Memoria istoriei: In ziua de 6 iunie 1998, liderii Partidului Alternativa României (devenit în 27 martie 1999 Uniunea Forţelor de Dreapta) lansau Manifestul Dreptei din România

Text+autor+idee+sursa informationala: Varujan Vosganian

Manifestul Dreptei

În ziua de 6 iunie 1998, liderii Partidului Alternativa României (devenit în 27 martie 1999 Uniunea Forţelor de Dreapta) lansau Manifestul Dreptei din România. În vremea aceea dreapta era încă demonizată în ţara noastră. Sondajele de opinie socoteau că alegătorii de stânga se găsesc într-o copleşitoare majoritate,  iar ideologia de dreapta era, cel mai adesea, asociată cu legionarismul. Lucrurile s-au schimbat de atunci, culoarul de dreapta este mult mai vizitat de către oamenii politici iar sondajele dau o predilecţie de vot către mişcările de dreapta. Care, la rândul lor, au proliferat pe(ste) măsură.

Îmi fac o datorie de onoare de a aminti, deopotrivă cu numele celorlalţi iniţiatori ai acest manifest – Adrian  Iorgulescu, Laurenţiu Ulici,  Paul Ghiţiu, Bogdan Teodorescu, Adrian Ciocănea – textul acestui Manifest al Dreptei:

1. Dreapta garantează proprietatea fiecărui cetăţean şi o apără împotriva oricărei agresiuni. Fiecare român trebuie să ştie că nimeni nu-l poate deposeda de bunurile sale, multe sau puţine, dobândite în mod legal.

2. Dreapta garantează integritatea naţională, unitatea statală a României, limba română ca singura limbă oficială pe teritoriul ţării. Dreapta reafirmă idealul reîntregirii României.

3. Dreapta militează pentru întârirea autorităţii instituţiilor statului de drept, în mod special în domeniul combaterii infracţionalităţii. Dreapta susţine cetăţeanul împotriva birocraţiei, indolenţei şi corupţiei aparatului funcţionăresc. Exerciţiul autorităţii va porni de la supremaţia legii, egală pentru toţi.

4. Dreapta îmseamnă capitalism. Considerăm că principalul scop al oricărui Guvern al României trebuie să fie prosperitatea cetăţenilor. Dreapta militează pentru tratament egal între investitorii români şi străini, dar şi pentru stimularea investiţiilor naţionale. Întreprinzătorii autohtoni, mici sau mari, constituie principalul pilon al dezvoltării economice. Cei care produc nu vor mai plăti pentru cei care nu poduc, iar ruinarea firmelor care creează profit trebuie să înceteze.

5. Dreapta consideră că singura cale de rezolvare a crizei româneşti este dezvoltarea unei economii bazate pe economia de piaţă, eliberată de presiunile politice şi electorale. O Românie echilibrată politic va fi o românie liniştită pe plan intern şi acceptată fără rezerve pe plan internaţional. Dreapta susţine libera concurenţă prin care cei mai buni trebuie să învingă. Societatea românească trebuie să-şi selecteze şi să-şi promoveze cum se cuvine valorile umane, să încurajeze iniţiativa şi să respecte asumarea riscului.

6. Dreapta susţine întărirea şi modernizarea armatei naţioale, instituţie care asigură atât paza hotarelor cât şi, prin neimplicarea sa în disputele politice, un climat de echilibru intern.

7. Dreapta garantează fiecărui cetăţean libertatea de a-şi alege confesiunea, conform Constituţiei. Dreapta consideră Biserica Ortodoxă Română drept lider spiritual al poporului român.  Dreapta militează pentru reafirmarea valorilor moralei creştine.

8. Dreapta afirmă identitatea culturală a românilor, militează pentru promovarea valorilor tradiţionale, precum şi pentru integrarea lor în circuitul internaţional. Dreapta respinge orice formă de extremism.

9. Dreapta susţine prezenţa demnă a României în lume printr-o diplomaţie profesionistă, ofensivă şi realistă. 

10. Dreapta susţine că principalul său duşman este mentalitatea comunistă, menţinută în structurile administrative, în structurile economice de stat şi în structurile politice. Dreapta îi susţine pe toţi cei încrezători în forţele lor, pe toţi cei care pot contribui la renaşterea României.

Aşadar, acesta e textul. Îmi amintesc că, în emisiunea politică săptămânală pe care o avea la ProTv, împreună cu Lucian Mândruţă, Silviu Brucan mi-a acordat nota 10 (lucru rarisim pentru el), motivându-şi gestul prin faptul că România are nevoie de curajul de a asuma dreapta ca ideologie democratică şi că acest Manifest rupe acest complex al românilor în faţa ideologiei de dreapta. România nu era în NATO, nu începuse încă negocierile de aderare la UE iar, potrivit sondajelor, la întrebarea privind oportunitatea reîntoarcerii la comunism, cei mai mulţi români ar fi răspuns afirmativ. Industria românească, sistemul bancar şi cel de asigurări, aparţineau, în majoritate, statului iar economia de piaţă liberă era, încă, un vis îndepărtat. Citiţi, ştiind aceste lucruri, Manifestul Dreptei din România şi poate că ar trebui să-l recitim, de mai multe ori, cu toţii.

Memoria istoriei: Suraia 1959-Suraia 2012. Cu cât înţelegem mai puţin din lecţiile ei, cu atât istoria este mai dureroasă.

Autor+text+sursa informationala: Varujan Vosganian

Faptul că ţăranii din Suraia au protestat împotriva acţiunii efectuate de procurori împreună cu poliţişti şi faptul că am văzut bătrâni de aproape nouăzeci de ani dând lecţii exemplare de  bun simţ şi de dârzenie, nu este întâmplător. Suraia şi comuna vecină, Vadu Roşca, sunt vestite în Lunca Siretului pentru modul în care, şi în anii colectivizării, au reacţionat în faţa intimidărilor şi nesăbuinţei autorităţilor.

Pentru ca voi, cei din generaţiile mai tinere, să ştiţi ce s-a întâmplat atunci la Suraia şi la Vadu Roşca, vă rog să-mi permiteţi să vă prezint un fragment din romanul meu, Cartea şoaptelor, care se referă la acest episod. Faptele relatate sunt reale, ca şi numele personajelor. Am utilizat mărturiile supravieţuitorilor, pe care le-am cules eu însumi la faţa locului, e drept, fără a fi însoţit de poliţişti şi fără a-i pune să jure pe Biblie:

Cartea şoaptelor a avut şi o parte tãcutã, pe care oamenii nu o  ascundeau doar de mine sau de cei care pândeau, o ascundeau şi unii faţã de  ceilalţi şi uneori chiar faţã de ei înşişi. Partea tãcutã a Cãrţii şoaptelor, pe care o simţeam fãrã  sã o pot descrie, am descoperit-o mult mai târziu, când oamenii pãreau cã nu se  mai tem. Nu pentru cã vremurile noi n-ar fi avut pândarii lor, ci pentru cã  încã nu ne-am deprins cu dânşii.

Aurel Dimofte a murit pe 4 decembrie 1957, cu aproape un an înaintea naşterii mele. Nevasta lui, Anica, ne  aducea lapte şi brânzã de vaci, o datã pe sãptãmânã, miercurea, de la Vadu Roşca.  Într-o zi, ne-a adus o farfurie cu colivã, învelitã în nucã şi scorţişoarã,  împodobitã cu bomboane colorate. Nu mai mâncasem grâu fiert preparat în felul  acela. Armenii nu se prea întrec în pomeni. Totuşi, când se face pomenirea morţilor,  femeile preparã un fel de halva din griş prãjit în tigaie, în care se amestecã  nuci coapte pe plitã şi stafide. Ceva asemãnãtor colivei se pregãteşte doar de  Crãciun şi de Paşti. Se cheamã anuş-abur  şi se face tot din grâu decorticat, dar e mai zemos şi amestecat cu fructe  uscate. Este un semn al naşterii şi al învierii şi mai putin al morţii, dar, în  fine, toate astea se leagã între ele. Anuş-abur-ul  se fierbea în cazane mari, se întindea în tãvi, la rãcit, şi se servea apoi în  castronele, ca desert. Probabil cã având atâtea sute de mii de morţi de pomenit  deodatã, bãtrânii copilãriei mele au fost nevoiţi sã-şi mai împutineze  îndatoririle cãtre cei morţi.

Am mâncat colivã pentru  sufletul lui Aurel Dimofte. Era dulce şi bunã. Bunica a întrebat-o pe tanti  Anica dacã a venit multã lume la parastas. Pe Anica a podidit-o plânsul şi ne-a  spus cã n-a fost niciun parastas. Au pus coliva pe masã, au aşezat un tacâm şi  pentru domnul nostru Iisus Hristos, au spus ei singuri Tatãl nostru şi au cântat Veşnica  pomenire, ridicând farfuriile şi legãnându-le în mâinile împreunate. Pentru  cã Aurel Dimofte n-are mormânt cu cruce si preotul se teme sã-i pomeneascã  numele în altar, de faţã cu toţi. Dupã ce tanti Anica a plecat, legãnându-şi  cobiliţele, bunicul i-a spus bunicii în şoaptã : „N-o mai întreba de  bãrbatu-sãu. E dintre cei de la rãscoalã… Cine ştie pe unde îi putrezesc oasele”.

Fãrã s-o înţeleg prea bine, aceastã propoziţie o mai auzisem rostitã de bunicul. Şedeau sub caisul din  curte, bându-şi cafeaua şi povestind, rãsfoiau fotografiile vechi sau citeau  din gazete. Rosteau câte un nume, apoi tãceau şi, asa cum preotul zicea „Amin”,  dupã cântecul corului, bunicul spunea, oftând : „Cine ştie pe unde îi  putrezesc oasele.” Eu îmi imaginam oase albite, fãrâmiţându-se pe marginea  drumului, dar am aflat încetul cu încetul cã, aşa cum apele ieşite din albie se  scurg pânã la urmã tot în pãmânt, la fel si morţii mai au în ei atâta viaţã cât  sã scurme pãmântul şi sã se strecoare prin crãpãturile lui, ca un om care  întinde în somn mâinile dupã cergã, sã se înveleascã. Pãmântul nu se împotriveşte,
el e bun şi tãmãduitor, pe toate le acoperã.

Ca sã pot limpezi acest  crâmpei din copilãrie, în care singurul sentiment limpede era gustul dulce al  colivei, am pornit în cãutarea lui Aurel Dimofte.

Suntem în 1949. Suntem, în  acelaşi timp, în noiembrie 1957, când peste câmpiile din lunca Siretului se şi  pornise crivãţul, într-o iarnã timpurie. Suntem şi în 1964, de data asta eu  împreunã cu celelalte personaje ale Cãrţii  şoaptelor, apucând cu degetele din coliva pãstoasã. Şi suntem în noiembrie  2005, când vremurile par sã se fi schimbat, doar pentru cã povara de a fi  hãituit si de a vorbi în şoaptã se transformase în povara de a fi liber şi de a  nu şti ce sã spui, tocmai pentru cã nu ştii ce sã spui mai întâi.

În 1949, personajele nu sunt  ale Cãrţii şoaptelor, trãiesc în afara  ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut împotriva cãrţilor şi îndeamnã  mulţimile sã le arunce în foc. În Cartea şoaptelor  se povesteşte despre ziua în care au ars cãrţile. Aşa cum ziua tãierii  pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot aşa ziua arderii cãrţilor nu  a putut distruge toate cãrţile. În rãzboiul dintre stãpâniri şi cãrţi, deşi  numai cãrţile mor, stãpânirile nu câştigã niciodatã. Pentru cã oamenii au scris  mai mult decât au putere sã uite.

Vãzând cât de anevoioasã  este lupta lor cu cãrţile, noile autoritãţi au descoperit o nouã cale de a izbândi,  nemaifolositã pânã atunci : au asmuţit cãrţile unele împotriva altora.  Dar, aşa cum pãsãrile au nevoie, când zboarã peste mãri, de câte un petic de  pãmânt sã se aşeze, tot astfel cãrţile, pentru a supravieţui, au nevoie de  oameni care sã le citeascã, sã le deschidã coperţile şi sã le rãsfoiascã,  pentru a putea respira. Altminteri, aşa cum s-a întâmplat cu cãrţile noi şi  zgomotoase, scrise pe vremea când oamenii vorbeau în şoaptã, ele mor ostenite şi  sufocate. Dar în vremurile acelea fumul rugurilor încã nu se risipise, cãrţile  cele noi abia începeau sã fie scrise şi autoritãţile comuniste se agãţau de  capãtul veşniciei ca de funia clopotniţei, îmbujorându-se si plesnind de  mândrie la auzul dangãtelor asurzitoare. Cãrora le adãugau, de parcã asta n-ar  fi fost destul, aplauzele lor cãtre sine, neistovite si sacadate.

Aşa trebuie sã fi fost  Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie  1949, unde s-a hotãrât colectivizarea agriculturii. Dupã ce ţãrãnimea înstãritã  a fost şubrezitã prin sistemul cotelor obligatorii, refuzul de a le plãti însemnând  sabotaj si activitate împotriva ordinii de stat, deci confiscarea averii si  trimiterea la închisoare, aceeaşi ţãrãnime trebuia convinsã acum sã se întovãrãşeascã,  cedând pãmântul şi parte din acareturi la colectiv. Ṭãranii au fost împãrţiţi  în trei categorii : sãraci, mijlocaşi si înstãriţi, adicã chiaburi. Ṭãrãnimea  sãracã a fost o pradã uşoarã, în schimb împotriva mijlocaşilor şi a chiaburilor  a început o adevãratã prigoanã. Regiunea Constanţa a fost cea dintâi care a  raportat colectivizarea încheiatã, apoi sudul Bãrãganului, lunca Siretului.  Despre cei ce se împotriveau umblau tot felul de zvonuri, nu fãrã temei si rãspândite  anume ca sã bage spaima în oameni.

În regiunea Galaţi, ţinuturile  din sudul Focşaniului, Suraia şi Vadu Roşca, au fost lãsate mai la urmã.  Oamenii locului erau îndãrãtnici, sãrãcimea putinã, iar Suraia reprezenta una dintre  cele mai populate aşezãri ale Bãrãganului.

Erau douã feluri de  vestitori : agitatorii şi îndrumãtorii. Câţiva erau din sat, cei mai mulţi  veneau din afara satului. Ṭãrani sãraci, fãrã pãmânt şi obişnuiţi sã munceascã  din greu, cu spinarea, sau sã se înghesuie pe la pomeni, ţigãnime mãrginasã ori  salahori cu ziua la strânsul recoltei au primit haine, cãciuli şi ciomege din  trunchiuri de rãchitã bãtrânã. Atunci când au ajuns la Suraia primele camioane  cu mâncare, adicã pâine neagrã, rotundã şi mezel gros, sãrat, butii de vin din  care se împãrtea în cãni de tablã, unii s-au bucurat, îmbulzindu-se sã bea si  sã mãnânce chiar acolo, în jurul camionului. Alţii s-au întristat. Nimic nu e  pe degeaba, au gândit ei şi, într-adevãr, cei care gândeau asa, chiar dacã nu se  buluciserã la pâine cu mezel, aveau sã plãteascã pentru ce nu mâncaserã, cu  vârf si îndesat.

Stãm de vorbã; e tot  noiembrie, dar 2005. Vasile Niculiţã, Gheorghe Porumboiu, Damian Pãtraşcu,  Sterian Rãducanu, Gheorghe Mocanu. Gazda, fata lui Damian Pãtraşcu, a adus o canã  cu vin si cozonac tãiat în felii groase. Ei închinã la început, îşi moaie  buzele în vin, apoi nici nu beau şi nici nu mãnâncã. Îl privesc cu neîncredere,  dar şi curiozitate pe strãinul acesta, bãrbat în toatã firea, aproape cã nu le  vine sã creadã cã a venit cineva de la Bucureşti pânã aici ca sã le asculte  povestea. Dar eu nu sunt un bãrbat în toatã firea, deşi înalt de peste un metru  optzeci, cu pãrul albit şi rãrit, nici nu sunt din Bucureşti, ci de colea, de  la doisprezece kilometri mai spre nord, de la Focşani adicã, şi sunt copilul  mâncând colivã spre pomenirea lui Aurel Dimofte.

Dintr-odatã Vasile Niculitã  se întoarce spre cel din dreapta, Gheorghe Mocanu, şi spune : „Tu sã iesi  afarã !.” Apoi cãtre mine : „Nu spun nimic pânã nu-l daţi afarã pe  ãsta !.” Iar „ãsta”, adicã Gheorghe Mocanu, privea stânjenit, pregãtit de  orice, sã rãmânã sau sã fie îmbrâncit afarã, eu nu-i deosebeam pe unul de   celãlalt, aşa bãtrâni si împuţinaţi la trup cum erau, şi nu stiam de ce, dintre  supravieţuitorii de atunci, unii trebuiau sã rãmânã şi altii nu. Ei ştiau însã.  „Pentru cã a fost dintre îndrumãtori”, mã lãmuri Porumboiu. „Adicã dintre ãia  care intrau în curţi, peste oameni, si-i amenintau cu puşcãria si le strângeau  degetele în canatul usii, dacã nu se înscriu la colectivã.”

Au venit mulţi agitatori si  îndrumãtori, povestesc ei, încãlecându-si vorbele. A început în fata casei lui  Culae Focşa, la Suraia. Erau ca la opt sute de îndrumãtori si agitatori, spune Sterian  Rãducanu ; ba nu, zice Ghiţã Porumboiu, nu erau mai mult de douã sute.  Erau multi, în orice caz, hotãrãsc pânã la urmã. Dupã ce au terminat de împãrtit  mâncarea si bãutura si au înfierbântat mintile oamenilor, au început sã intre  prin curti. Pe cei care nu voiau sã semneze îi suiau în camioane si îi  învârteau pe uliti pânã la marginea satului, sã bage spaima în ei.

Asa s-a proptit Vasile  Niculiţã în fata casei lui Culae Focşa, aţinând calea lui Gheorghe Mocanu, care  era învãţãtor, „ãsta de-l vedeti aici, si nu vreo lichea adusã din altã parte,  era de-ai nostri, surãian, şi îi ducea pe ãia ba la unul, ba la altul, «Ãsta-i  cumsecade, luaţi-l cu binişorul, ãsta-i îndãrãtnic, intraţi mai mulţi deodatã,  sã-i speriaţi muierea si copiii, si pãziti-vã», asa le spunea. Adicãtelea cum,  pãziti-vã ? Pãi, când intri în ograda mea, de ce sã te pãzeşti dacã vii ca  om bun ? Zi-i, mã !.” Gheorghe Mocanu, bãtrân si puţintel, la fel ca şi  ceilalţi, nu zicea nimic şi, în timpul în care ei îşi agitau mâinile, stãtea cu  umerii strânşi si cu palmele adunate în poalã. „Aşa l-am şi întrebat : «De  ce intri, mã, în casele oamenilor şi dai buzna ?» Zice el : «Ca sã-ţi  dau cererea sã intri la colectivã». Atuncea, lãmuri Vasile Niculiţã, nu stãtea  ca acuma, ca mutu, avea glas, cã mai erau vreo zece în urma lui, tot cu  ciomege. Şi io zic : «Dã-mi o cerere, ca s-o citesc !». «Pãi, hai la  tine acasã», zice ãsta, Mocanu, «s-o citeşti pe îndelete». Da io ştiam ce ştiam,  cã numai de la mine de acasã nu mai puteam fugi. «Nu, dã-mi aicea, pe uliţã, cã  n-are ce sã ştie muierea şi copiii.» Ṣi mi-a dat. Şi zice : «Semnezi aicea,  sub rândurile astea». Da’ io zic : «Pãi, sã le citim. I-auzi : .Mã  trec de bunã voie la Ceape». Si ãsta a’ lui Mocanu dã din cap, adicã da, cã e  clar. Da’ io zic : «Dacã e de bunãvoie, atunci de ce vii forţat ?».  N-am mai asteptat sã zicã nimica, i-am dat doi pari în ţeastã si-am fugit în  tufişurile din lunca Siretului. Şi, de-acolo, la niste rude, la Galati.”

Parcã s-a mai rãcorit Vasile  Niculiţã dupã ce si-a amintit de parii îndesaţi în capul lui Gheorghe Mocanu si  nu a mai cerut sã fie dat afarã, ba chiar a uitat de-a binelea de el. Dar el nu  uitase, mai ales ruşinea cã a trebuit sã se adune de pe jos, cu minţile vuind,  chiar în faţa ţingãilor din echipa lui de agitatori de pripas. A doua zi,  îndrumãtori si agitatori au început sã umble în grupuri mai mari. Iar când s-au  vãzut, în vatra satului, faţã în faţã, sãtenii cu ciomege, topoare şi hârleţe,  de o parte, veneticii de cealaltã, aceia, pentru cã nu erau la fel de îndârjiţi,  neavând de apãrat nici pãmânt, nici casã, nici femeie si copii, au dat pasul  înapoi. Sãtenii nu s-au luat dupã ei, au privit doar pe tãcute cum o iau la  sãnãtoasa si dispar dincolo de pod.

Dar bucuria le-a fost  scurtã. În seara de 27 noiembrie au apãrut ZIL-urile Miliţiei, mergând prin sat, la îndemnul lui Dumitru Arbãnaş, primarul pus dintre cei nevolnici, care  arãta casele capilor rãzvrãtirii. Acolo unde nu avuseserã bunul gând sã fugã, ţãranii  au fost arestaţi, sub ameninţarea pistoalelor-mitralierã pe care cei care  fãcuserã rãzboiul le recunoscurã, amintindu-şi cât sunt de neiertãtoare, au  fost legati fedeleş si aruncati în camioane, ca oile, unul peste altul. Cei  care fugiserã furã si ei prinşi, din rãchiţişuri, din crânguri, de pe la neamuri,  scoşi la ivealã de foame, de frig, de frica lor sau de frica neamurilor care  auziserã de la altii c-or sã pãteascã la fel ca fugarii, ba chiar mai rãu,  dacã-i ascund prin soproane ori beciuri.

„Întotdeauna, când veneam  acasã de la Galaţi, zice Sterian Rãducanu, opream la Piscu, la un cumãtru. Avea  lampa aprinsã şi mã omenea cu ceva pâine si slãninã si un cofer cu vin. De data  asta, când m-am întors, nu era niciun fel de luminã si poarta era încuiatã.  M-am lipit de garduri, cã la capul uliţelor era câte un camion cu prelatã, un  ZIL, si la fiecare maşinã erau ca la douãzeci-treizeci. Oamenii se uitau speriati  de dupã uluci, nimeni n-avea curaj sã deschidã poarta. Abia am scãpat sã nu mã  vadã careva din camioanele alea. Dar îndãrãt, la Vadu Roşca, cerul era roşu, ca
de vâlvâtaie. Sã ştii cã arde satul, mi-am zis, au pus foc la sat.”

Aşadar, îndrumãtorii se învãţaserã  minte si nu se mai despãrteau unii de altii. Umblau împreunã, cu zecile. La douã-trei  zile dupã cele petrecute la Suraia, au lãsat timp ca sã alerge zvonurile  înaintea lor si sã sperie oamenii, apoi au venit ca la patruzeci în Vadu Roşca,  cu douã maşini, sã înnopteze la scoalã. Dar greşiserã cumva, oamenii de la Vadu  Roşca nu erau speriati, ci mai degrabã înrãiţi. Vestea s-a dus repede si ţãranii  s-au adunat cu topoare si fãclii, silindu-i sã se adãposteascã în scoalã. Asta  i-a si izbãvit, cã oamenii s-au sfiit sã arunce cu bolovani în geamurile scolii,
necum sã punã paie la încheietori, ca agitatorii sã iasã înãbuşiţi sau, dacã nu  şi nu, sã ardã înãuntru ca şobolanii. Dacã ar fi fost primãria, nu s-ar fi ruşinat,  le era totuna, dar, pentru cã era vorba de şcoalã ori dacã ar fi fost biserica,  oamenii s-au ţinut deoparte si s-au multumit numai sã-i dea cerc, cu fãclii  aprinse, încât, dacã n-ai fi ştiut ce se întâmplã, ai fi putut crede cã e o  noapte de sãrbãtoare, noaptea de Ignat, când se aprind focuri ca sã ajute  lumina sã învingã beznele.

Chiar dacã a fost vreo  sãrbãtoare, aceea, cu focurile ei cu tot, s-a îndrãcit. Iar maşinile cu care  strãinii veniserã, roşcãnenii s-au opintit sã le rãstoarne si sã le  rostogoleascã, sã le arunce în Siret. Focurile îi împingeau pe oameni la  nesãbuinţã. Iosandru Areaua a tãiat prelata cu cuţitul, de parcã ar fi înfipt ascuţişul  într-înşii, şi a ridicat tãişul în lumina fãcliilor, aşteptând parcã sã curgã  sânge gros de pe fier.

„Era frumos, povesteşte  Damian Pãtraşcu, Doamne, ce frumos mai era ! N-am mai vãzut aşa multe  fãclii de când eram mic, de Înãlţare, când tocmai se terminase rãzboiul. Era foamete,  dar oamenii au gãsit destulã fãinã sã facã turte, sã înfigã în ele lumânãri  aprinse si sã le dea drumul pe apa Siretului. Şi fiecare zicea numele morţilor  lui si plângeau oamenii amestecat, pentru unii de durere cã nu mai sunt, pentru  altii de bucurie cã au rãmas, numai eu plângeam pe de-a-ntregul, pentru cã eram  încã un bãieţan si nu prea deosebeam bine una de cealaltã. Mie îmi place sã mã
uit la feţele oamenilor în bãtaia focului, sunt mai frumoase decât în lumina  soarelui, mai vii. Asta mi-aduc aminte cel mai bine din noaptea aia, feţele  oamenilor, luminate ascuţit, de parcã erau sãpate în lemn. Dar cea mai frumoasã  era Dana lui Radu, cu basmaua cãzutã pe umeri si cu pãrul despletit, ce  frumoasã era si râdea cu capul dat pe spate. Ce-or fi gândit netrebnicii ãia  strânsi în scoalã si privind înspãimântati prin ferestre, cine poate sti. Şi mai  ales când au auzit vioara si toba cea mare, ca de Ajun. Aurel Dimofte si-a  aruncat primul cãciula de pãmânt şi a strigat : «Sã jucãm, fraţilor !»  şi a lovit marginea îngheţatã a uliţei cu bocancul si cu el s-a luat si Ionuţ  Cristea. «Cã ai dreptate», a zis Stan Dumitru, ne smintise focul, ne luase  frica. Şi dupã ei toti ceilalti, Ion Areaua, si Dumitru al lui Crãciun, si  Toader al lui Crãciun, si Stroe, si Marinicã Mihai. Era dansul lor cu moartea,  nu stiau, dar poate cã simţeau. Ne-am prins în horã, am jucat hora ca de  sãrbãtoare. Dansam si chiuiam, dogoriţi. A doua zi, jumate dintre noi se târau  în ţãrânã, plini de sânge, asurziţi de rãpãielile mitralierelor, acolo unde  moartea nu ne priponise deja.”

Oamenii au desfãcut hora  dupã miezul nopţii si au plecat cãtre casele lor, lãsându-i pe agitatori în  plata Domnului si socotind cã au bãgat destulã spaimã într-însii. Când au vãzut  hora destrãmându-se, focurile stingându-se şi au auzit bãtaia tobei tot mai  departe, veneticii au ieşit buluc, mulţumind Dumnezeului lor cã le rãmãseserã  întregi cauciucurile de la unul dintre camioane. S-au înghesuit toţi în el,  uitându-şi în grabã ciomegele, dar neuitând de spaima pe care au trãit-o de a  fi arsi de vii si rãzbunându-se cumplit dupã aceea. Niţu Stan fãcuse rãzboiul  pânã la Stalingrad. El simţi cã liniştea de a doua zi dimineaţa nu e tocmai  bunã. Mai ales cã Stericã Rãducanu venise când încã nu se luminase de ziuã sã-i  povesteascã. „La Suraia sunt maşini cu ofiţeri care stau la pândã. Şi, când  m-am întors de la Piscu, sã povestesc alor noştri care au mai rãmas prin sat cã  se pregãteste altã nãpastã, un civil mãrunţel, cu palton bleumarin, iese din  întuneric, în capul satului. «De unde vii ?», mã opreşte. «De la Vadu Roşca.»  Avea o voce rãstitã, dar scotea vorbele stricat.” Avea sã i-o recunoascã mai  târziu, chiar mai repede decât figura, pe care n-o vãzuse prea bine pe  întuneric. Avea s-o audã pânã la obsesie, retrãind de mii de ori acea noapte,  cu spaimele ei, asociate cu vocea aceea a tuturor stricãciunilor, rârâitã,  sâsâitã şi bâlbâitã, care era a lui Nicolae Ceauşescu, trimis de la Bucureşti  sã termine o datã pentru totdeauna cu rãzmeriţele ţãranilor din lunca  Siretului. „Ce treabã ai pe aici la ora asta ?” „Vin sã-mi iau  femeia !” A zis-o fãrã sã-şi dea seama dacã celãlalt îl crede ori ba. Dar  aceluia, lui Nicolae Ceauşescu, îi pãsa prea puţin de asta. „Ce-i pe la Vadu Roşca ?  Sunt oameni cu furci şi topoare ?” Stericã Rãducanu şi-a întors putin  privirea ca sã vadã dacã se desluşeşte pe cer vreo umbrã roşiaticã de la hora  cu torţe. Dar cerul stãtea ca un clopot smolit şi nemişcat. Aşa cã se întoarse şi  zise : „N-am vãzut.” „Fumezi ?” „Fumez.” Ceausescu i-a dat o ţigarã şi  i-a întins şi chibritul aprins, ţinând îndelung flacãra în dreptul chipului  lui. „Te privea ca sã te ţinã minte”, zice Damian Pãtraşcu. „Aşa am crezut si  io, cã d-aia, da’ nu numai de aia. Io nu mai puteam, cã mi se muiaserã  picioarele. «Pot sã plec ?», i-am zis. «Poţi.» Am plecat, împleticindu-mã.  S-a uitat lung dupã mine şi d-aia n-am început sã alerg decât dupã ce m-am  îndepãrtat binişor. Da’ nu m-a crezut, ţtia cã-l minţisem. Cât se uitase la  mine cu chibritul în dreptul ochilor, el nu s-a uitat drept în ochii mei, s-a  uitat la mâna în care ţineam ţigara şi a vãzut cum îmi tremurã. Cã adicã mi-e  fricã, pentru cã minţeam. A ştiut cã-l minţisem.” „ Ṣi de ce nu te-a arestat  atuncea ?” „Ce sã piardã timpul cu mine ? Ṣtia cã mã aresteazã oricum  a doua zi sau în sãptãmâna urmãtoare şi cã n-am unde sã fug. Niciunul n-a avut  unde sã fugã, ne-au prins si ne-au arestat pe toti, ba chiar pe mai multi  de-atât.”

Niţu Stan i-a ascultat  povestea şi a presimţit c-or sã vinã şi cã nu mai e cale de întoarcere. S-a dus  sã-i adune pe ceilalti. În uliţã l-a ajuns bãiatul care nu avea mai mult de şase  ani şi care i-a întins cuţitul cel mare pentru tãiatul porcului : „Tata, ia  cuţitul, sã nu te omoare…”. S-au adunat la marginea dinspre Focşani a  satului. A adus fiecare câte ceva, cãruţe vechi, scânduri groase, bolovani, mese  din stejar negeluit, butuci. „Tu, i-a spus Stan Niţu lui Ionuţ Cristea, urcã-te  în clopotniţã. Dacã-i vezi cã vin, trage clopotul.” „I-am zis lui, mai bine  nu-i ziceam, cã şi-acuma mi se rupe sufletul cã l-am trimis la moarte. Şi s-a  luat si Vasile Haralambie dupã el, un bãietan, n-avea nici doişpe ani. Sãracu’ bãiat, când l-au gãsit sub scara clopotniţei, l-au bãtut pânã l-au înnegrit, a  dârdâit în friguri pânã la Boboteazã.” Era linişte, asadar mai era încã vreme.  Au aşezat de-a curmezişul camionul rãmas de la ciomãgarii din ajun. Au pus pe  lângã el tot ce-au gãsit, cãruţe, pietre, ceaune de topit grãsime, butuci, au  proptit scânduri, au înfundat cu câlti gãurile, sã ţinã. Dana lui Radu s-a cocoţat  pe capota maşinii şi-şi agita zãbãucã basmaua, ca pe un steag. Numai Niţu Stan  avea puşca lui veche, din rãzboi, care însã n-avea gloanţe, şi o ţinea de ţeavã,  agitându-i patul ca pe o ghioagã. Ceilalţi luaserã ce apucaserã din bãtãturã,  topoare, furci, hârleţe, ciomege de alungat lupii, cosoare pentru rafie. Bãtrânii  stãteau în pridvorul bisericii si se închinau, femeile se smiorcãiau pe dupã  garduri, iar bãrbaţii, toatã suflarea, rezemau baricada, tãind depãrtãrile cu  privirile îngustate.

Se oprise vântul, nu lãtra  un câine, nu se auzea fâlfâit de aripi ori croncãnit de ciori. Nu vorbea  nimeni. Deodatã, s-a auzit un murmur ce furnica pãmântul si pe care l-au simtit  mai întâi cu tãlpile decât l-au auzit cu urechile. Crengile au început sã  tremure, deşi vântul nu se pornise. „Vin tancurile”, îşi spuse Niţu Stan, el  crezu cã strigase, dar, privind în jur la ceilalti, care erau doar nedumeriti,  vãzu cã ei n-au înţeles şi dintr-odatã îi fu milã de ei şi vru sã le strige sã  fugã, ce-o sã facem, adicã, noi cu baricadele noastre de câlţi si de scânduri în  faţa tancurilor si unde o sã ne ascundem de obuzele lor şi de focul rotitor al  mitralierelor, dar vocea nu i s-a mai auzit, deoarece între timp a început sã  batã clopotul cel mare. Oamenii privirã înfioraţi cãtre clopotniţã, femeile îsi  oprirã plânsul în gât, a lui Dimofte, care era cu burta mare, se ridicã si ea  cu mâna la gurã, bãtrânii îşi îndesirã crucile si clopotul bãtea si tremurul  vãzduhului de la bãtaia clopotului se unea cu tremurul pãmântului, încât nu mai  ştiai care e tremurul care blestemã si care e tremurul care binecuvânteazã.

Dana lui Radu i-a vãzut  prima, erau ca o dungã verzuie, pe muchia zãrii, care tot creştea. Niţu Stan înţelese  dintr-o privire cã patul puştii lui şi topoarele şi uneltele câmpului, bune sã rãstoarne  pãmântul şi sã despice pãdurea, erau cu totul nefolositoare împotriva celor  douã tancuri care se apropiau de marginea podului, înconjurate de camioane  care, din câte putea el sã-şi aducã aminte, foloseau la cãratul mitralierelor.

Tancurile se oprirã şi odatã  cu ele camioanele, care fãcurã un viraj şi se proptirã cu spatele spre  baricadã, ridicând prelatele şi scotând la ivealã, într-adevãr, ţevile lungi si  perforate ale mitralierelor. Din camioane coborârã câţiva ofiţeri în uniformele  Securitãţii, iar în fruntea lor acelaşi bãrbat scund, cu cãciulã militarã şi  scurtã bleumarin. Ei se oprirã în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni  ieşirã în fata baricadei. Bãrbatul mãrunţel ridicã mâna dreaptã si ei crezurã  cã vrea sã le vorbeascã. Clopotele amuţirã.

Oamenii fãcurã un pas  înapoi. Lângã Niţu Stan, Costicã Arbãnaş cãzu în genunchi şi-şi desfãcu la  piept, rupând-o, cãmaşa. Lângã el Auricã Dimofte, Stroie Crãciun şi, strângând în  mânã toporul, Ionicã Areaua. Apoi ceilalţi venirã unul câte unul. Cocoţatã pe  cabina maşinii rãsturnate, Dana lui Radu rãmase încremenitã, strângându-şi  basmaua la piept.

Atunci, se întâmplarã câteva  lucruri dintr-odatã. Bãrbatul acela, Ceauşescu, îşi lãsã braţul în jos cu o mişcare  iute. Clopotul porni sã batã din nou, acoperind şuierul gloanţelor, dar  rãmaserã focul stârnit de ţevi şi plumbii care umplurã aerul. Primul cãzu Aurel  Dimofte, întâi în genunchi, privindu-şi nedumerit palmele lipite de pieptul din  care ţâşnea sângele, şi apoi prãvãlit, tot cu genunchii îndoiti, pe spate,  împins de gloantele ce continuau sã i se îndese în trup. Dana lui Radu fu  seceratã cu atâta putere, încât ţâşni în sus, ca o pãpuşã de câlţi, şi rãmase  câteva clipe în aer, proptitã de gloanţe, înainte de a se prãbuşi pe capotã, cu  braţele desfãcute. Pe Costicã Arbãnaş, în genunchi, gloanţele îl ferirã ca  printr-o minune, dar rãmase aşa, neclintit, cu gãvanele golite, într-un plâns  pe care nici mãcar nu şi-l simţea. Niţu Stan se aruncã în ţãrânã şi se  rostogoli spre margine, dar se întoarse sã-l tragã pe Stroie Crãciun, care  gemea întruna : „Stane, nu mã lãsa…”, pânã când sângele îi ţâşni pe  gurã, sufocându-l. Clopotul continua sã batã, de parcã clopotniţa cursese, ca o  vãruialã, peste pereţii bisericii şi biserica întreagã era o clopotniţã cu pereţii  de aramã. Dangãtul deveni atât de asurzitor, încât biserica se ridicã, uriaşã,  îsi aşezã temeliile pe marginea zãrii şi cerul deveni o cupolã arãmie, iar un  clopot mult mai mare lovea în pereţii cerului. Mitralierele rãpãirã clopotniţa,  dar clopotul continua sã batã. Tancurile pornirã încet, continuând sã rãpãie, si  spulberarã baricada ca pe un muşuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltã  scânduri şi trupuri. Rãniţii se târau din calea lor, ca sã nu-i striveascã şenilele.  Mitralierele mãturau acum doar clopotniţa, se dãdea o luptã giganticã între  dangãtul clopotului şi şuierul gloanţelor în care clopotul, chiar dacã turla, cu tencuiala muşcatã de gloanţe, sfârtecatã şi înãbuşitã în fumul alb al  vãruielii, rãmãsese doar ca o scurtelcã zdrenţuitã, ieşea biruitor. Pânã când ţeava  unuia dintre tancuri se ridicã încet şi slobozi un obuz care ţinti chiar în  miezul clopotniţei. Ionuţ Cristea murise cu siguranţã mai demult şi clopotul luptase  singur mai departe. Obuzul ucise si clopotul.

Când dangãtul tãcu, atunci  tãcurã şi gloanţele. „Nu se mai termina, îşi aminteau unii, credeam cã or sã ne  omoare pe toţi.”  „A ţinut doar ca la  zece minute, spuneau alţii, a fost ca o grindinã, ca o rãpãialã de varã.”

Când toate celelalte au  tãcut, s-au auzit şi vaietele rãniţilor. Fuseserã pânã atunci un fel de ţinte  mişcãtoare, trupuri de pâslã dezarticulate care se rãsuceau cu braţele în  lãturi sau îngenuncheau, apãsându-se, dupã cum îi nimeriserã gloanţele, se  târau, agãţându-se cu unghiile si cãutând cu tãlpile pe pãmântul îngheţat  trepte de care sã se propteascã, ca şi cum ar fi mers pe o scarã, se adãposteau  cei mai slabi în braţele celor mai mari, cei însângeraţi în braţele altor  însângeraţi, cãci sângele începuse sã se amestece, încât nu mai ştiai a cui ranã  e aceea.

„Stãteam ghemuit sub scara  clopotnitei, îşi aminteşte Vasile Haralambie. Clopotul bãtea de-acum singur,  parcã era viu. Ionuţ era mort, cu mâinile prinse de frânghie, cu faţa si hainele  amestecate cu sânge şi cu vãruialã. Cu faţa aşa albã, era ca un sfânt din aceia  pictaţi pe peretele bisericii. Pe urmã s-a auzit un zgomot mare si s-a fãcut o  luminã ca de fulger. Clopotul a tãcut. Au venit soldaţii. Unul dintre ei a scos  baioneta si i-a descleştat degetele cu tãişul, ca sã nu se mai scuture  frânghia.”

„Atunci am auzit ca prin vis  bãtaia clopotului, îsi aminteste Ionitã Haralambie. Credeam cã am murit si am  ajuns în Biserica Raiului, dar am deschis ochii si i-am vãzut cum coboarã din  camioane si merg printre noi, cei rãniti, cu puştile aţintite în jos, spre frunţile  noastre.”

„Pe noi, cei vii, îsi aminteşte  Marin Crãciun, ne propteau cu ţeava puştii în gât, ca sã ne sperie de moarte,  dacã nu ne fusese de ajuns. Pe cei morţi îi rãsuceau cu puşca si, dacã nu se  putea, cu bocancii, ca sã fie cu faţa în sus. Dar nu se osteneau sã le închidã şi  ochii, cã ei, de moarte nãprasnicã, muriserã cu ochii deschişi.”

„Am rãmas în genunchi si nu  mã puteam opri din plâns, îşi aminteste Costicã Arbãnaş. Asa cum alţii, de  fricã, se scapã în nãdragi, eu mã scãpasem pe obraji. Respiram plâns, gâfâiam, nu  alta. Era fierbinte şi curgea şuvoaie, cã ziceai cã parcã plângeam sânge. S-au  oprit doi şi unul mi-a proptit puşca în frunte si ãlãlalt a zis : «Lasã-l,  nu vezi cã s-a smintit ?». Si am rãmas asa pânã la nãmiaz, nimica nu-mi aduc  aminte. Decât cã m-am prãvãlit ca un buştean pe ulitã si nici atuncea nu m-am  oprit din plâns. Când m-am trezit, se fãcea searã si nu mai era nimic în jur,  decât un miros dulce, de sânge nãclãit. La şcoalã era luminã. M-am apropiat şi  m-am uitat pe fereastrã, îi bãtea pe oameni, în altã odaie erau ãia morţi,  aruncaţi unul peste altul. Abia atunci, de atâta grozãvenie, mi-a stat  plânsul…”

„L-au tras pe Cristea din clopotnitã, îsi  aminteşte Lazãr Sandu, şi l-au aruncat de pe acoperiş. A cãzut cu bufniturã, ca  o pasãre moartã. P-ormã l-au tras de mâini pânã cãtre mijlocul uliţei. În urma  lui a rãmas locul în care cãzuse, ca o ciupercã roşie, si o altã linie roşie,  întreruptã acolo unde capul i se hurducase pe bolovani, de parcã însemnau cu el  hotarul dintre pãmânturi.”

„Marinicã Mihai a murit  ghemuit, îşi aminteşte Ioniţã Haralambie. Ai fi zis cã e un prunc care doarme,  dacã n-ar fi fost sângele scurs bãltoacã sub el. A venit câinele lui şi l-a  lins pe obraz, dar l-a simţit rece şi nemişcat. Atuncea, câinele a adulmecat sângele  şi a început sã-l lipãie. N-avea vinã, câinele, sãracul, sângele era mai cald şi  câinele, cine ştie, simţea cã sângele e viu si cã, în locul mortului, îl  recunoscuse. A lipãit pe îndelete, nu l-a gonit nimeni de acolo…”

„Maicã-mea se ţinea cu  mâinile de burtã, îsi aminti Ionicã Dimofte, sã nu mã lepede. Asa cã eu ştiu  lucrurile astea numai din auzite si pe apucate, cã nimeni nu a vrut sã povesteascã  de la început şi pânã la sfârşit. Ziceau câteva vorbe si pe urmã încremeneau,  de parcã acuma s-ar fi întâmplat din nou. Nu mai voiau sã-şi aminteascã si asa  am început eu, care atuncea eram în pântecul maicã-mii, sã-mi amintesc în locul  lor. Mai ales despre cei morţi, dintre care tatãl meu, Auricã Dimofte, a fost  primul. I-au luat şi i-au aruncat ca pe niste saci aduşi de la moarã, unul  peste altul. Pe urmã i-au îngrãmãdit într-o salã de clasã şi i-au lãsat acolo,  pânã a cãzut întunericul. I-au încãrcat într-un camion şi i-au dus, nimenea nu ştia  unde. Ca sã nu-i jeleascã lumea la vedere. I-au îngropat prin alte pãrţi, la  marginea cimitirelor, fãrã cruce, fãrã popã şi fãrã lumânare. Nişte oameni cu  frica lui Dumnezeu au pus mai târziu cruci din scânduri bãtute una peste alta,  la repezealã, una la mai mulţi, cum au fost ei îngropaţi, mai mulţi odatã. Mormântul  lu’ tata l-am gãsit abia peste treişcinci de ani, dupã Revoluţie, tocmai la  Floreşti. Am vorbit cu groparii bãtrâni, l-am cunoscut dupã haine. Avea un  chimir frumos, lat, de piele, în care ţinea actele de proprietate pe pãmânt. S-a  îngropat cu acte cu tot. Când am luat pãmântul înapoi, am fãcut proba cu  martori, hârtiile putreziserã. Ṣi l-am mai recunoscut dupã urma glonţului din  frunte.”

„Au crezut cã am murit, îsi  aminteste Marin Crãciun. Când sã mã ia, am mişcat. Atuncea omul cela mic, în  scurtã albastrã, mi-a tras un bocanc în burtã şi m-a înjurat. Da’ io n-am zis nimica  şi numai am gemut şi l-am blestemat în gând. L-am blestemat greu, tare de tot,  cu tot neamul lui şi pentru toţi morţii noştri. Şi aşa s-a şi întâmplat. Zic  unii cã a fost de la revoluţie, de la Iliescu, trebuia sã-l împuşte ca sã-l  facã sã tacã, da’ nu-i adevãrat. I s-a tras de-atuncea, de la iarna aia si de  la blestemul nostru, al roşcãnenilor de la Vadu. Uite şi dovada. A murit tot aşa  cum l-a omorât el, cu batalionul de Securitate de la Tecuci, pe Aurel al lui  Dimofte. La fel şi la fel. Tot aşa a cãzut în genunchi şi atât au tras în el,  cã a cãzut pe spate, tot în genunchi şi tot ca Auricã Dimofte. Numai cã Ceauşescu  a avut moarte blestematã, cu mâinile legate la spate, n-a putut nici mãcar sã-şi  ducã mâinile la piept, ca Auricã, sã încerce sã-şi îndese înapoi sângele care-i  curgea. Mai multe nu mã întrebaţi cã nu mai aud, atâta m-au bãtut numai în cap,  cã nu mai aud decât un ţiuit. Ultimul lucru de care mi-aduc aminte cã l-am  auzit pe pãmântul ãsta e înjurãtura lu’ Ceauşescu.”

„Ne-au anchetat douã zile.  Ne întrebau şi p-ormã ne bãteau, îşi aminteşte Damian Pãtraşcu. Cãdea unul lat,  se apucau de altul. Cã cine a pus la cale rãzmeriţa. Cã dacã a venit vreunul din  altã parte. Cã dacã ştim ceva de grupurile din munţi. Cã cine au fost capii, care  a avut ideea cu baricada. Şi pe urmã iar, de la început. Pe ãştia care am luat  asupra noastrã şi pe încã unii ne-au dus la Galaţi. Acolo m-au bãtut numai cu bocancii  peste gurã, cã mi-au rupt toti dinţii. La jumatea lui ianuarie a început  procesul, la Tribunalul Militar din Constanţa. Pe urmã ne-au dus la Gherla. Am  luat toţi de la cinşpe la douãşcinci de ani închisoare pentru crimã de terorism  împotriva puterii de stat, articol 199, Cod penal. Doi ani n-am avut voie la  pachet şi la scrisori. Ai noştri ne plângeau ca pe morţi. Şi, dacã nu eram ca şi  morţi, atunci ce eram ?”

„Ne-au dat drumul în toamna  lui 1964, îşi aminteste Gheorghe Porumboiu. Când am ajuns în sat, nu a sãrit  nimeni sã ne dea bineţe. Lumea se uita la noi de dupã gard. Numai câinii au venit  la noi sã ne lingã picioarele. Tremuram de atâta frig şi foame şi bãtaie. Da’ câinii  ne-au cunoscut, nu ne-au lãtrat. Pe urmã, s-au deprins si oamenii cu noi. Da’,  de povestit, n-am povestit şi nu ne-a întrebat nimeni. Acuma e prima oarã.”

„Când au venit apele,  astã-varã, îşi aminteşte Marin Crãciun, a zis lumea cã o fi vrut bunul Dumnezeu  sã spele sângele care a mai rãmas uscat printre pietre, de-acu’ cincizeci de  ani, cã se împlinesc acuma. Da’ nu e, cã sângele se moaie întâi tot cu sânge şi  dupã aia se spalã cu apã. D-aia au luat apele pe Marin Dobre, pe Ionel Crãciun si  pe Neculai Dimofte şi pe încã vreo câţiva care au fost la baricadã şi care au  scãpat atuncea, la 57, de gloante, da’ n-au mai scãpat acuma de viiturã, cã  erau bãtrâni şi n-au putut sã se tie. Da’ io zic aşa, cã nu putea Dumnezeu sã  zicã una ca asta, cã El şstie cã sângele ãla e întâi în minţile noastre. Poate  atuncea sã se vindece, când ne-o lua pe toţi, unul câte unul, dar poate cã nici  atuncea…”

La Vadu Roşca au fost  optsprezece condamnaţi, la Suraia cincisprezece, la Rãstoaca patruzeci şi la  Cudalbi cincizeci. Erau tineri, n-au murit prin puşcãrii. Dar nici viaţã nu s-a  numit cea pe care au trãit-o dupã aceea. La Vadu Roşca au fost în dimineaţa  zilei de 4 decembrie 1957 patruzeci şsi opt de rãniţi. Peste asta s-au numãrat  zece morţi: opt bãrbaţi, o femeie, Dana lui Radu, şi un clopot.

Toţi, cu mormânt fãrã nume,  ca şi ceilalţi morţi ai noştri pe care îi pomeneam de 24 aprilie, ziua  masacrelor. Dar şi fãrã pomenire, deci cu atât mai singuri. Eram copil, mormintele lor erau risipite fãrã sã ştie cineva unde sã plângã la cãpãtâiul lor,  cei condamnaţi erau încã în puşcãrie, la Gherla şi la Aiud, Ana lui Dimofte şi  alte câteva vãduve se înhãmaserã la muncã, sã-şi creascã pruncii rãmaşi orfani,  care încã multã vreme aveau sã fie socotiţi odrasle de bandiţi. Dar ceea ce  conta pentru mine atunci, ghemuit sub zidul din spate al casei, la umbra  nucului, era coliva, atât de bunã şi de dulce, cu atât mai dulce cu cât morţii  rãmãseserã fãrã pomenire, deci tânjind dupã lumea asta.

„Ṣi, dacã sunt morţi fãrã  pomenire, a spus bunicul Garabet, şi dacã mormintele lor sunt morminte fãrã  cruce şi neştiute, atunci o sã-i pomenim laolaltã cu morţii noştri fãrã cruce.”  Ṣi, pentru cã Ana lui Dimofte ştia mai bine cifrele, de la socotelile negoţului  ei cu brânzeturi, decât literele, i-a înşirat bunicului numele lor, pe care el  le-a scris pe un colţ de hârtie: Dana Radu, Aurel Dimofte, Ionuţ Cristea,  Dumitru Marin, Ion Arcan, Dumitru Crãciun, Toader Crãciun, Stroie Crãciun,  Marin Mihai. Apoi, bunicul a amestecat numele acestea printre ale noastre, înghesuindu-le  pe foile de hârtie, dar încãpând totuşi, cãci morţii, mai ales cei fãrã cruce şi  fãrã pomenire, cu trupurile lor subţiate, ocupã mai puţin loc pe lumea aceasta  decât cei vii.

Varujan Vosganian: USL nu va negocia nicio formulă de demisie condiționată a lui Traian Băsescu

Transcrierea conferinței de presă susținute de vicepreședintele PNL
Varujan Vosganian
9 august 2012

Sursa: PNL.ro

„Bine v-am găsit!

Această conferință de presă este dedicată unor clarificări pe care Uniunea Social Liberală le face în urma evenimentelor recente.

1. USL va acționa în continuare pentru respectarea și aplicarea voinței celor 8,5 milioane de români care și-au exprimat prin vot opțiunea în cadrul referendumului.

2. USL nu va negocia nicio formulă de demisie condiționată a lui Traian Băsescu. Cei 7,4 milioane de români l-au demis necondiționat pe președintele suspendat. Orice formulă de retragere a sa trebuie să se facă în mod necondiționat.

3. Legea aplicabilă pentru referendum nu este legea alegerii președintelui României. Dacă această lege ar fi fost aplicabilă, prin simetrie, Traian Băsescu era demult demis.

4. Potrivit legislației aplicabile și a motivării Curții Constituționale, din listele electorale permanente nu fac parte persoanele decedate, persoanele cu interdicție în urma unor hotărâri judecătorești definitive, precum și persoanele cu domiciliul stabil în străinătate.

Respingem categoric declarațiile calomnioase ale liderilor PDL potrivit cărora USL dorește restrângerea drepturilor electorale ale românilor din străinătate. Nu există nicio declarație sau vreo intenție sau vreo acțiune a liderilor USL care să aducă atingere drepturilor românilor din străinătate. Mai mult decât atât, trebuie să vă amintesc faptul că, în 2008, Comisia electorală parlamentară, condusă de un reprezentant PNL, în persoana lui Mihai Voicu, a decis alocarea a șase locuri în Parlament, două de senator și patru de deputați, pentru românii din diasporă. Pentru noi, orice român din străinătate care-și exercită dreptul de vot constituie un motiv de speranță și de bucurie pentru faptul că românii din străinătate doresc să participe la viața politică, economică, socială și culturală a României și în acest fel întrevedem speranța ca într-o bună zi ei să se întoarcă acasă.

De asemenea, USL respinge orice declarație calomnioasă potrivit căreia vreunul dintre liderii săi ar fi exercitat presiuni asupra vreunei instituții a statului sau asupra vreunui reprezentant al acestor instituții.

În plus, USL și Guvernul României, și, în paranteză, felicit Ministerul Afacerilor Externe pentru această inițiativă, vor continua informarea corectă a organismelor internaționale în legătură cu evenimentele recente din România.

USL consideră că voința Curții Constituționale a fost cu maximă claritate exprimată în hotărârea din 2 august 2012. Dacă CCR nu ar fi dorit decât listele electorale, așa cum ele existau la 29 iulie, nu ar fi avut nevoie de un termen de 30 de zile pentru ca acestea să fie trimise. Să nu uităm, Parchetului i-au fost suficiente trei ore pentru a ridica toate aceste liste.

E limpede așadar că CCR a dorit actualizarea și nu pur și simplu transmiterea acestora. Chiar dacă s-ar fi transmis din om în om, prin ștafetă, ca flacăra democrației, tot n-ar fi fost nevoie de 30 de zile pentru ca aceste liste să ajungă la Curtea Constituțională.

Din păcate însă, inadvertențele actelor succesive emise de reprezentanți ai Curții Constituționale, precum și declarațiile șocante ale unora dintre judecători creează o anumită ambiguitate și noi considerăm că e nevoie de o acțiune rapidă din partea Parchetului de clarificare a acestei situații. Așa cum Parchetul a intervenit cu maximă operativitate în a învinui pe unii înalți funcționari ai Ministerului Administrației și Internelor pentru că au afirmat lucruri altminteri evidente pentru toată lumea, socotind că trebuie să implice pentru a stabili cine și de ce a viciat voința plenului Curții Constituționale.

Și nu în ultimul rând, aș vrea să resping în numele USL declarațiile prin care până la obsesie este acuzat Guvernul României că nu ia măsuri economice și că neglijează realitățile economice ale României. Probabil că, pentru liderii PDL, a acționa în domeniul economic înseamnă să tai salarii și pensii și să mărești impozite. Guvernul USL a făcut așa cum s-a angajat, exact contrariul. Au fost reașezate salariile și a doua etapă urmează, așa cum ați fost informați, în luna decembrie. S-au redat drepturi pensionarilor în legătură cu plata contribuțiilor la asigurări sociale și, în ceea ce privește fiscalitatea, s-au luat deja măsuri de reducere a fiscalității și o parte din ele sunt anunțate în continuare pentru a doua jumătate a anului și pentru anul 2013. Notez dintre acestea creșterea plafonului de neplata a TVA la 65.000 euro, reducerea masivă a cheltuielilor de protocol și a altor cheltuieli de natură bugetară, intenția de reducere a Taxei pe Valoarea Adăugată pentru materiile prime de bază, renunțarea la o seamă de impozitări în ce privește piețele de capitaluri și, în ceea ce privește acțiunile de natură birocratică, au fost realizate audituri la toate ministerele și ați primit deja o parte din informări, s-a restrâns dreptul funcționarilor publici de a participa la consiliile de administrație, s-au revăzut contractele cu intermediarii de energie electrică și ele fie au fost anulate, fie sunt reașezate pe criterii de natură economică.

În plus, e de salutat acțiunea Guvernului de redeschidere a dialogului cu mediile de afaceri, cu camerele de comerț străine reprezentate în România și a realizării unui proiect comun în care reprezentanții mediului de afaceri să fie parte.

Există multe speranțe că în acest an deficitul bugetar se va situa în limitele planificate de 2,2% din Produsul Intern Brut, chiar în condițiile în care Produsul Intern Brut și-a reevaluat creșterea, așa cum știți, pe un palier între 1 și 1,5%.

De asemenea, ne manifestăm speranța, și există și considerente de natură economică, asupra faptului că după încetarea acestei crize și după limpezirea de către Curtea Constituționale a situației existente, leul să-și revină pe un palier de stabilitate.

Eu vă mulțumesc și aștept întrebările dumneavoastră.”

Întrebări din partea reprezentanților mass-media

 

Jurnalist: Guvernul și-a revizuit prognoza de creștere economică în scăderea la 1,2% din PIB. Nu este o prognoză nerealistă, ne așteaptă vremuri negre?

Varujan Vosganian: Această revizuire a fost necesară datorită faptului că în agricultură condițiile climatice duc la o restrângere a recoltelor. Deci, din cauza aceasta s-a realizat această revizuire, este de doar câteva zecimi de procent, pentru că agricultura ocupă în PIB un procent destul de mic, de 6-7%. De aceea, impactul asupra PIB nu este atât de mare, deși asupra unora dintre producții consecințele sunt de-a dreptul dezastruoase. Știți că Ministerul Agriculturii are și un program de susținere a agriculturilor. FMI a declarat că și-a însușit această prognoză de creștere, de aceea socotesc că argumentele Guvernului au fost suficient de temeinice.

Jurnalist: Nu consideraţi totuşi că este prea optimistă această prognoză?

Varujan Vosganian: Această prognoză este o prognoză plauzibilă. De aceea, rectificarea s-a construit asupra ei și dacă întrebarea dumneavoastră este oare dacă PIB-ul va fi sub 1%, nu vom avea consecințe de natură bugetară, pot să vă spun că Ministerul Finanțelor a imaginat și o formulă de rezervă în care, dacă PIB se va situa la un palier de până la 1%, deficitul bugetar să nu aibă efecte negative.

Jurnalist: Spuneaţi că Parchetul trebuie urgent să treacă la măsuri…

Varujan Vosgania: Aici nu e vorba de măsuri. Am o rugăminte. În primul rând, vreau să precizez un lucru. Atunci cand eu fac referiri de acest fel, nu înseamnă nici că acuz pe cineva, nici că fac presiuni asupra cuiva. Eu sunt un cetățean ca oricare altul, privesc la televizor și văd acte juridice care spun lucruri complet diferite și care se presupune de către cei care le-au semnat că au emanat din partea aceleiași autorități și din partea aceleiași întâlniri. E limpede că între cele două acte care spun lucruri complet diferite unul nu este correct. Înseamnă că cel care l-a întocmit a viciat voința plenului și a făcut un fals în acte publice. De asemenea, studiind regulamentul de funcționare a Curții Constituționale, acolo apare clar care este competența oricăruia dintre judecători, inclusiv a președintelui Curții Constituționale, de a emite decizii în concordanță exclusiv cu voința plenului. Când unul dintre judecători emite decizii sau documente cu putere de decizie sau documente care modifică decizii, el trebuie să aibă de partea sa voința plenului Curții Constituționale. Altminteri, un judecător al CCR este la fel de supus legilor României ca oricare alt cetățean roman.

Jurnalist: Vă referiţi la acea erată, da?

Varujan Vosganian: Vă rog să mă iertați. Eu nu duc această conferință de presă până la a stabili eu adevărul. Eu constat că sunt două documente care diferă categoric. Despre amândouă se spune că au fost decise în ședința din 2 august, cea care a apărut în 2 august și cea care a apărut în 6 august. E limpede că din acestea două numai una poate fi corectă. Cel care a redactat-o pe cea din 2 august a avut în vedere o anumită realitate, cel care a redactat în 6 august a avut în vedere o altă realitate. Trebuie să lămurim care este de fapt reperul în baza căruia una dintre acele hotărâri este măsluită.

Jurnalist: Fiţi vă rog mai explicit, ce anume vreţi de la Parchet?

Varujan Vosganian: Eu aștept ca Parchetul să cerceteze. S-ar putea ca Parchetul să cerceteze și să spună că amândouă hotărârile sunt corecte.

Jurnalist: Vreţi ca Parchetul să ancheteze Curtea Constituţională?

Varujan Vosganian: Aș vrea ca Parchetul să ancheteze, să cerceteze modul în care au fost emise aceste documente. Însuși președintele suspendat a acuzat o persoană din cadrul Curții Constituționale în legătură cu emiterea hotărârii din 2 august. Așa cum Parchetul s-a sesizat în legătură cu ‘domnule chestor’, mă întreb de ce Parchetul nu s-a sesizat și în legătură cu ‘domnule asesor’.

Jurnalist: Dacă Parchetul nu se autosesizează, îl veţi sesiza dvs?

Varujan Vosganian: Asta este o chestiune pe care trebuie să o decidem în cadrul USL. Eu îmi manifest speranța să nu fie nevoie, pentru că elementele unei autosesizări sunt evidente.

Jurnalist: Este totuşi fără precedent o anchetă la Curtea Constituţională. Nu credeţi că acest lucru va inflama şi mai mult mediul internaţional?

Varujan Vosganian: Avem două acte care spun două lucruri diferite. Destinul acestei țări este pus într-o ambiguitate din care trebuie să ieșim. Cineva trebuie să-și asume responsabilitatea pentru eroarea uneia dintre cele două hotărâri. Nu putem să considerăm că amândouă sunt valabile. Cineva, repet, trebuie să-și asume responsabilitatea și să tragă consecințele, indiferent cine este acela. Altminteri, România va rătăci și ambiguitatea în care ne aflăm și de la care așteptăm limpezire de la Curtea Constituțională se va adânci. Eu respect Curtea Constituțională, mă prosternez în fața Curții Constituționale, cu o singură condiție: să știu ce vrea CCR. Vă întreb: dumneavoastră, în acest moment, știți ce vrea Curtea Constituțională?

Jurnalist: Cum vedeţi corespondenţa Curţii Constituţionale cu Comisia de la Veneţia?

Varujan Vosganian: Până în clipa de față, datele pe care le avem ne arată că nu există o corespondență a Curții Constituționale cu Curtea de la Veneția, ci corespondența unora dintre judecătorii Curții Constituționale cu Curtea de la Veneția. Așadar, nu avem datele pentru a constata acest lucru și nu o spun decât preluând, și nu am niciun motiv să mă îndoiesc de asta, declarațiile unora dintre judecători. Deci, câtă vreme plenul nu a autorizat o astfel de corespondență, ea rămâne o corespondență personală a unora dintre judecători. Nu mă pronunț asupra ei pentru că, așa cum bine știți, nu cunoaștem în integralitate textul acestei corespondențe, dar ea rămâne la nivel personal, este opțiunea unora dintre membrii Curții Constituționale. În orice caz, cred că ar fi bine pentru noi să știm exact cine anume a făcut presiuni asupra judecătorilor Curții Constituționale, pentru că aceste persoane ar trebui cel puțin să sufere oprobiul public, dacă nu chiar să sufere rigorile legii.

Jurnalist: Pentru a aflat cine a făcut presiuni asupra Curţii Constituţionale, tot Parchetul ar trebui să se autosesizeze?

Varujan Vosganian: Nu, în legătură cu presiunile ar trebui judecătorii care acuză astfel de presiuni să le dea în vileag. Înțeleg că la nivelul Serviciului Român de Informații nu există elemente constitutive pentru existența unor asemenea presiuni. Poate că, însă, ele au fost exprimate, s-au manifestat și cred că judecătorii, pentru binele țării, ar trebui să le dea în vileag, astfel încât persoanele acestea să fie demascate și să sufere oprobiul public și rigorile legii.

Jurnalist: Aveţi un punct de vedere scris din partea serviciului pentru protecţia Constituţiei din cadrul SRI?

Varujan Vosganian: Mă puneți într-o situația stânjenitoare pentru că… Trebuie să vă spun că, din motive pentru care nu le înțeleg, dar pe care o să le discutăm poate altă dată, eu, în calitatea mea de președinte al Comisiei economice nu mă număr printre persoanele care să primească astfel de informări din partea SRI. Cu siguranță însă, președintele României interimar sau primul-ministru ar putea să vă dea un răspuns la această întrebare.

Jurnalist: Pentru omul simplu, care nu citeşte atât de mult ca dvs, explicaţi de ce un român cu domiciliul în străinătate este mai puţin important decât un român cu domiciliul în România?

Varujan Vosganian: Eu aparțin Diasporei armene, sunt a treia generație în afara Armeniei. De aceea, cred că aș fi ultimul dintre români care să rostesc vreo impietate la adresa românilor din Diaspora. Românii din Diaspora sunt toți parte a poporul român și se bucură de toate drepturile de care se bucură românii din România, de absolut toate drepturile. A face parte dintr-un cvorum nu este un drept prevăzut în Constituție, ci este exprimarea unei reprezentativități globale. În cadrul acestei reprezentantivități globale, sunt luați în calcul acei români cărora statul român le garantează toate condițiile de a participa la vot. Nu știu dacă înțelegeți ce vreau să spun. În momentul în care statul îți garantează dreptul de a vota și condiția de a vota, în speță ai o secție de votare în proximitate, atunci faci parte din listele permanente. În clipa în care autoritățile nu garantează acest drept, atunci îți poți exprima votul pe liste speciale. Cvorumul este o formulă de reprezentare permanentă. În SUA, de exemplu, majoritatea românilor care locuiesc acolo se situează la distanțe de sute, dacă nu chiar de mii de kilometri de cea mai apropiată secție de votare. În Italia și Spania, majoritatea românilor nu aveau nicio secție de votare în localitatea în care domiciliau. Din aceste motive, pentru a avea o precauție de reprezentativitate, anume de a face o corelație între persoanele care au intenția de a vota sau care au condiția de a vota și rezultatul votului la referendum se utilizează listele permanente. Este singurul motiv și nu altul. Dacă vă uitați în Constituție, nu există niciun drept la care românii din străinătate să nu aibă acces și de care să nu se poată bucura plenar. Eu cred că chiar românii din străinătate care nu au condiții de a vota, românii din Canada, din SUA, dintr-o țară ca Marea Britanie, unde secția de votare este la sute, mii de kilometri dacă nu locuiesc în capitala statului, chiar ei înșiși înțeleg de ce cvorumul se realizează numai cu cei care sunt pe listele electorale permanente. Am să mai dau un exemplu, ca să fiu explicit. Dacă s-ar face un referendum în Capitală și dacă el ar merge pe ideea pe care o exprimați dvs, ar trebui să avem un cvorum al bucureștenilor domiciliați în București și al bucureștenilor domiciliați în străinătate de 1,82 milioane persoane. În București, domiciliază stabil 1,67 de milioane de persoane. Cvorumul persoanelor cu domiciliul stabil este de 1,35 de milioane. Cvorumul cu persoanele care au în actul de indentitate trecut București este de 900.000 de persoane. Dacă am pune condiții de cvorum în București, ar trebui să avem 900.000 de persoane plus una, ceea ce înseamnă mai mult de două treimi din totalul bucureștenilor cu drept de vot. Acesta este motivul pentru care listele electorale permanente nu-i includ pe românii din străinătate și nu altul. Pentru că avem două categorii: românii din țară, a căror prezență este în jur de 50% în mod tradițional, și românii din străinătate a căror prezență este de 3% în mod tradițional. A încerca să unifici cele două cvorumuri înseamnă din două una: ori faci un cvorum care este media ponderată a celor două cvorumuri, adică 50 ori 19 milioane plus 3 ori 3 milioane și faci o medie, ori lași media de 50% numai cu românii din țară. Faptul că românii din străinătate nu sunt în cvorum nu împietează absolut deloc asupra drepturilor lor electorale, ei participă plenar la viața politică a României, cum doresc și ori de câte ori doresc, în ritmul calendarului electoral românesc. De aceea, sincer, nu înțeleg unde este problema.

Jurnalist: Problema este că Guvernul ne-a explicat altceva. A fost un comunicat al Guvernului în care ni s-a spus că cetăţenii români cu domiciliul în străinătate trebuie cuprinşi în Registrul electoral, dar acest registru nu este funcţional.

Varujan Vosganian: În situația în care invocăm acum ceea ce nu au făcut diverse autorități drept bază pentru ceea ce urmează să facem nu vom reuși niciodată să descâlcim lucrurile. Dintr-un anumit punct de vedere, acest referendum are și o consecință de natură benefică, aceea că arată cât de precară este structura instituțională românească și inter-operabilitatea instituțională. În mod normal, o persoană, dacă își vinde o casă, serverul de la notariat ar trebui, în timp real, să comunice tuturor instituțiilor această tranzacție. Ar trebui ca, în timp real, dacă o persoană a decedat în Fetești și a locuit în Cluj, acest lucru să fie comunicat inter-operabil. Da, toate instituțiile statului au avut partea lor de responsbilitate, inclusiv faptul că nu s-a întrunit comisia pentru a valida rezultatele recensământului, inclusiv faptul că persoanele care au interdicție nu au fost trecute instantaneu în listele electorale ca radiere, inclusiv faptul că nu s-a făcut un Registru electoral și că noi avem evidența românilor din străinătate nu în baza statisticilor noastre, ci în baza recensământului făcut de autoritățile din Italia sau din Spania. Da, există o responsabilitate de zeci de ani în legătură cu toate aceste chestiuni. Dar noi acum trebuie să le reparăm, putem să dăm vina pe cine vrem, chestiunea este însă că dacă dăm vina fără să reparăm, aruncăm vina mai departe asupra generațiilor care vin. De aceea, când eu am spus săptămâna trecută, aici, că încă nu e târziu și că trebuie să asumăm tot ce nu s-a făcut în România, la asta m-am referit. Acesta este primul lucru.

Al doilea, includerea românilor din Diaspora în Registrul electoral nu-i transferă automat în registrul electoral permanent. De aceea, cum vă spuneam, dacă vrem să fim corecți, trebuie să facem un inventar și, ca să ducem lucrurile până la capăt, când facem un referendum îl anunțăm cu câteva luni înainte și solicităm ca toți cei care vor să voteze la referendum să se înscrie pe liste, ca să avem un cvorum bazat pe opțiuni reale. Așa se întâmplă în Franța, în SUA și în alte țări, acolo unde există acest tip de solicitare. Sunt țări care nu au referendum, de exemplu, cum e Germania, care este o țară foarte democratică. Noi avem referendum, dar acolo unde folosim cvorum el trebuie să se bazeze pe România reală.

Jurnalist: Cum e posibil ca discuția despre cvorum să fie post-referendum?

Varujan Vosganian: Momentul zero al cvorumului este dezbaterea în Curtea Constituțională și el trebuie rezolvat înainte de dezbaterea în CCR. În rest, sunt dispus cu dumneavoastră să discut despre responsabilitățile oricui doriți dumneavoastră, pentru că ele există și noi le știm. S-au făcut adesea glume pe această temă. În momentul în care am ajuns la un cvorum pe muchie de cuțit, lucrurile au devenit dramatice. Probabil că dacă prezența la vot ar fi 36% sau 54%, nici de data asta nu am fi rezolvat nimic. Iată însă că realitatea ne obligă, prin acest vot pe muchie de cuțit, și cu o majoritate copleșitoare pentru demitere să luăm act de cvorum și să încercăm să descâlcim și să reparăm ceea ce autoritățile n-au așezat la punct zeci de ani.

Jurnalist: Aţi declarat că dl Marga era cam lent.

Varujan Vosganian: Era ușor lent în reacție, pentru că nu avea experiență de natură diplomatică. Așa este. Iată că noul ministru este mai rapid în reacții. Firește că avea o seamă de alte calități și aici dezavuez categoric evaluarea pe care a făcut-o președintele suspendat, care este cu totul nedreaptă, legată de Andrei Marga. Andrei Marga a fost în ultimii 20 de ani unul din reprezentanții structurilor civile care au acționat cel mai mult pentru democrație și pentru apropierea mentalității noastre de mentalitatea occidentală. De aceea, trimiterea lui în registrul socialismului științific este o jignire. Dar socotind că președintele suspendat are la fel de multe cunoștințe și despre socialismul științific, și despre capitalismul științific îi îngădui.

Jurnalist: În ce sens era cam lent dl Marga?

Varujan Vosganian: Mă refer la aceste reacții privind corespondența cu străinătatea, aici era comentariul. Cineva m-a întrebat de ce nu s-au făcut până acum și am spus că probabil că Ministerul de Externe a fost mai lent înainte.

Jurnalist: Dar alte lucruri aveţi să-I reproşaţi dlui Marga?

Varujan Vosganian: Nu. Dacă aveam să-i reproșez, îi reproșam personal sau public. Era vorba de o reacție instituțională, acesta a fost și motivul pentru care acum am felicitat MAE, pentru faptul că a luat legătura cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pentru că a luat legătura cu Comisia de la Veneția, pentru că s-a angajat să poarte o corespondență frecventă cu autoritățile de la Bruxelles. Era legat exclusiv de această temă, era de fapt un răspuns la o postare de pe blog.

Jurnalist: Deci demisia lui Andrei Marga e din cauza faptului că nu a fost pe fază să facă nişte demersuri?

Varujan Vosganian: Nu cunosc în detaliu această chestiune. Nu sunt eu în măsură să fac această declarație. Domnul Marga rămâne în continuare o resursă importantă pentru PNL și noi în continuare îi purtăm tot respectul din lume.

Jurnalist: Dar e demitere sau e demisie?

Varujan Vosganian: Cred că asta o solicitați la Guvern, bănuiesc că le-ați și pus întrebări în această privință.

Jurnalist: Ne împărțim în două categorii de români, unii de mâna a doua și unii cetățeni.

Varujan Vosganian: Adică vreți să spuneți că un român care trăiește în Marea Britanie este de mâna a doua și unul care trăiește în Slatina e de mâna întâi. De ce e de mâna a doua? E o neînțelegere. Un referendum se validează sau se invalidează funcție de votanți, adică dacă majoritatea votanților spun Da, fie că sunt din Slobozia, Sighetul Marmației sau Londra voturile lor contează la fel. Atunci însă când ne referim la cvorum, adică dacă numărul votanților este sau nu reprezentantiv, atunci ne referim la cei care locuiesc și activează în mod obișnuit în România, pentru că aceia votează în mod obișnuit. Ceilalți contează la vot, cum nu contează? Între cei care au votat, 7,4 milioane într-o parte și 900.000 în partea cealaltă, există zeci de mii de români în străinătate, care votează. De ce spuneți că nu contează votul lor? Curtea Constituțională, citez: ” Raţiunea pentru care aceşti cetăţeni nu sunt înscrişi în listele electorale permanente rezidă în faptul că nu au domiciliul în ţară, astfel încât numărul acestora nu poate influenţa cvorumul legal de participare la referendum, respectiv majoritatea persoanelor înscrise pe listele electorale permanente”.

N-are rost să lungim discuția asta pe o temă care ține de destinul acestui popor. Dacă dumneavoastră considerați că persoane care în mod tradițional nu votează trebuie incluse în cvorum pentru a influența voința celor care în mod tradițional votează este o opțiune. Opțiunea mea este legat de faptul că trebuie să încurajăm comportamentul electoral al românilor de pretutindeni, din țară și din străinătate, să-i îndemnăm să fie cetățeni cu discernământ care să contribuie la destinul acestei țări. Sunt două opțiuni diferite. Unii care încearcă să se ascundă în urma pasivității unora, boicotului altuia sau lipsei de acces la secția de votare din cauza distanțelor ale altora și alții care respectă voința explicită a celor care au votat. Sunt două atitudini cetățenești, eu sunt de partea celei de a doua. Dumneavoastră mă întrebați de ce nu sunt de partea celei dintâi. Eu sunt un om activ, am fost activ toată viața, și înainte de 1989, și după 1989, am tras consecințele și înainte, și după. De aceea, eu îi încurajez pe oameni în sensul ăsta. Există pentru un million de români care au votat prima oară, mulți dintre ei nu au votat niciodată până acum, deși vârsta le permitea să o facă și care află acum că degeaba au votat, că dacă stăteau acasă atitudinea lor era mai importantă decât dacă au venit la vot. Și dumneavoastră doriți să-i încurajez pe români în sensul ăsta, că dacă stau acasă îngroașă lista de cvorum și atunci statul lor acasă decide pentru destinul României. Eu nu sunt de această părere, de aceea sunt și în politică, altminteri poate eram în altă parte.

Vă mulțumesc foarte mult, sunt moment dificile, cu dialoguri dificile și eu mă bucur că, chiar dacă uneori avem impresia fiecare că nu reușim să ne explicăm și să ne exprimăm până la capăt și nu sunt înțeleși, eu mă bucur că asta ne va ajuta foarte mult pe viitor. Este, cred eu, o mare școală ce trăim zilele acestea, românii vor ieși mai înțelepți în ce privește propriul destin și mai cu băgare de seamă

Varujan Vosganian: „Votăm DA pentru demitere, dar și DA pentru viitorul nostru”

Sursa informationala: Radu Zlati

Transcrierea discursului vicepreședintelui PNL Varujan Vosganian susținut în cadrul mitingului USL, la Iași 22 iulie 2012

”Dragi prieteni, acest miting deschide o săptămână grea de luptă politică, dar, în același timp, ne pune pe noi sub semnul încrederii pentru că, într-adevăr, este cel mai puternic semnal dat până acum. Jandarmeria, căreia îi mulțumim pentru felul în care a asigurat ordinea, ne comunică că cifra este acum de 30.000 de participanți. Vă urez tuturor bine ați venit!

Și nu este întâmplător faptul că aici, la Iași, avem această mulțime copleșitoare, pentru că aici, la Iași, pe 24 ianuarie 2011, noi am decis să formăm Uniunea Social Liberală. Practic, acțiunea de demitere a lui Traian Băsescu a început aici, la Iași, în 24 ianuarie 2012, atunci când ieșenii, în mod răspicat, i-au arătat lui Traian Băsescu și alor lui că nu-l mai vor. Eu sunt senator de Iași, sunt mândru de acest lucru și vă felicit și vă mulțumesc!

România pe care ne-o propune Traian Băsescu este o Românie pe care noi o respingem, în care albul e negru și negru e alb, ca și cum în buletinele noastre în loc de fotografie am avea o radiografie a noastră. Pentru că, pentru el, minciuna ține loc de adevăr, necinstea ține loc de cinste și disprețul de români ține loc de dragoste față de românii pe care-i folosește.

Ei spun: ”să ne luăm țara înapoi!”. Acum 20 de ani, noi, care eram atunci tineri, și prin asta vreau să lansez un mesaj tuturor tinerilor din România, pentru că acum au prilejul să facă un viitor așa cum doresc, noi spuneam atunci ”să ne luăm țara înapoi de la cei care ne-au furat-o!”. Dar noi atunci ne revoltam împotriva unei tinereți zădărnicite din vremea comunismului, noi care strigam eram oprimații de ieri. Lor le e rușine să spună să ne luăm țara înapoi de la cei care ne-au furat-o pentru că cei care au furat-o sunt chiar ei! Ei sunt guvernanții de ieri, ei nu vor să ia țara pentru că vor să recupereze o viață netrăită, așa cum am făcut noi în anii 90. Ei cred că România e un sac de cartofi pe care poți să-l cari în spinare de colo-colo și să-l îndeși în propria cămară. Nu, Traian Băsescu! Nu, România nu este în mod exclusiv a nimănui, noi suntem ai României și asta o vom dovedi pe 29 iulie.

Unii spun că nu trebuie demis, pentru că n-a încălcat în mod grav Constituția. El s-a considerat președintele PD și șeful Guvernului, el a jignit din răsputeri liderii opoziției, a jignit femeile, a jignit persoanele cu handicap, a jignit categoriile profesionale, a jignit, în ansamblu, etnii întregi, a fost de două ori sancționat de Consiliul pentru Discriminare. Avem în fruntea țării un președinte care este recidivist în ceea ce privește jignirea poporului român.

Avem nevoie de un președinte cu care să ne mândrim, un președinte care să ne apere prin Constituție și nu un președinte căruia să-i măsurăm cu metrul cât de tare a încălcat Constituția. În materie de Constituție, nu există s-o calci mult sau puțin. Dacă ai călcat-o măcar cu un milimetru înseamnă că nu ți-ai făcut datoria de președinte și trebuie să pleci acasă.

Un singur cuvânt mai vreau să spun, tuturor generațiilor: nu uitați, acest DA nu este numai pentru Traian Băsescu să plece, acest DA este în primul rând pentru noi. Tranziția se va încheia atunci când românii vor avea din nou încredere în ei înșiși, în clipa în care românii vor vedea la 29 iulie că viitorul lor e în mâna lor, că ceea ce vor ei se va întâmpla și cei pe care nu-i vor trebuie să plece acasă, atunci românii nu vor mai vedea propria țară ca un spațiu al deznădejdii și al dezolării, ci vor avea din nou încredere în ei. De aceea, votăm DA pentru demitere, dar și DA pentru viitorul nostru.

Vă mulțumesc tuturor și vă felicit!”

„Noi va iubim, Majestatea Voastra!”

RegeleMihaiUnul dintre motivele pentru care istoria noastra este asa de ratacitoare e faptul ca avem atat de putine repere pe care sa le asumam si cu care sa ne mandrim. Istoria mai veche e luata in raspar. Istoria recenta e atat de tulbure, incat nu stim a deosebi calaul de victima. Iar viitorul este incert. Nu este de mirare, in astfel de conditii, ca mizele noastre se ieftinesc intr-atat incat totul se pune sub semnul indoielii si, in consecinta, devine negociabil.

M-am intrebat, intotdeauna, ce semnificatie are timpul pe care il traiesc, care e povestea generatiei mele, cea a copiilor tristi, nascuti dupa razboi. Am facut, adesea, exercitii de imaginatie: oare ce-si vor aminti altii despre noi, care va fi legenda vremurilor noastre, ce vor sarbatorii romanii din ceea ce am fost noi, peste cincizeci, o suta de ani?
Am fost membru intr-unul dintre Guvernele Romaniei. Poate vom mai avea ocazia sa vorbim despre ce a lasat acel guvern in calendarul istoriei romanilor, macar ca a marcat intrarea in Uniunea Europeana. Dar, asa cum medicul, dupa ce te intreaba ce boli ai mai avut, iti da medicamente pentru ceea ce te doare acum, tot asa si noi sa ne intrebam: ce-si vor aminti romanii din ceea ce s-a petrecut de doi ani si jumatate incoace, de cand tara este condusa de Traian Basescu si de guvernul sau? Poate ne-a daruit Dumnezeu nasterea unui mare poet sau muzician, asta n-avem de unde sa stim acum. In rest, care sunt aniversarile pe care le lasa aceasta perioada urmasilor nostri? Ce vor sarbatori ei in amintirea acestor vremuri? Poate, ca in cazul perioadei Ceausescu, vor evoca doar momentul in care ea va fi luat sfarsit. Acesti doi ani si jumatate nu au fost altceva decat un lung sir de imprejurari grele, umilitoare si rusinoase. Iar unul dintre momentele cele mai rusinoase l-am trait deunazi, cand presedintele Romaniei a facut unele referiri de o gravitate de neiertat la adresa Regelui Mihai.

O natiune are nevoie de reperele sale fara de care, cum spuneam, ratacim prin propria istorie, saraci si umiliti, fiind acasa dar purtandu-ne ca niste exilati . Am avut sansa de a avea astfel de repere nu doar in cartile de istorie dar si printre noi, ca fapturi vii. Amintesc doua dintre ele: Regele Mihai si Corneliu Coposu. Nu intamplator singurele doua imprejurari cand romanii s-au adunat cu sutele de mii pe strazile Bucurestiului au fost legate de aceste personalitati: in primavara lui 1992, cu prilejul revenirii in tara a Regelui si in toamna lui 1995, atunci cand Corneliu Coposu a plecat catre cele vesnice.

L-am cunoscut pe Regele Mihai inca din primavara lui 1990, atunci cand am facut parte dintr-o delegatie a Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala in Elvetia. Fireste ca programul delegatiei nu cuprindea o audienta la Rege, am facut aceasta solicitare in nume personal. Impresia pe care mi-a lasat-o regele a fost coplesitoare: o tinuta de o demnitate de-a dreptul regeasca, un bun simt exemplar, o limba romana frumoasa si limpede, si , mai ales, iubire pentru poporul roman. “Intoarceti-va pe tron, Majestate”, i-am spus. “Romanii nu sunt pregatiti,mi-a raspuns. Si au atatea alte probleme”.

L-am reintalnit pe Regele Mihai in numeroase alte imprejurari. Nu m-a dezamagit niciodata. Am pentru Rege un sentiment de respect si de iubire cum simt doar pentru parintii mei.

Cat despre Traian Basescu, ce pot sa va spun? Oare ar putea vorbi cineva despre dansul in acesti termeni? Un om politic trebuie sa fie un model, o calauza pentru poporul sau, asa cum trebuie sa fie un invatator pentru copii. Intrebati un parinte, i-ar placea ca vreunul din copiii sai sa-l aiba ca invatator pe Traian Basescu? Va intrebati cam ce-ar putea invata un copil de la acest om?
Niciunul dintre presedintii Romaniei nu l-a simpatizat pe regele Mihai. Dar parca niciunul nu si-a permis sa vorbeasca in felul acesta. Cu atat mai mult cu cat Traian Basescu s-a prezentat drept initiatorul Raportului de condamnare a comunismului unde chiar el, cu gura lui, in fata Parlamentului a calificat abdicarea Regelui ca o agresiune comunista. Sa acuzi un rege care refuza sa mai semneze legile Guvernului comunist al lui Petru Groza drept sluga a rusilor si sa-l acuzi de lasitate pentru faptul ca, parasit de toti aliatii apuseni, inconjurat de trupele sovietice si santajat cu executarea studentilor arestati, a semnat abdicarea, e un gest oribil. Nu mai vorbesc de monstruozitatea privind justificarea participarii la invazia Uniunii Sovietice prin faptul ca aveam un aliat si trebuia sa ne recuperam teritoriile. Nu cumva aliatul acela era Hitler? Daca maine Coreea de Nord sau Iranul ne ofera sprijinul lor pentru a recuceri Tiraspolul o facem?!?

Traian Basescu s-a hazardat intr-o discutie pentru care nu era pregatit si tocmai de aceea a fost sincer. El nu se simte in largul lui cu Regele Mihai. Se simte mai in largul lui cu Carol Caraiman, cu maresalul Antonescu, cu Gheorghiu Dej, cu Ceausescu, cu aliatii unuia si cu parlamentul unicameral al celorlalti. Declaratia sa i-a luat cu totul pe nepregatite pe consilierii sai si intreaga ciurda de laudatori. Atunci cand nu s-au ascuns de-a dreptul, prestatia acestora a fost jalnica, precum in cazul lui Tismaneanu care nu agreaza “stilistica lui Basescu”, agreind, probabil, ideea ca, pe fond si nu pe stil, Traian Basescu are tot temeiul sa laude loialitatea lui Ion Antonescu fata de Adolf Hitler.

Priviti pe Regele Mihai si apoi priviti-l pe Traian Basescu. Orice comentariu este de prisos. E ca in bancul acela din vremea comunista: care e diferenta dintre un dolar si un leu? Un dolar. Baile de multime ale lui Traian Basescu, pe vremea cand inca mai avea apa prin conducte erau ca un lighean cu apa pe langa marea de oameni care l-a intampinat pe Rege la revenirea sa in tara.

Suntem intr-un cerc vicios. Traian Basescu isi strica poporul, iar poporul il strica pe Traian Basescu pentru ca, trebuie s-o recunoastem, intr-o anumita masura, Traian Basescu este produsul a ceea ce poporul roman i-a permis si chiar i-a incurajat prin osanalele si voturile sale. Acest cerc vicios poate fi spart si poporul poate fi lecuit intr-un singur mod. Si trebuie sa redobandim convingerea ca nu chiar totul trebuie pus la indoiala, ca nu chiar totul este negociabil.

Autor + text + sursa informationala: Varujan Vosganian

Memoria istoriei: 13-15 iunie 1990 – Piata Universitatii, discurs Varujan Vosganian

Tinerii liberali au comemorat victimele sangerosului iunie ’90. Alaturi de noi au fost Varujan Vosganian, tanar opozant al regimului in urma cu 21 de ani si Florin-Alexandru Alexe (in dreapta imaginii), tanar ce isi astepta parintii acasa de la manifestatiile din Piata Universitatii in 1990.

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Florin Citu

A look at financial markets and government policies through the eye of a skeptic

La Stegaru'

"Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!", Nicolae Pescaru

ADRIAN NĂSTASE

Pune întrebarea și, împreună, vom găsi răspunsul!

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: