O replica necesara

Autor: Dinu Zamfirescu

Sursa informationala: stelian-tanase.ro

Aniversarea regelui Mihai la împlinirea a 90 de ani de viaţă, pe lângă manifestările fireşti de cinstire, asupra căreia nu voi insista, a adus pe scena  publicistică românească o deversare de acuze total nejustificate contra contra regelui şi a dus la adoptarea unor poziţii fabricate în laboratorul de minciuni, stipendiat, de un tip de totalitarism ce se instalează treptat în ţară. Pornind de la afirmaţiile fără nici o acoperire ale actualului deţinător al funcţiei supreme în stat, până la pseudo-istorici şi aşa-zişi publicişti, oameni fără har sau chiar a unui penibil personaj care s-a pus  după 1989 în slujba urmaşilor comunismului, se vede că s-au reunit cu toţii într-un cor, e drept anemic, care este însă sortit să rămână până la urmă fără ecou. A le rosti numele ar înseamna să-i onorăm. Ceea ce mă determină să scriu aceste rânduri este revolta faţă de reaua credinţă manifestată. Este descalificarea lor prin necunoaşterea istoriei şi, mai grav, pentru falsificarea ei. La fel ca şi scribii ziarului „Scânteia” din anii grei ai comunismului, aceşti oameni au început să-şi aştearnă panseurile într-o anumită presă scrisă, ca şi în unele luări de poziţie în media electronice. De ce aceşti bravi ieniceri nu se apleacă asupra documentelor istorice care atestă tocmai contrariul alegaţiilor pe care le debitează? De ce nu văd faptele reale, aşa cum s-au petrecut? De ce nu pot sau, mai degrabă, nu vor să înţeleagă faptul că regele Mihai n-a avut nici o posibilitate să se opună actului abdicării care i-a fost impus cu forţa?

Regele a plecat în exil la data de 3 ianuarie 1948 mergând în Elveţia, care i-a acordat dreptul de rezidenţă numai cu condiţia de a nu avea activităţi politice pe teritoriul elveţian. Acolo s-a întâlnit foarte repede o serie de foşti politicieni şi diplomaţi români deja exilaţi care încercau să înfiinţeze un organism românesc reprezentativ în exil. Ajuns la Londra, la 4 martie 1948, regele Mihai a făcut o declaraţie publică din care citez: „Acest act al abdicării mi-a fost impus cu forţa de un guvern instalat şi menţinut la putere de o putere străină, un guvern total nereprezentativ faţă de voinţa poporului român”. Şi continuă: „Îndepărtarea monarhiei constituie un act de subjugare politică a României. În aceste condiţii nu mă consider legat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus”. Regele s-a implicat apoi în constituirea Comitetului Naţional Român, în viziunea lui, un guvern român în exil. După multe dificultăţi, el a luat fiinţă la 10 mai 1949. Nu voi intra în detaliile activităţii Comitetului Naţional Român care şi-a încheiat activitatea abia în septembrie 1974. Pe întreaga perioadă de 26 de ani, Regele a ţinut legătura cu acest Comitet, angrenându-se în activităţile lui atât cât se putea. El, Regele, reprezenta în mintea şi în inima tuturor exilaţilor români legitimitatea românească, continuitatea democratică şi, bineînţeles, o speranţă pentru eliberarea României. El s-a implicat împreună cu toată seria de organizaţii create de exilul românesc în acţiuni de conservare a tradiţiilor culturale româneşti, de ajutorare socială a refugiaţilor politici români, de contacte cu oficialităţile statelor occidentale.

După 1975, Regele s-a considerat abandonat de democraţiile occidentale care adoptaseră teza „convieţuirii paşnice” între cele două lumi – cea a democraţiei şi a comunismului. De asemenea, mijloacele financiare de care beneficiau organismele româneşti din exil fuseseră sistate, iar regele nu dispunea de mijloace decât cît  să asigure familiei sale un trai demn şi decent. El a avut tot felul de ocupaţii. Între 1975 şi 1989, regele a rămas însă preocupat de soarta României şi implicit a tuturor românilor atât din interiorul ţării cât, şi a celor aflaţi în exil păstrând un contact nemijlocit cu aceştia din urmă.

Foto: Diana Mandache-Jurnal de Istoric

La declanşarea, în ţară, a evenimentelordin decembrie 1989, regele a luat imediat atittudine. Astfel, la 21 decembrie 1989, postul de radio BBC a transmis la ora 20.30, următorul mesaj al Regelui: „Apelez la armata română să răstoarne imediat regimul din Români. Cer tuturor muncitorilor să declare grevă  generală în toată ţara. Cer reprezentanţilor României din străinătate să se alăture acestei răsturnări. Să se formeze în ţară un guvern de generali şi elemente ale partidului, opus acestui regim şi voi fi alături de voi toţi”.

Puterea instalată în fruntea României în decembrie 1989 nu i-a permis regelui să se înapoieze în ţară. A existat o excepţie, în aprilie 1992, când venirea lui în ţară a scos în stradă locuitorii Bucureştiului care i-au cerut la unison: „Majestate, nu pleca, România-i ţara ta!”. Regele Mihai a plecat însă atunci ca să-şi respecte cuvântul dat autorităţilor. Dar după aceea mult timp nu i s-a mai permis să vină în ţară.

În toată această perioadă în afara ţării, foştii exilaţi aflaţi încă în afara ţării, au organizat multiple manifestări la care l-au invitat pe rege şi familia regală, punîndu-l în contact direct cu românii de acolo, dar şi cu oficialităţile politice şi economice din statele respective. Cu aceste ocazii, membrii familiei regale au fost invitaţi să vină în ţară şi de lideri ai societăţii civile, de mulţi ziarişti din România, astfel că s-a creat o simbioză între ţară şi exil. Contactele cu ţara ale Regelui Mihai i-au fost mijlocite în această perioadă şi de vizitele permise în ţară de Majestăţii Sale Regina Ana, precum şi cele ale principeselor regale, în special principesele Margareta şi Sofia, care au creat legături strânse cu oamenii din ţară.

Abia după ce i s-a redat cetăţenia română de către preşedintele Emil  Constantinescu, Regele a venit nestingherit în ţară, fiind primit cu fast oficial chiar şi de către aceia, care practic, îl expulzaseră în două rânduri. Astăzi, când ţara a ajuns din nou într-o situaţie cel puţin critică, şi aceasta tocmai din cauza actualilor conducători, aceştia cred de cuviinţă să învrăjbească din nou poporul român. Ca şi mentorii lor comunişti, ei caută să-i divizeze pe români prin diversiuni, spre a le abate atenţia de la necazurile lor. De ce le este atât de teamă de Regele Mihai? Regele nu este un divizor, el este dimpotrivă elementul menit să-i solidarizeze pe români. Ori tocmai această solidarizare a lor în jurul Regelui prin proiecte de existenţă mai bune, îi sperie. Dacă s-ar fi procedat de această dată normal, cu decenţă şi o etică elementară şi s-ar fi renunţat la diversiuni, ar fi fost benefic chiar actualilor deţinători ai puterii. În schimb aceştia mobilizează tot felul de elemente de factură mediocră, obediente până la anihilarea personalităţii proprii, ca să creeze, prin diversiune şi demagogie ieftină, o imagine falsificată asupra celui care a reprezentat  timp de decenii speranţa de mai bine a românilor.

2 Răspunsuri to “O replica necesara”

  1. petru duman Says:

    De ce nu pot pune articolele pe facebook?E pacat!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Tobias Wimbauers Blog

Notizen aus der Bücherhöhle

Sociollogica

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Stelian Tănase | Stelian Tănase

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Carl Schmitt Studien

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

%d blogeri au apreciat asta: