SCRISOARE CĂTRE MAJESTATEA SA REGELE MIHAI I

SCRISOARE CĂTRE MAJESTATEA SA REGELE MIHAI I

Majestatea Voastră,

Vreau să vă asigur de respectul și recunostința mea deosebită față de instituția monarhică și față de Majestatea Voastră.

Sire, rămâneţi pentru noi un model de verticalitate şi patriotism, un exemplu pentru ceea ce înseamnă un român adevărat, care respectă istoria, valorile, cultura şi tradiţiile ţării noastre.

Vă scrie un veteran de război, pe care-l leagă amintiri ce nu s-au estompat, chiar cu trecerea nemiloasă a timpului.

Am venit în București cu tatăl meu, care vroia să mă pună ucenic la vreo cizmărie sau croitorie. Când am trecut prin fața Palatului Regal, se schimba garda. Mi-am dorit să fiu în fanfara armatei regale, ceea ce am și reușit intrând ca, copil de trupă în fanfară sub conducerea profesorului Petre Giugaru, fratele marelui actor Alexandru Giugaru. Sire, îmi revin în amintiri clipele în care Majestatea Voastră îmi luați bețele de la tobă, eu având de tras cu maestrul Giugaru, din cauza faptului că nu aveam cu ce bate.

Sunt unul dintre puținii veterani de război rămași în viață. Tatăl meu, Serghe, a luptat în cele două războaie mondiale, fiind răsplătit după Primul Război Mondial ca toți luptătorii în război.

Mă numesc Stănescu Emilian. Provin dintr-o familie de regaliști convinși. Am învățat să citesc în clasa a doua. Țin minte că, citeam articole despre venirea lui Hitler la putere în Germania. Am vrut să vă cunosc mai bine, Sire, dar am plecat în război împreună cu fanfara regală, cu care cântam pentru bravii ostași români și la bine și la rău.

M-am întors pe jos din Munții Tatra. Rușii luaseră trenurile și tansportau în vagoane toate așa zisele capturi de război din Germania. Am luat-o pe jos până în țară. Am făcut 6 luni. Întors în țară, am primit din partea comuniștilor o decorație și cam atât. În schimbul decorației, mi-au luat toate pământurile de la tata. Am fos martor la nenorocirile făcute de comuniști. Mi-aș fi dorit să fiu iar copil de trupă, cu condiția ca timpurile să se întoarcă înapoi. Bunicul meu a construit prima cale ferată care lega București de Călărași, fiind recompensat de Alexandru Ioan Cuza.

Sunt mandru, Sire, că v-am cunoscut, sunt unul dintre puținii veterani care mai au ce povesti nepoților . Așa cum și cei din familia mea, mi-au povestit la rândul lor despre Regele Carol I sau Ferdinand. Sunt născut pe 1 iulie 1925. Mi-aș fi dorit să ajung la Majestatea Voastră la Palat, pentru a vă revedea după atâta timp. Vârsta, însă își spune cuvântul.

Sunt un adevărat izvor de amintiri pentru cei ce au avut răbdarea să mă asculte. Sunt printre primii angajați ai Filarmonicii din Craiova, după ce am fost detașat de la Ateneul Român din București. Am iubit și iubesc arta, frumosul în general. Poate, dacă aș avea talent scriitoricesc aș fi intitulat această scrisoare: Scrisoare de un copil de trupă către un rege. Mă joc cu cuvintele; e cam tot ceea ce mai pot face la vârsta mea. Mi-aș fi dorit măcar pentru o clipă să retrăiesc timpurile în care eu să fiu un artist-copil în devenire Majestatea Voastră, regele României Mari.

Eu nu am cotropit pământurile care nu erau ale noastre și n-am pândit ceasurile de întuneric ale vecinilor noștri pentru ca să infigem pumnalul în spatele lor indoit.

Eu am imbrățișat cu generozitate creștină pe cei care mi-au cerut ajutorul în timpuri grele, chiar când fapta mea nu a fost înțeleasă și urmată.

Vă mulţumesc, Majestate, pentru că în acesta perioada sunteţi o prezenţă activă în viaţa poporului român şi îi insuflaţi speranţa într-un viitor mai bun.

Eu, care bat spre porțile apusului vieții, am o dorință ce poate mi se va îpmlini. O scrisoare, un semn de la Majestatea Voastră. Eu, am întâlnit un singur rege. Sire, ați cunoscut atâția aoameni, încât nu știu dacă vă mai amintiți de mine, mai ales că anii necruțători, au lăsat semne peste copilul de trupă din 1930 care a avut cinstea să stea o scurtă perioadă în preajma Majestății Voastre.

Primiţi, vă rog întreaga mea preţuire, admiraţie şi consideraţie pentru activitatea Voastră pusă în slujba ţării şi a poporului român!

Alese aprecieri,
Stănescu Emilian

 

Sursa informationala: Casa Regala

Monarhia servește România

Apel lansat în ziua de 22 decembrie 2012 de Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei

“În urmă cu un an, regimul de autoritate prezidenţială părea de nezdruncinat. Şi totuşi, curajul şi verticalitatea unor grupuri de tineri au reuşit să disloce reţeaua construită în jurul voinţei unui singur om, un preşedinte de republică.

Mulţi dintre tinerii care i s-au opus acestui preşedinte, iarna trecută, în Piaţa Universităţii, se regăsesc astăzi în Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, asociaţie a societăţii civile care strânge laolaltă personalităţile şi românii care cred că astfel de derapaje autoritariste trebuie împiedicate pe viitor şi care văd în Monarhie o soluţie pragmatică pentru disfuncţionalităţile democraţiei româneşti.

Familia Regală serveşte, de mai bine de 140 de ani, România. Apărută ca o continuare firească a vechilor instituţii româneşti, a lungului şir de voievozi ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti, Monarhia constituţională a reprezentat, în epoca Regelui Carol I, indispensabilul factor de echilibru al vieţii politice româneşti şi motorul puternic al modernizării ţării. Carol I a adus României independenţa şi sporirea prestigiului internaţional. Regele Ferdinand Întregitorul şi Regina Maria au mobilizat energiile românilor către realizarea României Mari, după Primul Război Mondial. În timpul domniei Regelui Carol II, ţara a atins un apogeu economic şi cultural. Majestatea Sa Regele Mihai I a scos România din alianţa toxică cu Germania nazistă, a contribuit prin actul său curajos la scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, salvând sute de mii de vieţi omeneşti şi a luptat până la capăt împotriva comunizării ţării. După 1989, în ciuda atitudinilor deseori ostile ale autorităţilor româneşti, Majestatea Sa a continuat, împreună cu ASR Principesa Moştenitoare Margareta, cu ASR Principele Radu şi cu întreaga Familie Regală, să servească interesele României, în direcţia democratizării, a modernizării, a integrării euro-atlantice şi a refacerii identitare şi instituţionale.

Cu ce se poate „lăuda”, în schimb, republica? Cu un regim comunist impus de Uniunea Sovietică, cu sutele de mii de victime ale represiunii comuniste, cu anihilarea elitelor sociale şi intelectuale, cu aberaţiile naţional-comuniste din timpul regimului Ceauşescu şi cu mutilarea ţării, prin demolări, distrugerea satelor, industrializarea forţată, propaganda şi cultul deşănţat al personalităţii dictatorului. Iar republicile post-decembriste, cu ezitările şi neajunsurile lor, îşi au tristul „apogeu” în eşecul pe toate planurile al regimului Băsescu.

Cu toţii părem a înţelege astăzi că revertebrarea naţiunii noastre nu înseamnă doar schimbarea unui regim politic cu un altul, doar înlocuirea unui partid cu altul, doar reforme economice şi un mai solid sistem de asistenţă socială. Trezirea naţiunii la viaţa democratică înseamnă recuperarea identităţii, onorarea înaintaşilor şi a celor care s-au jertfit pentru libertăţile noastre, respectul şi promovarea valorii, sprijinirea celor mai slabi dintre noi, reconsolidarea instituţiilor pe alte principii decât cele clientelare şi politice, respectul faţă de lege, responsabilizarea actului de guvernare, recuperarea demnităţii naţionale şi a acelor elemente care ne definesc cu adevărat. Tocmai pentru că le reamintea românilor toate aceste valori, discursul rostit de M.S. Regele Mihai în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011, a fost o revelaţie pentru mulţi. Un astfel de discurs, limpede şi plin de substanţă, concret dar înalt, aplecat asupra realităţilor zilnice dar conectat la valorile eterne ale naţiunii nu fusese niciodată pronunţat de vreun preşedinte de republică, fie ea populară, socialistă sau post-decembristă.

Este evident că României îi lipseşte punctul de echilibru, acel factor neutru care să se afle deasupra politicii şi care să ofere continuitate şi viziune pe termen lung, dincolo de alternanţa la guvernare. Monarhul nu face politică, nu susţine niciun partid, oferă însă echilibru şi continuitate instituţională.

România este foarte prost reprezentată în exterior, nu reuşim să ne regăsim sau să ne redefinim un loc şi un rol internaţional. Majestatea Sa Regele Mihai este respectat în întreaga lume, de la Washington la Moscova, şi este vărul capetelor încoronate din Europa. Ţara nu ar putea găsi un mai bun ambasador.

Ne lipseşte acel punct de întâlnire, acel factor de coeziune, în care să ne regăsim cu toţii şi cu care să ne putem mândri, indiferent de vârste, de opiniile politice, de opţiunile intelectuale, de meserie sau de origine. Monarhul este acest punct de întâlnire, de legătură cu trecutul nostru istoric şi de potenţare a părţii celei mai bune din noi.

Politica românească ne oferă, de prea mult timp, numai fracturi, numai rupturi, o lipsă cronică de viziune, de stabilitate şi de predictibilitate. Monarhul este continuitate şi este competenţă. El e pregătit să domnească şi să reprezinte o naţiune, spre deosebire de preşedinţii nevoiţi, în cele mai fericite cazuri, să fie mereu autodidacţi şi improvizatori.

Chemăm liderii politici, chemăm instituţiile, îi chemăm pe liderii de opinie să conştientizeze faptul că restaurarea Monarhiei nu este nicidecum dorinţa utopică a câtorva sentimentali sau visători, ci este nevoia pragmatică şi vitală a unei ţări aflate în suferinţă.

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea au fost conştiente că doar un prinţ străin pe Tronul ţării putea aplana conflictele dintre facţiunile rivale, putea aduce stabilitate şi prestigiu internaţional. Elitele politice, economice şi intelectuale de azi au şansa de a demonstra că au viziune, că au simţ al răspunderii şi patriotism, că-şi pot depăşi ideile preconcepute şi interesele de moment, pentru a oferi din nou României acea instituţie care îi poate reda echilibrul intern, demnitatea, identitatea şi prestigiul internaţional. Dincolo de politică, deasupra politicii, pentru binele ţării şi al copiilor noştri. Familia Regală serveşte, de mai bine de 140 de ani, România. Majestatea Sa Regele Mihai, român prin naştere şi devotament, îşi slujeşte ţara de o viaţă. Acest mare Rege, a cărui viaţă e o lecţie, e îndemn la speranţă şi la acţiune conştientă şi responsabilă.

Familia Regală ar putea însă lucra pentru ţară cu mult mai multă eficacitate dacă şi-ar recăpăta şi atributele constituţionale. România are astăzi nevoie ca Familia ei Regală să o servească într-o Monarhie, şi nu într-o republică.

Am pierdut destule ocazii, am irosit deja prea multe şanse. Este acum momentul ca elita politică să nu se mai ascundă în spatele aparentei lipse de popularitate a Monarhiei: „poporul nu vrea”, „poporul nu e pregătit”. Acestea nu sunt explicaţii, nu sunt argumente, sunt doar scuze. Românii au făcut destul de unii singuri: foarte mulţi dintre ei s-au scuturat de rămăşiţele propagandei comuniste, foarte mulţi dintre ei au înţeles virtuţile şi utilitatea unei Monarhii, tot mai mulţi dintre ei îşi doresc restaurarea Monarhiei. Chiar sondajele de opinie din ultimul timp arată că Majestatea Sa Regele Mihai şi Principesa Moştenitoare Margareta se bucură de încrederea şi de aprecierile pozitive ale unei largi majorităţi a românilor.

Dar pasul următor aparţine elitei politice. Dacă la 1866, politicienii noştri au avut inteligenţa şi patriotismul de a-l chema pe Tron pe Carol I, politicienii de azi au uriaşa şi rara şansă de a face istorie, rechemându-l pe Tron pe Majestatea Sa Regele Mihai. Trecutul nostru ne demonstrează că nimic nu e imposibil, atunci când există oameni cu viziune şi curaj.

Chemăm Uniunea Social-Liberală ca, în proiectul de modificare a Constituţiei, să includă revenirea la Monarhia constituţională. Îi chemăm pe liderii politici, pe oamenii de afaceri şi pe liderii de opinie patrioţi să se ralieze acestei propuneri. Chemăm Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică să îşi demonstreze vocaţia de biserici naţionale şi să-şi recunoască Regele Uns al lui Dumnezeu. Chemăm Academia Română şi îi chemăm pe oamenii de cultură liberi şi responsabili să explice necesitatea restaurării Monarhiei.

Îi chemăm pe acei lideri politici influenţi care şi-au declarat deja opţiunea pentru Monarhie să-şi susţină public opţiunea şi să promoveze, la momentul modificării Constituţiei, restaurarea Monarhiei. E acum clipa astrală în care mult hulita, de multe ori pe bună dreptate, clasă politică românească poate demonstra că reprezintă interesele fundamentale ale ţării. Ea poate dovedi că se poate autodepăşi, prin promovarea singurei soluţii instituţionale care ne poate reda echilibrul şi demnitatea: Monarhia constituţională. Simţul răspunderii poate transfigura clasa politică de azi, aşa cum a făcut-o şi cu cea de la mijlocul secolului al XIX-lea şi o poate înălţa deasupra intereselor meschine şi trecătoare, către apărarea interesului naţional.

La 65 de ani de la momentul în care Majestatea Sa Regele Mihai a fost silit, prin şantaj, să abdice pentru a salva vieţile a zeci de tineri anticomunişti ameninţaţi cu moartea, la 65 de ani de la actul ilegal care a aruncat România în infernul totalitarismului comunist, la 65 de ani de când sufletul ţării a fost mutilat, chemăm clasa politică şi instituţiile să ofere României darul pe care aceasta îl merită: chipul demn, factorul de echilibru şi de continuitate, tezaurul identitar care este Monarhia constituţională. Noua Constituţie trebuie să permită Monarhiei să servească aşa cum se cuvine şi aşa cum ni se cuvine România.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

22 Decembrie 2012

Apelul este susţinut de 1236 de semnaturi. Printre ele:

1.    Doina CORNEA
2.    Acad. Mihai ŞORA, filozof
3.    Acad. Alexandru ZUB, istoric
4.    Acad. Dinu C.GIURESCU, istoric
5.    Dinu ZAMFIRESCU, preşedintele Consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc (IICCMER)
6.    Constantin AVRAMESCU, vicepreşedinte al Jockey Clubului Român
7.    Constantin MARŢIAN, preşedintele Alianţei Civice
8.    Dorina RUSU, Preşedintele Fundaţiei „Horia Rusu”
9.    Liviu TOFAN, Preşedintele Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR)
10.    Ion CARAMITRU, actor, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti
11.    Flavia BĂLESCU, economist
12.    Rodica COPOSU, inginer
13.    Lucia Hossu Longin, realizator TV
14.    Victor REBENGIUC, actor
15.    Mariana MIHUŢ, actriţă
16.    Nelly MIRICIOIU, soprană
17.    Georgeta Dimisianu, editor
18.    Nicolae CONSTANTINESCU, membru al Academiei de Medicină
19.    Sorin DUMITRESCU, pictor
20.    Marilena ROTARU, realizator TV
21.    Mircea DIACONU, actor
22.    Filip-Lucian IORGA, istoric
23.    Dan PURIC, actor şi regizor
24.    Ştefan CÂLŢIA, pictor
25.    Constantin CODRESCU, actor
26.    Radu NEGRESCU-SUŢU, scriitor
27.    Marius OPREA, istoric
28.    Cristian BĂDILIŢĂ, patrolog
29.    Mihai CANTUNIARI, scriitor
30.    Vladimir ZAMFIRESCU, pictor
31.    Diana MANDACHE, istoric
32.    Radu Călin CRISTEA, scriitor şi jurnalist
33.    Gabriel BADEA-PĂUN, istoric al artei”.

Text+foto+idee: Romania, altfel – Un blog de Principele Radu de Romania

Ciuhandu: „PNŢCD trebuie reconstruit, dar fără compromisuri care ducă la pierderea puţinelor lucruri pe care le avem de oferit: principiile, istoria, tradiţiile şi revenirea la Monarhie Constituţională ca perspectivă de viitor pentru România”

Gheorghe Ciudandu (PNTCD Timisoara): „… PNŢCD trebuie reconstruit, dar fără compromisuri care ducă la pierderea puţinelor lucruri pe care le avem de oferit: principiile, istoria, tradiţiile şi revenirea la Monarhie Constituţională ca perspectivă de viitor pentru România.”

Intreg interviul in cititi in VESTUL.

 

29.07.2012: „DA”

PREŞEDINTELE ANTONESCU – „Suntem aliat demn al NATO şi al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline şi avem un parteneriat strategic de pe poziţii egale cu Statele Unite ale Americii.
Preşedintele României nu primeşte ordine de la nimeni
Numai Cetăţenii Români vor hotărî soarta României !

“Noi, tinerii naţional liberali ne revendicăm de la alte valori decât ale colegilor noştri din PDL sau PSD.”

10 mai 2012. La statuia lui Carol 1 din Piaţa Palatului Regal, urnaşii lui Dinu Zamfirescu, Radu Câmpeanu, liberalii seniori care la 8 noiembrie 1945 au fost arestaţi în acelaşi loc pentru că-şi apărau Regele, au organizat un miting. Printre vorbitori, tânărul Daniel Gheorghe, într-un discurs excelent, a spus printre altele: “Noi, tinerii naţional liberali ne revendicăm de la alte valori decât ale colegilor noştri din PDL sau PSD.”

 

De 10 Mai

Autor: Daniel Gheorghe

Sursa informationala: National-Liberal.ro

Ziua de 10 Mai are o triplă şi unică configuraţie în calendarul marilor sărbători ale neamului românesc: este ziua depunerii jurământului principelui Carol ca domn al României în anul 1866 în urma unui plebiscit popular, este ziua ratificării de către Senat a Independenţei de stat a României în anul 1877 şi este, în final, ziua încoronării lui Carol I, alături de Regina Elisabeta, ca Rege al României în anul 1881.

10 Mai este ziua naşterii naţiuni româneşti moderne şi este ziua afirmării complete a identităţii naţionale şi europene a neamului căruia îi aparţinem. Astfel, această zi este o zi a contractului social întru democraţie şi monarhie, este o zi a demnităţii naţionale şi a exprimării sociale şi militare a românismului şi finalmente a Regalităţii noastre. Prin sacrificiul din Războiul de Independenţă este o zi a armatei, prin ungerea lui Carol Rege pe tronul Basarabilor şi Muşatinilor este o zi a Bisericii, prin consimţământul popular este o zi a maselor civice. Tocmai acesta este rolul Regelui şi a instituţiei monarhice: rolul de stâlp al naţiunii române, alături de Biserică şi Armată. La fel cum statul se sprijină pe educaţie, justiţie, sănătate ori cultură. Statul este un instrument al „corpus-ului” naţional şi se gestionează prin elemente de simbolism şi instrumentar politic. Dar naţiunea este mai presus de stat şi ea trebuie să se menţină ca un reazem suprem pentru fiecare cetăţean şi să treacă dincolo de faptele de natură personală ori strict practică.

Cred că România are nevoie mai mult ca oricând de o renaştere a acelui principiu solar, acel principiu prin care Regele este un reprezentant legitim al naţiunii respective în faţa Lui Dumnezeu. Regele este un om de stat ce poartă în sine atât o răspundere fizică cât şi una metafizică. Regele este un „metaguvernant”, greşeala lui în faţa destinului naţional şi a propriei sale datorii este precum cea a preotului care ar divulgă sfânta taină a spovedaniei.

Nu voi uita niciodată ceea ce simplu dar adânc îmi spunea, în 1992, străbunicul meu: „nu vorbi de rău pe Rege, tată, că e păcat. E Regele nostru.” Ca atare, Regele are o răspundere pe care trebuie să o înţelegem şi să o percepem ca atare. Scriptura ne învaţă să nu judecăm, şi ca urmare sunt convins că asemeni marilor duhovnici ai neamului, nu noi suntem în măsură să-i judecam pe cei patru Regi ai noştri.

Bogăţia unui Rege precum este Suveranul nostru, Mihai I, este mai înainte de toate o bogăţie morală şi spirituală. Mihai I este prin firea lucrurilor un mare protector al neamului românesc şi un simbol al lumii căreia această ţară îi aparţine şi din care a fost răpită în cei 42 de ani de totalitarism comunist.

Regele nu este un om politic, el este Patriarhul societăţii civile româneşti!

Regele Mihai este simbolul rezistenţei noastre împotriva a tot ceea ce este străin de mersul firesc al destinului naţional al României. Regalitatea înseamnă istorie şi Regalitatea este acel model care ne lipseşte acum. Regalitatea este veriga lipsă a oricărui proiect temeinic de construcţie instituţională, la acest moment. Cred că este de datoria noastră să redăm României cursul natural şi să închidem lunga şi nefireasca acoladă republicană. Republica, la noi, s-a dovedit a fi un regim al vulgului şi al lumpenului. Republica noastra este una ilegitimă, este rodul unui „viol” ticălos, ilegitim şi ilegal petrecut la 30 decembrie 1947.

Romania datorează Regalităţii statutul său contemporan şi modernizarea alături de închegarea acestui spaţiu românesc ce părea imposibil de reunit pe la mijlocul sec al XIX-lea. Monarhia şi vechea elită politică românească au construit aceea Românie Mare şi modernă la care astăzi privim cu nostalgie, regret, speranţă şi incertitudine. România are nevoie de libertate, de nobleţe şi de tărie morală! România are nevoie de valorile acelui 10 Mai în care aveau loc celebrele „bătai cu flori de la sosea”!

Petre Ţuţea spunea despre monarhie ca este „forma ideala de guvernământ”: „Monarhia, spunea Tuţea, ar presupune alegeri, şi partide şi un arbitru: acest arbitru văzând părţile politice, în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia nu are criterii de conducere democratice. De fapt, monarhia a făcut România Mare, iar democraţia a mai redus-o.”

Monarhia constituţională este cea mai modernă formă de guvernământ din lume şi cred că este unica alternativă viabilă la corectarea din rădăcini a acestei democraţii neconsolidate şi în veşnică tulburare şi criză în care trăim cu toţii!

Dar este 10 Mai şi trebuie să ne îndreptăm toate gândurile nostre spre Casa Regală a României. Un gând bun trebuie să plece din sufletele noastre spre Casa de România şi spre toţi conaţionalii noştri ce simt româneşte!

Să ne trăiţi, Majestate!

Treziti-va Romani!

Doctrina liberala: Montesquieu – „Despre legile care statuează libertatea politică în raportul acesteia cu orânduirea”

Autor: Paula Pasciuc

Filosof , moralist , istoric şi teoretician politic francez , Montesquieu a avut o influenţă pe cât de considerabilă pe atât de paradoxală asupra Adunărilor Consituante ale Revoluţiei franceze. Meditaţiile asupra spititului legilor l-au condus spre o nouă cladificare a regimurilot politice ; el a ajuns la concluzia că guvernarea moderată , în cadrul căreia este asigurată separarea puterilor în stat , se dovedeşte singura soluţie instituţională a libertăţii politice.

Montesquieu s-a străduit să scoată în evidenţă spiritul legilor , adică trăsătura cea mai pregnantă a raportului dintre diferitele variabile , concrete şi relative , care fac si desfac legile naturii. Dacă  “toate fiinţele îşi au legile proprii”[1], atât divinitatea cât şi lumea materială , şi umanitatea îşi are legile ei.

Legile întreţin raporturi cu natura şi cu principiile fiecărei guvernări : teoria legii cere o nouă clasificare a regimurilor politice[2]. Diferitele guvernări se deosebesc pornind de la natura lor , adică pornind de la acea structură particulară ce defineşte modul de deţinere şi de exercitare a puterii , dar şi pornind de la principiu , adică de la acel ansamblu de pasiuni specifice ce fac trimitere la moravuri şi la comunicarea umană.

Conceptul de libertate este definit ca fiind un termen foarte complex în întelesurile sale. Unii l-au perceput ca pe înlesnirea de-al debarca pe cel acela căruia îi conferiseră o putere tiranică . Alţii ca pe dreptul de-al alege pe acela căruiq trebuia să i se supună sau a fost considerat dreptul de a purta arme şi de a exercita violenţa. A mai fost socotit un privilegiu de a nu fi ocârmuiţi decât de un compatriot sau de propriile lor legi.

Un anumit popor a confundat multă vreme libertatea cu obiceiul purtării bărbilor lungi. Alţii au legat această formă de guvernământ şi le-au exclus de la asociere pe toate celelalte. Aceia care se bucuraseră de guvernământul monarhic  i-au găsit locul în monarhie. În sfârşit , fiecare a denumit libertate ocârmuirea care se potriva cu obiceiurile ori cu înclinaţiile sale ; şi cum într-o republică nu avem întotdeauna în faţa ochilor , în mod foarte evident , instrumentele relelor de care ne plângem , iar până şi legile par acolo să vorbească mai mult , în timp ce executanţii lor par să vorbească mai puţin , afirmăm în general că libertatea se găseşte în republici şi nu în monarhii.

Cu toate că este adevărat că în democraţii poporul pare să facă ce vrea , dar libertatea politică nu înseamnă nici de cum să faci ce vrei . Într-un stat , adică într-o societate unde există legi , libertatea nu poate însemna decât posibilitatea să faci ceea ce trebuie să vrei şi nu a fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei.

Libertatea înseamnă să faci tot ceea ce este permis prin legi , iar dacă un cetăţean ar putea face ceea ce ele interzic , n-ar mai avea libertate , întrucât şi ceilalţi ar putea să facă acelaşi lucru.

Democraţia şi aristocraţia nu sunt regimuri libere prin natura lor . Libertatea politică nu se regăseşte decât în guvernămintele moderate. Însă ea nu există întotdeauna în statele moderate : unde se manifestă doar atunci când nu se face abuz de putere , dar veşnic se repetă situaţia că orice om care posedă o putere este înclinat să abuzeze de ea , va înainte astfel până va da peste limite.

Pentru a se împiedica abuzul de putere , rânduiala trebuie să prevadă ca puterea să oprească puterea. O constituţie poate fi astfel încât nimeni să nu fie constrâns de a face lucruri la care legea nu-l obligă şi de a nu le face pe acelea îngăduite de lege.

În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea legislativă , puterea executivă şi puterea legislativă.

Puterea legislativă îndatorează princepe sau magistratul să întocmească legi pentru o vreme sau pentru totdeauna şi le îndreaptă ori abrogă pe cele existente. Prin ce-a de-a doua , princepele face pacea sau previne războiul. A treia putere mai este numită şi puterea de judecată prin care cetăţeanul este pedepsit în cazul nerespectării legii.

La un cetăţean , libertatea politică este această linişte a spiritul care izvorăşte din gândul fiecăruia că se află în siguranţă , iar pentru a avea o asemenea libertate trebuie ca guvernământul să fie astfel încât cetăţeanul să nu aibe motiv să se teme de un alt cetăţean.

Atunci când puterea legislativă şi cea executivă sunt reunite în aceaşi persoană sau în acelaşi corp de magistratură , nu există deloc libertate , deoarece apare temerea că acelaşi monarh sau acelaşi senat vor da legi tiranice pentru a le executa într-o manieră tiranică.

Deasemenea nu există libertate dacă puterea judecătorească nu e separată de cea legislativă şi de cea executivă. Dacă ar fi unită cu puterea legislativă , puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară , căci judecătorul ar fi si leguitor.

În majoritatea regatelor din Europa , guvernământul este moderat deoarece princepele , care posedă primele două puteri , le lasă supuşilor săi exercitarea ultimei . La turci , unde aceste trei puteri sunt unite în mâinile sultanului , domneşte un despotism înspăimântător.

Într-un stat liber ori individ despre care se consideră că are un suflet liber trebuie să se ocârmuiască singur , ar trebui ca poporul , în calitate de corp social , să deţină puterea legislativă. Dar cum acest lucru este imposibil în statele mari şi se loveşte de mai multe neajunsuri în cele mici , trebuie ca poporul să întreprindă prin reprezentanţi tot ce nu poate întreprinde singur.

Marele avatanj al reprezentanţilor este acela că sunt capabili să discute despre treburile publice. Poporul nu este deloc potrivit pentru asta , ceea ce constituie unul din marile neajunsuri ale democraţiei.

Totodată nu este necesar ca reprezentanţii , care au primit de la cei care i-au ales o linie generală , să primească fiecare chestiune câte o indicaţie , dupa cum se practică în dietele germane . Este adevărat că în acest fel cuvântul deputaţilor ar constitui în mai mare măsură expresia vocilor naţiunii , însă dezbaterile s-ar prelungi la nesfârşit , fiecare deputat ar deveni stăpân peste toţi ceilalţi şi , în situaţiile cele mai urgente , întreaga forţă a naţiunii ar putea fi zăgăduită de un capriciu.

După cum spunea domnul Sidney[3] , atunci când deputaţii reprezintă un corp social ca în Olanda , ei trebuie să le dea seamă celor care i-au numit : e cu totul altceva când reprezintă comune , ca în Anglia.

Majoritatea republicilor antice suferea de un mare neajuns : anume , poporul avea dreptul de a lua hotărâri care impuneau o anumită punere în aplicare , lucru de care este cu totul incapabil. El nu trebuie să participe la guvernământ decât pentru a-şi alege reprezentanţii , ceea ce-i stă la îndemână.

Acesta pentru că , dacă sunt puţini cei care cunosc cu precizie capacitatea oamenilor , foecare este totuşi în stare să ştie în general dacă acela pe care-l alege este mai luminat decât restul.

Corpul reprezentant nu trebuie să fie ales nici pentru a lua o hotărâre activă ,lucru pe care l-ar face bine , ci pentru a întocmi legi ori a verifica dacă s-au pus corect în aplicare cele existente.

Într-un stat există întotdeauna oameni care se disting prin origine , bogăţii sau onoruri ; dacă ar fi amestecaţi cu poporul şi n-ar avea decât un vot , asemenea celorlalţi , libertatea comună ar însemna pentru ei o sclavie şi n-ar avea nici un interes să o apere , deoarece majoritatea hotărârilor ar fi împotriva lor. Rolul pe care-l joacă în procesul legislativ trebuie , aşadar , să fie proporţional cu celelate avantaje pe care le deţin în stat : acest lucru se va întampla dacă vor forma un corp care să aibe dreptul de a opri demersurile poporului , aşa cum poporul are dreptul să oprească demersurile lor.

Astfel , puterea legislativă va fi încredinţată deopotrivă corpului nobiliar şi celui care va fi ales pentru a reprezenta poporul , fiecare având propriile adunări , dezbateri , opinii şi interese distincte.

Corpul nobiliar trebuie să fie ereditar. El este astfel în primul rând prin natura sa şi , de altminteri , trebuie să posede un interes pentru menţinerea prerogativelor sale , odioase ca atare , şi care , într-un stat liber , trebuie să se afle întotdeauna în primejdie.

Cum însă o putere ereditară ar putea fi înclinată să-şi urmărească interesele particulare şi să le excludă pe cele a poporului , trebuie ca în chestiunile în care există interesul suprem de a o corupe , cum sunt legile privitoare la colectarea impozitelor , ea să nu participe la întocmirea  hotărârilor decât prin capacitatea sa de a se împotrivi , şi nu prin aceea de a luat statua.

Puterea executivă trebuie să se afle în mâinile unui monarh , deoarece această parte a guvernământului , care are aproape întodeauna nevoie de o acţiune rapidă , este administrată mai bine de unul decât de mai mulţi , pe când aspetele ce ţin de puterea legislativă sunt adesea rânduite mai bine de mai mulţi decât de unul singur.

Dacă nu ar exista un monarh şi puterea executivă ar fi încredinţată unui număr de persoane alese din corpul legislativ , nu ar mai exista libertate , întrucât cele două puteri ar fi unite , aceleaşi persoane luând uneori parte la exercitarea ambelor şi putând să o facă oricând.

Corpul legislativ nu trebuie în nici un caz să se întrunească din propria iniţiativă , căci nu se consideră că are voinţp decât atunci când este întrunit şi dacă nu s-ar întruni în unanimitate , nu s-ar putea deosebi care parte constituie cu adevărat corpul legislativ. Dacă ar avea dreptul de a-şi suspenda singur activitatea , s-ar întâmpla să n-o facă niciodată , lucru primejdios în cazul în care ar dori să atace puterea executivă . De altfel , existp unele momente mai convenabile decât altele pentru reunirea corpului legislativ : trebuie aşadar , ca puterea executivă să fie cea care stabileşte data şi durata întruniri , în funcţie de împrejurările de care are cunoştinţă.

Dacă puterea executivă nu are dreptul de a opri demersurile coprului legislativ . acesta va fi despotic , deoarece , cum va putea să-şi confere orice putere după bunul plac , va neutraliza celelalte puteri.

Pe de altă parte , dacă un într-un stat liber puterea legislativă nu trebuie să aibe dreptul de a-i pune piedici cele executive , ea are dreptul şi trebuie să aibe capacitatea de a verifica în ce mod au fost aplicate legile întocmite de ea . Acesta este avantajul pe care-l are acest guvernământ faţă de cele din Creta şi Lacedemonia , unde cosmii[4] şi eforii[5] nu dadeau seamă nimănui pentru administraţia lor.

Oricum ar fi această verificare , corpul legislativ nu trebuie să aibe nicidecum puterea de a judeca persoana şi , prin urmare , purtarea celui care aplică legile. Persoana lui trebuie să fie inviolabilă deoarece , fiind necesar pentru un stat ca nu cumva corpul legislativ să devină tiranic , din momentul în care el ar fi pus sub acuzare ori judecat n-ar mai exista libertate.

În aceste cazuri , statul n-ar fi câtuşi de puţin o monarhie , ci o republică lipsită de libertate. Cum însă acela care aplică legile nu poate acţiona prost decât dacă are consilieri răi care urăsc legile ca miniştri , deşi le apreciază ca oameni , aceştia pot fi urmăriţi şi pedepsiţi.

Aceste trei puteri ar trebui să aibă ca rezultantă o forţă nulă sau lipsa de acţiune . Dar , cum prin mişcarea necesară a lucrurilor ele sunt obligate să acţioneze , o vor face de comun acord.

Puterea executivă nefăcând parte din cea legislativă decât prin capacitatea sa de împotrivire , n-ar avea de ce să se implice în dezbaterea treburilor publice. Nu este necesar nici măcar să facă propuneri , deoarece , putând întotdeauna să dezaprobe hotărârile , ea va respinge adoptarea propunerilor pe care nu le doreşte.

În câteva republici antice , unde poporul întrunit avea prerogativa de a dezbate treburile publice , era firesc ca puterea executivă să formuleze propuneri şi să participe împreună cu el la deliberări , astfel , hotărârile ar fi fost marcate de o confuzie totală.

Dacă puterea executivă ar statua  asupra impozitelor fără să aibe consinţământul poporului , nu ar mai exista libertate , deoarece ea ar căpăta un caracter legislativ în aspectul cel mai important al legiferării.

Dacă puterea legislativă ar statua , nu de la un an la altul , ci pentru totdeauna , cu privire la veniturile publice , ea ar risca să-şi piardă libertatea , deoarece puterea executivă n-ar mai depinde de ea , iar atunci când deţine un asemenea drept pentru totdeauna nu prea mai contează dacă îl are de la sine sau de la altcineva.La fel stau lucrurile dacă statuează nu de la un an la altul , ci pentru totdeauna , asupra forţelor terestre şi maritime pe care trebuie să le încredinţeze puterii executive.

În general monarhiile pe care le cunoaştem nu au , precum cea din Anglia , despre care am vorbit , libertatea ca scop nemijlocit . Ele nu aspiră decât la gloria cetăţenilor , a statului ori a principelui . Dar din această glorie rezultă un spirit de libertate care , în aceste state , poate face lucruri la fel de măreţe şi poate contribui în aceaşi măsură la fericirea ca libertate însăşi.

Acolo cele trei puteri nu sunt de fel împărţite şi reunite după modelul orânduirii. Fiecare stat are o împărţire anume , în funcţie de care se apropie mai mult sau mai puţin de libertatea politică , iar dacă nu s-ar apropia , monarhia ar degenera în despotism.

În republica romană , cetăţenii nu aveau dreptul să se invrăjbească ,însă odată cu revenirea libertăţii au renăscut şi invidiile , iar privilegiile ce mai rămăsese patricienilor au fost spulberate de plebei.

N-ar fi fost grav dacă plebeii s-ar fi mulţumit să-i deposedeze pe patricieni de prerogative şi dacă nu i-ar fi insultat în calitatea lor de cetăţeni. Atunci când poporul se reunea pe curii sau pe centurii [6], era alcătuit din senatori , patricieni si plebei . În urma disputelor , plebeii au câştigat dreptul de a întocmi singuri , fără patricieni şi fără Senat , nişte legi numite plebicite , iar comiţiile[7] în care au fost ele alcătuite au primit denumirea de comiţii tribute[8]. Astfel , au existat cazuri în care patricienii nu au luat deloc parte procesului de legiferare şi erau supuşi puterii legislative deţinute de alt corp al statului , devenind un adevarat delir al libertăţii.

Dacă poporul roman a ţinut cu înverşunare la puterea sa legislativă , ataşamentul pentru puterea executivă era relativ redus. A lăsat atribuţiunile aproape în întregime pe seama Senatului şi a consulilor şi nu şi-a păstrat decât dreptul de a alege magistraţii şi confirmarea actelor Senatului şi generalilor.

Roma , cărei pasiune era să comande , a cărei ambiţie era ca totul să i se supună , care uzurpase întotdeauna , care uzurpa încă , avea permanent treburi de mare amploare ; duşmanii unelteau împotriva ei sau ea împotriva lor.

Întrucât Roma era obligată să manifeste pe de o parte un curaj eroic şi pe de altă parte o înţelepciune desăvârşită , starea de lucruri impunea ca Senatul să se ocupe de conducerea puterii legislative deoarece ţinea enorm la propria-i libertate , nu-i constesta dreptul asupra ramurilor puterii executive , deoarece ţinea enorm la propria-i glorie.

Rolul pe care Senatul îl juca în cadrul puterii executive era neînsemnat. Acesta dispunea de veniturile publice şi delega perceperea impozitelor , dar era si princinilor alianţilor şi avea drept hotărâtor cu privire la pace sau război.

Puterea judecătoarească la romani , a fost încredinţată poporului , Senatului , magistraţilor şi anumitor judecători.

Legile care au fost numite sacre le-au dat plebeilor tribuni , aceştia construind un corp care , la început , a trimis pretenţii colosale. Nu se ştie care a fost mai mare , obrăznicia plebeilor de a cere sau nu , în Senat , îngăduinţa şi uşurinţa cu care a acceptat. Legea Valeria permisese apelul la popor , adică la poporul alcătuit din senatori , patricieni şi plebei. În scurtă vreme s-a pus problema dacă plebeii puteau judeca un patrician , constituind şi subiectul unei dispute iscate în urma pricesului lui Coriolan şi sfârşeste odata cu acesta.

Legea celor Douăsprezece Table a adus o schimbare.Potrivit ei , nu se putea hotărî asupra vieţii unui cetăţean decât în marile adunări ale poporului. Astfel , corpul plebeilor sau , ceea ce este acelaşi lucru , comiţiile tribute , n-au mai judecat decât infracţiunile ce aveau drept pedeapsă doar o amendă pecuniară.Era necesară o lege pentru stabilirea unei pedepse capitale şi pentru condamnarea la o pedeapsă pecuniară era suficient un plebiscit.

Această prevedere a Legii celor Douăsprezece Table a fost deosebit de înţeleaptă. Ea a adus la o admirabilă armonie între corpul plebeilor şi Senat , căci , întrucât competenţa lor respectivă depindea de asprimea pedepsei şi de natura infracţiunii , era nevoie ca ele să acţioneze împreună.

Legea Valeria a eliminat tot ce mai rămânea la Roma din guvernământul care avea legătură cu acela al regilor greci din epoca eroică. Astfel , consulii nu mai aveau nici o putere în privinţa pedepsirii infractiunilor.

Prin urmare în abordarea detaliată a lui Montesquieu , puteam observa fiecare lege care statuează libertatea în raportul acesteia cu orânduirea. Acesta deosebeşte legile fundamentale ale libertăţii politice în raport cu forma de guvernămât , dar şi cu cetăţeanul.

Prin exemplul Angliei cu privire la organizarea sa politică , putem analiza cele trei feluri de puteri , esenţiale pentru Montesquieu şi anume : puterea legislativă , puterea executivă şi puterea judecătorească.

Aşadar Montesquieu defineşte conceptul de libertate , ce permite cetăţeanului posibilitatea de a face ceea ce vrea în limitele legii  , dar totodată numeşte legile ce statuează libertatea politică în raportul acesteia cu orânduirea.

Bibliografia

1. Blandine BARRET-KRIEGEL , L’Ḗtat et les esclaves ,Payot , 1989

2. Ḗveline PYSIER , Istoria ideilor politice , Ed. Amarcord , Timişoara , 2000

3. MONTESQUIEU , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , Paris , 1892

4.Claude MORILHAT , Montesquieu , Politique et Richesses , PUF , 1996

5.Raymond ARON , Les ètapes de la pensèe sociologique , Gallimard , 1966

---

[1]ḖVELINE PYSIER , Istoria ideilor politice , Ed. Amarcord , Timişoara , 2000 , pp61

[2] Ibdem pp62

[3] Montesquieu , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , ediţia a doua , Paris , 1892 , pp201

[4] Montesquieu , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , ediţia a doua , Paris , 1892 , pp204

[5] Ibdem pp204

[6]  Montesquieu , L’Espirit des lois , Livres I-V suivis d’un Appendice , ediţia a doua , Paris , 1892 , pp255

[7]  Ibdem pp256

[8] Ibdem pp255

O replica necesara

Autor: Dinu Zamfirescu

Sursa informationala: stelian-tanase.ro

Aniversarea regelui Mihai la împlinirea a 90 de ani de viaţă, pe lângă manifestările fireşti de cinstire, asupra căreia nu voi insista, a adus pe scena  publicistică românească o deversare de acuze total nejustificate contra contra regelui şi a dus la adoptarea unor poziţii fabricate în laboratorul de minciuni, stipendiat, de un tip de totalitarism ce se instalează treptat în ţară. Pornind de la afirmaţiile fără nici o acoperire ale actualului deţinător al funcţiei supreme în stat, până la pseudo-istorici şi aşa-zişi publicişti, oameni fără har sau chiar a unui penibil personaj care s-a pus  după 1989 în slujba urmaşilor comunismului, se vede că s-au reunit cu toţii într-un cor, e drept anemic, care este însă sortit să rămână până la urmă fără ecou. A le rosti numele ar înseamna să-i onorăm. Ceea ce mă determină să scriu aceste rânduri este revolta faţă de reaua credinţă manifestată. Este descalificarea lor prin necunoaşterea istoriei şi, mai grav, pentru falsificarea ei. La fel ca şi scribii ziarului „Scânteia” din anii grei ai comunismului, aceşti oameni au început să-şi aştearnă panseurile într-o anumită presă scrisă, ca şi în unele luări de poziţie în media electronice. De ce aceşti bravi ieniceri nu se apleacă asupra documentelor istorice care atestă tocmai contrariul alegaţiilor pe care le debitează? De ce nu văd faptele reale, aşa cum s-au petrecut? De ce nu pot sau, mai degrabă, nu vor să înţeleagă faptul că regele Mihai n-a avut nici o posibilitate să se opună actului abdicării care i-a fost impus cu forţa?

Regele a plecat în exil la data de 3 ianuarie 1948 mergând în Elveţia, care i-a acordat dreptul de rezidenţă numai cu condiţia de a nu avea activităţi politice pe teritoriul elveţian. Acolo s-a întâlnit foarte repede o serie de foşti politicieni şi diplomaţi români deja exilaţi care încercau să înfiinţeze un organism românesc reprezentativ în exil. Ajuns la Londra, la 4 martie 1948, regele Mihai a făcut o declaraţie publică din care citez: „Acest act al abdicării mi-a fost impus cu forţa de un guvern instalat şi menţinut la putere de o putere străină, un guvern total nereprezentativ faţă de voinţa poporului român”. Şi continuă: „Îndepărtarea monarhiei constituie un act de subjugare politică a României. În aceste condiţii nu mă consider legat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus”. Regele s-a implicat apoi în constituirea Comitetului Naţional Român, în viziunea lui, un guvern român în exil. După multe dificultăţi, el a luat fiinţă la 10 mai 1949. Nu voi intra în detaliile activităţii Comitetului Naţional Român care şi-a încheiat activitatea abia în septembrie 1974. Pe întreaga perioadă de 26 de ani, Regele a ţinut legătura cu acest Comitet, angrenându-se în activităţile lui atât cât se putea. El, Regele, reprezenta în mintea şi în inima tuturor exilaţilor români legitimitatea românească, continuitatea democratică şi, bineînţeles, o speranţă pentru eliberarea României. El s-a implicat împreună cu toată seria de organizaţii create de exilul românesc în acţiuni de conservare a tradiţiilor culturale româneşti, de ajutorare socială a refugiaţilor politici români, de contacte cu oficialităţile statelor occidentale.

După 1975, Regele s-a considerat abandonat de democraţiile occidentale care adoptaseră teza „convieţuirii paşnice” între cele două lumi – cea a democraţiei şi a comunismului. De asemenea, mijloacele financiare de care beneficiau organismele româneşti din exil fuseseră sistate, iar regele nu dispunea de mijloace decât cît  să asigure familiei sale un trai demn şi decent. El a avut tot felul de ocupaţii. Între 1975 şi 1989, regele a rămas însă preocupat de soarta României şi implicit a tuturor românilor atât din interiorul ţării cât, şi a celor aflaţi în exil păstrând un contact nemijlocit cu aceştia din urmă.

Foto: Diana Mandache-Jurnal de Istoric

La declanşarea, în ţară, a evenimentelordin decembrie 1989, regele a luat imediat atittudine. Astfel, la 21 decembrie 1989, postul de radio BBC a transmis la ora 20.30, următorul mesaj al Regelui: „Apelez la armata română să răstoarne imediat regimul din Români. Cer tuturor muncitorilor să declare grevă  generală în toată ţara. Cer reprezentanţilor României din străinătate să se alăture acestei răsturnări. Să se formeze în ţară un guvern de generali şi elemente ale partidului, opus acestui regim şi voi fi alături de voi toţi”.

Puterea instalată în fruntea României în decembrie 1989 nu i-a permis regelui să se înapoieze în ţară. A existat o excepţie, în aprilie 1992, când venirea lui în ţară a scos în stradă locuitorii Bucureştiului care i-au cerut la unison: „Majestate, nu pleca, România-i ţara ta!”. Regele Mihai a plecat însă atunci ca să-şi respecte cuvântul dat autorităţilor. Dar după aceea mult timp nu i s-a mai permis să vină în ţară.

În toată această perioadă în afara ţării, foştii exilaţi aflaţi încă în afara ţării, au organizat multiple manifestări la care l-au invitat pe rege şi familia regală, punîndu-l în contact direct cu românii de acolo, dar şi cu oficialităţile politice şi economice din statele respective. Cu aceste ocazii, membrii familiei regale au fost invitaţi să vină în ţară şi de lideri ai societăţii civile, de mulţi ziarişti din România, astfel că s-a creat o simbioză între ţară şi exil. Contactele cu ţara ale Regelui Mihai i-au fost mijlocite în această perioadă şi de vizitele permise în ţară de Majestăţii Sale Regina Ana, precum şi cele ale principeselor regale, în special principesele Margareta şi Sofia, care au creat legături strânse cu oamenii din ţară.

Abia după ce i s-a redat cetăţenia română de către preşedintele Emil  Constantinescu, Regele a venit nestingherit în ţară, fiind primit cu fast oficial chiar şi de către aceia, care practic, îl expulzaseră în două rânduri. Astăzi, când ţara a ajuns din nou într-o situaţie cel puţin critică, şi aceasta tocmai din cauza actualilor conducători, aceştia cred de cuviinţă să învrăjbească din nou poporul român. Ca şi mentorii lor comunişti, ei caută să-i divizeze pe români prin diversiuni, spre a le abate atenţia de la necazurile lor. De ce le este atât de teamă de Regele Mihai? Regele nu este un divizor, el este dimpotrivă elementul menit să-i solidarizeze pe români. Ori tocmai această solidarizare a lor în jurul Regelui prin proiecte de existenţă mai bune, îi sperie. Dacă s-ar fi procedat de această dată normal, cu decenţă şi o etică elementară şi s-ar fi renunţat la diversiuni, ar fi fost benefic chiar actualilor deţinători ai puterii. În schimb aceştia mobilizează tot felul de elemente de factură mediocră, obediente până la anihilarea personalităţii proprii, ca să creeze, prin diversiune şi demagogie ieftină, o imagine falsificată asupra celui care a reprezentat  timp de decenii speranţa de mai bine a românilor.

Discursul Majestății Sale Regelui Mihai I

Sursa informationala: Romania, Altfel. Un blog de Principele Radu al Romaniei

în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României,
25 octombrie 2011, ora 10

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului.

Multe domenii din viața românească, gospodărite competent și liber, au reușit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători și companiile mijlocii, tinerii și profesorii din universități, licee și școli, cei din agricultură.

Încearcă să-și facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomații și funcționarii publici, deși sunt puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Își fac datoria față de țară instituții precum Academia Română și Banca Națională, deși vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății.

Regina și cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susține interesele fundamentale ale României, continuitatea și tradițiile țării noastre.

Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și frații noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați.

Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi și pline de evenimente, unele fericite și multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române:

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți.

Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați. Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.
Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R