of its banks are interlinked, and so there is a need for a single regulatory structure. The disunity of European geography generates not only competing nationalities but also competing banking systems.

Moreover, Americans are used to far-flung and impersonal capital funding their activities (such as a bank in New York funding a project in Nebraska) because of the network’s large and singular nature. Not so in Europe. There, regional competition has enshrined banks as tools of state planning. French capital is used for French projects and other sources of capital are viewed with suspicion. Consequently, Americans only use bank loans to fund 31 percent of total private credit, with bond issuances (18 percent) and stock markets (51 percent) making up the balance. In the eurozone roughly 80 percent of private credit is bank-sourced. And instead of the United States’ single central bank, single bank guarantor and fiscal authority, Europe has dozens. Banking regulation has been expressly omitted from all European treaties to this point, instead remaining a national prerogative.

As a starting point, therefore, it must be understood that European banks are more central to the functioning of the European system than American banks are to the American system. And any problems that might erupt in the world of European banks will face a far more complicated restitution effort cluttered with overlapping, conflicting authorities colored by national biases.

Demographic Limitations

European banks also face less long-term growth. The largest piece of consumer spending in any economy is done by people in their 20s and 30s. This cohort is going to college, raising children and buying houses and cars. Yet people in their 20s and 30s are the weakest in terms of earning potential. High consumption plus low earning leads invariably to borrowing, and borrowing is banks’ mainstay. In the 1990s and 2000s much of Europe enjoyed a bulge in its population structure in precisely this young demographic — particularly in Southern European states — generating a great deal of economic activity, and from it a great deal of business for Europe’s banks.

But now, this demographic has grown up. Their earning potential has increased, while their big surge of demand is largely over, sharply curtailing their need for borrowing. In Spain and Greece, the younger end of population bulge is now 30; in Italy and France it is now 35; in Austria, Germany and the Netherlands it is 40; and in Belgium it is 45. Consumer borrowing in general and mortgage activity in particular probably have peaked. The small sizes of the replacement generations suggests there will be no recoveries within the next few decades. (Children born today will not hit their prime consumptive age for another 20 to 30 years.) With the total value of new consumer loans likely to stagnate (and more likely, decline) moving forward, if anything there are now too many European banks competing for a shrinking pool of consumer loans. Europe is thus not likely to be able to grow out of any banking problems it experiences. The one potential exception is in Central Europe, where the population bulges are on average 15 years younger than in Western Europe. The younger edge of the Polish bulge, for example, is only 25. In time, these states may be able to grow out of their problems. Either way, the most lucrative years for Western European banking are over.

Too Much Credit

Germany has extremely high capital accumulation and extremely competent economic management. One of the many results of this pairing is extremely inexpensive capital costs. When Germans — governments, corporations or individuals — borrow money, it is accepted as a near-fact that they will pay back what they owe, on time and in full. Reflecting the high supply and low risk, German borrowing rates for governments and corporations have long been in the low to mid single digits.

The further you move from Germany the less this pattern holds. Capital availability shrivels, management falters and the attitude toward contract law (or at least as defined by the Germans) becomes far less respectful. As such, Europe’s peripheral economies — most notably its smaller peripheral economies — have normally faced higher borrowing costs. Mortgage rates in Ireland stood near 20 percent less than a generation ago. Government borrowing rates in Greece have in the past topped 30 percent.

With that sort of difference, it is not difficult to see why many European states have striven for inclusion in first, the European Union, and second, the eurozone. Each step of the European integration process has brought them closer in financial terms to the ultra-low credit costs of Germany. The closer the German association, the greater the implicit belief that German financial resources would help them in a crisis (despite the fact that EU treaties explicitly rejected this).

The dawn of the eurozone era prompted lenders and investors to take this association to an extreme. Association with Germany shifted from lower lending rates to identical lending rates. The Greek government could borrow at rates that only Germany could demand in the past. Irish borrowers were able to qualify for 130 percent mortgages at 4 percent. Compounding matters, the collapse of borrowing costs and the explosion of loan activity occurred at the same time as Southern Europe’s demographic-driven consumption boom. It was the perfect storm for explosive banking growth, and it laid the groundwork for a financial collapse of unprecedented proportions.

Drastic increases in government debt are the most publicly visible outcome, but it is far from the only one. The least visible outcome is that extraordinarily cheap credit to consumers triggers an explosion in demand that local businesses cannot hope to fill. The result is unprecedented trade deficits as money borrowed from foreigners is used to purchase foreign goods. Cyprus, Greece, Portugal, Bulgaria, Romania, Lithuania, Estonia and Spain — all states whose cheap labor when compared to the Western European core should encourage them to be massive exporters — instead have run chronic trade deficits in excess of 7 percent of GDP. Most routinely broke 10 percent. Such developments do not directly harm the banks, but as credit costs return to more rational levels — and in the ongoing debt crisis borrowing costs for most of the younger EU members have tripled and more — consumption is coming to a halt. In the few European markets that demographically may be able to generate consumption-based growth in the years ahead, credit is drying up.

Foreign Currency Risk

Much of this lending into weaker locations was carried out in foreign currencies. For the three states that successfully made the early sprint into the eurozone — Estonia, Slovenia and Slovakia — this was a nonfactor. For those that did not make the early leap into the eurozone it was a wonderful way to get something for nothing. Their association with the European Union resulted in the steady strengthening of their currencies. Since 2004, the Polish, Czech, Romanian and Hungarian currencies gained roughly one-third versus the euro, driving down the monthly payments on any euro-denominated loan. That inverted, however, in the 2008 financial crisis. Then, every regional currency but the Czech koruna (and Bulgarian lev, which is pegged to the euro) gave back their gains. For Central Europeans who had taken out loans when their currencies were at their highs, payments ballooned. More than 10 percent of Polish and Hungarian mortgages are now delinquent, largely because of currency movements.

New Banking ‘Empires’

The cheap credit of the eurozone’s first decade allowed several peripheral European states a rare opportunity to expand their network of influence, even if they were not in the eurozone themselves. They could borrow money from core European banking centers like Germany, France, Switzerland and the Netherlands and pass that money on to previously credit-starved markets. In most cases, such credit was offered without the full cost-increase that these states’ poorer and smaller statures would have justified. After all, these would-be financial centers had to undercut the more established European financial centers if they were to gain meaningful market share. This pushed far more credit into Central Europe than the region otherwise would have attracted, speeding up the development process at the cost of poor underwriting and a proliferation of questionable lending practices. The most enthusiastic crafters of new banking empires have been Sweden, Austria, Spain and Greece.

• Sweden has the happiest record of any of the states that engaged in such expansionary lending. Being one of the richest countries in Europe and yet not being a member of the eurozone, Sweden did not experience a credit expansion nearly as much as other states, instead it served as a conduit for that credit — augmented by its own — to its former imperial territories. Alone among the forgers of new banking empires, Sweden’s superior financial stability has allowed it (so far) to continue financial activities in its target markets — Estonia, Latvia, Lithuania and Denmark — despite the ongoing financial crisis. But instead of lending, Swedish banks are now purchasing regional banks outright. Swedish command of the Danish banking sector, for example, has increased by 80 percent since the crisis. Through its new local subsidiaries, Swedish banks now lend more in per capita terms to Danes than they do to their own citizens, and there is no longer a domestic Estonian banking sector — it is 97 percent Swedish-owned. Such expansionary activity is likely to continue so long as Sweden can sustain it, as there is a geopolitical angle to Sweden’s effort: It is seeking to deepen its regional influence not only for economic purposes, but also to mitigate the rising role of its longtime competitor, Russia.

• Austria has tapped not only eurozone credit but also taken advantage of favorable carry trades to serve as a conduit for Swiss franc credit into Central Europe. Just as Sweden is using foreign capital to re-create its historic sphere of influence in the Baltic, Austria is doing the same in the lands of the former Austro-Hungarian Empire. Now, the majority of all mortgages in Poland, Hungary, Croatia and Romania — and a sizable minority in Austria — are denominated in foreign currencies, courtesy of Austrian banking activity. With the Swiss franc now locked in at record highs, many of these mortgages are not serviceable. The Hungarian government has felt forced to abrogate the terms of many of these loans, knowing that the Austrian banks are now so overexposed to Central Europe that they have no choice but to take the losses. As the financial crisis has continued apace, Austria has found itself with more exposure, fewer domestic resources and greater vulnerability to external forces than Sweden. So instead of being able to take advantage of regional weakness, it is finding itself losing market share both at home and in its would-be financial empire to Russia.

• Spain’s banking empire isn’t even in Europe. Spanish firms BBVA-Compass and Santander have used the cheap euro credit to massively expand credit to Latin America. And Spain’s expansion took a somewhat novel route: The combination of cheap lending at home and in Latin America encouraged more than a million Latin American Spanish speakers to relocate to Spain and gain citizenship. To smooth the naturalization process, Madrid mandated that the new Spaniards be granted top-notch credit, a factor that only added to an already hyperactive construction sector. Spanish banks’ nearly 500 billion-euro exposure to Latin America is, for now, holding; only time will tell its impact to Spain’s bottom line.

• The Greek government used its access to cheap credit to build up debt levels that are now the subject of much discussion across Europe. But much less is made of its banks, who encouraged consumers both at home and across the southern Balkans to increase their own debt levels. Being the least experienced of the four would-be financial centers, Greek banks offered the steepest credit breaks to the countries with the weakest repayment potential. Like Spain, Greece also did not make EU membership a condition for lending; vast volumes accordingly were fed into Macedonia, Serbia and even Albania.

Housing Bubbles

Large volumes of suddenly cheap credit made available to eager consumers obviously generated a series of sizable housing bubbles.

Spain’s tapping of European credit markets also underwrote the largest housing boom in Europe. More construction projects have been completed in Spain in recent years than in Germany, France, Italy and the United Kingdom combined. The construction sector — both commercial and residential — has now collapsed and there are about 1 million homes now sitting vacant in a country with just 16.5 million families. Outstanding loans to various real estate interests total some 400 billion euros, all backed by collateral that has lost 20 percent of its value since the housing market peaked.

In relative terms, Ireland actually did more than Spain. At its peak, nearly 10 percent of Irish gross national product was dependent upon construction, with 70 percent of that purely from residences. Half of the mortgages extended during the Irish real estate boom were made at the peak of the market between 2006 and 2008. That sector remains in the midst of a fairly rapid collapse. Residential home prices have reduced by half since their peak in 2007 and are showing few signs of stabilizing. The Irish government hopes that with their eurozone bailout package, their banking sector will become functional again by 2020. Until then, Ireland in effect has no banking sector and has been financially sequestered from the rest of the eurozone.

Two other European states — the United Kingdom and Sweden — have both experienced massive increases in home price growth, and both suffered from price corrections due to the 2008 financial crisis. But prices in both markets have recovered smartly, with Sweden even bouncing back above its pre-crisis highs. Sweden, in fact, is still experiencing a massive housing boom, with annual mortgage credit still expanding at a 30 percent annualized rate.

Geopolitica: Stratfor.com – „The Next Decade”

Text + clipuri + analiza + sursa informationala: Stratfor.com

STRATFOR CEO George Friedman, author of the new book „The Next Decade,” examines the role of the American president in preserving the republic while managing an empire.

Observing the ever-closer ties between Germany and Russia, STRATFOR founder George Friedman, author of the new book „The Next Decade,” discusses the likely impact on Poland – and the rest of Europe

STRATFOR founder George Friedman challenges the widely accepted view of China’s continuing economic growth and increasing influence on the world stage.

STRATFOR founder Dr. George Friedman says the Middle East will preoccupy the United States in the next decade, and Iran will be the center of that preoccupation.

Reactia FRJ MediaSind fata de protestul lui Adrian Sobaru

Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind este alaturi de suferinta colegului Adrian Sobaru, angajat al Societatii Romane de Televiziune, membru al Sindicatului pentru Unitatea Salariatilor TV, afiliat MediaSind.

FRJ MediaSind considera ca gestul disperat al colegului nostru este determinat de politica iresponsabila si inumana promovata de  Guvern impotriva propriilor cetateni, precum si de hotararea actualei puteri de  a nu accepta nicio forma de dialog cu partenerii sociali.

In dimineata zilei de 23 decembrie a.c., In timpul sedintei In care se dezbatea motiunea de cenzura Impotriva Guvernului Boc, Adrian Sobaru s-a aruncat, In semn de protest,  de la balconul Parlamentului, strigand  „Pentru tine, Boc ! Asta este viata pe care o traim noi!

El purta un tricou pe care era scris „ Ne-ati ciuruit si ne-ati vandut, ne-ati ucis viitorul copiilor nostri, libertatea!” In timp ce era transportat pe targa, acesta a mai avut puterea sa strige Libertate!

Adrian Sobaru In varsta de 43 de ani, are doi copii, dintre care unul sufera de autism, familia sa avand mari probleme financiare pentru asigurarea tratamentului necesar, In urma eliminarii de catre guvern a unor drepturi pentru copiii cu deficiente.

FRJ MediaSind si Sindicatul pentru Unitatea Salariatilor TV vor sprijini prin toate mijloacele, inclusiv financiar, pe Adrian Sobaru si familia sa. FRJ MediaSind atrage atentia ca acest caz nu este unul izolat.

In data de 18 noiembrie a.c. un alt angajat al televiziunii publice,  In varsta de 45 de ani, s-a spanzurat din cauza situatiei financiare precare In care se afla.

FRJ MediaSind  face un apel la membrii sai aflati In  situatii disperate sa nu aleaga ca solutie de rezolvare a problemelor astfel de proteste  care pun In pericol viata  sau integritatea fizica. Cerem  guvernantilor sa puna capat actualei politici inumane Indreptate Impotriva propriilor cetateni, deoarece disperarea populatiei a atins cote dramatice.

Comitetul Executiv al FRJ MediaSind

Material preluat de pe websitul SROSCAS.ro

Romania analizata de George Friedman (Stratfor.com)

In school, many of us learned the poem Invictus. It concludes with the line, “I am the master of my fate, I am the captain of my soul.” This is a line that a Victorian gentleman might bequeath to an American businessman. It is not a line that resonates in Romania. Nothing in their history tells Romanians that they rule their fate or dominate their soul. Everything in their history is a lesson in how fate masters them or how their very soul is a captive of history. As a nation, Romanians have modest hopes and expectations tempered by their past.

This sensibility is not alien to me. My parents survived the Nazi death camps, returned to Hungary to try to rebuild their lives and then found themselves fleeing the communists. When they arrived in America, their wishes were extraordinarily modest, as I look back on it. They wanted to be safe, to get up in the morning, to go to work, to get paid — to live. They were never under the impression that they were the masters of their fate.

The problem that Romania has is that the world cares about it. More precisely, empires collide where Romania is. The last iteration was the Cold War. Today, at the moment, things seem easier, or at least less desperate, than before. Still, as I discussed in Borderlands, the great powers are sorting themselves out again and therefore Romania is becoming more important to others. It is not clear to me that the Romanians fully appreciate the shift in the geopolitical winds. They think they can hide in Europe, and perhaps they can. But I suspect that history is reaching for Romania again.

Geopolitics and Self-Mutilation

Begin with geography. The Carpathian Mountains define Romania, but in an odd way. Rather than serving as the border of the country, protecting it, the Carpathians are an arc that divides the country into three parts. To the south of the mountains is the Wallachian Plain, the heart of contemporary Romania, where its capital, Bucharest, and its old oil center, Ploesti, are located. In the east of the Carpathians is the Moldavian Plain. To the northwest of the Carpathians is Transylvania, more rugged, hilly country.

And this is the geopolitical tragedy of Romania. Romania is one nation divided by its geography. None of the three parts is easy to defend. Transylvania came under Hungarian rule in the 11th century, and Hungary came under Ottoman and Austro-Hungarian rule. Wallachia came under Ottoman rule, and Moldavia came under Ottoman and Russian rule. About the only time before the late 19th century that Romania was united was when it was completely conquered. And the only time it was completely conquered was when some empire wanted to secure the Carpathians to defend itself.

Some of us experience geopolitics as an opportunity. Most of humanity experiences it as a catastrophe. Romania has been a nation for a long time, but rarely has it been a united nation-state. After becoming a nation-state in the late 19th century, it had a precarious existence, balanced between Austria-Hungary, the Ottoman Empire and Russia, with Germany a more distant but powerful reality. Romania spent the inter-war years trying to find its balance between monarchy, authoritarianism and fascism, and it never quite found it. It sought safety in an alliance with Hitler and found itself on the front lines in the German invasion of Russia. To understand Romania as an ally one must bear this in mind: When the Soviets began their great counterattack at Stalingrad, they launched it over Romanian (and Hungarian) troops. Romanians maneuvered themselves into the position of fighting and dying for the Germans, and then got their revenge on the Germans by being slaughtered by the Soviets.

All of this led to Romania’s occupation by the Soviets, toward whom the Romanians developed a unique strategy. The Hungarians rose up against the Soviets and were crushed, and the Czechoslovaks tried to create a liberal communist regime that was still loyal to the Soviets and were crushed. The Romanians actually achieved a degree of autonomy from the Soviets in foreign affairs. The way the Romanians got the Soviets to tolerate this was by building a regime more rigid and oppressive than even that of the Soviet Union at the time. The Soviets knew NATO wasn’t going to invade, let alone invade through Romania. So long as the Romanian regime kept the people in line, the Russians could tolerate their maneuvers. Romania retained its national identity and an independent foreign policy but at a stunning price in personal freedom and economic well-being.

Contemporary Romania cannot be understood without understanding Nicolae Ceausescu. He called himself the “Genius of the Carpathians.” He may well have been, but if so, the Carpathian definition of genius is idiosyncratic. The Romanian communist government was built around communists who had remained in Romania during World War II, in prison or in hiding. This was unique among the Soviet Union’s Eastern European satellites. Stalin didn’t trust communists who stayed home and resisted. He preferred communists who had fled to Moscow in the 1930s and had proved themselves loyal to Stalin by their betrayal of others. He sent Moscow communists to rule the rest of the newly occupied countries that buffered Russia from the West. Not so in Romania, where native communists ruled. After the death of the founder of communist Romania, Gheorghe Gheorghiu-Dej, another Romanian communist who stayed in Romania ultimately took over: Ceausescu. This was a peculiarity of Romanian communism that made it more like Josip Broz Tito’s Yugoslavia in foreign policy, and more like a bad dream in domestic policy.

Ceausescu decided to pay off the national debt. His reason seemed to flow from his foreign policy — he didn’t want Romania to be trapped by any country because of its debt — and he repaid it by selling to other countries nearly everything that was produced in Romania. This left Romania in staggering poverty; electricity and heat were occasional things, and even food was scarce in a country that had a lot of it. The Securitate, a domestic secret police whose efficiency and brutality were impressive, suppressed unrest. Nothing in Romania worked as well as the Securitate.

Herta Muller is a Romanian author who writes in German (she is part of Romania’s ethnic German community) and who won the Nobel Prize for Literature in 2009. One of her books, The Appointment, takes place in Romania under the communists. It gives an extraordinary sense of a place ruled by the Securitate. It is about a woman who is living her life, working at her job and dealing with an alcoholic husband while constantly preparing for and living in dread of appointments with the secret police. As in Kafka, what they are looking for and what she is hiding are unclear. But the danger is unrelenting and permeates her entire consciousness. When one reads this book, as I did in preparing for this trip, one understands the way in which the Securitate tore apart a citizen’s soul — and remembers that it was not a distant relic of the 1930s but was still in place and sustaining the Romanian regime in 1989.

It was as if the price that Romania had to pay for autonomy was to punch itself in the face continually. Even the fall of communism took a Romanian path. There was no Velvet Revolution here but a bloody one, where the Securitate resisted the anti-communist rising under circumstances and details that are still hotly debated and unclear. In the end, the Ceausescus (Nicolae’s wife Elena was also a piece of work, requiring a psychological genius to unravel) were executed and the Securitate blended into civil society as part of the organized-crime network that was mistaken for liberalization in the former Soviet empire by Western academics and reporters at the time.

Romania emerged from the previous 70 years of ongoing catastrophe by dreaming of simple things and having no illusions that these things were easy to come by or things Romanians could control. As with much of Eastern Europe but perhaps with a greater intensity, Romanians believed their redemption lay with the West’s multilateral organizations. If they were permitted to join NATO and especially the European Union, their national security needs would be taken care of along with their economic needs. Romanians yearned to become European simply because being Romanian was too dangerous.

The Redemption of Being European

In thinking of Romania, the phrase “institutionalized prisoner” comes to mind. In the United States it is said that if someone stays in prison long enough, he becomes “institutionalized,” someone who can no longer imagine functioning outside a world where someone else always tells him what to do. For Romania, national sovereignty has always been experienced as the process of accommodating itself to more powerful nations and empires. So after 1991, Romania searched for the “someone else” to which it could subordinate itself. More to the point, Romania imbued these entities with extraordinary redemptive powers. Once in NATO and the European Union, all would be well.

And until recently, all has been well, or well in terms of the modest needs of a historical victim. The problem Romania has is that these sanctuaries are in many ways illusions. It looks to NATO for defense, but NATO is a hollowed-out entity. There is a new and ambitious NATO strategy, which sets a global agenda for the organization. Long discussed, it is an exercise in meaninglessness. Countries like Germany have no military with which to fulfill the strategy, assuming that any agreement to act could be reached. NATO is a consensual organization, and a single member can block any mission. The divergent interests of an expanded NATO guarantee that someone will block everything. NATO is an illusion that comforts the Romanians, but only if they don’t look carefully. The Romanians seem to prefer the comforting illusion.

As for the European Union, there is a deep structural tension in the system. The main European economic power is Germany. It is also the world’s second-largest exporter. Its economy is built around exporting. For a country like Romania, economic development requires that it take advantage of its wage advantage. Lower wages allow developing countries to develop their economy through exports. But Europe is dominated by an export superpower. Unlike the postwar world, where the United States absorbed the imports of Germany and Japan without needing to compete with them, Germany remains an exporting country exporting into Romania and leaving precious little room for Romania to develop its economy.

At this stage of its development, Romania should be running a trade surplus, particularly with Germany, but it is not. In 2007, it exported about $40 billion worth of goods and imported about $70 billion. In 2009, it exported the same $40 billion but cut imports to only $54 billion (still a negative). Forty percent of its trade is with Germany, France and Italy, its major EU partners. But it is Germany where the major problem is. And this problem is compounded by the fact that a good part of Romania’s exports to Germany are from German-owned firms operating in Romania.

During the period of relative prosperity in Europe from 1991 to 2008, the structural reality of the EU was hidden under a rising tide. In 2008 the tide went out, revealing the structural reality. It is not clear when the tide of prosperity will come rolling back in. In the meantime, while the German economy is growing again, Romania’s is not. Because it exists in a system where the main engine is an exporter, and the exporter dominates the process of setting rules, it is difficult to see how Romania can take advantage of its greatest asset — a skilled workforce prepared to work for lower wages.

Add to this the regulatory question. Romania is a developing country. Europe’s regulations are drawn with a focus on the highly developed countries. The laws on employment guarantees mean that Europeans don’t hire workers, they adopt them. That means that entrepreneurship is difficult. Being an entrepreneur, as I well know, means making mistakes and recovering from them fast. Given the guarantees that every worker has in Europe, an entrepreneur cannot quickly recover from his mistakes. In Romania, the agility needed for risk-taking is not readily available under EU rules drawn up for a mature economy.

Romania should be a country of small entrepreneurs, and it is, but there is extensive evasion of Brussels’ — and Bucharest’s — regulations. It is a gray market that creates legal jeopardy and therefore corruption in the sector that Romania needs the most. Imagine if Germany had the regulations it champions today in 1955. Could it possibly have developed into what it is in 2010? There may be a time for these regulations (and that is debatable), but for Romania it is not now.

I met a Romanian entrepreneur who marketed industrial products. In talking to him, I raised the question of the various regulations governing his industry and how he handled them. There was no clear answer or, more precisely, I didn’t realize the answer he had given me until later. There are regulations and there are relationships. The latter mitigate the former. In Germany this might be called corruption. In Romania it is survival. A Romanian entrepreneur rigorously following EU regulations would rapidly go out of business. It may be that Romania is corrupt, but the regulatory structure of the EU imposed on a developing economy makes evasion the only rational strategy. And yet the entrepreneur I talked to was a champion of the European Union. He too hoped for the time when he could be a normal European. As Rousseau said, “I have seen these contradictions and they have not rebuffed me.”

It is difficult to for an outsider to see the specific benefits of NATO and EU membership for Romania. But for the Romanians, membership goes beyond the specifics.

Romania’s Choice

August and September are bad months in Europe. It is when wars and crises strike. August and September 2008 were bad months. That August, Russia struck Georgia. In September, the financial crisis burst wide open. In the first, Russia delivered a message to the region: This is what American guarantees are worth. In the European handling of the financial crisis in Eastern Europe, the Germans delivered a message on the limits of German responsibility. Both NATO and the European Union went from being guarantors of Romanian interests to being enormous question marks.

In my conversations with Romanians, at all levels and almost universally, I have found the same answer. First, there is no doubt that NATO and the European Union did not work in Romania’s favor at the moment. Second, there is no question of rethinking Romania’s commitment to either. There are those Romanians, particularly on the far right, who dislike the European Union in particular, but Romania has no strategic alternative.

As for the vast majority, they cannot and will not conceive of a Romania outside the confines of NATO and the European Union. The mere fact that neither is working well for Romania does not mean that they do not do something important: NATO and the European Union keep the anti-democratic demons of the Romanian soul at bay. Being part of Europe is not simply a matter of strategic or economic benefits. It represents a transitional point in Romanian history. With membership in the European Union and NATO, Romania has affirmed its modernity and its democratic institutions. These twin amulets have redeemed Romania’s soul. Given this, I suppose, an unfavorable trade balance and the absence of genuine security guarantees is a small price to pay. I am not Romanian, so I can’t feel their ineffable belief in Brussels.

Romanians do acknowledge, again almost universally, the return of Russia to the historical stage, and it worries them. Of particular concern is Moldova, a region to the east that was historically Romanian, taken by the Soviets in a treaty with Hitler and the rest of which was seized after World War II. Moldova became an independent country in 1991 (a country I will be visiting next). For much of the post-Cold War period it had a communist government that fell a few years ago. An election will be held on Nov. 28, and it appears that the communists might return. The feeling is that if the communists return this time, the Russians will return with them and, in the coming years, Russian troops will be on Romania’s borders.

Romanian officials are actively engaged in discussions with NATO officials about the Russians, but the Germans want a more active involvement of Russia in NATO and not tension between NATO and Russia. The Western Europeans are not about to be drawn into Eastern European paranoia fed by nostalgic American strategists wanting to relive the Cold War, as they think of it.

I raised two strategic alternatives with Romanian officials and the media. One was the Intermarium — an alliance, perhaps in NATO, perhaps not — of Poland, Slovakia, Hungary, Romania and Bulgaria. (To readers who asked why I did not go to Bulgaria on this trip, it was simply a matter of time. I will go there as soon as I can.) Very interestingly, one official pointed out substantial levels of cooperation on military planning between Hungary and Romania and discussions between Romania and Poland. How serious this is and whether it will go beyond the NATO context is unclear to me. Perhaps I can get a better sense in Warsaw.

But military planning is one thing; the wherewithal to execute military plans is quite another. The Romanians are now caught in a crisis over buying fighter planes. There are three choices: the Swedish Gripen, the Eurofighter and used American F-16s. The problem is that the Romanians don’t have the money for any of these aircraft, nor does it seem to me that these are the defense measures they really need. The Americans can provide air cover in a number of ways, and while 24 F-16s would have value, they would not solve Romania’s most pressing military problem. From where I sit, creating an effective mobile force to secure their eastern frontier is what is needed. The alternative I’ve heard was buying naval vessels to block a very real Russian naval buildup in the Black Sea. But if Romania has trouble buying 24 fighters, naval vessels are out of the question.

The Romanians are approaching defense planning from a NATO perspective — one used for planning, not implementation, and one that always leads to sophisticated systems while leaving the basics uncovered. This may seem like an unnecessary level of detail for this essay, but the Romanians are deep in this discussion, and questions like this are the critical details of strategies growing out of geopolitics. It is the difference between planning papers drawn up by think tanks and the ability to defend a nation.

The Black Sea is a critical part of Romania’s reality, and the rise of Turkey makes the system of relationships interesting. Turkey is Romania’s fourth largest export target, and one of the few major trading partners that imports more from Romania than it exports. I pointed out to Romanians that it is the great good fortune of Turkey that it was not admitted to the European Union. Turkey’s economy grew by an annualized rate of 12 percent in the first quarter of 2010 and has been surging for years.

Turkey is becoming a regional economic engine and, unlike Germany, France and Italy, it offers compatibilities and synergies for Romania. In addition, Turkey is a serious military force and, while not seeking confrontation with Russia, it is not subservient to it. Turkey has adopted a “360 degree” strategy of engagement with all countries. And since Turkey is a NATO member, as are Hungary, Slovakia and Poland, there is no incompatibility with a dual strategy of the Intermarium and the Black Sea. For now, they fit. And the irony of Romania reaching out to the heir to the Ottomans is simply that and no more. This is the neighborhood that Romania inhabits. These are the options it has.

What doesn’t fit for Romania is the NATO/EU system alone. Perhaps this is part of a rational mix, but it cannot be all of it. For Romania, the problem is to move beyond the psychological comfort of Europe to a strategic and economic understanding that accepts that the post-Cold War world is over. More important, it would be a move toward accepting that Romania is free, responsible for its future and capable of managing it.

It is this last step that is the hardest for Romania and many of the former Soviet satellites — which were also bound up with World War I and Hitler’s disaster — to come to terms with. There is a connection between buying more expensive German cars than you can afford, and more of them than you need, and the novels of Herta Muller. The appointment can be permanently cancelled, but the fear of the interrogation is always with you. In this region, the fear of the past dominates and oppresses while the confident, American-style military planning and economic restructuring I suggested is alien and frightening.

The Romanians emerged from a world of horror, some of it of their own making. They fear themselves perhaps more than they fear others. For them, becoming European is both a form of therapy and something that will restrain the demons within and without. When you live with bad memories, you live with the shadows of reality. For the Romanians, illusory solutions to haunting memories make a great deal of sense.

It makes sense until war comes, and in this part of the world, the coming of war has been the one certainty since before the Romans. It is only a question of when, with whom and what your own fate will be when it arrives. The Romanians believe with religious fervor that these things will be left behind if they become part of Europe. I am more skeptical. I had thought that Romania’s problem was that it was part of Europe, a weak power surrounded by stronger ones. They seem to believe that their solution is to be part of Europe, a weak power surrounded by stronger ones.

I leave Romania confused. The Romanians hear things that I am deaf to. It is even at a pitch my Hungarian part can’t hear. I leave now for another nation, Moldova, which has been even more exposed to history, one even stranger and more brutal than Romania’s.

Autor: George Friedman

Sursa: Stratfor.com

Programul PNL pentru România, intitulat „Statul liberal – A doua modernizare a României”

download PDF

Partidul Naţional Liberal optează pentru trecerea de la statul asistenţial şi clientelar la statul liberal

Programul PNL pentru România, intitulat „Statul liberal – A doua modernizare a României”, exprimă opţiunea fermă pentru statul liberal. Amploarea recesiunii economice din România, care nu poate fi explicată doar prin consecinţele crizei mondiale, arată că societatea românească se află la un moment de răscruce. Este nevoie, în acest moment, de o opţiune fundamentală: fie menţinem statul in forma sa asistenţială şi clientelară, fie il reconstruim din temelii, pe principiile statului liberal.

Statul liberal, prin caracterul său integrator, garantează dimensiunea sa socială. Statul trebuie să fie liberal în ce priveşte construcţia instituţională, garantarea libertăţilor cetăţeneşti şi performanţa politicilor sale, şi social în ce priveşte modul în care bunăstarea, rod al acumulării de avuţie, se regăseşte în casele unui număr cât mai mare de români. Acesta este, de altfel, şi sensul art. 1.3 din Constituţie care vorbeşte de dimensiunea socială a statului. Viziunea liberală asupra statului de drept consideră că statul are un rol important în societate, dar acest rol trebuie redimensionat, funcţie de criteriile eficienţei şi onestităţii.

Cauzele răului din societatea românească de astăzi le găsim în prizonieratul în care au fost ţinuţi românii timp de 20 de ani de către statul asistenţial şi clientelar, proiectat, construit şi perfecţionat de structurile politico-financiare moştenitoare directe ale aparatului de partid şi de stat din perioada comunistă. Expresia electorală deplină a acestor structuri o găsim în cele două formaţiuni politice care au ca trunchi comun Frontul Salvării Naţionale – Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat.

Componenta asistenţială a statului, care astăzi a ajuns la un nivel fără precedent, a dus la menţinerea unei mari părţi a românilor la limita sărăciei, permiţând partidului aflat la putere să dispună de o masă de manevră electorală întreţinută prin sistemul „pomenii” distribuite din resursele obţinute de la segmentele productive ale societăţii. Componenta clientelară ţine de satisfacerea intereselor clientelei politice prin cheltuieli, investiţii şi achiziţii publice necontrolabile şi nerentabile pentru societate, dar extrem de profitabile pentru gruparea politico-financiară aflată la putere.

Impostura în care se află astăzi statul asistențial și clientelar este evidentă. Nu se poate redistribui prin politici publice sustenabile decât ceea ce o societate matură, dezvoltată creează prin acumulare de avuţie. Aceasta este, de fapt, ceea ce îşi propune statul liberal, prin atributele sale.

Ideea că manifestarea unei viziuni liberale asupra statului este eminamente economică este o eroare. Statul liberal abordează, prin atributele sale, complexitatea lumii în care trăim, fără a ignora dimensiunea socială şi culturală a tranziţiei. Iată de ce, în contextul de mai sus, conceptul de „A doua modernizare a României”, lansat de către PNL pentru a identifica noul obiectiv postaderare al ţării noastre, anume acela de europenizare, devine convergent cu opţiunea pentru statul liberal în care binele public reprezintă suma intereselor individuale iar libertatea este dublată de responsabilitate publică şi privată.

Trecerea de la statul social la cel liberal semnifică o modificare de paradigmă în ceea ce priveşte reformarea marilor sisteme publice şi nu doar redimensionarea lor, repoziţionarea administraţiei în procesul descentralizării şi nu doar simpla manipulare instituţională, refacerea filosofiei fiscal-bugetare în slujba dezvoltării sustenabile şi nu doar asigurarea echilibrelor macroeconomice.

Statul asistențial-clientelar şi starea de deficit a societăţii româneşti

Problema centrală pentru majoritatea românilor redevine, odată cu criza economică, sărăcia. Toate celelalte – de la precaritatea democraţiei până la gradul scăzut de cultură civică, de la energiile reduse de reformare a sistemului şi până la anacronismul structurilor economice şi sociale – se datorează sărăciei, sub ambele sale aspecte, anume sărăcia ca stare materială şi sărăcia ca stare culturală. Căci, din păcate, în aceşti ultimi douăzeci de ani, lipsurile şi frustrările au dezvoltat o adevărată cultură a sărăciei.

În vremea dictaturii comuniste, binele public era impus, altcineva ştia ce este bine pentru noi. Binele public era mai degrabă un concept statistico-propagandistic. În perioada de tranziţie, modul în care s-a definit binele public nu s-a schimbat prea mult. El a rămas, mai departe, un rezultat al voinţei politice, atât cât a fost ea, pradă arbitrariului de stat şi populismului. Binele public a fost un concept abstract, vag, creionat de indicatori goliţi de conţinut, fără relevanţă în viaţa de zi cu zi.

Statul liberal schimbă fundamental această paradigmă. Binele public nu mai este rezultatul deciziei de stat, nu se stabileşte prin lege, ci este rezultanta, la scară socială, a asumării personale. Binele public este o consecinţă a bunăstării individuale, a managementului familial şi a promovării spiritului antreprenorial. El nu mai este rodul bunăvoinţei statului, un bine stabilit prin lege, din care frânturi ajung, când şi când, în casele oamenilor. Binele public devine suport şi parte a contractului social.

Modul în care statul asistențial-clientelar a “reuşit”, în perioada de tranziţie, să asigure bunăstarea românilor se observă din starea cronică de deficit în care funcţionează societatea românească.

Obiectivul statului liberal este acela de a depăşi starea de deficit a societăţii româneşti, de a da României o dezvoltare echilibrată, organică.

Cele dintâi deficite sunt cele ce ţin de democraţia însăşi. Ele se manifestă, întâi de toate, în gradul redus de evoluţie a culturii civice, ceea ce face ca atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. Una din dominantele politicii româneşti este aceea că mesajul politic e mai degrabă reactiv decât creativ. Cel mai adesea, democraţiei i-a lipsit pilonul central şi anume autoritatea Parlamentului. Rolul central în construcţia instituţională s-a deplasat în mod vădit către Preşedinte şi către Guvern.

România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel care câştigă alegerile doreşte să ia totul, de la dirijarea resurselor până la controlul instituţional. Funcţionarul public nu este protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. Administraţia este politizată şi riscă să se deprofesionalizeze. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie o ameninţare expresă la adresa democraţiei româneşti.

Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al politicului. Structurile parteneriale nu au reuşit, cel mai adesea, să reziste tentaţiilor oferite de politic. Accesul la informaţii publice este extrem de restrâns. În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a devenit o formă de control politic asupra societăţii civile.

În aceste condiţii, libertatea se reduce, adesea, la formele sale primare, ca libertate de expresie, ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, nu şi libertatea de a schimba. Într-o anumită măsură, libertatea are doar rolul unei terapii de grup. Democraţia românească prezintă caracteristicile unei democraţii neconsolidate, care riscă să se transforme într-o pseudo-democraţie.

Deosebit de grave sunt deficitele de natură instituţională. Construcţia instituţională este una dintre cele mai importante teme ale tranziţiei. Nici capitalismul şi nici democraţia nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea instituţională necesită voinţă politică şi viziune strategică, dar şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă. Cel mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.

Cel mai acut deficit de natură instituţională se observă în modul de funcţionare a statului. În condiţiile în care ar trebui să fie garant al liberei competiţii şi al egalităţii de şanse, al funcţionării corecte şi libere a pieţelor, statul devine, dimpotrivă, un factor perturbator. El introduce o seamă de distorsiuni în mecanismul de funcţionare a pieţelor, generează blocaje economice, deturnează fondurile publice în interesul îngust al clientelei politice. Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al autorităţii.

Deficitele economice s-au agravat ameninţător în ultima perioadă. E vorba, desigur, în primul rând, de deficitul bugetar. În cele două decenii de tranziţie, opţiunea politică a fost aceea a încheierii exerciţiilor bugetare anuale cu deficit. În principiu, acest lucru a fost necesar. Deficitele structurale ale societăţii româneşti, ce ţin de starea în care se află sectorul educaţional, cel de sănătate, infrastructura etc. nu pot fi acoperite fără existenţa unui anumit deficit bugetar. Astfel, deficitul bugetar poate fi o formă de investiţie publică, câtă vreme sumele alocate investiţiilor sunt mai mari decât nivelul deficitului bugetar. În situaţia în care deficitul bugetar depăşeşte nivelul investiţiilor, rezultă că, de fapt, statul se împrumută pentru a plăti salariile şi pensiile, ceea ce pune bugetul într-o situaţie de nesustenabilitate. Corelaţia dintre funcţia activă a statului şi nivelul deficitului bugetar este obligatorie. Altminteri, efectele asupra nivelului datoriei publice vor fi imediate.

Deficitul de cont curent este, la rândul său, inevitabil pentru o anumită perioadă de timp. România nu poate diminua decalajele faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene fără susţinerea unui “marş forţat” de creştere economică, ceea ce presupune un ritm de creştere a PIB-ului de cel puţin 5% pe an. Ţara noastră nu dispune de suficiente resurse interne pentru a susţine acest ritm de dezvoltare. Însă, ca şi în ceea ce priveşte raportul dintre deficitul bugetar şi investiţiile publice, existenţa unei corelaţii corecte între nivelul deficitului de cont curent şi cel al investiţiilor străine directe poate să ofere perspectiva sustenabilităţii.

Din păcate, starea de deficit este agravată de apariţia unui deficit investiţional, atât la nivelul investiţiilor străine cât şi la nivelul investiţiilor interne, publice şi private. În termeni reali, în 2010, investiţiile, pe ansamblu, au scăzut la mai puţin de jumătate faţă de nivelul anului 2008.

Starea de deficit economic pune în faţă României o problemă nouă şi în continuă agravare: creşterea datoriei publice. În numai doi ani (2009-2010) datoria publică se dublează, fără ca, în acest timp, economia să creeze resursele necesare plăţii acestei datorii. Creşterea datoriei publice ridică şi o chestiune de natură morală: în ce măsură avem dreptul să amanetăm viitorul României şi cât este de corect ca generaţia următoare să plătească pentru greşelile de astăzi.

Vorbind despre dimensiunea morală a abordării noastre, nu putem ignora deficitele de natură culturală. Nu avem în vedere, desigur, cultura ca act de creaţie, în această privinţă nu credem că am fost vreodată în deficit şi nu ne socotim mai prejos de alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică şi de evoluţia mentalităţilor. O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de cultură a sărăciei şi a pasivităţii, cu toate atitudinile ce decurg din acestea. Este vorba despre resemnare. De complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezistenţa faţă de nou. Din păcate, deficitul cultural este agravat de persistenţa populismului care a fost, practic, ideologia dominantă a acestor două decenii.

Prin felul în care şi-a înţeles rolul în societate, statul asistenţial şi clientelar, aşa cum a funcţionat până acum, nu a făcut decât să agraveze starea de deficit a societăţii româneşti. Modul în care partidele stângii populiste, dominante în perioada de tranziţie, au abordat şi folosit chestiunea sărăciei, a fost păgubitor, a dus la irosire de timp, de energii şi de resurse. Căci lupta împotriva sărăciei a fost înţeleasă, mai degrabă, ca un mod de a întreţine sărăcia, de a ţine masele într-o stare de dependenţă şi de vulnerabilitate, decât de a o lecui.

Statul liberal îşi propune eliminarea stării de deficit a societăţii româneşti. Acolo unde acest deficit este inevitabil, sub forma deficitelor economice, el nu trebuie înţeles decât ca o formă de a atrage resurse suplimentare în slujba dezvoltării.

Atingerea acestui obiectiv presupune o nouă paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea statului şi realizarea contractului social. Statul nu mai trebuie privit ca un obiectiv în sine, costisitor şi greoi, expansiunea sa trebuie stăvilită şi orice formă de agresiune împotriva societăţii civile, împotriva propriilor cetăţeni trebuie eliminată. Statul trebuie înţeles ca o sumă de politici publice cărora li se subsumează instituţiile sale. Funcţionarea statului trebuie evaluată din perspectiva eficienţei funcţionării marilor sisteme publice.

Statul liberal şi atributele sale

Statul liberal se întemeiază pe principiul libertăţii, al iniţiativei private, al competiţiei corecte şi al garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale şi al sustenabilităţii politicilor publice.

Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiul echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, al apărării libertăţilor individuale şi al încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale : uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.

Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale, precum şi întărirea rolului său de garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre pentru o nouă economie.

Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale:

a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia;

b) realocarea prin politici publice a impozitelor;

c) siguranţa naţională.

Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune o schimbare majoră de paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul asistenţial şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar cu gestionarea acestora prin management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la derularea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea şi creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.

Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin muncă, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.

Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, îndeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.

Statul liberal aşază cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale. În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală. Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.

Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine şi să investească pentru propria sa protecţie şi bunăstare. Ţara noastră are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege, deoarece numai aşa se pot proteja drepturile celei mai “mici” minorităţi care există: omul.

România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală. Această nouă cale va permite reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic şi riscul social.

Statul de drept liberal nu duce la eliminarea dimensiunii sociale a statului. El reorientează atributele statului social, astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să nu ducă la o atitudine de tutelă care să împiedice capacităţile de iniţiativă şi angajare individuală. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât mai puţin liberal. Liberalismul şi autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileşte unilateral, ci este rezultatul aspiraţiilor şi asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.

Deşi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate şi libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii şi acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârşite de regimul comunist împotriva proprietăţii şi fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste, în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării şi dezvoltării proprietăţii private, apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice.

Denumirea „Statul liberal – A doua modernizare a României”, dată programului menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană. Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.

Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene. S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în absenţa politicilor liberale, a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu şi instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei. Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană a fost, de cele mai multe ori, un avantaj comunitar şi nu unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât într-un interval de maximum şapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai pragmatică, altminteri euro-optimismul cetăţenilor români va deveni, în scurt timp, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.

Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României” îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.

Schimbarea paradigmei economice presupune şi o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă şi că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.

Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.

România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca şi pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte şi complete, în timp real, despre realităţile economice şi sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.

Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveşte administraţia fiscală, cunoaşterea în timp real a stării financiare a persoanelor şi a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale şi canalizează prevenţia şi controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveşte condiţia persoanei, cunoaşterea situaţiei matrimoniale şi a apartenenţei familiale, precum şi a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană şi administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor şi contribuie la garantarea proprietăţii.

Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume ghişeul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă şi cetăţeni este garanţia eficienţei administrative şi a încrederii pe care statul trebuie să o inspire.

În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental. Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare şi o evaluare echilibrată a raportului dintre resurse şi obiective, cât şi o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea trebuie înţeleasă ca un management al riscului. Aceasta presupune o evaluare cât mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea şi preîntâmpinarea lor, minimizarea riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum şi distribuirea cât mai echitabilă între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului. Cu cât o guvernare este mai performantă în ce priveşte managementul riscului, cu atât ea este mai dezinvoltă în angajarea unor proiecte pe termene mai lungi. Performanţele şi statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor sale.

Programul PNL „Statul liberal – A doua modernizare a României” are în vedere îmbinarea orizonturilor de timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greşeală să subsumăm toate energiile şi strategiile în scopul ieşirii din criza economică printr-o atitudine pompieristică. România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.

Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere şi redimensionarea acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge instituţii şi risipi resursa umană. Fireşte că o seamă de obiective îşi propun un termen mult mai scurt. În ceea ce priveşte însă obiectivele ample, cum ar fi reformarea sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca şi consolidarea poziţiei României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene, orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.

În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este fructificat depinde, în bună măsură, natura şi evoluţia unei societăţi. Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În peisajul programului „Statul liberal – A doua modernizare a României, economisirea timpului devine o componentă a bunei guvernări.

Această viziune novatoare în ceea ce priveşte prioritizarea resurselor are un corespondent imediat în planul strategic. Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii. Una dintre diferenţele majore dintre statul liberal şi statul asistenţial şi concurenţial cu care ne-am obişnuit o constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră, feroviară, navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja, infrastructura subterană, alcătuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice, infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor publice de educaţie şi sănătate etc.

Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul politicilor publice – ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea managementului privat, angajarea creditării externe şi utilizarea fondurilor nerambursabile – să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai rapid, pe orizonturi de timp şi pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat de întreaga societate ca un important angajament naţional.

Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil la informaţii elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital. Înţelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere fiscal.

O bună cunoaştere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei româneşti de azi, şi poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună guvernare este ca statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a TVA, derularea rapidă şi corectă a achiziţiilor publice şi aşezarea statului şi a celorlalţi participanţi la mecanismul economic pe poziţii de egalitate.

O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi reguli.

Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, a făcut ca, din lipsa unor resurse interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină. Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate şi strategii concertate între Guvern, sistemul bancar şi mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.

Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice. Programul liberal „Statul liberal – A doua modernizare a României” acordă un loc important dezvoltării capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare şi deschidere către terţe pieţe, dar şi performanţe manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un mediu economic ospitalier şi să deschidem economia românească spre fluxurile economice internaţionale. În acelaşi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat. Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.

Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbărăm. Una dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive într-un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.

De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este, în acest caz, competitivitatea.

Aceasta presupune creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea competitivităţii în programele cu finanţare internă şi comunitară, precum şi sprijinirea industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile. Evaluarea competitivităţii ramurilor industriale relevante şi iniţierea de măsuri orizontale pentru încurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.

În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale agriculturii româneşti. Cea dintâi este cea a fragilităţii pieţei produselor agricole. Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi dezvoltarea fermelor agricole constituie un pas necesar în modernizarea agriculturii româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc şi o mai bună conectare a agriculturii la industrie vor duce la fiscalizarea sectorului agricol şi utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.

Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este cel al formelor asociative. Încurajarea formelor de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din starea de izolare şi din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura din starea de economie naturală.

Agricultura românească trebuie să se deschidă către industrie şi către piaţă. Iar deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei agricole. La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii şi crearea unui sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară Camerele de Comerţ Agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii agricole judeţene. Pe de altă parte, promovarea agriculturii şi conectarea ei la sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării forţei de muncă, asupra reducerii deficitului comercial şi, mai ales, asupra veniturilor bugetare.

Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme publice.

În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legătură cu administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă. Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.

PNL şi-a asumat, faţă de mediul privat, răspunderea de a promova şi de a susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii politicii fiscale. În acelaşi timp, PNL îşi asumă responsabilitatea ca impozitarea veniturilor sa fie nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mici, dar să încurajeze, în acelaşi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.

Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi de fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi aşteaptă de la stat un semnal pozitiv.

Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.

Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.

Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe. Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii, respectiv reducerea contribuţiilor de asigurări sociale cu 10 puncte procentuale, reducerea TVA la nivelul iniţial, de 19%, şi continuarea scăderii cotei unice până la 10%.

Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie. Cota unică de impozitare a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.

Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu statul asistenţial-clientelar, este aceea privind rolul activ al individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici.

Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii privind întreţinerea locuinţei şi subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul, familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un anumit fel, agent fiscal al statului.

Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai importantă mutaţie pe care o presupune programul „A doua modernizare a României”, noua paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice, al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor.

Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa eficienţei politicii fiscale. Cel dintâi obiectiv al politicii bugetare este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în ceea ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale.

Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în ceea ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apără cât mai bine interesul public şi aşază, în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse, pe toţi posibilii parteneri din zona privată.

Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, mai ales în ceea ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, acesta nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.

Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene. E limpede că statul nu dispune de expertiza necesară şi nu dă dovadă de suficientă corectitudine şi de operativitate în ceea ce priveşte derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.

Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme cu reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat, pentru marile investiţii publice, precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie instituită cât mai rapid pe scară largă.

Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul „A doua modernizare a României” îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi de protecţie socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contribuitor abstract al unui sistem asupra căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este principalul decident. În plus, sistemul de politici publice, în această nouă formulă, devine resursă pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare a politicii bugetare.

În ceea ce priveşte sistemul de pensii, trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, şi-a atins optimul în toamna anului 2008. Reducerea dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr mare de beneficiari de pensii speciale, reducerea colectărilor precum şi numărul mare al recentelor pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să fie pusă la grea încercare. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.

Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi înlocuită cu asigurarea pensiei prin acumulare.

Este singura soluţie care poate da echitate şi sustenabilitate sistemului, care îl poate feri de arbitrariu şi dă, în acelaşi timp, şansa unor pensii decente. Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu mai sunt distribuite de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăşi nu mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi la cheremul populismului electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator statistic şi nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv, care şi-a dovedit fragilitatea şi care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe şi sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare este rezultatul unei opţiuni politice şi, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de pensii depinde de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse care pot fi implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice şi private.

Un alt pas important în ceea ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de greutate dinspre individ către familie.

Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cuantificabilă şi efectivă. În ceea ce priveşte ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea persoanelor asistate.

Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul sănătăţii.

În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază (minimal) privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări obligatorii şi private al fiecărei persoane.

Pentru asigurarea finanţării infrastructurii se instituie o contribuţie de solidaritate plătita de angajatori. Contribuţia angajatorului se face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent.

Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea competiţiei necesare asigurării calităţii şi creşterii serviciilor medicale. Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a accesului la servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la transparenţa şi eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului medical în sistemul public de sănătate.

În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea durabilă a resursei umane.

Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveşte parcursul de carieră, ceea ce implică şi creşterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea acestora.

Pentru părinţi, competitivitatea şcolară a propriilor copii înseamnă un număr mai mare de drepturi dar şi de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul şcolii, părinţii vor fi aceia care vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea şcolii care va primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveşte calitatea învăţării, ci calitatea profesorilor.

Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.

Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă un sistem depolitizat, cu nivel crescut de autonomie – fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale – descentralizat financiar şi diferenţiat din punct de vedere al curriculei şi mai ales predictibil din punct de vedere al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale şi delimitarea clară a interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică garantarea procesului investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoaşterii, accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea de viitoarele meserii.

Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui proces continuu de cunoaştere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau despre economie, administraţie şi cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor şi a centrelor de performanţă, creşterea responsabilităţii universităţilor pentru cercetarea de vârf, stimularea juridică şi financiară a inovaţiei, dar şi măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.

Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând salariaţii să aibă o situaţie cât mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.

Statul liberal nu înseamnă, în mod simplist, aplicarea principiilor liberale ale secolului XIX. Statul liberal presupune aplicarea principiului autorităţii. Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a-şi îndeplini funcţiile în slujba cetăţenilor săi.

Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Ea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean. Statul respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acordă cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetăţeni, acţionează în deplinul lor folos şi nu luptă împotriva lor.

În ultimii ani s-a vorbit, cu temei, despre necesitatea modernizării statului. Ea trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statutului minimal şi eficient precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale, reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestora precum şi creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.

Importanţa pe care Programul „Statul liberal – A doua modernizare a României” o dă construcţiei instituţionale nu trebuie să ignore fiinţa umană, care trebuie să rămână miezul acestei construcţii. Societatea şi statul nu trebuie să constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel. Primejdia uniformizează. În faţa unei primejdii naturale oamenii se solidarizează. Dar nu şi în faţa unei primejdii sociale. În faţa unui stat autoritar, a unei agresiuni sociale, tendinţele de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare şi, în societate, omul se simte mai străin ca oricând. Autoritatea trebuie, aşadar, să îndeplinească acest obiectiv esenţial care este garantarea siguranţei cetăţeanului.

Ca actor al pieţei libere, ca subiect al sistemului normativ, omul este privit ca individ abstract, egal cu ceilalţi. În acelaşi timp, însă, omul nu poate fi imaginat în afara motivaţiilor sale intime, a particularităţilor şi năzuinţelor sale. Avem în vedere, pe de o parte, asemănările dintre oameni, în privinţa accesului la resurse, al gradului de informare, al egalităţii de şanse şi în faţa legii precum şi al răspunderilor aferente, iar, pe de altă parte, deosebirile dintre oameni, ce decurg din matricea unicităţii lor.

Modernitatea tinde să abstractizeze fiinţa umană, tradiţia şi morala au calitatea de a o personaliza. Acceptând provocarea necesară a îmbinării tradiţiei cu modernitatea, viziunea noastră devine, în acelaşi timp, individualistă şi personalistă. Această dualitate trebuie să fie, de altfel, şi marca specifică a Dreptei începutului de secol XXI românesc.

Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială, ci e o construcţie organică, umanizată. Întreaga construcţie ideologică a dreptei, ca sinteză doctrinară, reformatoare şi pragmatică, este dedicată definirii şi consolidării instituţiei numite cetăţean. Aceasta presupune o schimbare de paradigmă, corelarea tentativelor reformatoare abstracte, birocratice, de sus în jos, cu reforma societăţii, în ansamblul său, fără de care nici o modernizare reală a statutului nu e posibilă.

Orice construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultură şi piaţă, dintre competiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei funcţionări şi al bunei cuviinţe .

România nu mai trebuie să fie un spaţiu al dezamăgirilor şi al resemnării. Ţara noastră nu trebuie să fie apreciată doar pentru marii oameni de cultură din exil, pentru tinerii olimpici care aleg, invariabil, universităţi din străinătate şi pentru faimoşii noştri sportivi. Mândria de a fi român începe odată cu performanţa sistemului de guvernământ, cu modul în care cetăţenii sunt respectaţi iar societatea oferă fiecăruia şansa de a-şi urma idealurile. Mândria de a fi român trebuie să fie un sentiment care să ne unească pe toţi care suntem parte a poporului român, de acasă, din vecinătatea graniţelor şi de pretutindeni.

CUPRINS

PREAMBUL

1.ECONOMIA

2. ADMINISTRAŢIA ŞI AFACERILE INTERNE

3. JUSTIŢIA

4. EDUCAŢIA NAŢIONALĂ ŞI CULTURA

5. SĂNĂTATEA

6. SISTEMUL DE PENSII

7. MUNCA ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ

8. AGRICULTURA ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ

9. INFRASTRUCTURA ŞI DEZVOLTAREA REGIONALĂ

10. MEDIUL

11. APĂRAREA NAŢIONALĂ

12. RELAŢIILE EXTERNE ŞI AFACERILE EUROPENE

Sursa:  Comitetul National de Coordonare a Comisiilor de Specialitate PNL

Memoria istoriei: Motiunea de cenzura PSD, PNL si PC din 27 octombrie 2010

Moţiunea de cenzură va fi dezbătută pe 27 octombrie, asumarea răspunderii Guvernului pe 28 octombrie.

Motiunea de cenzura a fost semnata de 158 parlamentari PSD, 4 parlamentari PC si 75 parlamentari PNL. Astfel Opozitia Unita formata din PSD+PNL+PC detine 237 mandate parlamentare (50,32%) din 471 de portofolii parlamentare.

18 octombrie 2010

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor parlamentari!

Domnule prim-ministru,

Moţiunea de cenzură pe care v-o prezentăm astăzi este o moţiune populară, semnată de aproape 3 milioane dintre compatrioţii noştri.

Conform tuturor sondajelor, putem spune că ea este moţiunea majorităţii populaţiei – care sperăm să devină astăzi şi moţiunea unei  majorităţi parlamentare!

Prezenta moţiune nu este o moţiune ideologică, de stânga sau de dreapta. Ea este mai mult decât un document politic. Este un act de sancţionare a activităţii actualei guvernări, asumat de reprezentanţii opoziţiei, indiferent de orientarea lor ideologică şi susţinut de majoritatea covârşitoare a românilor, care considera in proporţie de 90% ca România merge într-o direcţie greşită. Prezenta moţiune exprimă voinţa tuturor segmentelor societăţii româneşti – mediul privat, sectorul bugetar, tineri dominaţi de spirit întreprinzător, cărora actualii guvernanţi le fură şi le vând viitorul, dar şi bătrânii batjocoriţi şi condamnaţi la moarte prin foame, frig şi boală, România care suferă în tăcere, dar şi România care îşi strigă furia în stradă. Sunt uniţi de o nevoie stringentă, pe care o afirmăm în această moţiune: guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase trebuie să plece.

Criza economică  este folosită ca justificare pentru instaurarea unei politici de dictat, pe care o comandă cel care ocupă, vremelnic, funcţia de preşedinte şi care este pusă în aplicare de o grupare lipsită de legitimitate electorală, condusă de un personaj fără personalitate, fără identitate doctrinară şi fără simţ al ridicolului– premierul Emil Boc.

România este condusă astăzi, într-o perioadă de gravă criză economică mondială, de o grupare de persoane lipsite de orice competenţă, caracterizate de oportunism şi unite de un singur obiectiv: menţinerea cu orice preţ la putere, în scopul utilizării resurselor publice pentru satisfacerea intereselor clientelei politice. Cu orice preţ, chiar cu preţul sacrificării intereselor societăţii  româneşti, căreia i-au declarat un război nemilos. Guvernul Băsescu-Udrea-Boc-Anastase, distruge cu perseverenţă cei doi piloni pe care se construieşte orice societate liberă şi prosperă: economia şi instituţiile fundamentale ale statului de drept.

Considerăm că, în faţa acestei situaţii, prin care este pus în pericol viitorul naţiunii, noi, toţi membrii Parlamentului, indiferent de afilierea politică, sau de orientarea doctrinară personală, ca reprezentanţi legitimi ai puterii suverane a poporului, trebuie să acţionăm neîntârziat, în apărarea intereselor României şi ale cetăţenilor ei. Trebuie să acţionăm în conformitate cu manifestarea de voinţă a majorităţii covârşitoare a societăţii româneşti.

Avem datoria de a asculta vocea României majoritare şi de a vota moţiunea României majoritare.

Guvernul actual trebuie să plece din cel puţin 10 motive:

1. Pentru că actualul Guvern Boc nu mai respectă demult Programul de guvernare aprobat de Parlament, la învestitură, în decembrie 2009.

Niciuna dintre prevederile esenţiale ale programului de guvernare nu a fost respectată de către Guvern. Mandatul încredinţat de Parlament a fost încălcat grosolan, iar Guvernul Boc, aici de faţă, este ilegitim, întrucât conduce ţara doar sub comanda preşedintelui de partid şi de stat. Nici unul dintre angajamentele personale rostite de premierul Emil Boc în discursul de investitură din decembrie 2009 nu a fost respectat. Astfel, unul dintre obiectivele de politică economică şi anume „menţinerea cotei de TVA la acelaşi nivel pe întreaga perioadă a mandatului de guvernare” a fost abandonat la câteva luni, iar din iulie a.c. plătim cu toţii un TVA mărit de la 19 la 24%. Un alt exemplu de populism şi demagogie al domnului Boc este ideea unui pact între toate partidele politice de stabilitate a funcţiei publice, promisiune rostită în faţa Parlamentului, şi de care s-a ales praful !

2. A declanşat un veritabil război economic împotriva românilor, început cu un atac devastator împotriva mediului privat, împotriva acelor oameni care produc valoare adăugată în societatea românească, care vor să muncească mai bine, pentru a câştiga mai bine, pentru a putea trăi mai bine. La învestire, Guvernul Boc a anunţat o serie de măsuri necesare susţinerii mediului de afaceri. Niciuna nu s-a pus în practică. Pentru a înfiinţa o companie, trebuie plătite nu mai puţin de 15 taxe, iar timpul necesar procedurilor plasează România aproape de ţări precum Congo si Tadjikistan. Controalele la firme sunt făcute la comandă politică şi au scopul strângerii de bani pentru partid.

3. Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase a produs un dezastru generalizat în economie, prin sugrumarea cu taxe şi impozite aberante a liberei iniţiative şi a investiţiilor în mediul privat care generează noi locuri de muncă. În timp ce societăţile cu capital majoritar de stat, căpuşate de clientela politică a PD-L, rămân principalii debitori către bugetele de stat, mediul privat este în continuare principalul plătitor nu doar al costurilor crizei economice, ci şi al menţinerii la putere a acestui guvern incompetent şi ticălos.

România mai funcţionează doar pe datorie, ritmul în care se împrumută de la începutul anului fiind de 600 de euro/secundă – adică 52 milioane de euro pe zi.

4. Politica haotică şi fiscalitatea excesivă impuse de Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase adâncesc şi mai mult criza. Bugetul pe acest an a prevăzut o creştere economică de 1,3%. După aplicarea măsurilor, România a devenit singura ţară din Estul Europei cu cădere economică de 1,7 – 1,9% în 2010. Puterea reală de cumpărare a scăzut deja cu 8-10% numai din majorarea preţurilor din TVA, combinată cu sporirea ratei inflaţiei. Peste acestea se suprapune diminuarea salariilor cu 25, 40 sau chiar 60% în unele cazuri.  În termen de opt luni de zile, acest Guvern, aici de faţă, a modificat de 10 (zece!) ori Codul Fiscal.

Politica de sufocare a mediului privat a dus la scăderea dramatică a încasărilor la bugetele de stat, fapt ce a determinat guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase să deschidă un al doilea front în războiul economic împotriva românilor: agresiunea împotriva pensionarilor şi a celor care produc valoare intelectuală şi sunt recompensaţi prin sistemul bugetar – profesori, doctori, cercetători, funcţionari.

5. Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase a luat măsuri prin care umileşte toate categoriile de cetăţeni. Este pentru prima dată după 1990, când românilor le scad, practic, toate veniturile nete câştigate până în prezent. Guvernarea Boc a aruncat România cu zeci de ani în urmă, dând iarăşi cetăţenilor români sentimentul că ţara noastră este un spaţiu al resemnării şi al deznădejdii. Colapsul economic a provocat grave probleme sociale, iar sărăcirea populaţiei României a fost transformată de „dinastia Boc” în politică de stat. Cetăţeanul  este pus în situaţia de a munci la fel de mult, dar pe bani mai puţini. Practic, salariaţii instituţiilor publice muncesc un trimestru pe gratis. Românii sunt cei mai săraci europeni, „depăşind” chiar şi Bulgaria – aceasta fiind „performanţa” de sinteză a acestor guvernanţi!

6. Direcţia spre care ţara este condusă de Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase este cea a colapsului social. Activitatea guvernamentală dezastruoasă a declanşat şi întreţine  războiul împotriva cetăţenilor români, – războiul între români. Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase a generat cel mai mare grad de conflict şi de contestare din ultimii 15 ani  şi un val de nemulţumire publică fără precedent, încât nu a fost categorie socială care să nu fi protestat şi să nu îşi fi căutat dreptatea în stradă. Niciodată un Guvern care a intenţionat să adopte măsuri de reformă nu a avut o ripostă mai solidă din partea unor categorii profesionale, din partea sindicatelor, a unei largi părţi a societăţii.

7. Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase este singurul guvern din Europa care a îndrăznit să ceară limitarea drepturilor cetăţeneşti pentru asanarea finanţelor publice. Asimilarea situaţiei din economie cu un război sau un cataclism reprezintă actul de capitulare al unei guvernări care s-a declarat neputincioasă în faţa realităţii. Aşa cum arătam în precedenta moţiune de cenzură, de acum 6 luni, Art.53 din Constituţie n-a putut să justifice măsurile luate de guvern; situaţia este exact pe dos: aceste măsuri sunt cele care pun în pericol ordinea publică şi siguranţa naţională!

Aceste măsuri şi nu altceva scot  oamenii în stradă! Niciodată legile propuse sau ordonanţele adoptate de vreun guvern nu au fost mai contestate ca acum.

Aceste măsuri au generat o stare generală de nemulţumire şi de protest în întreaga ţară!

Guvernul trebuie să-şi aplice Art.53 în primul rând sieşi, iar această moţiune de cenzură îl ajută să facă acest lucru!

8. Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase a instalat în România un sistem clientelar care căpuşează instituţiile statului, de la cel mai înalt nivel până la ultima comună din România, în care banii publici se scurg prin “sitele” portocalii către camarila politică. S-a ajuns ca orice alocare bugetară să aibă în spate un raţionament bazat pe interesul personal sau de partid şi nu pe interesul comunităţilor şi al cetăţenilor. În paralel, se plătesc aiurea scene de 75.000 de euro, patinoare de 12 milioane de euro, brand-uri de ţară plagiate de numai 75 de milioane de euro ori programe fanteziste, precum e-România de 500 milioane de euro.

9. Guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase a inoculat sentimentul de frică, de teamă, de represalii, specifice regimurilor totalitare, pentru a încerca să se  menţină la  putere cu orice preţ. În  cel mai pur stil populist, acest regim politic se raportează tot timpul  la „popor”, „mulţimi” sau „indivizi”, uitând esenţialul: că  România este o ţară de CETĂŢENI cu drepturi şi responsabilităţi şi care, mai ales, nu datorează nimic acestei guvernări. Mai mult, credem că noi toţi am plătit prea mult pentru a ispăşi, în aceşti doi ani chiar şi vina celor care i-au ales.

10. Actualul Prim-ministru trebuie să plece pentru că a oferit pe tavă lui Traian Băsescu Guvernul pe care îl conduce, reuşind să-l şteargă din paginile Constituţiei, de la capitolul Putere executivă. Guvernul Boc s-a legitimat doar în faţa preşedintelui Băsescu şi în favoarea acestuia,  şi nu, cum este normal şi constituţional, în faţa Parlamentului, pentru  a da seamă în ce fel respectă programul de guvernare şi apără interesele celor pentru care ar trebui sa guverneze.

Într-un mod fără precedent şi deosebit de periculos pentru democraţie, în total dispreţ faţă de cetăţenii României, puterea executivă se subsumează doar Palatului Cotroceni, Guvernul nemaifiind decât o armă folosită de Traian Băsescu în lupta politică.

Dar Parlamentul poate corecta, prin mijloace democratice şi constituţionale această anomalie, punând capăt acestei guvernări prin votarea moţiunii de cenzură şi deschizând, astfel, calea punerii în acord a puterii executive cu voinţa politică a Legislativului.

Recăpătarea  legitimităţii politice

Stimaţi colegi,

Depăşirea crizelor este imposibilă fără existenţa încrederii milioanelor de cetăţeni în soluţiile ce le sunt propuse. Or, dificultatea majoră şi impasul fundamental de care se loveşte actualul Guvern constau în epuizarea definitivă a încrederii din partea populaţiei.

Neîncrederea din partea poporului reprezintă stigmatul iremediabil al guvernării Băsescu-Udrea-Boc-Anastase.

Sunteţi, domnule Boc, un om fără onoare, fără principii şi mai ales fără moralitate! Şi asta o ştie şi domnul Băsescu şi o speculează la maxim în fiecare zi. Vă foloseşte pentru a vă mobiliza locotenenţii, care ocupă locuri importante în conducerea Camerei Deputaţilor – chiar preşedintele acestei instituţii, transformată în agent de hoţie politică – pentru a vă atinge scopurile meschine, pentru a instituţionaliza furtul politic şi a legifera corupţia politică.

De doi ani încoace, România a ajuns într-o situaţie fără precedent şi de o gravitate maximă: cele mai importante instituţii ale statului român, colorate în portocaliu fură orice: banii oamenilor, fonduri publice, voturile din Parlament!, sănătatea şi educaţia cetăţenilor României. Aici, în această sală, aţi hotărât că 80 este egal cu 170! Şi asta sub privirile unei ţări întregi, ale ziariştilor şi fără a ţine seama că sunteţi filmaţi. Nu aveţi nici o jenă şi nu vă mai este frică de nimic: nici o lege nu vă poate opri pentru că furtul dumneavoastră beneficiază de înalta protecţie de la Cotroceni şi a altor instituţii.

Nu ne mai miră că există o ruptură majoră între guvernanţii României şi cei care îşi cer drepturile prin mitinguri şi acţiuni neluate în seamă de către autorităţi.

Protestele tuturor categoriilor socio-profesionale, aflate în stradă aproape zilnic, paralizia sistemelor publice de educaţie şi sănătate, blocajul mediului privat de afaceri,  nemulţumirile pensionarilor, profesorilor, medicilor, poliţiştilor, militarilor, copiilor, mamelor – toate acestea demonstrează că ţara are un guvern incompetent, care nu este dedicat interesului legitim al cetăţenilor. Moţiunea de astăzi este a tuturor acestor oameni,  a României majoritare!

Actualul Guvern este complet rupt de adevăratul izvor de legitimitate democratică – rezultatul alegerilor – şi este  momentul să restabilim, în limitele constituţionale, ordinea raporturilor dintre Legislativ şi Executiv.

Acest guvern trebuie să plece, pentru a lăsa loc liber aplicării unor soluţii multiple, indiferent de paternitatea lor, dar care sunt capabile să stopeze de urgenţă prăbuşirea spre care împinge ţara guvernarea Băsescu-Udrea-Boc-Anastase.

După căderea guvernului B.U.B.A, noi, semnatarii acestei moţiuni, împreună cu cei care ni se vor alătura, dorim să realizăm un guvern de criză, care să-şi asume două obiective: stabilizarea societăţii prin câteva măsuri de urgenţă şi organizarea de alegeri anticipate în maxim 6 luni.

Există alternative la soluţia dispreţuitoare „fiecare să se descurce cum poate, noi să trăim bine”,  pe care o propune românilor regimul politic Băsescu-Udrea-Boc-Anastase.

Pot să fie puse pe primul plan salvarea locurilor de muncă, salvarea mediului privat, salvarea clasei de mijloc, salvarea bugetelor publice, salvarea politicilor sociale, salvarea educaţiei şi sănătăţii, salvarea pensionarilor.

Există alternative pe care un „guvern de criză”, instalat după căderea cabinetului Boc, poate să le aplice imediat, pe baza unui program de guvernare legitimat de dezbaterea în Parlament, actualizat cu toate ideile pe care dumneavoastră, cu toţii, le veţi valida pentru scoaterea ţării din criză şi reîndreptarea ei pe o direcţie corectă.

Suntem convinşi că fiecare dintre dvs., indiferent de partid, are experienţa necesară, ca şi a cetăţenilor din colegiile electorale pe care le reprezentaţi, pentru a formula, într-o ambianţă de dezbatere constructivă şi colegială, idei, propuneri şi soluţii care pot fi folositoare ţării.

De aceea, această moţiune trebuie adoptată prin votul nostru şi, pe cale de consecinţă, ultima ediţie a guvernărilor Băsescu-Udrea-Boc-Anastase  să depună armele şi să plece acasă! Definitiv! Chiar de azi!

Stimaţi colegi,

Această moţiune de cenzură nu este doar o formă de luptă parlamentară, nu este o formalitate! Este singura şansă pe care milioane de pensionari şi de salariaţi o au pentru a nu se afunda şi mai mult în sărăcie.

România se află în faţa unei opţiuni majore: fie este aruncată într-o criză socială şi economică şi mai profundă, sub guvernarea incompetentă a unui Guvern expirat politic, fie Cabinetul Emil Boc este demis, deschizându-se calea pentru găsirea altor soluţii politice, economice şi sociale.

Alegerea este clară, chiar dacă ea poate fi dificilă pentru parlamentarii care compun arcul guvernamental.

Cei care vor vota pentru această moţiune a celor mulţi votează pentru stoparea condamnării la sărăcie şi la faliment a milioane de români.

Cei care vor vota împotriva acestei moţiuni trebuie să îşi asume, fiecare în parte, responsabilitatea pentru dezastrul pe care actuala guvernare îl produce zi de zi în România, inclusiv în colegiilor lor.

Azi, avem şansa cu toţii de a ne pune în slujba oamenilor care ne-au votat şi ne-au desemnat uninominal să le reprezentăm interesele în Parlament. Avem şansa să dovedim că suntem de partea celor mulţi care vor  S C H I M B A R E A GUVERNĂRII!

Vă solicităm, aşadar, să votaţi această moţiune, pentru a deschide calea acordării unei noi  şanse pentru România.

Ţara are nevoie de o altă abordare, de un nou contract social, de o nouă viziune în ceea ce priveşte soarta sa  şi a cetăţenilor săi.

Este nevoie de un nou model, care să stimuleze creşterea economică pentru bunăstarea tuturor cetăţenilor.

Un nou contract social presupune construcţia unui alt guvern, format din oameni competenţi şi capabili să inspire încredere compatrioţilor noştri.

Este nevoie de recâştigarea încrederii din partea oamenilor, pe care o pot obţine numai  un nou guvern şi un plan cinstit ce poate scoate ţara din criză. Este şansa recredibilizării clasei politice care va risca, altminteri, o condamnare şi o sancţiune capitală la urne! Iar pentru a începe, cât mai grabnic, acest  nou drum, pentru a se da o speranţă milioanelor de români care sunt speriaţi de ziua de mâine, este nevoie ca moţiunea României majoritare să devină moţiunea majorităţii românilor din această sală!

Ca atare, votul de astăzi înseamnă şi un vot pentru ceea ce credem noi că trebuie să respecte şi să adopte, de urgenţă, un nou guvern:

Direcţii de acţiune

Pachet de măsuri (Termen scurt 6-9 luni)

Pe termen scurt, vom urmări stimularea cererii agregate prin creşterea investiţiilor guvernamentale, care să creeze puternice efecte de multiplicare şi să antreneze şi investiţii ale agenţilor economici privaţi pentru a crea locuri de muncă. De asemenea, urmărim restabilirea încrederii în economia românească prin măsuri de stabilizare macroeconomică şi atragerea de investiţii străine directe. Astfel, vom putea menţine locurile de muncă şi putem crea noi locuri de muncă şi mai multe şi mai bune.

Noi susţinem abordarea echilibrată a reformei sistemului public. Măsurile de raţionalizare a cheltuielilor trebuie să fie completate de măsuri de creştere a veniturilor la buget. În fapt, doar tăierea cheltuielilor bugetare presupune reducerea unei nevoi de finanţare vulnerabilizând domeniile de interes naţional, dar nu presupune un plus de bani la buget, deci nu avem ce reorienta spre investiţii.

Propunem ca reducerea cheltuielilor publice să se facă în urma unor analize cost /beneficiu bine fundamentate, iar pe de altă parte creşterea veniturilor bugetare să se realizeze prin simplificarea fiscalităţii, îmbunătăţirea colectării şi reducerea evaziunii fiscale, astfel încât efectele negative asupra mediului de afaceri să fie minime.

O guvernare eficientă este obligată să adopte măsuri de reformă instituţională şi de modernizare a marilor sisteme publice (educaţie, sănătate, pensii, ordine publică ş.a.) însoţite de programe investiţionale adecvate, care să stopeze declinul economic şi să asigure, începând cu anul viitor, reluarea creşterii economice.

§  Renegocierea angajamentelor cadru convenite de România în acordul de împrumut convenit cu Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Comisia Europeană;

§  Revizuirea politicilor economice şi sociale ale actualului Guvern  cu aplicabilitate de la 01.01.2011;

§  Revenirea asupra reducerii cu 25%  a salariilor bugetarilor, readucandu-le la nivelul de dinainte de 1 iulie 2010;

§  Revizuirea cotei de TVA în concordanţă cu rezultatele economice din 2010;

§  Neimpozitarea pensiilor sub plafonul de 1.000 lei;

§  Reconsiderarea achiziţiilor publice pe baza criteriilor de oportunitate, prioritate, eficienţă si eficacitate;

§  Eliminarea corupţiei prin decuplarea clientelei politice de la banul public şi transparentizarea folosirii acestuia;

§  Asumarea angajamentului politic ca împrumuturile să fie îndreptate cu prioritate către investiţii, garantându-se astfel obţinerea resurselor financiare pentru rambursarea datoriei publice;

§  Creşterea gradului de absorbţie a fondurilor structurale prin simplificarea procedurilor de accesare  si prin soluţii de  creditare pentru cofinanţare a IMM-urilor.

Dragi colegi,

Vă solicităm votul pentru a da o nouă şansă României.

Vă solicităm votul în sprijinul moţiunii de cenzură.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Romania in primele 7 luni din 2010:Deficit de cont curent cu 38,5% iar investiţiile străine directe scăzute cu 36%

Autor: Rares Manescu

Desi guvernantii anunta fericiti iesirea Romaniei din criza (a cata oara?), iata ce spun datele:

Deficitul contului curent al balanţei de plăţi s-a plasat în primele şapte luni la 3,79 miliarde euro, în creştere cu 38,5% faţă de perioada similară a anului trecut, influenţa determinantă având-o balanţa transferurilor curente, care a consemnat un sold mai mic cu 32% faţă de ianuarie – iulie 2009.
Soldul balanţei transferurilor curente a scăzut de la 2,27 miliarde euro în ianuarie-iulie anul trecut la 1,544 miliarde euro în perioada similară din 2010, potrivit datelor publicate vineri de Banca Naţională a României.
Deficitul balanţei comerciale a crescut cu 4,2% în primele şapte luni, la 3,825 miliarde de euro, potrivit datelor BNR.
Serviciile au avut în primele şapte luni o contribuţie negativă de 457 milioane euro, de peste patru ori mai mare decât nivelul de 105 milioane euro înregistrat în perioada similară din 2009, determinată în principal de sectorul alte servicii (-267 milioane euro).
Deficitul balanţei veniturilor a crescut cu 13% faţă de perioada ianuarie – iulie 2009, de la 1,34 miliarde euro la 1,5 miliarde euro.
Deficitul contului curent din primele şapte luni a fost finanţat în proporţie de 50,3% prin investiţii directe ale nerezidenţilor în România, care au însumat 1,9 miliarde de euro.
Datoria externă pe termen mediu şi lung s-a situat la finele lunii iulie la 70,499 miliarde de euro (80,5% din total datorie externă), în creştere cu 7,3% comparativ cu sfârşitul anului trecut.
Totodată, datoria externă pe termen scurt se situa la 17,043 miliarde euro la sfârşitul lunii iulie, reprezentând 19,5% din total datorie externă şi fiind cu 16,8% mai mare faţă de finele anului trecut.
In ceea ce privestei Investiţiile directe ale nerezidenţilor au scăzut cu 36% în primele şapte luni ale anului la 1,9 miliarde euro, de la 2,9 miliarde de lei în perioada similară a anului precedent, potrivit datelor BNR.
Investiţiile străine directe au fost realizate în cea mai mare parte din participaţii la capital, care au însumat 1,33 miliarde de euro, restul intrărilor reprezentând credite intra-grup.
În primele şapte luni, investiţiile au finanţat în proporţie de 50,3% deficitul de cont curent, care a ajuns la finele lunii iulie la 3,79 miliarde de euro.
Anul trecut, investiţiile străine directe au scăzut la 4,89 miliarde de euro, jumătate din valoarea înregistrată în 2008, acoperind în proporţie de 96,9% deficitul de cont curent. În 2008, nerezidenţii au realizat investiţii străine directe în România de 9,49 miliarde de euro.
Cred ca citind aceste date statistice, nu este nevoie de nici un alt comentariu…

Alegerile parlamentare din Olanda, Belgia si Slovacia

La numai o saptamina de la publicarea analizei https://aliantadreptei.wordpress.com/2010/05/31/se-scutura-portocalele-alegerile-parlamentare-din-cehia/ blogul Alianta Dreptei analizeaza alegerile legislative din Olanda, Belgia si Slovacia.

Alegeri parlamentare Olanda

VVD (liberali-conservatori) 1.926.551 VVE, 20.5%, 31 mandate

PvdA (socialdemocrati) 1.846.776 VVE, 19,6%, 30 mandate

PVV (nationalisti-identitari) 1.453.944 VVE, 15,5%, 24 mandate

CDA (crestindemocrati) 1.281.137 VVE, 13,6%, 21 mandate

PS (socialisti) 924.977 VVE, 9,8%, 15 mandate

D’66 (sociali-liberali) 653.265 VVE, 6,9%, 10 mandate

GL (social-ecologisti) 627.912 VVE, 6,7%, 10 mandate

CU (sociali-conservatori) 305.628 VVE, 3,3%, 5 mandate

SGP (conservatori) 163.512 VVE, 1,7%, 2 mandate

PvdD (protectia animaelor) 122.257 VVE, 1,3%, 2 mandate
Regatul Tarilor de Jos va fi guvernata de catre un premier liberal. In prezent se negociaza o coaliatie social-liberal-ecologista formata din patru partide: PvdA, VVD, D66, GL. Esecul crestindemocratiilor este semnificativ pentru decaderea continua al acestui curent politic. Nationalistii identitari grupati in formatiunea „Partidul Libertatii” castiga in voturi valabil exprimate, dar nu vor participa la guvernare.

Sinteza: Curentul liberal-conservator castiga atat in voturi valabil exprimate, cat si in mandate.

Alegeri parlamentare Belgia

NV-A (regionalisti) 1.135.617 VVE, 17,40%, 27 mandate

PS (socialisti francofoni) 894.543 VVE, 13,71%, 26 mandate

CDA (crestindemocrati valoni) 707.986 VVE, 10,85%, 17 mandate

MR (liberali francofoni) 695,617 VVE, 9,28%, 18 mandate

PS-A (socialisti valoni) 602.867 VVE, 9,24%, 13 mandate

OpenVLD (liberali valoni) 563.873 VVE, 8,64%, 13 mandate

VB (valoni nationalisti) 506.607 VVE, 7,76%, 12 mandate

CDH (centristi-umanisti) 360.441 VVE, 5,53%, 9 mandate

Ecolo (ecologisti francofoni) 313.047 VVE, 4,80%, 8 mandate

Green! (ecologisti valoni) 285.989 VVE, 4,38%, 5 mandate

Lista Dedecker (nationalisti valoni) 150.157 VVE, 2,31%, 1 mandat

PP (populari conservatori) 84.005 VVE, 1,29%, 1 mandat

Sinteza:

Liberalii belgieni pierd atat in voturi valabil exprimate, cat si in mandate. Viitorul guvern de coalitie va fi format din liberali, socialist, crestindemocrati si regionalisti valoni. Piata de incercare ramina insa solutionarea problemelor administrative intre valoni si francofoni.

Alegeri parlamentare Slovacia

Socialdemocrati,  880.111 VVE, 34,79%, 62 mandate

Uniunea Crestindemocrata Slovaca, 390.042 VVE, 15,42%, 28 mandate

Solidaritate si Prosperitate (liberali-conservatori), 307.287 VVE, 12,14%, 22 mandate

Miscarea Crestindemocrata, 215.755 VVE, 8,25%, 15 mandate

MOST – Minoritatea ungara, 205.538 VVE, 8,12%, 14 mandate

Partidul Nationalist Slovac, 128.490 VVE, 5,07%, 9 mandate

Sinteza:

Alegerile parlamentare au fost castigate de catre formatiuniile de centru-dreapta. In prezent se negociaza o formula guvernamentala crestin-liberala la care va participa si minoritatea ungara. Liberalii slovaci revin pe scena politica dupa o absenta de 12 ani.

Sinteza generala:
Curentul liberal-conservator castiga toate alegerile parlamentare ale anului 2010. Cu exceptia Belgiei, liberalii castiga alegeriile parlamentare si devin partid guvernamental in Marea Britanie, Olanda, Belgia, Slovacia si Cehia.

Media europeana al curentului liberal-conservator este de 20%.

Perspective:

Federatia de partide ELDR se improspateaza cu formatiuni de dreapta: TOP’09 si SaS.  Toate partidele au un profil liberal-conservator, combina si muleaza elemente liberale si setul de valori conservatoare.

Gabriel Savulescu

GSPublicRelations@2010

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com

Piata Universitatii de Dreapta – trecut, prezent si realpolitik

10 iunie – Conferinţa „Mineriada din 13-15 iunie 1990, după douăzeci de ani: punctul nostru de vedere”
– Sala Senatului Universitatii din Bucuresti – intre orele 10:00 si 13:00 – Masa Rotunda.
– Sala Consiliului Facultatii de Istorie – intre orele 16:00 si 20:00 – Atelier.

12 iunie – In Piaţa Universităţii din Bucureşti, Tineretul National Liberal va organiza un miting ce va avea ca mesaj central : „Dreapta autentică se uneşte pentru România/Un nou început după 20 de ani”.
Participanţi: membrii PNL şi PNŢCD şi reprezentanţi ai societăţii civile.
Ora: 18:00
Invitaţi/vorbitori: lideri ai PNL şi ai PNŢCD, Doina Cornea, surorile Coposu, Zoe Petre, Victor Rebengiuc, Lucia Hossu-Longin ş.a
Prezentator (amfitrion): Victor Rebengiuc/Mircea Diaconu.

In perioada 13-15 iunie nu s-au obtinut autorizatii pentru mitinguri. Doar Asociatia Victimelor Mineriadelor a primit autorizatie pentru o expozitie foto (fara sonor) pe tema: „20 de ani de la represiunea din iunie 1990 – Mineriada”, autorizatie pe care o puteti verifica aici: http://avmr.ro/aprobare-13-15-iunie-in-pasajul-universitii.html

Conferinţa „Mineriada din 13-15 iunie 1990, după douăzeci de ani: punctul nostru de vedere”

10 iunie 2010

– teme de dezbatere pentru masa rotundă şi atelier –

Piaţa Universității și construcția societății civile din România
Piața Universității ca fenomen social
Organizații și organizatori ai Pieței Universităţii
Balconul Facultatii de Geologie, tribună a democraţiei
Ecoul internațional al manifestației din Piața Universității
Manipularea prin TVR şi ziarele FSN-iste asupra Pieţei Universităţii
Presa democratică anticomunistă şi anti FSN-istă
Pregătirea represiunii Pieţei Universităţii
Rolul preşedintelui, Guvernului şi FSN-ului
Implicarea serviciilor secrete în pregătirea şi organizarea represiunii
Preliminarii la atacul minerilor: invadarea Institutului de Arhitectură de către gărzile FSN-iste de la IMGB
Diversiunile din 13 iunie: incendierea autobuzelor de către Poliţie, autoincendierea sediului Poliţiei, invadarea televizată a TVR
Chemarea minerilor pentru restabilirea ordinii
Intervenţia trupelor de ordine şi omorârea unor civili nevinovaţi
Transportul şi sosirea minerilor în Bucureşti
Atacul minerilor şi falşilor mineri, organizaţi şi conduşi de agenţii serviciilor secrete, asupra sediilor partidelor şi asociaţiilor civice
Arestarea ilegală, torturarea şi anchetarea participanţilor la Piaţa Universităţii, în unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa
Pogromul asupra rromilor din cartierele de la periferia Bucureştiului
Ecoul internaţional al respresiunii şi daunele produse României în plan politic, economic şi social
Exodul tinerei generaţii în Occident
Rolul Poliţiei, Armatei şi Procuraturii în mineriada din 13-15 iunie
Blocarea anchetelor asupra evenimentelor din 13-15 iunie de către Poliţie şi Procuratură, în perioadele 1990-1997 şi 2001-2004
Manipularea mediatică a adevărului istoric asupra evenimentelor din 13-15 iunie

Autor: Lilick

Material: Fundatia Romana pentru Democratie

Despre fenomenul politic Piata Universitatii la Cluj cititi mai jos:

In primavara lui 1990, prea mic fiind pentru a participa activ la eveniment, urmaream totusi cu sufletul la gura ce se intampla in legatura cu fenomenul “Piata Universitatii”. Dupa scoala fugeama casa sa-mi fac cat mai repede temele, pentru a asculta pe urma la radio (Europa Libera sau BBC) ce s-a mai intamplat in Bucuresti, TVR-ul nu imi inspira multa incredere.

Putina lume stie ca si Clujul a avut o “piata a Universitatii”: piata Libertatii din centrul orasului, dominata de biserica gotica si statuia lui Matei Corvin.

Am gasit cateva materiale interesante despre acea perioada:

– Un interviu cu doamna Doina Cornea despre primavara clujeana si bucuresteana a anului 1990

– Un reportaj in Adevarul (care este si sursa foto) despre golaniada clujeana

– O revista a presei clujene si centrale despre evenimentele din 13 -14 iunie (apare si CTP care incerca sa convinga cititorii ca pe 13 iunie a avut loc o tentativa de lovitura de stat).

Autor: Transildania

Analiza AliantaDreptei:

Orice analiza decantata la dreapta, contine o declinare la trecut, prezent si mai ales la coordonatele realpolitikului.

Prinviind spre trecut este necesar sa constatam ca autorul politic si moral ale represalilor din 13-15 iunie 1990 este Miscarea Politica Frontul Salvarii Nationale. Din aceasta formatiune politica au emanat doua partide politice parlamentare: Partidul Democrat si Partidul Socialdemocrat.

Daca revolutia din decembrie 1989 a fost de stanga, atunci manifestatia din Piata Universitatii a fost contrarevolutia libertatii.

A inceput la 22 aprilie cu mitingurile electorale ale PNTCD si Uniunii Democrate de Centru (alianta de partide din care au facut parte o serie de formatiuni de centru si centru-dreapta) din care enumar: Partidul Socialist-Liberal condus de Niculae Cerveni, Partidul Democrat din Cluj, Partidul Frontului Democrat infiintat la 17 decembrie 1989 la Timisoara (prima formatiune politica din Romania postcomunista).

Dupa 13-15 iunie Grupul Democrat de Centru sa destramat: Partidul Socialist-Liberal a fuzionat prin absorbtie in PNL, dar nu a fost radiat din registrul partidelor politice. In aprilie 1992 pe structura juridica PSL urma sa se infiinteze Partidul National Liberal-Conventia Democratica.

Partidul Democrat din Cluj a fuzionat prin absorbtie in Partidul National Liberal-Aripa Tanara. O fractiune din PNL-CD a fuzionat cu PNL-AT, formand Partidul Liberal 1993.

In 1997 PNL-CD si PL-93 au fuzionat in Partidul Liberal. In septembrie 98 Partidul Liberal a fuzionat in PNL.

Din structuriile PNL-AT/PL’93/PL sa format Fundatia Rene Radu Policrat, devenita ulterior Fundatia Horia Rusu. Horia Rusu a decedat 2 saptamini inaintea congresului PNL, congres care la ales pe Valeriu Stoica drept presedinte PNL. Cu siguranta un PNL condus de Horia Rusu ar fi avut alta traiectorie, decat PNL-ul condus de Valeriu Stoica si Theodor Stolojan.

Partidul Frontului Democrat a fuzionat cu Partidul Democrat, care in 1993 a fuzionat cu Frontul Salvarii Nationale, devenit ulterior FSN (PD), rebotezat PD, actualmente PD-L.

In iunie 1990 PNL se afla in corzi. Sediul central era devastat pentru a treia oara intr-un interval de 6 luni, iar in interiorul partidului se structura ramura disidenta Aripa Tanara, din care in iulie 1990 va emana Partidul National Liberal-Aripa Tanara. 20 de ani mai tarziu PNL-AT , traieste politic prin Fundatia Horia Rusu.

Partidul Socialdemocrat, partid de stanga a fost si ramine adversarul  discursiv al Partidului National Liberal. Acest joc democratic, aceasta regula academica ar fi valabila daca am trai intr-o tara democratica. Realitatea este ca Romania se afla la marginea prapastiei. In termeni economici Romania este un failed state.

Iar falimentul de stat se va cupla cu implozia politica al partidului-stat. Iar falimentul de stat este inevitabil. Un factor decisiv este reforma monetara din zona euro, care va veni peste Romania asemenea unui tsunami.

Falimentul politic va demara totodata descompunerea organizatorica al partidului-stat, iar acest proces va genera competitia politica intre stanga si dreapta.

Piata Universitatii din perioada 22.04-15.06.1990 a fost un fenomen politic al miscariilor civice postrevolutionare.

In istoria noastra exista insa Piata Universitatii de Dreapta. Si aceasta o consemna prin demonstatia din 8 noiembrie 1945. La 8 noiembrie 1945 organizatiile de tineret PNL si PNTCD au organizat prima manifestatie anticomunista, antitotalitara si promonarhista din Romania.

8 noiembrie 1945 este Piata Universitatii de Dreapta!

8 noiembrie 1945 este revolutia noastra! 8 noiembrie 1945 este contrarevolutia libertatii!

Traditie, ordine si prosperitate ar fi sloganul acestei constructii politice.

Un asemenea amalgam politic ar putea sa castige viitoarele alegeri locale, parlamentare si prezidentiale cu o majoritate absoluta.

Si imi justific aceasta afirmatie cu modele politice aplicate cu succes in sistemele politice ale Uniunii Europene.

– In Germania, Partidul Liberal a castigat in perioada 2008-10 toate scrutinurile electorale (locale, regionale, legislative si europarlamentare) cu o medie de 15% si cu un surplus de voturi valabil exprimate cuantificat la 500.000.

– In Cehia, doua partide liberale (TOP’09 si Miscarea Politica „Interesul Public”) proaspat infiintate au obtinut impreuna 27,58%. Rezultat care pozitioneaza aceste formatiuni pe primul loc.

– In Slovacia, formatiunea SaS (Solidaritate si Libertate) este cotata la cca. 13,7% si este curtata intens de potentialii parteneri de guvernare din stanga si dreapta esichierului politic.

– In Marea Britanie, Partidul Liberal Britanic LibDem a revenit dupa 87 de ani la guvernare.

– In Olanda, formatiuniile liberale VVD si D’66 insumeaza impreuna 28,35%, scor care va propulsa aceste formatiuni la guvernare.

– In Franta, fostul premier Dominique du Villepin va infiinta la 19 iunie a.c. o noua formatiune de centru, care va calibra elemente liberale si neogaulliste. Este de asteptat ca viitoarea formatiune liberala sa fileteze segmente importante din UMP. Si in Franta, neogaullismul se indreapta spre liberalism.

– In Italia, presedintele Camerei Deputatilor, Gianfranco Fini, pana in trecut partener de guvernare in executivul Berlusconi, co-presedinte al PdL, si-a configurat propria formatiune liberala. Liderul „Generatione Italia” isi propune castigarea alegerilor parlamentare din 2013. Si in Italia membrii PdL sau saturat de populism, demagogie si manipulare publica.

Liberali si taranisti strangeti randurile!

Gabriel Savulescu

GSPublicRelations2010

Citeste la Dreapta!

Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com