Material preluat de pe portalul: Barbatul Secolului 21
Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen — (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen – 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. În perioada sa au fost construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv Bucureşti. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termina cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc.
Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat şi de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.
Ion Brătianu (Presedintele PNL) a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puţin amical că va fi nevoit să pupe “papucul Sultanului”, fapt în sine care a fost ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia). După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până la podul Mogoşoaiei.
Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză:
===>“Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială“.<===
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
Imediat după sosirea în ţară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831.
Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituţionalizării obligaţiilor faţă de Poartă), acţiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă.
Articolul 82 specifica: “Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.”
Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteţă regală”. Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 15 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane.
În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a iîntâmpinat anumite dificultati in obţinerea recunoaşterii independenţei, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o ţară independentă, unde i-a fost impus României un “schimb”, astfel Cadrilaterul intra în componenţa statului Român, dar era cedat sudul Basarabiei(mai exact judeţele: Cahul, Bolgrad şi Ismail). Marile Puteri, nemulţumite de privilegiile obţinute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878,unde delegţia română nu a fost primită iniţial, ea fiind primită după ce delegaţia condusă I.C. Brătianu, a consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de “Sublima Poartă,” dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuşi independenţa a fost recunoscută dupa acceptarea “schimbului” de la San-Stefano şi modificarea articolului 7 din Constituţie, care până în acel moment prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea relativei “şubrezimi” şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independenţă, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern şi internaţional a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin “pactul de familie” incheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau suucesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, intrucat exista o legatura de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.
Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul până în martie. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea puterilor centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German.
A fost convocată o întrunire de urgenţă a membrilor guvernului unde Carol le-a comunicat acestora existenţa tratatului şi şi-a exprimat dorinţa sa. A întâmpinat o opoziţie crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influenţa soţiei sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.
Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania, pentru a-şi găsi o mireasă. În final, a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied (3 noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma pierderii unicului copil.Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni.
Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soţia lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influenţeze pe prinţ ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituţiei române, însă, nu avea voie să ia de soţie o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soţie pe Maria.
După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituţional.
Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiţii. El a fost fiul Iosefinei şi al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine şi de punctualitate. Firea prinţului era în contrast cu ţara ce i-a fost dat s-o conducă, „ţară lipsită de măsură şi mereu în schimbare”. El a reuşit să conducă ţara nu prin îngâmfare ci prin multă înţelepciune şi obiectivitate.
Carol I a fost căsătorit cu Elisabeta-Paulina-Otilia-Luiza principesă de Wied, „harnică, iubitoare de oameni, cultă şi talentată”. Se spune că după o convorbire care nu a ţinut mai mult de o oră, prinţul a cerut-o de soţie şi în aceeaşi zi s-a întors ca logodnic al ei. Elisabeta a primit o educaţie aleasă de la profesori foarte buni. Ea ştia să vorbească limba franceză, engleză, italiană, suedeză, română.
Domnii români au fost aleşi până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre acestia se considerau pe aceeaşi treaptă socială cu prinţul Carol I. El a trebuit să-i facă să înţeleagă că tocmai prin naşterea sa, el stă mai presus de supuşii săi. Principalul scop al Prinţului a fost să pună pe picioare ţara, care întâmpina dificultăţi în mai toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor şi să realizeze ce este mai bine pentru ţară.
În mai 1877, Carol I a comandat personal armata română de la Calafat împotriva redutelor turceşti de peste Dunăre, de pe afetul unui tun de asalt. Când unul din proiectilele artileriei turceşti a căzut mai aproape de rege, un soldat a sărit să-i scoată fitilul pentru a impiedica explozia dar ajungând prea târziu, inevitabilul s-a produs iar soldatul a fost sfârtecat de schije. Atunci Carol ar fi exclamat: “Asta-i muzica ce-mi place”.
Coroana regilor Romaniei era fabricată dintr-o ţeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coşbuc a descris-o în volumul „Coroana de Oţel”.
Sculptorul croat Ivan Meštrović a executat statuia ecvestră a regelui care a fost amplasată în faţa Bibliotecii Universitare Române. Din notaţiile contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de comunişti, unii istorici susţin că ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Sunt şanse ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmaşilor lui Meštrović .
–
Citeste la Dreapta!
Citeste http://AliantaDreptei.wordpress.com
ALIANTA DREPTEI 